Partaj judiciar. Decizia nr. 21/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 21/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-01-2013 în dosarul nr. 14121/299/2009

Dosar nr._

(2557/2012)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.21

Ședința publică de la 10.01.2013.

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - M.-A. N.-G.

JUDECĂTOR - E. V.

JUDECĂTOR - M. I.

GREFIER - M. C.

* * * * * * * * * * *

Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurenții reclamanți – pârâți V. N., V. M. I. G. și V. M. și de către recurenții pârâți-reclamanți V. D. F. și V. E. C., împotriva deciziei civile nr.533 A din 17.05.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă.

P. are ca obiect – partaj judiciar.

La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurentul reclamant-pârât V. M. I. G., asistat de avocații C. G., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2013, eliberată de Baroul București, pe care o depune la dosar și P. N., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2013, eliberată de Baroul București, pe care o depune la dosar, aceeași avocați reprezentând în proces și interesele recurentului reclamant – pârât V. N., recurenții pârâți-reclamanți V. D. F. și V. E. C. personal.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură al instanței, de către recurenții V. a taxei judiciare de timbru în cuantum 30 lei, potrivit chitanței . nr._/18.10.2012, fiind aplicat și un timbru judiciar în valoare de 1 leu, aflată la fila 10 din dosarul de recurs, iar la data de 08.01.2013, aceeași recurenți depun la dosar și chitanța . nr._/04.01.2013, privind achitarea sumei de 20 lei cu titlul de taxă judiciară de timbru, fiind aplicat și un timbru judiciar în valoarea de 1leu, aflată la fila 26 din dosar.

Se mai învederează instanței depunerea la dosar, prin serviciul registratură al instanței, a unor întâmpinări formulate de către ambele părți, în dublu exemplar. Alăturat întâmpinării formulate de către recurenții V. au fost depuse, în copie certificată pentru conformitate cu originalul, certificatul de deces și certificat de calitate de moștenitor nr. 62/17.09.2012, eliberate în urma decesului defunctei recurente V. M..

Curtea comunică părților întâmpinările formulate reciproc la motivele de recurs ce fac obiectul analizei instanței de recurs.

La solicitarea instanței, recurenții pârâți se legitimează după cum urmează: V. E. C. prezintă CI, . nr._, eliberată de INEP la data de 13.11.2006, având CNP_; V. D. F. prezintă CI, ., nr._, eliberată de INEP la data de 26.02.2007, având CNP_.

Avocatul recurenților reclamanți depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul dispus de instanță prin rezoluția de primire a dosarului, fiind aplicat și un timbru judiciar în valoare de 0,15 lei, pe care instanța le anulează.

Având în vedere împrejurarea că recurenții pârâți au achitat două taxe judiciare de timbru în cauza de față, Curtea dispune restituirea către recurenții V. a taxei judiciare de timbru în cuantum 30 lei, achitată potrivit chitanței . nr._/18.10.2012, aflată la fila 10 din dosarul de recurs, ca fiind nefolosită, dispunând, totodată, renumerotarea dosarului.

Recurenții pârâți-reclamanți V. depune la dosar o cerere modificatoare, prin care solicită înlăturarea din cadrul procesual a numitei V. M., urmare a intervenirii decesului acesteia și introducerea în cauză în calitate de intimați a moștenitorilor săi legali, V. N. (soț supraviețuitor) și V. M. I. G. (fiu).

În raport de înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către recurenții V., Curtea constată că V. M. a decedat la data de 20.08.2012, conform certificatului de deces aflat la fila 16 din dosar, iar moștenitori ai defunctei sunt recurenții V. N. și V. M. I. G., potrivit certificatului de calitate de moștenitor nr. 62/_, atașat la fila 17 din dosar. Având în vedere aceste aspecte, ia act de transmiterea calității procesuale în cauză către cei doi moștenitori ai defunctei.

Curtea pune în discuție excepția nulități recursului invocată de către recurenții V. prin întâmpinarea depusă la dosar.

Recurenta V. D. F. solicită să se constate nulitatea recursului formulat de partea adversă, conform art. 302 ind. 1 alin. 2 lit. a din Codul de procedură civilă, pentru neindicarea în cuprinsul cererii de recurs a numelui intimaților și domiciliul tuturor părților litigante.

Avocatul recurenților V. solicită respingerea excepției nulității recursului ca neîntemeiată. Arată că într-adevăr dispozițiile art. 302 din codul de procedură civilă prevăd nulitatea pentru neindicarea numelui și a domiciliilor părților litigante, însă, solicită a se avea în vedere decizia nr. 176/2005 a Curții Constituționale, prin care s-a constatat neconstituționalitatea textului de lege invocat, care sancționează cu nulitatea această dispoziție. În plus în anul 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat o decizie în recursul în interesul legii, prin care prevede că numai lipsa semnăturii ar fi o cauză de nulitate, dar și aceasta poate fi acoperită.

Având în vedere decizia nr. 176/2005 a Curții Constituționale, prin care această instituție s-a pronunțat asupra constituționalității reglementării sancțiunii nulități absolute pentru încălcarea dispozițiilor art. 302¹ alin. 1 lit. a din Codul de procedură civilă, Curtea respinge excepția nulității recursului formulat de reclamanții V. în ceea ce privește neregularitatea cererii de recurs sub acest aspect.

Recurenta V. D. F. solicită să se constate nulitatea recursului formulat de partea adversă având în vedere faptul că motivele de recurs nu se încadrează în dispozițiile art. 304 din Codul de procedură civilă. Solicită a se observa că toate considerentele dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs nu reprezintă decât o expunere a interpretării pe care instanța de apel a dat-o probelor administrate în cauză. Prin întâmpinarea depusă la dosar a făcut referire tocmai la această chestiune, considerând că toate aspectele invocate prin cererea de recurs de către reclamanții V. nu cuprind motive de nelegalitate, iar din punctul său de vedere aceștia încearcă o rejudecare a fondului cauzei.

Avocatul recurenților reclamanți V. solicită respingerea și a acestei excepții ca nefondată. Solicită a se avea în vedere faptul că prin motivele de recurs a indicat dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 din Codul de procedură civilă și a menționat că reprezintă cauză de nelegalitate nerespectarea dispozițiilor art. 728 și 729 din Codul civil, deci nerespectarea legii și a precizat că instanța de apel nu a făcut aplicarea dispozițiilor mai sus menționate, încălcând, totodată, principiul disponibilității în procesul civil.

Analizând cererea de recurs formulată de recurenții reclamanți V., în raport de în raport de susținerile recurenților pârâți, Curtea constată că aceasta cuprinde critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 din Codul de procedură civilă, urmând ca fiecare critică din cadrul motivelor de recurs să fie analizată de la caz la caz în raport de aceste dispoziții, situație în care respinge excepția nulității, urmând a avea în vedere și dispozițiile art. 306 alin. 2 din Codul de procedură civilă în cadrul acestei analize.

Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri prealabile de formulat.

Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.

Avocatul C. G., în calitate de reprezentat al recurenților reclamanți V., solicită admiterea recursului părților pe care le reprezintă, astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea în tot a hotărârii recurate în sensul menținerii ca temeinică și legală a hotărârii pronunțate de instanța de fond.

Consideră că în mod nelegal instanța de apel nu a făcut aplicarea în cauză a prevederilor art. 728 și 729 din Codul civil, refuzând să dispună ieșirea din indiviziune asupra terenului liber de construcții, care spun că „ Nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune”.

Arată că prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat printr-un capăt de cerere să se dispună ieșirea din indiviziune asupra terenului în suprafață de 423,40 mp, situat în București, ., sector 1, dovedind în fața primei instanței faptul că reclamanții sunt proprietari asupra terenului indiviz în suprafață de 323,40 mp, iar pârâții asupra terenului indiviz de 100 mp. Prin expertiza topografică efectuată la prima instanță s-a stabilit suprafața terenului, vecinătățile, suprafața de teren aflată în indiviziune forțată și modalitatea de ieșire din indiviziune. În opinia sa, concluzia tribunalului este nu numai greșită dar și nelegală, având în vedere faptul că instanța de apel a ignorat actul de proprietate al pârâților, din care rezultă faptul că aceștia au cumpărat suprafața de 100 mp teren aflat în indiviziune cu recurenții reclamanți care dețin restul proprietății, aspect menționat în declarația și procesele verbale de înregistrare fiscală din anul 1952 de către cumpărătoarea L. A.. Solicită a se observa faptul că deși tribunalul reține că pârâții au în proprietate suprafața de 100 mp, totuși constată că ei sunt beneficiarii și a unui drept de folosință asupra curții comune, pe care îl transformă într-un drept de coproprietate forțată.

Când se analizează actul din 1951, instanța de apel reține că pe lângă 100 mp s-a vândut și folosința comună a curții, arătând că actul ar cuprinde mențiunea vânzătorul „vinde folosința comună a curții”, ceea ce nu este adevărat. Nu există o asemenea intenție a vânzătorului și nici nu ar fi putut să fie atâta vreme cât este o folosință comună. Pe de altă parte, Codul civil interzice vânzarea folosinței terenului, situație pe care notarul din 1951 nu o putea ignora. Când notarul care a întocmit actul din 1951 a menționat suprafața de „circa 100 mp” el nu a făcut altceva decât să indice unde se regăsește această suprafață, adică cea aferentă apartamentului și cea aflată în stare de folosință comună. Această interpretare este nu numai cea reală, ci și logică întrucât dacă s-ar mai adăuga la cei 100 m.p. o altă suprafață, ar însemna ca suprafața să fie mult mai mare, ceea ce nu a fost în intenția părților contractante. În mod asemănător s-a stabilit și prin raportul de expertiză, expertul ajungând la concluzia justă că cei 100 m.p. și în suprafață de 40,7 m.p.(34,7 m.p. trotuar în jurul casei și 6 m.p. curte ce reprezintă acces comun). Așadar menționarea suprafeței de 123,40 m.p. la care face referire tribunalul nu se regăsește în actul din 1951 și mai ales în contractul de vânzare cumpărare al pârâților. Urmează a se avea în vedere faptul că instanța nu a fost investită cu verificarea legalității actelor de vânzare cumpărare începând cu anul 1951 – la zi.

S-a mai reținut de către instanța de apel faptul că părțile se află într-o stare de indiviziune forțată asupra terenului, afirmație pe care o consideră total greșită și nelegală și care nu se regăsește în speța de față. Indiviziunea forțată reprezintă acea stare a unei proprietăți care prin natura sau prin destinația ei nu poate fi divizată. Este cazul terenului de sub construcția comună. Restul terenului care este folosit în comun, reprezentând o stare de indiviziune obișnuită sau temporară, ce poate înceta oricând prin partaj. În acest sens, solicită a se observa faptul că prin raportul de expertiză efectuat în cauză expertul a indicat modul de lotizare, astfel încât pârâții să nu fie afectați în exploatarea proprietății lor.

Nu solicită cheltuieli de judecată.

Recurenta V. D. F. solicită admiterea recursului său astfel cum a fost formulat și motivat.

O primă critică pe care a înțeles să o formuleze împotriva hotărârii pronunțate de instanța de apel vizează contradicția care există între considerentele și dispozitivul acestei decizii. În acest sens solicită a se avea în vedere că în dispozitivul hotărârii atacate se menționează „ respinge în parte cererea de ieșire din indiviziune ce poartă asupra terenului”, în timp ce prin considerente se reține că „va schimba sentința apelată cât privește această soluție în sensul respingerii cererii de partaj”.

Urmare a respingerii cererii reclamanților de ieșire din indiviziune asupra terenului, apreciază că instanța de apel în mod nelegal a menținut dispozițiile primei instanțe cu privire la cererea de grănițuire, având în vedere că aceasta spune că se admite cererea de grănițuire și se face în fapt o grănițuire prin punctele care au fost stabilite prin raportul de expertiză, în condițiile în care nu a operat o reală ieșire din indiviziune, față de împrejurarea că uneia dintre părți i-a fost atribuit un lot în exclusivitate, iar cealaltă parte a rămas în indiviziune. Având în vedere că în speță nu a intervenit partajarea terenului, respectiv părților nu le-au fost atribuite loturi distincte în proprietate exclusivă, nu poate interveni o grănițuire a acestor loturi cât timp ele nu există. În aceste condiții, apreciază că singura soluție era constatarea ca rămasă fără obiect a cererii de grănițuire. Are în vedere și faptul că prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat grănițuirea lotului pârâților format în urma ieștii din indiviziune, față de împrejurarea că nu există un asemenea lot.

Critică hotărârea tribunalului și sub aspectul că hotărârea pronunțată nu este motivată în fapt și în drept cu privire la ieșirea din indiviziune asupra pivniței, instanța de apel mărginindu-se a evoca în dispozitiv că”menține celelalte dispoziții ale sentinței”, prin care s-a dispus partajarea acesteia în două spații și păstrarea unui hol în coproprietatea ambelor părți și în folosința lor comună. Chiar admițând susținerea reclamanților, pe care pârâții nu și-o însușesc, cu privire la faptul că pivnița se supune regimului juridic al coproprietății forțate și perpetue, consideră că nu se poate ajunge la soluția partajării unui asemenea spațiu întrucât legea nu o permite, în speță neexistând acordul de voință al coproprietarilor în acest sens.

De asemenea, apreciază că în mod greșit tribunalul a reluat soluția primei instanțe, stabilind că în anul 1951 s-a vândut numai cota parte din pivniță. Analizând actul din 1951, acesta fiind primul act de înstrăinare a apartamentului nr. 2, parter, și a pivniței, actualmente proprietatea recurenților pârâți, se poate observa faptul că numitul G. G. a vândut întreaga pivniță, iar nu o boxă. Realitatea vânzării întregii pivnițe este dovedită și cu actele de vânzare ulterioare, fiind astfel consemnat și în extrasul de carte funciară atașat la dosarul cauzei.

