Expropriere. Decizia nr. 63/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 63/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 28-02-2013 în dosarul nr. 41939/3/2007
Dosar nr._
(835/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.63 A
Ședința publică de la 28.02.2013
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - MARIANA HORTOLOMEI
JUDECĂTOR - I. S.
GREFIER - S. R.
Pe rol fiind pronunțarea cererii de apel formulate de apelanta – pârâtă S. R. PRIN COMPANIA NAȚIONALĂ DE AUTOSTRĂZI ȘI DRUMURI NAȚIONALE DIN ROMÂNIA DE SUB AUTORITATEA MINISTERULUI TRANSPORTURILOR – DIRECȚIA REGIONALĂ DE DRUMURI ȘI PODURI BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr. 1763 din 21.11.2008, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata – reclamantă ..
Dezbaterile în fond și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 14.02.2013, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, parte integrantă din prezenta, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat consecutiv pronunțarea la 21.02.2013 și apoi la 28.02.2013, hotărând următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 27 noiembrie 2007, pe rolul Tribunalului București – Secția a IV a Civilă sub nr._ , reclamanta . în contradictoriu cu S. R. prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, a solicitat stabilirea valorii despăgubirii acordate ca efect al exproprierii privind terenul în suprafață de 37,9 mp., situat în localitatea Mogoșoaia, tarlaua A 605, județ Ilfov, cu nr. cadastral 1440, stabilită prin HG nr. 681/2007 și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a obținut titlul de proprietate asupra imobilului în suprafață de 3.000 mp., situat în localitatea Mogoșoaia, tarlaua A 605, județ Ilfov, cu nr. cadastral 1400, în baza actului adițional la proiectul de divizare al ., autentificat sub nr. 1709 din 27 iunie 2007 de Biroul Notarilor Publici „B. V.”, rectificat de același birou notarial prin încheierea nr. 5903 din 27 iulie 2007 și nr. 5919 din 03 iulie 2007.
A arătat că prin HG nr. 681 din 28 iunie 2007 s-a aprobat declanșarea procedurilor de expropriere a reclamantei de o suprafață de 37,9 mp. din terenul arătat mai sus, fiindu-i făcută oferta de despăgubire pentru suma de 1.061,20 euro. Având în vedere faptul că suma propusă pentru despăgubire se situează la aproximativ jumătate din valoarea reală a terenului la data ofertei, consideră că evaluarea care a stat la baza ofertei a fost greșit întocmită.
A mai arătat că reclamanta deține o evaluare efectuată de către CMF Consulting SA, membru fondator al Asociației Naționale a Evaluatorilor din România, valoarea terenului la data de 31 decembrie 2006 era de 50 euro/mp. în condițiile evidențiate în raportul de evaluare la pct. 2, privind analiza pieței imobiliare, s-a arătat faptul că piața imobiliară are o rată de creștere ridicată, iar evoluția valorilor imobiliare este în creștere. De asemenea, s-a arătat în aceeași evaluare faptul că prețurile au crescut în ultimele luni ale anului 2006 cu 60-80%, creșterea valorii terenurilor în zonă având o tendință constantă în acest sens. A menționat faptul că data întocmirii evaluării este 03 aprilie 2007, cu aproape trei luni înainte de emiterea HG nr. 681 din 28 iunie 2007, prin care s-a aprobat declanșarea procedurilor de expropriere.
În aceste condiții, la data de 23 august 2007 a depus la Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 o cerere de acordare a despăgubirii, prin care a arătat faptul că nu este de acord cu oferta și condițiile exproprierii însemnând acordarea a 28 euro/mp. expropriat.
La data de 29 octombrie 2007 a fost emisă hotărârea nr. 22 de stabilire a despăgubirilor, care a fost comunicată la data de 07 noiembrie 2007 și prin care s-a dispus exproprierea reclamantului de terenul menționat. Prin aceeași hotărâre s-a aprobat acordarea prin consemnare a despăgubirii aferente terenului în suprafață de 37,9 mp., despăgubire de 3.55,87 lei/ron, echivalentul a 1.061,20 euro.
A arătat și că în mod greșit Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a stabilit și a subevaluat despăgubirea datorată reclamantei pentru terenul în suprafață de 37,9 mp. la suma de 3.555,87 lei/ron, despăgubirea situându-se la aproximativ jumătate din valoarea reală a terenului.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 9, 10 și 11 din Legea nr. 198/2004, art. 4, 21 – 27 din Legea nr. 33/1994, art. 4 din OG nr. 16/1999, art. 5 din Legea nr. 1/2002, art. 2 alin. 1 lit. f, art. 112, 242 alin. 2 și art. 274 alin. 1 Cod de procedură civilă.
În susținerea cererii, s-au depus la dosar: act adițional la proiectul de divizare al ., autentificat sub nr. 1709 din 27 iunie 2007 de Biroul Notarilor Publici „B. V.”, cerere de acordare a despăgubirii, hotărârea nr. 41 din 29 octombrie 2007 de acordare a despăgubirii, extras de Carte funciară, contract de vânzare-cumpărare, extras din evaluare, interogatoriul pârâtului și expertiza topo.
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, apreciind că a achitat expropriatului o despăgubire justă și îndestulătoare, cuantumul fiind corect stabilit la 28 euro/mp., terenul expropriat având categoria de folosință intravilan arabil.
Tribunalul a încuviințat administrarea probei cu expertiză, fiind depus raportul întocmit de comisia de experți, conform dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 33/1994, fără obiecțiuni.
Prin sentința civilă nr. 1763 din 13 noiembrie 2008 Tribunalul București – Secția a V a Civilă a admis astfel cum a fost formulată acțiunea privind pe reclamanta . în contradictoriu cu S. R. prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România sub autoritatea Ministerului Transporturilor; a stabilit valoarea despăgubirilor ce se cuvin reclamantei ca efect al exproprierii terenului de 37,9 mp. situat în localitatea Mogoșoaia, tarlaua A 605, județ Ilfov, cu nr. cadastral 1440, la suma de 8.360 lei (61 euro/mp. la nivelul lunii decembrie 2007); a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în sumă de 1.600 lei, reprezentând contravaloarea onorariilor de expertiză și avocat.
