Obligaţie de a face. Decizia nr. 430/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 430/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-03-2013 în dosarul nr. 36253/299/2009
Dosar nr._
(2887/2012)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.430
Ședința publică de la 11 martie 2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
JUDECĂTOR - I. B.
GREFIER - LUCREȚIA C.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta-pârâtă M. R. A., împotriva deciziei civile nr. 808 A din 19.09.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă ASOCIAȚIA DE proprietari .> Cauza are ca obiect – obligația de a face.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat Ș. C., în calitate de reprezentant al recurentei-pârâte M. R. A., în baza împuternicirii avocațiale nr. 72 din 03.03.2010, emisă de Baroul București, depusă la dosar fila 15 dosar fond, lipsind intimata-reclamantă Asociația de Proprietari .> Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură a unor precizări formulate de intimata-reclamantă Asociația de Proprietari . de 08.03.2013.
Avocatul recurentei-pârâte solicită comunicarea precizărilor formulate de intimata-reclamantă, dar nu solicită termen pentru a lua cunoștință de conținutul acestora.
Curtea comunică un exemplar de pe precizările depuse la dosar reprezentantului recurentei-pârâte.
Avocatul recurentei-pârâte depune la dosar chitanța CEC în sumă de 4 lei reprezentând dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul stabilit de instanță prin rezoluția administrativă, timbru judiciar în valoare de 0,3 lei și arată că nu mai are cereri de formulat și probe de solicitat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat și probe de solicitat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Avocatul recurentei-pârâte arată că instanța de fond în mod greșit a analizat dispozițiile Legii nr.230/2007 în condițiile în care legea aplicabilă ar fi fost Legea nr.114/1996 și dispozițiile art.50/1991; reclamanta nu a solicitat pe parcursul celor 18 ani accesul către spațiul considerat proprietate comună, apreciind că acest lucru echivalează cu un accept tacit în privința folosirii spațiului de separare.
Arată că, la momentul constituirii Asociației de P. și al dobândirii personalității juridice, reclamanta a cunoscut situația juridică a spațiului de separare și nu a făcut dovada faptului că deține în proprietate acel spațiu comun, prin depunerea unui extras de carte funciară emis pe numele asociației.
Cu privire la accesul la terasa de la etajul 9, acest aspect nu s-a probat, deoarece din concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, expertul a concluzionat că nu există nici un chepeng în spațiul de trecere care să realizeze accesul spre acoperișul blocului și, prin urmare, acest aspect nu poate fi avut în vedere pentru a proba funcționalitatea spațiului în acest sens.
Mai mult, construcția ușilor a fost făcută pentru protejarea intereselor celorlalți locatari, deoarece, în lipsa acestor uși, în acest spațiu s-ar putea adăposti terțe persoane, fără locuință; atitudinea reclamantei poate fi interpretată ca fiind un act de administrare care protejează interesele celorlalți locatari. În plus, nu se poate reține nici calitatea de constructor de rea credință, în condițiile art.494 din Codul civil; fiecare coproprietar are dreptul de a folosi lucrul comun ca și un adevărat proprietar.
În concluzie, apreciază că instanța de fond nu a identificat modalitatea în care montarea celor două uși afectează normala funcționare a spațiilor comune, pentru a justifica admiterea acțiunii.
Solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, casarea deciziei civile atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.
În subsidiar, solicită admiterea recursului, modificarea în tot deciziei civile atacate în sensul admiterii apelului, schimbarea în tot a sentinței apelate și respingerea acțiunii ca neîntemeiată, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Asupra recursului civil de față;
Prin cererea înregistrată la data de 27.10.2009, pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, reclamanta ASOCIAȚIA DE PROPRIETARI . chemat în judecată pe pârâta M. R., solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea acesteia să readucă la starea inițială terasa comună a blocului, care a fost închisă abuziv de către aceasta, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, întemeiată pe dispozițiile Legii nr.114/1996, Legii nr.230/2007, reclamanta arată că pârâta a închis abuziv terasa comună a blocului, în cadrul acesteia existând și un chepeng care face legătura cu acoperișul condominiului, la care reclamanta nu poate avea acces.
Menționează că, potrivit schiței cadastrale a apartamentului pârâtei, în momentul vinderii acestuia de către ICRAL în cursul anului 1991, spațiul respectiv este cale de trecere, în proprietatea comună forțată a asociației de proprietari, nefăcând parte din proprietatea pârâtei.