Un alt motiv de recurs vizează anularea capătului de cerere privind revendicarea pivniței, solicitare formulată de către pârâți prin cererea reconvențională. Arată că în primă instanță pârâții au timbrat provizoriu acest capăt de cerere și au așteptat dispoziția instanței cu privire la completarea timbrajului. Instanța de fond, fără să aducă la cunoștința titularilor cererii reconvenționale cuantumul complet al taxei judiciare de timbru, a procedat la anularea acestui capăt de cerere ce viza revendicarea pivniței. Felul în care a procedat prima instanță, coroborat cu însușirea acestei soluții de către instanța de apel, contravine dispozițiilor art. 18 alin. 1 din Legea nr. 146/1997.

Învederează faptul că, întreaga judecată din apel și pronunțarea hotărârii de către această instanță, s-a întemeiat pe dispozițiile vechiului Cod civil. Arată că în art. 6 alin. 6 din noul cod civil se spune că „dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din …raporturi de proprietate, raporturi de vecinătate”. Consideră că acesta reprezintă un motiv de ordine publică și pe care înțelege să îl supună atenției instanței de recurs.

Nu solicită cheltuieli de judecată.

Cu privire la recursul formulate de către recurenții reclamanți V., pune concluzii de respingere ca nefondat.

Recurentul pârât V. E. C. arată că înțelege să pună aceleași concluzii.

Avocatul recurenților reclamanți V., având cuvântul, consideră că în speța de față nu se aplică dispozițiile noului Cod civil, având în vedere faptul că aceasta este o cauză pornită sub imperiul legii vechi, astfel încât urmează a nu fi avut în vedere acest motive de recurs de ordine publică.

În privința motivelor de recurs invocate, respectiv dispozițiile art. 304 pct. 6 și 7 din Codul de procedură civilă, cu privire la menținerea soluției asupra cererii de grănițuire, având în vedere faptul că în mod netemeinic s-a dispus respingerea cererii de ieșire din indiviziune asupra terenului, arată că în măsura în care se va admite recursul formulat de către recurenții reclamanți, această dispoziție privind grănițuirea va rămâne valabilă.

Referitor la critica ce vizează nemotivarea hotărârii cu privire la menținerea soluției de ieșire din indiviziune asupra pivniței, solicită a se avea în vedere că această motivare se regăsește în considerentele deciziei la filele 17-18.

Se susține de către partea adversă faptul că nu s-au format loturi și că reclamanților li s-a atribuit în exclusivitate întregul lot, dânșii rămânând în indiviziune. Solicită a se observa că această soluție este corectă având în vedere actele de proprietate deținute de către reclamanți și din care rezultă faptul că aceștia au în proprietate o suprafață mai mare de teren.

Un alt motiv de recurs formulat de partea adversă vizează faptul că legea nu permite partajarea pivniței. Nu poate fi reținută această susținere, având în vedere cele exprimate de practica judecătorească și faptul că prin raportul de expertiză efectuat în cauză s-a arătat posibilitatea împărțirii pivniței, fără a leza interesele vreuneia dintre părți, astfel încât apreciază că în mod corect instanța a dispus partajarea acestui spațiu.

În mod nereal se susține că vânzarea pivniței este consemnată în actele de vânzare cumpărare ulterioare și în extrasul de carte funciară depus la dosar. Or, așa cum rezultă din actele dosarului, vânzătorii, la momentul înstrăinării către pârâții reclamanți, nu aveau trecută în documentația cadastrală pivnița în totalitate și ca atare nu putea să apară nici în extrasul de carte funciară al acestora. Prin urmare, la momentul vânzării, pivnița nu a fost transmisă în totalitate, aceasta făcând parte din părțile comune ale imobilului. Urmează a se avea în vedere și faptul că în actul de vânzare cumpărare al recurenților pârâți se precizează faptul că se înstrăinează „pivnița de la subsol”, deci nu întreg subsolul, intenția vânzătorului fiind evident aceea de a înstrăina o pivniță la subsol, având în vedere și faptul că la momentul vânzării subsolul era deja prevăzut cu două încăperi.

Avocatul N. P., în calitate de reprezentant al recurenților reclamanți, arată că s-a mai invocat de către pârâți și faptul că instanța de fond nu a calculat taxa judiciară de timbru cu privire la capătul de cerere privind revendicarea pivniței, procedând la anularea acestui capăt de cerere, soluție menținută și de către instanța de apel. Solicită a se avea în vedere împrejurarea că la termenul de judecată din 30.10.2009, instanța de fond le-a pus în vedere pârâților-reclamanți să evalueze bunul imobil pe care îl revendicau, respectiv pivnița, în vederea corectei stabiliri a taxei de timbru, fiind și citați cu această mențiune. Pentru ca instanța să le poată stabili taxa de timbru, era necesar ca pârâții să-și evalueze bunul, dispoziție pe care aceștia nu au îndeplinit-o, răspunzând în scris prin cererea depusă la fila 62 că doresc judecarea în lipsă. Prin urmare, soluția pronunțată de cele două instanțe cu privire la acest aspect este corectă.

CURTEA,

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrata la data de 06 octombrie 2006, pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr._ , reclamanții V. M. și V. M. I. G. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții V. E. C. și V. D. F., pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care sa se dispună ieșirea din indiviziune asupra clădirii parter - etaj și a terenului în suprafața totala de 423,4 mp. situate în .; grănițuirea lotului pârâților format în urma ieșirii din indiviziune; ieșirea din indiviziune asupra pivniței aflata în subsolul clădirii parter – etaj, în sensul împărțirii acesteia în două spatii egale.

În motivarea acțiunii reclamanții au arătat ca în anul 1912, G. V. și G. M. au dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._ din 20 septembrie 1912, terenul în suprafața de 423,4 mp. situat în București, . ulterior nr. 11; pe acest teren a fost edificata o construcție formata din parter și amplasata la . transmis către G. G., care la rândul sau a construit peste parterul deja existent un etaj și în fundul curții o clădire cu parter. În anul 1951, G. G. a vândut apartamentul nr. 2 de la parterul imobilului stradal împreună cu 100 mp. de teren și folosința părților comune ale clădirii. În anul 2006 apartamentul nr. 2 a fost cumpărat de către pârâți prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 386 din 08 martie 2006. Restul terenului în suprafața de 323,4 mp. împreună cu cele două apartamente s-au transmis către reclamanți prin donație și moștenire. In continuare se arata ca pârâții prin comportamentul lor le îngrădesc folosința terenului liber de construcții și nu au reușit să rezolve amiabil aceste neînțelegeri.

În drept, cererea a fost întemeiata pe dispozițiile art. 112 Cod de procedură civilă, art. 728 și 584 Cod civil.

Atașat cererii de chemare în judecata a fost depus un set de înscrisuri, filele 5 – 14 dosar fond.