Pentru a pronunța această hotărâre judecătorească, instanța de fond a analizat actele și lucrările dosarului, reținând că acțiunea reclamantei este întemeiată.
Prin hotărârea nr. 22 din 29 octombrie 2007 a Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului – Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, s-a dispus exproprierea terenului de 37,9 mp. situat în localitatea Mogoșoaia, tarlaua A 605, județ Ilfov, cu nr. cadastral 1440/2, proprietatea reclamantei, stabilindu-se totodată o despăgubire aferentă în cuantum de 1.061,20 euro, corespunzând unei valori de 28 euro/mp.
Nemulțumită de cuantumul despăgubirilor astfel stabilite, în conformitate cu dispozițiile art. 9 alin. 1 din Legea nr. 198/2004, cu modificările ulterioare, potrivit cărora expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii consemnate în condițiile art. 5 alin. 4 – 8 și ale art. 6 alin. 2 se poate adresa instanței judecătorești competente în termen de 30 de zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii …”, reclamanta a formulat contestație, solicitând instanței să se stabilească, prin raportare la valoarea reală, despăgubirile ce i se cuvin.
În acest sens, tribunalul a dispus efectuarea unei expertize de către Comisia de experți, alcătuită conform legii, ce a relevat că valoarea imobilului expropriat, la data emiterii hotărârii de expropriere, este 2.315 euro, respectiv 61 euro/mp., reprezentând 8.360 lei/ron. Părțile nu au avut obiecțiuni de formulat la concluziile raportului de expertiză.
Tribunalul a reținut că potrivit art. 26 alin. 1 și 2 din Legea nr. 33/1994, cu modificările ulterioare, despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite.
La calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia.
Art. 27 din aceeași lege, dispune în sensul că primind rezultatul expertizei, instanța îl va compara cu oferta și cu pretențiile formulate de părți și va hotărî.
Despăgubire acordată de către instanță nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator și nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau de altă persoană interesată.
În consecință, având în vedere că exproprierea terenului trebuie să se realizeze după o justă și prealabilă despăgubire, ținând cont de faptul că experții au determinat valoarea reală a terenului (valoarea de circulație pe baza de cerere și ofertă), față de care părțile nu au formulat nici o obiecție, tribunalul a stabilit această despăgubire în cuantumul menționat, de 8.360 lei/ron.
În ce privește susținerile pârâtului, în sensul că prețul cerut, respectiv plătit pentru un teren similar din zonă ar fi mai mic decât cel stabilit prin expertiză, prezentând în acest sens un contract de vânzare-cumpărare încheiat la data de 28 mai 2008, tribunalul a apreciat că nu se sprijină pe nici o dovadă concretă, care ar putea justifica reducerea contravalorii despăgubirilor cuvenite reclamantei, având în vedere că respectiva tranzacție imobiliară, prezentată cu titlu exemplificativ, a fost încheiată în mai 2008, or perioada de referință pentru determinarea despăgubirilor în cauză este octombrie 2007, când s-a realizat exproprierea, în acest interval fiind posibile oscilații de preț, în funcție de cerere/ofertă. Pe de altă parte, nu a rezultat cu certitudine din respectivul contract, dacă terenul ce face obiectul său prezintă caracteristici similare cu cel în litigiu, cu referire la categoria de folosință, amplasare, proprietăți etc., pentru a putea aprecia că și reclamantei i s-ar cuveni același preț, cu atât mai mult cu cât prețul respectivei tranzacții poate fi influențat de factori subiectivi interni, fiind și rezultatul înțelegerii dintre părți.
Nici argumentele invocate de reprezentantul Ministerului P., în sensul respingerii cererii nu pot fi reținute, atâta vreme cât nu sunt dovedite, scăderea prețurilor la terenuri din ultima vreme, chiar dacă s-ar considera a fi un fapt notoriu, neputând constitui un motiv de respingere a cererii, atâta vreme cât despăgubirile ce se cuvin reclamantei trebuie să constituie o reparație justă în raport cu măsura exproprierii raportată la valoarea imobilului dina cel moment.
În temeiul dispozițiilor art. 274 Cod de procedură civilă, pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând contravaloarea onorariilor de expertiză și avocat.
La data de 23 februarie 2009 a formulat apel S. R. prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, împotriva sentinței civile.
În motivare a arătat că:
1. Solicită să se aibă în vedere declarațiile în formă autentică ale reprezentatului legal al reclamantei autentificate sub nr. 3346 din 15 decembrie 2008 și nr. 11 din 05 ianuarie 2009 prin care s-a acceptat plata sumelor consemnate la CEC reprezentând contravaloarea despăgubirilor pentru expropriere conform poziției nr. 5 din tabel, fiind de acord cu cuantumul despăgubirii stabilite la valoarea de 28 euro/mp. și să se ia act de renunțarea la drepturile ce rezultă din hotărârea judecătorească pronunțată în prezenta cauză și ce face obiectul apelului.
2. În cazul în care nu se va lua act de renunțarea la drepturi, apelantul critică sentința civilă pronunțată în cauză pentru netemeinicie și nelegalitate.
În ansamblu, privitor la problematica supusă judecății, hotărârea atacată se caracterizează în primul rând prin superficiala tratare a caracterului și naturii demersului reclamantei și al judecării pe fond a unei cauze atât de pline de implicații care prin admiterea acțiunii, este fără îndoială o denegare de dreptate.
Instanța de fond în mod netemeinic a admis acțiunea formulată de . și a obligat S. R. la plata sumei de 8.3960 lei/ron (61 euro/mp. la nivelul lunii decembrie 2007) reprezentând despăgubiri pentru terenul în suprafață de 37,9 mp. cu nr. cadastral 1440 și expropriat conform HG nr. 681/2007.
Instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 26 alin. 2 din Legea nr. 33/1994, stabilind dreptul la despăgubiri al reclamantei, în raport de expertiză întocmit la instanță.