În dovedirea acțiunii, reclamanta a depus la dosar o copie de pe releveul apartamentului pârâtei.
La data de 25.02.2010, pârâta a depus întâmpinare (fila 6), prin care a invocat excepția inadmisibilității, iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Prin încheierea de ședință din data de 03.03.2010, instanța a dispus suspendarea cauzei, aceasta fiind repusă pe rol la data de 13.10.2010.
La aceeași dată, pârâta a arătat că înțelege să invoce excepția inadmisibilității ca o apărare de fond.
În dovedirea susținerilor reciproce, părțile au solicitat, instanța încuviințând administrarea probelor cu înscrisuri, interogatoriu, testimonială și expertiză tehnică în construcții.
Prin sentința civilă nr._/15.06.2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._, s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă ca neîntemeiată; s-a admis în parte acțiunea formulată; a fost obligată pârâta la dărâmarea ușilor existente în spațiul de trecere în suprafață de 5 mp., ce separă "oficiul" cu nr.6 de ..42 ("vestibulul" cu nr.1), situat în București, ..27, b1.7, etaj 9, ., astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitatea construcții efectuat de expert Cost P. (și denumit "spațiu de separare"), completat, și anexa la acesta reprezentată de schița apartamentului nr.42 întocmită de ICRAL HERĂSTRĂU. Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.000 lei, reprezentând onorariu expert și s-a respins cererea formulată de reclamantă de obligare a pârâtei la plata taxei de timbru și a timbrului judiciar ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă, instanța a reținut următoarele:
Potrivit art.1 din Decretul nr.167/1958 dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, art.3 din același act normativ stabilind un termen de 3 ani pentru exercitarea unei astfel de acțiuni.
În conformitate cu prevederile art.1890 Cod civilă, acțiunea în revendicare, ca acțiune reală, este prescriptibilă în termen de 30 de ani, însă, avându-se în vedere perpetuitatea dreptului de proprietate, s-a apreciat că acțiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă.
Având în vedere că prin prezenta acțiune reclamanta apără dreptul de proprietate comună pe cote-părți stabilă și forțată asupra unui spațiu aparținând Asociației de proprietari, ca și modalitate a dreptului de proprietate, instanța apreciază că acțiunea promovată de aceasta are un caracter real, iar nu personal, cum susține pârâta, în condițiile în care nu se urmărește valorificarea unui drept de creanță, împrejurare față de care, dat fiind caracterul imprescriptibil (sau prescriptibil în 30 de ani a unei asemenea acțiuni), iar din depozițiile martorului B. A. reiese că autorul pârâtei a închis acel spațiu în urmă cu aproximativ 18 ani, va respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei s-au reținut următoarele:
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr.2244/8960/05.09.1991 autoarea pârâtei, Ș. A., a dobândit de la ICRAL HERĂSTRĂU dreptul de proprietate asupra apartamentului nr.42 situat în București, ..27, ., . vestibul, bucătărie, baie, oficiu, în schimbul sumei de 87.101 lei, la aceeași dată încheindu-se și procesul-verbal de predare-primire a locuinței.
Din releveul apartamentului încheiat cu acea ocazie rezultă că spațiul de trecere dintre oficiul purtând numărul 6 și vestibulul și baia apartamentului având numerele 1 și 5 (fila 35 din dosar) nu a format obiectul convenției dintre părți, acesta apărând ulterior în documentația cadastrală întocmită de pârâtă, în același sens fiind și adresa nr.DG101/BT24902/22.02.2011 emisă de Administrația Fondului Imobiliar (fila 82 din dosar).
Imobilul a revenit prin moștenire, pârâtei M. R. A., conform certificatului de moștenitor nr.134/17.09.2004, astfel cum reiese și din fișa corpului de proprietate (fila 9 din dosar).
Martorul B. A., vecinul pârâtei, a arătat că, în momentul în care s-a mutat în ., în fața apartamentului nr.42, exista un spațiu mic ca un hol, prin care se ieșea pe terasa circulară, care era folosit de către locatari pentru a bate covoarele.
A declarat același martor că, întrucât persoana care locuia în apartamentul nr.42, numitul P., era deranjat de praful produs din asemenea activități, a procedat la montarea unei uși metalice (din scânduri, potrivit depoziției martorului I. C.), închizând spațiul și blocând accesul către terasa blocului, pe care pârâta a înlocuit-o cu o alta, din cauza aspectului inestetic.