La data de 28 octombrie 2009, pârâții au depus la dosar întâmpinare – cerere reconvenționala prin care au solicitat admiterea în parte a acțiunii în sensul sa se dispună ieșirea din indiviziune asupra terenului liber de construcții în suprafața de circa 200 mp. și grănițuirea loturilor; să se dispună ieșirea din indiviziune asupra podului clădirii situata în București .; să se respingă ca nefondat capătul de cerere privind ieșirea din indiviziune aspra clădirii întrucât exista părți ale clădirii aflate în coproprietate forțata și perpetua (terenul de sub clădire, casa scării, zidurile comune) asupra cărora partajul nu poate interveni; să se respingă ca nefondat capătul de cerere privind ieșirea din indiviziune asupra pivniței, aceasta fiind proprietatea exclusiva a pârâților.

În motivare s-a arătat că în ceea ce privește ieșirea din indiviziune asupra terenului liber de construcții în suprafața de circa 200 mp. și asupra podului și grănițuirea loturilor, este posibilă și utilă datorită neînțelegerilor dintre părți, însă în ceea ce privește ieșirea din indiviziune asupra clădirii parter – etaj nu poate fi admisibila cu privire la terenul de sub clădire, casa scării și zidurile comune și nici asupra pivniței care este bun exclusiv al pârâților.

Prin cererea reconvențională, pârâții-reclamanți reconvenționali au solicitat să se constate nulitatea absolută parțială a actului de donație nr. 8471 din 06 noiembrie 1972 în ceea ce privește donarea pivniței, deoarece G. V. G. a donat un bun ce nu mai era în patrimoniul donatorului cu încălcarea art. 800 Cod civil; să se compare titlurile de proprietate ale pârâților și să se constate că pârâții reclamanți sunt proprietari exclusivi ai pivniței imobilului situat în București, ., iar reclamanții pârâți nu au nici un drept asupra pivniței; să se dispună evacuarea bunurilor reclamanților – pârâți din pivnița imobilului.

În motivare s-a arătat că actul de donație al reclamanților pârâți este nul fiind încheiat în frauda legii în ceea ce privește donarea pivniței; G. V. G. nu avea cum sa doneze pivnița imobilului către Vesteman M. întrucât actul de donație este ulterior actului de vânzare-cumpărare din anul 1951 prin care același G. V. G. a înstrăinat către G. E. L. și E. E. L., imobilul situat în ., . din hol, patru camere, baie, cămară, pivnița; G. V. G. a vândut întreaga pivnița și nu doar o parte din bun; acest fapt rezulta și din actele de vânzare ulterioare prin care G. Grinberg și E. Austerlitz au vândut către B. I. și B. E. tot întreaga pivnița și nu doar o parte din ea și aceștia din urma la rândul lor au vândut către V. E. C. și V. D. F. întreaga pivnița și nu doar o boxa, fapt consemnat și în extrasul de carte funciara; compararea titlurilor de proprietate ale părților nu poate conduce decât la concluzia ca pârâții reclamanți sunt proprietarii exclusivi ai pivniței; urmare a revendicării se impune evacuarea bunurilor reclamanților pârâți din pivnița pe care o ocupa în totalitate și nu permit adevăraților proprietari folosința bunului.

La data de 30 octombrie 2009, reclamanții au depus o precizare a acțiunii prin care au arătat că doresc ieșirea din indiviziune doar asupra terenului în suprafața de 423,4 mp. situat în ., sector 1.

Prin încheierea din data de 30 octombrie 2009 instanța a pus în vederea pârâților – reclamanți să evalueze bunul imobil – respectiv pivnița.

Pentru termenul din data de 12 martie 2010, pârâții – reclamanți au depus dovada achitării unei taxe de timbru în cuantum total de 29 lei și timbru judiciar de 3 lei.

Prin încheierea din data de 12 martie 2010, astfel cum a fost rectificata prin încheierea din data de 05 iulie 2010, instanța a admis excepția netimbrării capătului de cerere reconvenționala privind revendicarea și a anulat acest capăt de cerere ca netimbrat.

Sub aspect probatoriu, instanța a încuviințat pentru ambele părți și administrat proba cu înscrisuri, expertiza tehnica specialitatea topografie având ca obiective: identificarea imobilului, lotizarea terenului liber de construcții în suprafața de 200 mp.; expertiza construcții având ca obiective: identificarea și măsurarea pivniței; formarea a două spatii egale avându-se în vedere ca acel culoar din interiorul pivniței urmând a fi comun ca și cale de acces pentru cele două spatii astfel împărțite.

Prin sentința civilă nr. 9794 din 20 mai 2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._ , s-a admis acțiunea astfel cum a fost precizata formulată de reclamanții V. M., V. M. I. G., în contradictoriu cu pârâții V. E. C. și V. D. F.; s-a dispus partajarea imobilul situate în București ., sector 1, astfel: C2 delimitat de punctele A – B – C – D – E – F – G – H – I – J – K – 7 – 8 – 9 – 10 – 1 – 2 – 3 - A din planul de situație anexă la raportul de expertiza este atribuit în exclusivitate reclamanților; imobilul C1 delimitat de punctele A – B – C – D – E – F – G – H – I – J – K – 6 – 5 – 4 – A rămâne în coproprietatea reclamanților și pârâților cu cote de 1 fiecare asupra terenului; pivnița situata la subsolul construcției C1 s-a partajat astfel: pivnița 1 în suprafața de 7,61 mp. s-a atribuit în proprietate reclamanților și pivnița 2 în suprafața de 7,94 mp. s-a atribuit în proprietate pârâților; holul în suprafața de 3,71 mp. rămâne în coproprietatea ambelor părții și în folosința lor . linia de hotar între terenul aferent corpului C2 proprietatea reclamanților și terenul aferent corpului C1 coproprietatea reclamanților și pârâților, situat în București, ., sector 1, conform aliniamentului identificat în raportul de expertiză topografică, întocmit de expert tehnic S. C., corespunzător punctelor A – B – C – D – E – F – G – H – I – J - K din planul de situație anexă la raport. A fost omologat raportul de expertiza specialitatea topografie întocmit în cauza de expert tehnic S. C. și raportul de expertiza specialitatea construcții întocmit în cauza de J. C. E.; s-a respins excepția netimbrarii capetelor 1 și 3 ale cererii reconvenționale; s-a respins capătul de cererea reconvenționala privind nulitatea absoluta parțiala ca neîntemeiat; s-a respins capătul de cerere reconvenționala privind evacuarea ca rămas fără obiect și s-a luat act că nu se solicita cheltuieli de judecata.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._ din 20 septembrie 1912, soții V. și M. G. au cumpărat un teren în suprafața de 423,4 mp. situat în București .>

Pe acest teren au fost edificate două construcții, una stradală formată din parter, un etaj și subsol și una în partea din spate a curții formata din parter.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._ din 12 noiembrie 1930 și prin actul de partaj voluntar autentificat sub nr._/1944, imobilul trece în proprietatea lui G. G..