Or, în privința imobilelor expropriate, despăgubirile se stabilește în condițiile art. 25 și 26 din Legea nr. 33/1994.
Art. 26 din lege prevede în alin. 1, ca despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite, iar în alin. 2 este stabilit modul în care se face calculul cuantumului despăgubirilor.
În privința cuantumului despăgubirilor, textul dispune „la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vot ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobile de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiza, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia.
Din expertiza însușită de instanță nu a rezultat că experții au ținut semna de prețul cu care se vând în mod obișnuit terenurile de același fel în unitatea administrativ-teritorială, lipsind înscrisurile care să ateste prețul de vânzare al terenurilor.
Cu toate că a prezentat instanței un contract de vânzare-cumpărare din 28 mai 2008, prin care dovedea că prețul de circulație pentru teren de același fel, din aceeași . din cele 22 de terenuri deținute de către reclamantă este mai mic decât cel stabilit prin expertiză, acesta în mod netemeinic și nelegal a fost înlăturat.
Anunțurile din mica publicitate nu pot constitui prețuri de circulație reale, acestea putând fi date doar de înscrisuri certe prin care s-a concretizat o tranzacție iar valoarea cu care se vinde un teren în zona respectivă, neputând fi dată de prețul care se solicită ci de prețul care se obține.
Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 21 – 27, art. 30 din Legea nr. 33/1994, art. 9 din Legea nr. 198/2004 modificată și completată, art. 296 Cod de procedură civilă, apelantul solicită să se admită apelul, să fie schimbată în tot sentința civilă nr. 1763 din 21 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă în dosarul nr._ și pe fond să se respingă acțiunea formulată de ., ca rămasă fără obiect iar despăgubirile acordate de S. român în cuantum de 3.555,89 lei/ron, echivalentul a 1.061,20 euro pentru suprafața de 37,90 mp. reprezintă o justă și echitabilă despăgubire pentru terenul expropriat raportat la declarațiile de acceptare a sumei, precum și de faptul că suma a fost încasată de către reclamantă, așa cum reiese din adresa CEC Bank nr. 4733 din 08 ianuarie 2009.
În drept, și-a întemeiat motivarea apelului pe baza dispozițiilor art. 282 și următoarele Cod de procedură civilă.
La data de 07 ianuarie 2010 a depus la dosarul cauzei întâmpinare ., prin care solicită respingerea apelului formulat de către apelant, iar în temeiul art. 242 alin. 2 Cod de procedură civilă solicită judecarea în lipsă și totodată își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată în temeiul art. 274 Cod de procedură civilă pe cale separată.
În motivare a arătat că:
1. Primul motiv de apel invocat de către apelant este acela că intimata a dat o declarație notarială, prin care a acceptat plata sumelor consemnate la CEC. Acest motiv de apel nu poate fi reținut pentru următoarele considerente:
Declarațiile arătate nr. 3346 din 15 decembrie 2008 și nr. 11 din 05 ianuarie 2009 sunt lipsite de eficacitate din mai multe sub mai multe aspecte:
În primul rând în declarația autentificată sub nr. 3346 din 15 decembrie 2008 a acceptat plata, nu cuantumul sumei.
În al doilea rând declarația autentificată sub nr. 11 din 05 ianuarie 2009 a fost revocată integral prin declarația autentificată sub nr. 27 din 07 ianuarie 2009, înscris pe care îl depune la dosar, astfel încât declarația autentificată sub nr. 11 din 05 ianuarie 2009 nu poate produce efecte, fiind desființată prin manifestarea de voință contrară exprimată în aceeași formă autentică.
În al treilea rând declarația autentificată sub nr. 11 din 05 ianuarie 2009 este lovită de nulitate relativă ca efect al vicierii consimțământului prin violență. Această stare de fapt reiese din însăși succesiunea faptelor și actelor. Întrucât intimata a avut nevoie de lichidități, a solicitat expropriatorului să îi elibereze sumele consemnate, sume ce i se cuveneau încă de la consemnarea lor și care ar fi trebuit să îi fie plătite direct, nu consemnate indiferent de existența litigiului. Astfel, lovindu-se succesiv de refuzul nejustificat al expropriatorului de a îi elibera banii și pentru a putea face față plății datoriilor exigibile, a fost nevoită să dea declarația autentificată sub nr. 11 din 05 ianuarie 2009. Intimata consideră așadar că voința sa la semnarea declarației autentificare nr. 11 din 05 ianuarie 2009 a fost afectată de violență, viciu de consimțământ.
2. Al doilea motiv de apel constă în aceea că apelantul consideră că pricina ar fi rămas fără obiect prin ridicare de către intimată a despăgubirii (parțiale, în opinia intimatei) consemnate la CEC.
Intimata apreciază că este deosebit de important să stabilească care a fost încă de la început, obiectul dosarului. Pentru lămurire expune instanței faptul că sumele consemnate la CEC erau depuse într-un cont al său și trebuiau eliberate, indiferent de rezultatul litigiului; cunoscând acest fapt încă de la depunerea cererii introductive, este evident că obiectul pricinii era suplimentarea despăgubirii, adică însăși suma ce s-a stabilit în plus de plata în sarcina statului de către instanța de fond, în mod legal.
Or, plata despăgubirilor stabilite de instanța de fond nu s-a efectuat.
Probabil este inutil să mai ilustreze că expertiza judiciară a stabilit o sumă de două ori mai mare decât cea consemnată de către expropriator și deci, obiectul era suma neplătită nu cea depusă la CEC.
3. Al treilea motiv de apel constă în aceea că apelantul consideră că instanța de fond nu ar fi trebuit să țină cont de expertiza tehnică depusă la dosar. Intimata consideră că motivația apelantului este nefondată, cu atât mai mult cu cât a fost efectuată de către o comisie de trei experți, din care unul a fost numit de către apelant, iar expertul numit de către expropriator a semnat și ștampilat expertiza.