Între pârâtă și familia acesteia și reclamantă au existat mai multe discuții cu privire la eliberarea spațiului (pârâta, în ultimii 7 ani, refuzând reclamantei și proprietarilor să le permită accesul prin acest spațiu, conform declarației martorului I.), acestea culminând în anul 2009, conform răspunsului la întrebarea nr.3 din interogatoriul administrat reclamantei, când aceasta a avut nevoie de folosirea acelui spațiu pentru a accede la terasă și a efectua lucrări de reparație.
Anterior, potrivit afirmațiilor martorilor B. și I., accesul proprietarilor prin acel spațiu se realiza cu acordul numitului P. T., care deținea cheia de la ușa acestuia și care permitea acestora să tranziteze spațiul, în funcție de necesități.
În conformitate cu dispozițiile art.14 din Legea nr.230/2007 niciun proprietar nu poate încălca, afecta sau prejudicia dreptul de proprietate comună sau individuală a celorlalți proprietari din condominiu.
Având în vedere concluziile raportului de expertiză tehnică în specialitatea construcții potrivit cărora spațiul de trecere (intitulat și spațiu de separare) nu face parte din apartamentul nr.42 care a fost dobândit de mama pârâtei prin contractul de vânzare-cumpărare nr.2244/8960/05.09.1991, acesta fiind un spațiu comun folosit în indiviziune forțată de către locatarii blocului, între anii_-2004 efectuându-se modificări ale apartamentului pârâtei, acest spațiu fiind inclus în apartamentul pârâtei, cât și declarațiile martorilor, care au confirmat că acest spațiu era folosit anterior de toți locatarii, fiind în proprietatea comună a asociației, instanța a reținut că respectivul spațiu este în proprietatea comună stabilă și forțată a asociației de proprietari.
Potrivit art.11 alin.2 din Legea nr.230/2007 proprietarul nu poate schimba aspectul sau destinația proprietății comune fără a obține mai întâi acceptul din partea asociației de proprietari, situație în care, în condițiile în care reclamanta a arătat în mod constant că nu și-a dat acordul cu privire la ocuparea acestui spațiu de trecere de către pârâtă, iar pârâta nu a făcut dovada existenței acestuia acord, reținând și că martorii au declarat că nu știu cu privire la existența unui asemenea acord, instanța a reținut că pârâta a încălcat dispozițiile legale mai sus menționate.
Față de prevederile art.18 din același act normativ, potrivit cărora în cazurile în care în clădirile de locuințe unul dintre proprietari sau chiriași împiedică, cu bună-știință și sub orice formă, folosirea normală a clădirii de locuit, (…), proprietarii sau reprezentantul legal al acestora pot solicita instanței să hotărască măsurile pentru folosirea normală a clădirii, precum și plata daunelor, instanța a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă și a dispus obligarea pârâtei la dărâmarea ușilor existente în spațiul de trecere în suprafață de 5 mp., ce separă "oficiul" cu nr. 6 de ..42 ("vestibulul" cu nr.1), situat în București, ..27, b1.7, etaj 9, ., astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitate a construcții efectuat de expert Cost P. (și denumit "spațiu de separare"), completat, și anexa la acesta reprezentată de schița apartamentului nr.42 întocmită de ICRAL HERĂSTRĂU.
Văzând și dispozițiile art.274 Cod procedură civilă a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.000 lei, reprezentând onorariu expert.
Întrucât reclamanta nu a achitat taxă de timbru și timbru judiciar pentru formularea prezentei acțiuni, instanța a respins cererea formulată de reclamantă de obligare a pârâtei la plata taxei de timbru și a timbrului judiciar ca neîntemeiată.
Având în vedere că nu pot fi primite cereri noi după închiderea dezbaterilor (în acest sens fiind cererea reclamantei de a se emite o adresă către OCPI pentru a se modifica dosarul cadastral al pârâtei), având în vedere că reclamanta nu a formulat un capăt de cerere având acest obiect, instanța a constatat că nu se impune a se pronunța asupra acestei cereri.
Soluția de mai sus a fost menținută de Tribunalul București Secția a V a civilă care, prin decizia civilă nr.808A din 19.09.2012 a respins, ca nefondat, apelul pârâtei. La rândul său, instanța de apel a avut în vedere următoarele argumente privind situația de fapt și de drept a cauzei:
Aserțiunea apelantei pârâte că prezenta acțiune are caracterul unei acțiuni personale, al cărei obiect se stinge prin prescripție, nu poate fi primită.