Prin contractul de vânzare-cumpărare sub semnătura privata încheiat la data de 05 ianuarie 1951 și transcris de fostul notariat de stat N. Balcescu București sub nr._/1957 G. G. a vândut către G. și E. E. L., apartamentul nr. 2 de la parter din imobilul situat în București, ., și anume din clădirea principala de la ., patru camere, baie, bucătărie, cămară, pivnița și teren de aproximativ 100 mp. Odată cu apartamentul s-a vândut și folosința . a tuturor părților comune cu celelalte două apartamente.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4967 din 26 august 1974, G. Grinberg și E. Austerlitz au vândut către B. I. și B. E. apartamentul nr. 2 parter din imobilul situat în București, ., sector 7, compus din hol, baie, bucătărie, cămară, debara, pivnița, patru camere și teren de aproximativ 100 mp. Odată cu apartamentul s-a vândut și dreptul de folosința . ale imobilului.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 386 din 08 martie 2006, B. I. și B. E. au vândut pârâților V. E. C. și V. D. F. apartamentul nr. 2 situat în București, ., sector 1, parter cu o suprafața utila de 106,43 m.. compus din trei camere, dependințe și pivnița la subsol, precum și cota indiviza din părțile și dependințele imobilului, care prin natura și destinația lor sunt în proprietate . s-a transmis cumpărătorilor și dreptul de proprietate asupra cotei indivize din terenul aferent în suprafața de 100 mp.

Prin încheierea de rectificare nr. 307 din 31 ianuarie 2011 s-a rectificat la cererea pârâților, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 386 din 08 martie 2006 în sensul ca apartamentul ce a făcut obiectul acestui contract are o suprafața totala de 134,94 mp. din care 112,78 mp. suprafață utilă.

Inițial, prin încheierea nr. 6190 din 09 martie 2006 a fost înscris în Cartea funciară nr._, în favoarea pârâților, imobilul situat în București, ., parter, apartament 2 compus din trei camere și dependințe cu o suprafața totala de 106,43 mp., și teren în suprafața de 100 mp., iar ulterior, prin încheierea nr._ din 07 mai 2008, a fost înscris în favoarea pârâților, imobilul situat în București, ., parter, apartament 2 compus din trei camere, dependințe și două boxe (pivnița) cu o suprafața totala de 134,94 mp. din care utila apartament 112,78 mp. și teren de 100 mp.

Prin actul de donație autentificat sub nr. 8943/1972, G. G. a donat lui Vesteman M. apartamentul de la . patru camere, bucătărie, baie, debara, pivnița și ½ cota indiviza de teren din suprafața totala de 200 mp., precum și dreptul indiviz asupra părților folosite în comun din imobilul situat în București, ., sector 7.

Potrivit certificatului de moștenitor nr. 1676 din 27 noiembrie 1981 astfel cum a fost completat cu certificatul de moștenitor nr. 28 din 15 aprilie 2009, de pe urma defunctului G. G. au rămas ca moștenitori G. M. în calitate de soț supraviețuitor și Vesteman M. în calitate de fiica, iar potrivit certificatului de moștenitor nr. 38 din 20 februarie 1997, de pe urma defunctei G. M. a rămas ca moștenitor Vesteman M. I. G., în calitate de nepot de fiica.

În Cartea funciară nr._ de la data de 24 iulie 2009, a fost înscris în favoarea reclamanților, imobilul situat în București, ., compus din două camere, pivnița de 7,7 mp. și dependințe cu o suprafața totala de 61,56 mp. și teren de 223,4 mp.

Potrivit raportului de expertiză efectuat în cauza de expert S. C., imobilul ce face obiectul partajului este situat în București, . și este compus din teren în suprafața de 426 mp. și două construcții: C2 cu destinație de locuința în suprafața de 70 mp. la sol folosit de V. M. și V. M. și C1 compusa din p + 1 cu destinație de locuința cu o suprafața la sol de 158 mp., folosit la parter de familia V. E. și D. F. și etajul folosit de V. M. și V. M.

Expertul arata ca „ieșirea din indiviziune pentru locuința C1 nu se poate face datorita suprafețelor comune de utilitate forțata a imobilului, teren de sub construcție de 158,2 mp. + trotuar de 34,7 mp. + curte acces .., care revin în indiviziune pârâților și reclamanților în cote de ½ fiecare.

Potrivit raportului de expertiza construcții efectuat în cauza de J. C. E., pivnița era inițial reprezentata dintr-o singură încăpere iar prin construirea unui perete diagonal din zidărie de BCA și montarea unei uși metalice, în prezent pivnița este formata din două încăperi respectiv: o zona de acces situata la coborârea de pe scara secundară având suprafața utila de 3,71 mp., o zona cu cota de nivel 0,98 m spre coșul de fum având suprafața utila de 5,11 mp. și o zona cu cota de nivel 0,00 m având suprafața utila de 2,83 mp. și o incintă închisă formată prin construirea unui perete despărțitor, în diagonala și montarea unei uși metalice cu o cota de nivel de -0,1 m, având o suprafața utila de 7,61 mp.

Potrivit concluziilor raportului de expertiza, pivnița se poate diviza în două boxe, respectiv boxa 1 cu o suprafața de 7,61 mp., deja delimitata prin construirea peretelui despărțitor din zidărie de BCA, boxa 2 cu o suprafața de 7,91 mp. pe partea dreapta fiind necesara delimitarea acestei încăperi prin construirea unui perete despărțitor din materiale ușoare care sa nu afecteze siguranța și stabilitatea clădirii și montarea unei uși de acces și un hol comun de 3,71 mp.

Potrivit înscrisurilor depuse la dosar, instanța a reținut ca reclamanții sunt proprietarii imobilului situat în București, ., sector 1, compus din apartamentul aflat în construcția din fundul curții cu o suprafața la sol de 70 mp., apartamentul nr. 1, . construcția stradala și teren în suprafața de 323,4 mp.; că pârâții sunt proprietarii imobilului situat în București, ., compus din apartamentul nr. 2, parter situat în construcția stradala a imobilului și teren în suprafața de 100 mp.

Apartamentul nr. 1, etaj 1, se compune din patru camere, bucătărie, baie, debara și pivniță, iar apartamentul nr. 2, parter se compune din trei camere, dependințe și pivnița la subsol.