În ceea ce privește modalitate de determinare a valorii de circulație a imobilului expropriat, intimata consideră că experții au efectuat expertiza evaluatorie în conformitate cu prevederile legale în materie, astfel încât expertiza este corectă și valabilă. Un aspect pe care apelantul nu l-a arătat instanței este acela că valorile din expertiza evaluatorie sunt valorile mai mici, care au fost diminuate de către experți cu 5%, sub acest aspect numai intimata fiind prejudiciată.
Mai mult, intimata consideră că o contestare de către apelant a valorilor constatare de către comisia de experți în expertiza depusă la dosar ar trebui să aibă o minimă susținere cu dovezi, însă la acest moment nu există dovezi contrare celor constate de către comisia de experți.
Pentru motivele arătate mai sus intimata solicită instanței respingerea apelului declarat de către apelant sub toate aspectele ca nefondat.
În ceea ce privește cheltuieli de judecată își rezervă dreptul de a le solicita pe cale separată.
În apel, au fost administrate probe noi, potrivit art. 292 alin. 2 și art. 295 alin. 2 Cod de procedură civilă: nou raport de expertiză tehnică judiciară evaluare proprietăți imobiliare (filele 392 și urm. dosar apel), realizat pe baza contractelor de vânzare-cumpărare identificate la autoritățile competente și înscrisuri privind renunțarea la judecată, la drept, dar și revocarea renunțării (filele 14-16, 38, 118 dosar apel).
Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul apel, date fiind prevederile art. 3 Cod de procedură civilă și art. 282 și urm. Cod de procedură civilă.
Verificând sentința apelată, prin prisma criticilor invocate, în limitele cererilor de apel, conform prevederilor art. 295 Cod de procedură civilă, Curtea apreciază că apelul promovat de pârâtă este întemeiat, pentru următoarele considerente:
I. 1. Curtea nu poate lua act de renunțarea la judecată sau la drept, în temeiul declarației intimatei autentificate sub nr. 11/05.01.2009 la BNPA Ciudoiescu S. și N. A. (fila 116 dosar apel), întrucât pentru a fi producătoare de efecte juridice, această renunțare trebuia să parvină beneficiarului (apelanta din prezenta cauză) sau instanței, mai înainte de momentul revocării acestei manifestări de voință.
Sub acest aspect, Curtea observă că întradevăr, prin declarația autentificată sub nr.27/07.01.2009 la BNPA Ciudoiescu S. și N. A. (fila 38 dosar apel), intimata a revocat declarația de renunțare din 05.01.2009, arătând în mod expres că nu este de acord cu cuantumul despăgubirilor stabilite.
Or, deși instanța de apel i-a pus în vedere apelantei (fila 111 verso dosar apel), să depună la dosar, dovada datei primirii declarației de renunțare, pentru a putea să analizeze dacă renunțarea își produsese deja efectele (prin primirea sa de către beneficiarul apelant) în raport de revocarea renunțării, aceasta nu a depus decât adresa sa nr.9/07.01.2009 (filele 118-119 dosar apel).
Or, această adresă nu atestă faptul că declarația de renunțare ar fi fost primită anterior datei de 07.01.2009 – data revocării sale sau cel puțin la un moment al zilei de 07.01.2009 anterior momentului revocării.
În acest context, nerealizându-se dovada primirii anterior revocării, raportat la principiul in dubio pro reo, Curtea observă că cererea de renunțare nu a mai produs efecte juridice, astfel încât nu se poate lua act de renunțare nici de către instanța de judecată.
2. Curtea nu își însușește nici motivul de apel aferent excepției lipsei de obiect, ca urmare a încasării despăgubirilor, întrucât potrivit art. 5 al. 8 din Legea nr. 198 din 25 mai 2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de drumuri de interes național, județean și local, „în cazul în care titularul sau unul dintre titularii dreptului real, aflați în concurs, nu este de acord cu despăgubirea stabilită, suma reprezentând despăgubirea se consemnează pe numele titularului sau, după caz, al titularilor. Despăgubirea va fi eliberată în baza cererii formulate în acest sens, însoțită de acte autentice sau de hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă de stabilire a cuantumului despăgubirii ori, după caz, de declarația autentică de acceptare a cuantumului despăgubirii prevăzute în hotărârea de stabilire a despăgubirii”.
Analiza sistematică, dar și cea logică a textului legal evocat, relevă concluzia că eliberarea efectivă a sumei, se realizează doar ulterior momentului definitivării sale, sub aspectul cuantumului concret cuvenit. Acest moment este configurat de norma juridică în discuție, prin condiționarea de existența fie a unei hotărâri judecătorești de stabilire a cuantumului despăgubirii cuvenite, fie a unei declarații autentice de acceptare a sumei astfel stabilite.
Așadar, prin modul de legiferare instituit în vederea realizării finalității dorite, cele două ipoteze juridice se exclud reciproc. Cu alte cuvinte, dacă persoana îndreptățită este de acord (evident, integral) cu suma stabilită (global, integral) ca despăgubiri datorate, existând declarația autentică în acest sens, suma se va elibera, procedura fiind epuizată sub acest aspect.
Dacă însă, persoana nu este de acord cu suma stabilită drept despăgubire, atunci trebuie urmată procedura judiciară de stabilire a cuantumului datorat, eliberarea sumei urmând a se realiza de-abia după rămânerea definitivă și irevocabilă, a hotărârii în acest sens.
Tocmai de aceea, în cadrul dispozițiilor art.9 din Legea 198/2004, se reglementează posibilitatea contestării judiciare, doar pentru „expropriatul nemulțumit”, ceea ce echivalează prin delimitarea celor două ipoteze legale, cu existența deplinului acord al expropriatului ce a dat declarația autentică de acceptare a sumei stabilite.