Prin cererea de chemare în judecată, intimata reclamantă a solicitat obligarea apelantei pârâte repunerea în situația inițială, respectiv, dărâmarea ușilor, prin care în mod abuziv a închis terasa comună a blocului.
Cererile personale sunt acele cereri prin care se încearcă valorificarea unui drept de creanță, numit și drept personal.
Prin cererile reale se urmărește valorificarea unui drept real sau apărarea posesiei unui bun.
Din petitul cererii de chemare în judecată, precum și din cuprinsul motivării în fapt și în drept a acesteia, se poate desprinde cu ușurință faptul că intenția reclamantei prin promovarea prezentei acțiuni a fost aceea de a-și apăra dreptul de proprietate aflat în accepțiunea acesteia în indiviziune forțată și perpetuă.
Astfel, Tribunalul a apreciat că suntem în prezența unei acțiuni reale, acțiune imprescriptibilă extinctiv, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond.
În ceea ce privește fondul cauzei, Tribunalul a apreciat că instanța de fond a stabilit în corect, pe baza probatoriului administrat că spațiul de trecere dintre oficiul purtând nr. 6 și vestibulul și baia apartamentului având numerele 1 și 5 (fila 35 dosar fond) nu este proprietatea exclusivă a apelantei pârâte, acest spațiu nefăcând obiectul contractului de vânzare cum pârâte nr. 2444/8960/05.09.1991.
Astfel, acest spațiu este spațiu comun, în indiviziune forțată a tuturor proprietarilor condominiului.
Apărările apelantei pârâte referitoare la faptul că în condițiile în care reclamanta nu a solicitat pe parcursul celor 18 ani accesul către spațiul considerat proprietate . un accept tacit în privința folosirii acestui «spațiu de separare» de către apelantă, au fost apreciate de Tribunal ca neîntemeiate.
Din probatoriul administrat în cauză rezultă că locatarii imobilului foloseau acest spațiu, pentru a bate covoarele, accesul pe această terasă fiind blocat de numitul P. (fostul proprietar al apartamentului nr. 42), dar care permitea accesul celorlalți locatari, în funcție de necesități.
De asemenea, din probatoriul administrat în cauză mai reiese și faptul că autoarea pârâtei, precum și pârâta au restricționat acest acces, motiv pentru care au fost numeroase discuții între acestea și reclamantă, astfel că nu se poate deduce că reclamanta și-ar fi data acordul tacit pentru folosirea de către apelantă a acestui spațiu.
De asemenea, apărările apelantei referitoare la faptul că acea terasă este practic inutilizabilă și că ceilalți locatari nu au nevoie de acel spațiu, sunt neîntemeiate.
Astfel, pe de o parte, din probatoriul administrat (declarațiile martorilor audiați) reiese că acel spațiu era folosit de ceilalți locatari, anterior blocării accesului, iar pe de altă parte, acest aspect este lipsit și de relevanță, având în vedere dispozițiile art.11 al.2 din legea nr.230/2007, care prevăd că proprietarul nu poate schimba aspectul sau destinația proprietății comune fără a obține acceptul din partea asociației de proprietari, împrejurare care, în cauză, nu a fost dovedită.
Totodată, apelanta mai arată că, prin folosirea spațiului de trecere nu a adus atingere drepturilor egale și reciproce ale celorlalți coproprietari.
Tribunalul a constatat faptul că această apărare este nefondată, apelanta pârâtă aducând atingere drepturilor celorlalți coproprietari, transformând practic acest spațiu, fără acordul asociației de proprietari, din spațiu comun în spațiu de folosință exclusivă.
Prin recursul întemeiat pe dispoziția art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă, pârâta a criticat decizia civilă de mai sus sub aspectul că, în mod greșit, instanțele au calificat cererea de chemare în judecată și, astfel, au judecat pricina ca și o acțiune în revendicare deși acțiunea are ca obiect obligația de a face.