Pentru a reține, astfel întinderea dreptului de proprietate asupra pivniței aflata în subsolul construcției C1, instanța a considerat ca pivnița a fost prevăzuta în ambele titluri de proprietate ale părților fără a fi individualizata suprafața; ca subsolul a fost împărțit în două boxe, prima referire la existenta celor două boxe atribuite celor două apartamente, apare din anul 1952, când apartamentele erau în proprietatea a doi proprietari diferiți (fila 192 din dosar fond – unde se menționează ca . parter are o pivnița netencuita în suprafața de 4,5 mp. x 150 și apartamentul de la etaj are o pivnița netencuita de 3 mp. x 150); ca până la momentul înstrăinării unuia dintre apartamente se prevedea doar ca imobilul avea și pivnița, nefiind necesara, până la momentul înstrăinării unuia dintre apartamente, împărțirea acesteia; aceasta împărțire în fapt a subsolului s-a perpetuat din 1951 și până în prezent; ca în actul de proprietate al pârâților, respectiv actului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 386 din 08 martie 2006, se precizează în mod clar ca se înstrăinează „pivnița la subsol”, ci nu întreg subsolul, iar la acel moment subsolul era deja prevăzut cu două încăperi.

Instanța nu a putut a reținut apărarea pârâților în sensul ca pivnița în întregul sau se afla în proprietatea sa, pe de o parte întrucât nu se menționează în mod clar ca întreg subsolul a fost vândut (iar orice neînțelegere dintre părți se interpretează în favoarea celui care se obliga, iar în acest caz, vânzătorul este cel care se obliga), iar pe de alta parte, din interpretarea gramaticala a frazei rezulta ca intenția vânzătorului a fost aceea de a înstrăina o pivnița la subsol, iar nu întreg subsolul.

Instanța a înlăturat din probatoriul pârâților înscrisul intitulat „încheiere de rectificare nr. 307 din 31 ianuarie 2011” (fila 246 dosar fond), cu consecința neluării în seama a acestuia la stabilirea situației de fapt, întrucât este un înscris unilateral întocmit pro causa, în timpul judecății, la solicitarea pârâților și care nu reprezintă un acord de voința între vânzători și cumpărători (vânzătorii nefiind chemați la momentul rectificării).

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat ieșirea din indiviziune cu privire la imobilul, teren în suprafața de 423,4 mp. grănițuirea celor două loturi și ieșirea din indiviziune asupra pivniței din subsolul clădirii C1.

Potrivit art. 728 Cod civil, nimeni nu poate rămâne în indiviziune, oricare dintre coproprietari putând cere sistarea stării de indiviziune, solicitând partajul oricând, acest drept fiind imprescriptibil sub aspect extinctiv.

Partajul este operațiunea juridică prin care se pune capăt stării de coproprietate, în sensul că bunul deținut în comun pe cote părți este împărțit materialmente între copărtași, fiecare dintre aceștia devenind proprietar exclusiv asupra unei părți determinate sau asupra bunului ce formează obiectul coproprietății.

Principala modalitate de realizare a partajului este partajul în natură prin formarea de loturi și atribuirea acestora coproprietarilor.

Cu privire la imobilul supus partajului, instanța a reținut concluziile rapoartelor de expertiză în sensul că acesta este alcătuit din terenul în suprafață totală de 426 mp. și din două corpuri de clădire, respectiv corpul C1 format la rândul său din subsol, parter și etaj, din care apartamentul nr. 1 aflat în proprietatea reclamanților și apartamentul nr. 2 aflat în proprietatea pârâților cu o suprafața de teren utila și necesara acestui corp de 199 mp. și corpul C2 format din parter, cu un teren aferent de 227 mp. aflat în proprietatea reclamanților; că pivnița aflată la subsolul imobilul și care este bun comun celor două părți, are o suprafața totală de 19,26 mp. și poate fi împărțită în două boxe, boxa 1 cu o suprafața de 7,61 mp., boxa 2 cu o suprafața de 7,91 mp. și un hol comun de 3,71 mp.; că această pivniță este comod partajabilă; că ieșirea din indiviziune asupra imobilului C1 nu se poate face datorita suprafețelor comune de utilitate forțata a imobilului; că suprafața totală a terenului ce deservește corpul C1 de clădire este de 200 mp. și nu poate fi comod partajabil, iar construcțiile sunt partajabile „forțat” numai în măsura în care terenul ar rămâne în stare de indiviziune.

Instanța a reținut că imobilul – teren astfel cum a fost descris mai sus, se află în coproprietatea reclamantei și a pârâtului în cote de ¾ și respectiv 1/3; că terenul aferent și necesar corpului C1 de clădire are o suprafața de 199 mp.; că imobilul C2 cu terenul aferent de 227 mp. poate fi partajat de restul imobilului C1.

Astfel, imobilul C2 este delimitat de punctele A – B – C – D – E – F – G – H – I – J – K – 7 – 8 – 9 – 10 – 1 – 2 – 3 – A din planul de situație anexă la raport și a fost atribuit în exclusivitate reclamanților; imobilul C1 este delimitat de punctele A – B – C – D – E – F – G – H – I – J – K – 6 – 5 – 4 – A și a rămas în coproprietatea reclamanților și pârâților cu cote de ½ fiecare asupra terenului, neputând fi comod partajabil; pivnița situata la subsolul construcției C1 a fost partajata astfel: pivnița 1 în suprafață de 7,61 mp. în proprietatea pârâților și pivnița 2 în suprafață de 7,94 mp. în proprietatea reclamanților, iar holul în suprafața de 3,71 mp. a rămasă în coproprietatea părților și în folosința lor . împărțirea masei partajabile instanța a avut în vedere dispozițiile art. 728 Cod Civil, art. 673⁹ și art. 673¹⁰ Cod de procedură civilă, concluziile raportului de expertiză, faptul că părțile au locuit și locuiesc în continuare în imobilul supus partajului, faptului ca părțile au un partaj de folosința asupra bunului – pivnița care se perpetuează încă din 1951 precum și cererea reclamanților care au solicitat atribuirea bunului în forma propusa de expert ținând cont și de faptul că în pivnița 2 se află și instalațiile de gaze și de apă precum și coșul de fum al centralei termice, ce deservește apartamentul reclamanților.

În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect grănițuirea terenurilor părților, s-a reținut potrivit prevederilor art. 584 Cod civil că orice proprietar poate obliga pe vecinul său la grănițuirea proprietății lipite de a sa, grănițuirea reprezentând prin urmare acea operațiune de delimitare prin semne exterioare a proprietăților vecine ce aparțin unor titulari diferiți, iar acțiunea în grănițuire mijlocul procedural pus la dispoziția unuia dintre titularii terenului vecin cu al altora, prin intermediul căruia se obține pe baza unei hotărâri judecătorești determinarea limitelor dintre proprietăți și stabilirea traseului real pe care trebuie să îl urmeze titularul.

În raport de situația anterior de fapt și de drept reținută, instanța a stabilit linia de hotar între terenul proprietatea reclamanților și pârâților situat în București, ., sector 1, conform aliniamentului identificat în raportul de expertiză topografică, întocmit de expert tehnic S. C., corespunzător punctelor A – B – C – D – E – F – G – H – I – J – K din planul de situație anexă la raport, admițând în acest sens acțiunea.

Referitor la excepția netimbrarii capetelor 1 și 3 ale cererii reconvenționale, instanța a respins-o, reținând ca pârâții-reclamanți au timbrat aceste capete de cerere potrivit chitanțelor depuse la dosarul de fond (filele 63, 64).