Concluzia este întărită și de interpretarea istorico-teleologică a textului legal enunțat, prin raportare la formularea anterioară a acestuia. Astfel, art. 5 al. 5 din lege, în forma anterioară celei actuale, modificate prin Legea 184/2008, stipula: „În cazul în care despăgubirile referitoare la același imobil sunt cerute în concurs sau în contradictoriu de mai multe persoane îndreptățite, despăgubirile se vor consemna pe numele tuturor, urmând să fie împărțite potrivit legii civile. Despăgubirea va fi eliberată numai titularilor drepturilor dovedite prin hotărâri definitive și irevocabile. Eventualele litigii amână plata despăgubirilor, dar nu suspendă transferul dreptului de proprietate către expropriator”. Această formă anterioară nu permitea eliberarea sumei, anterior stabilirii cuantumului său, evident total și definitiv, anterior obținerii unei hotărâri judecătorești în acest sens. Modificarea introdusă prin Legea 184/2008, caracterizată prin flexibilitate, dinamizează procedura, în sensul eliberării mai rapide a despăgubirilor, însă acceptarea nu va putea viza, pentru identitate de rațiune, decât suma totală stabilită, fără posibilitatea continuării procedurii, pentru solicitarea vreunei diferențe, astfel cum a procedat apelanta din prezenta cauză.
Acceptarea ofertei de despăgubiri de către expropriat, reprezintă un act juridic caracterizat în principiu, prin concordanță (în sensul conformității cu oferta de despăgubiri), caracter neîndoielnic, caracter personal și util (în sensul de a fi realizată înainte ca oferta de despăgubiri să fi fost revocată).
Or, atât timp cât declarația autentică de acceptare a cuantumului despăgubirilor și de renunțare din 05.01.2009 a fost revocată prin declarația din 07.01.2009 (în cadrul căreia s-a stipulat în mod expres, că reclamanta nu este de acord cu suma stabilită de expropriator), iar potrivit considerentelor anterioare, ea nu a produs consecințe juridice, rezultă că în cauză nu există o declarație autentică de acceptare a sumei stabilite, astfel încât nu se poate discuta despre o plată realizată în baza unui astfel de act juridic, care să determine în temeiul considerentelor evocate, rămânerea fără obiect a prezentei acțiuni. Cu alte cuvinte, în contextul juridic ilustrat, plata realizată în temeiul adresei de deblocare nr.9/07.01.2009 a apelantei (filele 118-119 dosar apel), a fost realizată greșit de către apelantă, efectele sale juridice neputând fi circumscrise intimatei, în sensul respingerii acțiunii acesteia ca rămase fără obiect.
II. 1. Sub un prim aspect, recapitulând situația de fapt, Curtea observă că în mod temeinic a reținut prima instanță că prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr.22/2008 din data de 07.01.2007, emisă de Comisia de aplicare a Legii nr.198/2004, s-au stabilit despăgubirile privitoare la imobilul situat în Mogoșoaia, tarlaua A605, jud. Ilfov, nr. cadastral 1440, în suprafață de 37,9 mp, aflat în proprietate reclamantei, la suma de 3555,87 lei, echivalentul a 1061,2 euro.
Persoana juridică expropriată, nemulțumită de cuantumul despăgubirii, s-a adresat instanței la data de 27.11.2007.
Prin expertiza efectuată în primă instanță la data de 24.09.2008, s-a stabilit că valoarea întregului teren expropriat la data exproprierii, 07.01.2007, este de 2315 Euro, adică 61 Euro /mp..
În cadrul apelului, s-a efectuat la data de 24.01.2013, o nouă expertiză tehnică de specialitate care a conchis că valoarea terenului la data de exproprierii este de 2810 Euro, valoarea acestuia aferentă datei efectuării expertizei în primă instanță este de 3790 Euro; iar la data efectuării expertizei în apel este de 1140 Euro (fila 395 dosar apel).
Aceeași expertiză completată cu răspunsul la obiecțiuni din apel a stabilit concomitent, că prin expropriere, nu a existat nici un spor de valoare adus terenului rămas neexpropriat (fila 395 dosar apel).
2. Sub un al doilea aspect, Curtea reține că prețul (sau valoarea) de circulație (piață) a unei proprietăți imobiliare reprezintă suma estimată la care ar putea fi vândută aceasta, printr-o tranzacție liberă între părți (vânzător și cumpărător) informate, decise și prudente. Valoarea de circulație este dată de interacțiunea dintre cererea și oferta existente la data evaluării.
3. i. Sub un al treilea aspect, Curtea observă că potrivit art. 9 din Legea nr. 198/2004, în forma inițială: „Expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 8, precum și orice persoană care se consideră îndreptățită la despăgubire pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanței judecătorești competente (…) în termen de 15 zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea comisiei prin care i s-a respins, în tot sau în parte, cererea de despăgubire. Acțiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii. În acest caz, plata despăgubirii se face de către expropriator în termen de 30 de zile de la data solicitării, pe baza hotărârii judecătorești definitive și irevocabile de stabilire a cuantumului acesteia”. Conform art. 26 alin. 2 din Legea nr. 33/1994: „La calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză”.
Acest act normativ a fost modificat prin Legea nr. 184/2008, intrată în vigoare la 3.11.2008, prevăzându-se, între altele, prin art. 9 alin. 3 că: „Acțiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii. La calcularea cuantumului despăgubirii, experții și instanța de judecată se vor raporta la momentul transferului dreptului de proprietate, în condițiile art. 15 din prezenta lege”. Conform art. 15: „Transferul imobilelor din proprietatea privată în proprietatea publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale și în administrarea expropriatorului operează de drept la data plății despăgubirilor pentru expropriere sau, după caz, la data consemnării acestora, în condițiile prezentei legi".
Prin O.U.G. nr. 228/2008, intrată în vigoare la 5.01.2009, fraza a doua a art. 9 alin. 3 a fost înlăturată, revenindu-se astfel la soluția legislativă anterioară sub aspectul momentului care trebuie avut în vedere pentru stabilirea despăgubirilor constând în valoarea imobilului expropriat.
ii. Prima problemă care s-a ridicat în cauză, date fiind cele două modificări legislative intervenite după introducerea cererii de chemare în judecată, este aceea a aplicării legii în timp.