În judecarea cauzei se pune problema aplicării legii civile în timp. În speță, instanța a motivat acțiunea pe dispozițiile Legii nr.230/2007 deși golul de ușă a fost închis înainte de anul 2004, când Legea nr.230/2007 nu era în vigoare; legea aplicabilă ar putea fi cel mult Legea nr.114/1996 și dispozițiile Legii nr.50/1991 când s-au născut raporturile juridice. Reclamanta nu a demonstrat că deține în proprietate acel spațiu comun prin depunerea unui extras de carte funciară emis pe numele său iar acel spațiu nu poate fi folosit de nici un locatar deoarece toate ferestrele apartamentului recurentei sunt îndreptate spre acest balcon.
Recurenta nu este constructor de rea credință, în condițiile art.494 din Codul civil, arătând că, în spațiul în discuție, fără construirea ușilor, s-ar putea adăposti terțe persoane fără locuință, iar construirea ușilor este un act de administrare. Mai mult, susține recurenta, instanța de fond nu a identificat modalitatea în care montarea celor două uși afectează normala funcționare a spațiilor comune pentru a justifica admiterea acțiunii.
Examinând cauza prin prisma criticilor mai sus menționate, Curtea a apreciat că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:
În mod corect, instanțele de fond au aplicat corect dispozițiile Legii nr.114/1996 și ale Legii nr.230/2007 acesta fiind temeiul de drept indicat de reclamantă. Raportul juridic dedus judecății a fost soluționat prin prisma dispozițiilor Legii nr.114/1996, dispoziții care corect au fost coroborate cu cele ale Legii nr.230/2007; deși Legea nr.230/2007 a modificat dispozițiile celui dintâi act normativ nu a îndepărtat însă reglementările care privesc coproprietatea ci, dimpotrivă, le-a precizat din perspectiva dobândirii de către asociațiile de proprietari a personalității juridice și a implicațiilor pe care le produce acordarea capacității de folosință administrării proprietății comune. Folosirea spațiului comun a fost legiferată în mod unitar aspectele reținute de instanțele de fond fiind în aceiași manieră reglementate și prin dispozițiile Legii nr.5/1973 care interziceau chiriașilor orice modificări de spații sau alte modificări constructive.
Deși situația de fapt a fost stabilită, până la acest moment, în mod definitiv, Curtea reține că, din schițele anexă la contractul de vânzare cumpărare, pe care recurenta îl invocă în susținerea dreptului său de proprietate, reiese că spațiul de trecere dintre încăperea denumită oficiu și încăperile numerotate cu 1 și 5 denumite vestibul, respectiv, baie, nu este inclus în această convenție; potrivit cu dispozițiile legale mai sus menționate, proprietatea asupra bunurilor ce aparțin unui condominiu se exercită în comun de către proprietarii apartamentelor din imobil; terasa condominiului se află în coproprietate forțată a proprietarilor de locuințe iar această modalitate a dreptului de proprietate presupune exercițiul nestingherit al atributelor sale de către toți proprietarii. Din această perspectivă, Curtea apreciază că, instanțele precedente au interpretat corect și dispozițiile art. 494 din Codul civil, dispoziții care au fost coroborate cu cele ale art. 64 din Legea nr. 114/1996. Schimbarea destinației locuințelor precum și a spațiilor cu altă destinație situate în clădiri colective se poate face numai cu acordul proprietarului sau al asociației de proprietari.
Instanța de apel, a realizat în mod corect distincția de ordin teoretic și practic dintre acțiunile reale și acțiunile personale, oferind prin aceasta răspunsul la critica din apel privind prescriptibilitatea acțiunii. Din analiza considerentelor deciziei recurate se desprinde neechivoc concluzia că instanțele de fond au procedat la rezolvarea excepției susținută de recurenta pârâtă numai după ce au calificat acțiunea pendinte din perspectiva specificului acțiunilor reale, imprescriptibile extinctiv.
Pentru argumentele de mai sus, Curtea a apreciat că recursul este nefondat și, în temeiul dispoziției art. 312 din Codul de procedură civilă, urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă M. R. A., împotriva deciziei civile nr.808 A din 19.09.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă ASOCIAȚIA DE PROPRIETARI .> IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 11.03.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
DOINIȚA M. D. A. B. I. B.
GREFIER
LUCREȚIA C.
Red.D.M.
Tehnored. D.M./cs
Ex.2/08.05.2013
T.B.Secția a V-a Civilă – M.B.
- L.E.P.
Jud.sector 1 București – R.V.
| ← Evacuare. Decizia nr. 950/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Anulare act. Decizia nr. 1310/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