Referitor la fondul cererii reconvenționale a pârâților instanța a respins-o, respingă reținând aceleași situație de fapt expusa mai sus.

În plus, instanța a reținut și faptul că s-a solicitat nulitatea absolută parțială a unui înscris în condițiile în care cauzele de nulitate nu au fost dovedite. Mai mult decât atât, din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că voința vânzătorului/donatorului a fost aceea de a permite folosința . crearea a două spatii ce au deservit continuu ambele apartamente.

Cu privire la cererea de evacuare, instanța, față de soluția data pe cererea principală, instanța a respins-o ca rămasă fără obiect.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel V. E. C. și V. D. F., solicitând admiterea apelului și schimbarea în tot a hotărârii atacate, respectiv respingerea celor trei capete ale cererii introductive de instanța privind ieșirea din indiviziune și grănițuire și admiterea cererii reconvenționale astfel cum a fost formulata.

Au solicitat de asemenea obligarea intimaților V. M. și V. M. I. G. la plata cheltuielilor de judecată pentru acest proces.

În motivare, au arătat că trebuie menționat, pentru o mai clară conturare a situației de fapt, ca în ., sector 1, București, există următoarele imobile: o clădire P + 1 situata stradal, astfel: apartamentul nr. 2, parter, proprietate V. E. C. și V. D. F.; apartament etaj 1, a cărui situație juridica nu a fost clarificata în prima instanța; o construcție cu un singur nivel amplasata în spatele curții; teren în suprafața totala de 423,4 mp.

Cu privire la terenul liber de construcții, este conturata o stare de indiviziune, în temeiul actelor de proprietate ale părților. Conform titlului lor de proprietate (contract de vânzare-cumpărare nr.386 din 8 martie 2006 (filele 12, 13 și 14 dosar apel), „odată cu apartamentul se transmite cumpărătorilor și dreptul de proprietate asupra cotei indivize din terenul aferent, în suprafața de 100 mp.”.

În ceea ce privește actele de proprietate ale reclamanților, acestea sunt extrem de confuze, incerte, aspecte ce urmează a fi clarificate după o nouă analiză și soluționare pe fond a cauzei. Atât din cuprinsul întregului dosar al cauzei, cât și din considerentele sentinței primei instanțe, s-a precizat că reclamanții au dobândit imobilele prin donație, respectiv moștenire; deși au solicitat clarificarea acestui aspect, prin indicarea expresa a titlului justificativ pentru fiecare imobil (fila 137 și 142 dosar fond), instanța deopotrivă cu reclamanții nu au luat act de aceste cereri.

În mod greșit prima instanța a pronunțat soluția atacata, elaborând o hotărâre netemeinica și nelegala pentru considerentele dezvoltate în continuare.

1. Nu a fost respectată de către prima instanța procedura împărțelii judiciare prevăzuta în art. 673¹ – 673¹⁴ Cod de procedură civilă, deși art. 673¹ instituie caracterul imperativ al acestor norme de procedura; au invocat acest aspect în desfășurarea procesului (fila 138 dosar fond), fără rezultat însă. Se impune în aceasta situație anularea hotărârii primei instanțe conform art. 297 Cod de procedură civilă.

2. Taxa judiciară de timbru pentru cererea introductivă de instanță nu a fost achitată de către reclamanți în cuantumul legal. Conform art. 2 coroborat cu art. 4 alin. 3 din Normele de aplicare a Legii nr. 146/1997, acțiunea reclamanților este evaluabila în bani, așadar trebuie timbrat la valoare. De asemenea, în procedura împărțelii judiciare, legiuitorul a instituit în sarcina reclamanților obligația de a evalua bunurile de împărțit (art. 673² Cod de procedură civilă) pentru a stabili coordonatele desfășurării procesului de partaj, printre care și timbrajul. În acest sens, „dacă cererea de chemare în judecată nu cuprinde obiectul și valoarea lui, după prețuirea reclamantului (în funcție de care se stabilesc o . coordonate ale procesului civil: compunerea instanței, competenta, taxa de timbru) instanța a constatat nulitatea acesteia conform art. 133 Cod de procedură civilă – Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, decizia civilă nr. 2198/1997. Astfel, în temeiul art. 20 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru și art. 9 alin. 2 din OG nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, a solicitat anularea sentinței primei instanțe, au învederat toate aceste aspecte primei instanțe (filele 138 și 140 dosar fond) care a pus în vedere reclamanților obligația de a preciza valoarea obiectului supus ieșirii din indiviziune (fila 153 dosar fond). Reclamanții nu au răspuns solicitării instanței, deși au solicitat revenire pe acest aspect.

3. Fără temei legal, prima instanța a respins cererea de înscriere în fals formulata și depusa în scris de către pârâta la termenul din 01 aprilie 2011. Motivarea instanței a constat în faptul ca textul de lege invocat (art. 180 – 184 Cod de procedură civilă) se aplică doar falsului material, iar pârâta a invocat fals intelectual în cuprinsul unor încheieri de Carte funciară; această procedură a falsului se aplică indiferent de natura falsului: material sau intelectual.

4. Hotărârea primei instanțe nu cuprinde mențiunea depunerii de concluzii scrise de către pârâți, acestea fiind transmise prin fax la 19 mai 2011, iar instanța s-a pronunțat la 20 mai 2011. D. urmare, instanța nu le-a avut în vedere la soluționarea cauzei, ci s-a prevalat doar de dezbaterile și susținerile orale ale părților ce au avut loc la 13 mai 2011.

5. La 30 octombrie 2009, reclamanții au depus o precizare a acțiunii prin care arata ca doresc ieșirea din indiviziune doar asupra terenului în suprafața de 423,4 mp. situat în ., invocând temei de drept art. 132 Cod de procedură civilă, conform acestei norme legale, „la prima zi de înfățișare, instanța va putea da un termen reclamantului pentru întregirea sau modificarea cererii; în acest caz, instanța dispune amânarea pricinii și comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea facerii întâmpinării”. În încheierea din 30 octombrie 2009, când a fost depusa precizare, grefierul învederează ca prin serviciul registratura a fost depusa la dosar întâmpinare, iar instanța amâna cauza pentru a se lua la cunoștința de aceasta. Simpla mențiune în încheiere ca a fost depusa la dosar precizare nu corespunde criteriilor art. 132 alin. 1 Cod de procedură civilă privind admisibilitatea acesteia. De asemenea, în această situație nu este incident nici art. 132 alin. 2 Cod de procedură civilă, nefiind vorba despre declarații verbale privind mărirea sau micșorarea câtimii obiectului cererii. în aceste condiții, considera ca obiectul pricinii rămâne cel conturat în cererea de chemare în judecata, asupra căruia prima instanța avea obligația să se pronunțe în întregime.

6. În practicaua hotărârii primei instanțe se menționează: „prin cererea înregistrata pe rolul acestei instanțe la data de 06 ianuarie 2006” – greșit; cererea introductivă de instanță a fost înregistrată la 22 mai 2009.