Exproprierea este o operațiune juridică în conținutul căreia intră mai multe acte juridice și fapte juridice în sens restrâns, de drept public și de drept privat, de drept substanțial și de drept procesual. Caracterul complex al exproprierii ca operațiune juridică, împiedică reducerea acestei operațiuni doar la unul din actele juridice componente, cum ar fi actul de declarare a utilității publice sau hotărârea prin care se dispune exproprierea. Mergând pe același raționament, dată fiind reglementarea legală a posibilității contestării cuantumului despăgubirilor ulterior momentului transferului dreptului de proprietate, se deduce că efecte ale acestei situații juridice se produc și după data respectivă, mai precis până la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești prin care se soluționează contestația.
De aceea, legea nouă, în speță O.U.G. nr. 228/2008, se aplică (fără a putea fi considerată retroactivă) și exproprierii în cauză, ca situație juridică în curs de formare, modificare la data intrării ei în vigoare (facta pendentia), în aceeași măsură în care s-ar fi aplicat și Legea nr. 184/2008, dacă nu ar fi fost ulterior adoptată ordonanța de urgență în discuție.
Pe de altă parte, principial este corect că un interes economic se prezintă sub forma unei speranțe legitime la obținerea unei indemnizări și constituie un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului, dacă are o bază legală suficientă (cauza Broniowski contra Poloniei, hotărârea din 19.12.2002), chiar dacă existența sa nu a fost constatată și determinată în cuantum exact printr-o hotărâre judecătorească definitivă (cauza Pressos Compania Naviera SA și alții contra Belgiei, hotărârea din 20.11.1995).
În speță, dreptul de creanță pentru o sumă de bani la nivelul valorii imobilului la data transferului dreptului de proprietate nu s-a născut însă în patrimoniul reclamanților, deoarece conform celor expuse anterior potrivit dreptului intern, procedura exproprierii este în curs de desfășurare și, ca atare, se repercutează asupra sa efectele succesiunii legilor intervenite în toată această perioadă.
iii. Cea de-a doua chestiune cu privire la care s-au exprimat puncte de vedere diferite este aceea dacă luarea în considerare a valorii imobilului la altă dată decât aceea a transferului dreptului de proprietate este prin sine însăși contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului sau prevederilor constituționale ale art.44 al.3 invocate de reclamanta apelantă.
Partea a doua a articolului convențional înscrie trei condiții în care privarea de un bun reprezintă o încălcare a titularului asupra acelui bun: - privarea să fie prevăzută de lege, adică de normele interne aplicabile în materie; - să fie impusă de o cauză de utilitate publică; - să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internațional. Jurisprudența organelor Convenției a mai adăugat o condiție specifică situației de privare de proprietate, anume necesitatea indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului, cerință concordantă dispozițiilor constituționale evocate: „Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire”.
În cauza Lithgow și alții contra Regatului Unit, hotărârea din 8.07.1986, reclamantele erau societăți comerciale de construcții navale și aeronautice, ale căror bunuri au fost naționalizate. Fără a contesta legitimitatea scopului urmărit de stat, societățile au pretins că despăgubirile primite erau vădit insuficiente: guvernul britanic a stabilit un sistem de despăgubire în virtutea căruia titlurile societăților naționalizate (reclamantele) au fost evaluate pe baza valorii pe care le aveau cu trei ani înainte de transferul acțiunilor. Guvernul a precizat că s-a urmărit astfel ca valoarea titlurilor să nu fie alterată de perspectiva naționalizării. Reclamantele au apreciat că perioada de referință trebuie să fie mai aproape de data transferului, întrucât valoarea acțiunilor în realitate a crescut. De asemenea, au subliniat că în dreptul internațional în general, în situații similare, este avută în vedere ca dată a evaluării data privării de proprietate sau cea a transferului. Curtea a considerat că „marja de apreciere” se aplică nu numai cu privire la faptul dacă naționalizarea a fost de interes public, cât și în privința alegerii condițiilor de despăgubire. Rolul Curții se limitează în speță la a stabili dacă, în alegerea modalității de despăgubire, Regatul Unit a depășit puterea sa largă de apreciere; ea respectă decizia legislativului în acest domeniu, cu excepția cazului în care aceasta este în mod evident lipsită de o bază rezonabilă.
În același sens, într-o cauză mai recentă, Sampsonidis și alții contra Greciei, hotărârea din 6.12.2007, instanța de contencios european a arătat că, fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, o privare de proprietate constituie în mod normal o atingere excesivă care nu poate fi justificată pe terenul art. 1 din Protocol. Acest articol nu garantează totuși, în toate cazurile, dreptul la o compensare integrală a pierderii suferite. Obiective legitime de utilitate publică pot milita pentru o indemnizare inferioară valorii de piață a bunului (cauza Sfintele mănăstiri contra Greciei, hotărârea din 9.12.1994). În continuare, în aceeași hotărâre din anul 2007, Curtea a apreciat că nu este chemată să cerceteze pe ce bază au stabilit acestea cuantumul indemnizației. Așadar, Curtea nu s-a substituit instanțelor grecești pentru a determina baza care trebuie luată în considerare pentru stabilirea valorii terenului expropriat și a sumelor care trebuie plătite ca urmare a exproprierii (Malama contra Greciei, cauza_/98). Nu există niciun indiciu în dosar că instanțele ar fi dat dovadă de arbitrariu în stabilirea despăgubirilor. În ce privește marja de apreciere pe care art. 1 din Protocolul 1 o lasă statelor (Papachelas contra Greciei, cauza_/96), Curtea a considerat că prețul fixat este rezonabil în raport cu valoarea bunului expropriat. Este de menționat și faptul că, potrivit legislației interne a Greciei (art. 13 alin. 1 din Decretul – Lege nr. 797/1971, despăgubirea se calculează în raport cu valoarea reală a bunului expropriat la momentul publicării deciziei care anunță exproprierea.
De vreme ce instanța europeană nu a considerat contrară art. 1 din Protocolul nr. 1, luarea în considerare a valorii bunului cu trei ani înainte de transferul acțiunilor și, respectiv, la data publicării anunțului privind exproprierea, nu se poate susține că aceasta ar fi apreciat că data față de care urmează să se stabilească cuantumul despăgubirii la care sunt îndreptățite persoanele expropriate trebuie să fie în mod obligatoriu cea a transferului dreptului de proprietate.
Având în vedere împrejurarea că dispozițiile constituționale ale art.44 al.3 anterior enunțate, nu consacră drepturi mai largi persoanelor decât cele convenționale, Curtea apreciază că prevederile din actul normativ fundamental intern trebuie interpretate în acord cu cele convenționale, potrivit art. 20 din Constituția României. În consecință, toate statuările evocate din jurisprudența Curții europene, jurisprudență care împreună cu textul Convenției Europene a Drepturilor Omului, formează un „., devin obligatorii pentru autoritățile statale, deci inclusiv pentru prezenta instanță judecătorească, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 11 și 20 din Constituția României, dar și al articolului 46 din Convenție.
În virtutea principiului subsidiarității care rezultă din coroborarea articolelor 1, 13 și 35 din Convenție și care atribuie judecătorului intern rolul de „judecător de drept comun al Convenției” sau de „prim judecător al Convenției”, chemat să aplice dispozițiile convenționale și jurisprudența Curții, dezvoltată cel puțin în cauzele împotriva României, instanța prezentă este obligată așadar, să țină seama de acestea și să realizeze aplicarea lor directă în speța dedusă judecății, potrivit considerentelor care au precedat.
De altfel, chiar dacă ne-am raporta în cadrul prezentului silogism juridic, exclusiv la prevederile constituționale expuse de reclamantă, totuși am constata că, astfel cum s-a evocat, procedura exproprierii este una complexă, cuprinzând mai multe operațiuni, astfel încât evaluarea și acordarea despăgubirilor la un moment ulterior transferării dreptului de proprietate, dar înainte totuși, de epuizarea procedurii exproprierii privite în ansamblul său, nu au semnificația unei plăți ulterioare (și nu prealabile, potrivit textului constituțional) și nici a stabilirii unei despăgubiri injuste dacă valoarea acesteia este concordantă cu prețul de piață de la momentul de referință menționat.
Plecând de la premisa că o despăgubire este dreaptă atunci când ea este de natură să acopere pierderea cauzată persoanelor afectate de măsura exproprierii și este prealabilă întrucât constituie o garanție acordată persoanelor îndreptățite afectate de măsura exproprierii și întrucât procedura exproprierii nu s-a finalizat, textul constituțional neimpunând luarea în considerare în mod obligatoriu, a momentului transferului dreptului de proprietate, ci dimpotrivă, referindu-se la termenul generic de expropriere, rezultă că aserțiunea invocată de către apelanta reclamantă, este nefondată.
Prezenta instanță de apel constată că de fapt, ceea ce a sancționat în mod consecvent Curtea Europeană a Drepturilor Omului, inclusiv prin decizia pilot Yetis . din 6.07.2010, este termenul în care sunt acordate și plătite despăgubirile care se calculează pornind de la o valoare a imobilului de la o dată mult anterioară. În această cauză s-a reținut că în decembrie 2000, administrația a declarat de utilitate publică exproprierea unui teren agricol, în vederea construirii unui tronson de autostradă. În privința acordului cu privire la cuantumul despăgubirilor, la 27.12.2002, administrația a sesizat instanța cu o cerere de stabilire a sumei ce urmează a fi plătită și de înscriere a imobilului pe numele său în cartea funciară. După efectuarea a trei expertize, instanța a stabilit că, la data sesizării sale, valoarea terenului era mai mare de 32 miliarde de lire turcești și a obligat administrația să plătească această sumă de bani într-un cont blocat, ceea ce s-a îndeplinit la 22.11.2002. Printr-o hotărâre din 26.11.2002, definitivă în ce privește transferul dreptului de proprietate, dar supusă căilor de atac în ce privește cuantumul despăgubirilor, instanța a ordonat plata acestei sume, fără daune interese moratorii, către reclamanți. La 18.11.2003, Curtea de casație a casat hotărârea primei instanțe. După efectuarea a două expertize dispuse din oficiu, la 15.10.2004, prima instanță a stabilit cuantumul total al despăgubirilor (la data sesizării) la mai mult de 68 miliarde de lire turcești și a respins cererea reclamanților de plată a unor daune interese pentru întârziere.
Reclamanții s-au plâns de faptul că despăgubirile pentru expropriere nu mai corespund, la momentul plății, valorii reale a terenului. Curtea a arătat că încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 constatată își are originea într-o problemă structurală dată de absența, în dreptul turc, a unui mecanism care să permită jurisdicțiilor naționale să țină cont de deprecierea care poate interveni prin efectul conjugat al duratei procedurii și creșterii inflației.
Concluzia este aceea că, indiferent de data la care se raportează valoarea imobilului ce va fi avută în vedere pentru stabilirea despăgubirilor, plata trebuie să se facă într-un termen cât mai scurt calculat începând cu momentul menționat.
De aceea, având în vedere și faptul că valoarea imobilului poate și să crească, iar nu numai să scadă, iar soluția trebuie să fie aceiași în ambele cazuri, trebuie să se țină seama, în aplicarea art. 26 alin. 2 din Legea nr. 33/1994, de prețul de piață la data efectuării expertizei în apel care prin ipoteză este mai apropiată de momentul plății.
Pe cale de consecință, dintre cele trei valori stabilite prin expertiza efectuată în apel, în principiu, ar trebui avută în vedere cea corespunzătoare despăgubirilor la data întocmirii raportului final din această fază procesuală.
4. Aplicând aceste considerații teoretice, speței prezente, Curtea observă că valoarea de circulație a suprafeței de teren în litigiu, la data de 24.01.2013 (data efectuării expertizei în apel) este de 1140 Euro (fila 395 dosar apel), nefiind înregistrat nici un spor de valoare, potrivit probelor administrate.
5. Referitor la metoda de evaluare folosită de către comisia care a efectuat expertiza din apel, Curtea a apreciat că aceasta este conformă prevederilor art. 26 alin. 2 din Legea nr. 33/1994: „La calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză”.
Sintagma „prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele” de același fel în unitatea administrativ-teritorială are semnificația de preț plătit efectiv și consemnat în contractele autentice de vânzare-cumpărare, acesta neputând fi raportat la ofertele de preț ale agențiilor imobiliare sau ale rubricilor de vânzări din anunțurile de mică publicitate sau de internet.
Or, în pofida demersurilor efectuate de părți (apelanta pârâtă a depus la dosar, contracte de vânzare-cumpărare în măsura identificării lor, având în vedere anumite perioade, convenții avute în vedere de experți), dar și de instanță și experți (a se vedea, în acest sens, adresele către experți prin care li s-a pus în vedere să se adreseze instituțiilor abilitate, pentru identificarea relațiilor necesare răspunderii la toate obiectivele expertizei sau adresele către Primăria Mogoșoaia – Direcția de Impozite și Taxe Locale, către Oficiul de cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov, experții identificând la rândul dumnealor, contracte relevante), Curtea observă că pentru perioada relevantă a efectuării expertizei în apel, nu au putut fi identificate contracte de vânzare-cumpărare pentru imobile similare (filele 131 și urm., 394 dosar apel).
În acest context, evaluarea experților s-a realizat în considerarea textelor de lege incidente, prin raportarea la prețurile efective plătite potrivit comparabilelor identificate, prețuri ajustate în raport de evoluția notorie a pieței imobiliare până la momentul prezent.
Nu mai puțin, este adevărat că potrivit art. 4 alin. 9 din Legea nr. 198/2004: „Raportul de evaluare se întocmește având în vedere expertiza actualizată de Camera Notarilor Publici, potrivit art. 77^1 alin. (5) din Codul Fiscal, cu modificările și completările ulterioare”. Conform textului de lege la care s-a făcut referire: „Camerele notarilor publici vor actualiza, o dată pe an, expertizele privind valoarea de circulație a bunurilor imobile care vor fi comunicate la direcțiile teritoriale ale Ministerului Finanțelor Publice”.
Din conținutul prevederii legale în discuție rezultă că valorile stabilite de Camera Notarilor Publici, care de altfel, au un caracter orientativ potrivit art. 77 din Codul Fiscal, constituie doar unul din elementele de care trebuie să țină seama experții și că deci, acestea nu se aplică automat. De fapt, dacă s-ar aplica automat nu ar mai fi necesară expertiza, instanța putând să consulte fără ajutor din afară, tabelele întocmite în aceste condiții.
Necesitatea solicitării părerii unor specialiști mai este dată de faptul că ghidurile respective stabilesc doar valori minime și nu prețurile medii efective de tranzacționare.
În plus, luarea în considerare a altei valori decât cea a prețului cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ teritorială, ar contraveni art. 26 alin. 2 din Legea nr. 33/1994, care, spre deosebire de art. 4 alin. 9 din Legea nr. 198/2004, instituie un standard de evaluare, iar nu un simplu element de analiză a informațiilor cu privire la piața imobiliară.
Distinct de aceste aspecte, Curtea mai reține că, de vreme ce legea permite în mod expres contestarea cuantumului despăgubirilor, suma acordată de comisia de stabilire a despăgubirilor, nu are nici ea, o relevanță deosebită.
Împrejurarea că expertul de la fond desemnat de apelantă, a fost de acord cu concluziile comisiei de expertiză de la fond, nu înlătură dreptul pârâtei apelante de a nu fi de acord cu concluziile probei, neputându-se realiza o confuzie între parte și un expert, fie el desemnat de parte.
6. Revenind, Curtea constată că expropriatorul a acordat reclamantei, despăgubiri în valoare totală de 3555,87 lei (fila 17 dosar apel coroborată cu fila 13 dosar fond), valoare inferioară celei stabilite în apel, de 1140 Euro (echivalentul a 4984,87 lei, la cursul valutar din data respectivă, de 1: 4,3727), calculate la punctul 4 din prezentele considerente, astfel încât în cauză, se impune reformarea în temeiul art.296 Cod Procedură Civilă, a sentinței în sensul
că suma despăgubirilor care mai trebuie plătite reclamantei, este de 1.429,00 lei, adică diferența dintre cele două valori menționate.
Față de ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, Curtea urmează să admită apelul formulat de apelanta – pârâtă S. R. prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România de sub autoritatea Ministerului Transporturilor – Direcția Regională de Drumuri și Poduri București, să schimbe în parte sentința în sensul că suma despăgubirilor care mai trebuie plătite reclamantei, este de 1.429,00 lei, reprezentând diferența dintre valoarea totală a despăgubirilor cuvenite de 4.984,78 lei și suma de 3.555,87 lei deja încasată de reclamantă, cu același titlu și cu menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței (referitoare la admiterea parțială a acțiunii și la cheltuielile de judecată de la fond).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelanta – pârâtă S. R. prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România de sub autoritatea Ministerului Transporturilor – Direcția Regională de Drumuri și Poduri București cu sediul ales la C..Av. „A. Ticlea” în București, ., .. 1, . și în București, .. 38, sector 5 și în București, .. 401 A, sector 6, împotriva sentinței civile nr. 1763 din 21 noiembrie 2008, pronunțate de Tribunalul București – Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata – reclamantă . cu sediul în București, ., sector 1 și în București, . A, sector 1.
Schimbă în parte sentința în sensul că suma despăgubirilor care mai trebuie plătite reclamantei, este de 1.429,00 lei, reprezentând diferența dintre valoarea totală a despăgubirilor cuvenite de 4.984,78 lei și suma de 3.555,87 lei deja încasată de reclamantă, cu același titlu.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de al comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 28 februarie 2013.
Președinte, Judecător, Grefier,
M. H. I. S. S. R.
Red.M.H.
Tehnodact.M.H./C.F.
7ex./10.05.2013
T.B.-S.5.-A.M.
| ← Evacuare. Decizia nr. 397/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Cereri. Decizia nr. 1074/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