7. În cuprinsul sentinței, prima instanța a arătat că: „prin încheierea din 12 martie 2010, astfel cum a fost rectificată prin încheierea din 05 iulie 2010”; la 05 iulie 2010 nu a existat un termen al cauzei, în consecință nu există încheiere de ședință de la acea dată. La fila 115 dosar fond, încheiere din 07 mai 2010, „instanța constată că în ședința din 12 martie 2010 instanța s-a pronunțat cu privire la excepția nelegalei timbrări a capătului de cerere reconvențională privind revendicarea, excepție care a fost admisă”. Înțeleg să se arate pe scurt condițiile contrare legii în care a fost anulat ca nelegal timbrat acest capăt al cererii reconvenționale. Astfel, cererea reconvenționala a fost depusă la termenul din 30 octombrie 2009; la termenul următor, respectiv 12 martie 2011, au adus la cunoștința instanței ca au timbrat provizoriu toate cele trei capete de cerere reconvenționala și au solicitat dispozițiile instanței în vederea achitării taxei de timbru integrale (fila 62 dosar fond). Concomitent cu aceasta cerere și cu o taxă de timbru provizorie achitată la data de 12 martie 2010, instanța a anulat ca nelegal timbrat capătul de cerere reconvenționala privind revendicarea. În concluzie, deși pârâții au timbrat provizoriu reconvențională, solicitând dispozițiile instanței cu privire la suplimentarea taxei de timbru, un capăt al acestei cereri este anulat fără ca instanța să-și îndeplinească obligațiile instituite prin Legea 146/1997, respectiv: art. 18 alin. 1: „Determinarea cuantumului taxelor judiciare de timbru se face de către instanța de judecata sau, după caz, de Ministerul Justiției”; art. 29, alin. 1, Norme de punere în aplicare: „Prestatorul serviciului taxabil este obligat sa comunice în scris plătitorului cuantumul taxei judiciare de timbru”; art. 34, Norme de punere în aplicare: „încadrarea în tariful taxelor judiciare de timbru de către instanța judecătoreasca constituie o sarcina administrativa stabilita de lege a acestor organe, în calitatea lor de prestatoare de servicii taxabile”; art. 20, alin. 2, L.146/1997: „Dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, în momentul înregistrării acțiunii sau cererii, (...), instanța va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată”; art. 20, alin. 3 din Legea nr. 146/1997: „Neîndeplinirea obligației de plata până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii”.

8. În privința nerespectării obiectivelor expertizei topo, în cuprinsul sentinței prima instanța a reținut eronat următoarele: „sub aspect probatoriu, instanța a încuviințat pentru ambele părți și administrat proba cu înscrisuri, expertiza tehnica specialitate topografie având ca obiective: identificarea imobilului, lotizarea terenului liber de construcții în suprafața de 200 mp”. Prin încheierea din 12 martie 2010 (fila 93 dosar fond), instanța a stabilit obiective expertiza topografie: „identificarea terenului, lotizarea terenului liber de construcții în suprafața de 200mp, lotizarea podului clădirii”. Având în vedere că aceste obiective au fost stabilite prin încheiere interlocutorie asupra căreia instanța nu mai poate reveni (nici nu a încercat sa revină asupra lor, în sensul înlăturării, după cum reiese din cuprinsul dosarului), în cauza a fost omologat raport de expertiza ce nu a respectat coordonatele trasate de instanța, puse în prealabil în discuția părților.

Și acest aspect l-au supus atenției primei instanțe, fără rezultat însă (filele 162 și 163 dosar fond).

Întrucât raportul de expertiză topo este incomplet, nefiind respectate obiectivele stabilite de prima instanță, se impune, în ipoteza rejudecării fondului, refacerea expertizei, prin desemnarea unui nou expert, în condițiile în care probele administrate în prima instanța trebuie să fie repetate în apel numai atunci când sunt defectuoase sau incomplete.

9. La data de 14 octombrie 2010, prin serviciul Registratură, au depus cerere privind obligarea reclamanților de a prezenta în instanța înscrisuri invocate în susținerea pretențiilor pe parcursul desfășurării procesului (fila 155 dosar fond); la termenul din data de 15 octombrie 2010( fila 144 dosar fond), instanța a luat act de depunerea acestei cereri urmând să ia la cunoștință. La termenul din data de 10 decembrie 2010, instanța a considerat neutilă soluționării cauzei depunerea înscrisurilor solicitate, deși admiterea acestei solicitări era impusă de norma imperativă cuprinsă în art. 172 Cod de procedură civilă.

10. Deși au formulat obiecțiuni la raportul expertiza topo (filele 136 – 139 dosar fond), instanța nu s-a pronunțat în vreun fel asupra acestora; la termenul din data de 13 mai 2011, când s-au pus concluzii pe fond în ședința publica, au solicitat ca instanța să aibă în vedere la soluționarea cauzei aceste obiecțiuni, aspect total ignorat de instanță după cum a rezultat din considerentele hotărârii.

11. În cuprinsul hotărârii primei instanțe a reținut eronat că „pe acest teren (.) au fost edificate două construcții, una stradală formată din parter, un etaj și subsol și una în partea din spate a curții formata din parter”; în fapt, ambele construcții dispun de subsol, respectiv pivnița, aspect relevant din perspectiva soluționării cererii de ieșire din indiviziune asupra pivniței. Având o greșită conturare a situației de fapt, instanța a reținut fără temei că toate actele translative de proprietate pentru imobilele din ., în care este precizată pivnița, se referă la subsolul clădirii P + 1. Pentru acest raționament contrar situației de fapt reale s-a dispus respingerea cererii reconvenționale.

12. Tot în cuprinsul sentinței, s-a precizat: „prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._ din 12 noiembrie 1930 și prin actul de partaj voluntar autentificat sub nr._/1944, imobilul trece în proprietatea domnului G. G.. Formularea este extrem de confuză, în condițiile în care în cauză s-a vorbit despre trei apartamente, teren liber de construcții (patru imobile în total), instanța nu a precizat care din aceste imobile trece în proprietatea lui G. G.. Și acesta este un aspect relevant în soluționarea justă a cauzei prin prisma actelor succesive translative de proprietate, temei în dovedirea reconvenționalei.

De asemenea, ambele acte juridice (contract vânzare-cumpărare nr._/1930, partaj voluntar nr._/1944), deși nu au fost invocate de către reclamanți în susținerile lor și nici nu au fost aduse la cunoștința instanței, totuși constituie un punct de plecare în soluția dată. Este inadmisibil faptul că prima instanță a reținut în considerente acte juridice care nu au fost invocate de părți, încălcându-se principiul disponibilității, și ale căror prevederi îi sunt străine, nefiind depuse la dosarul cauzei. A constatat că instanța are cunoștință și despre înscrisuri nedepuse la dosar.

13. Cu privire la prima înstrăinare, din 1951, a apartamentului nr. 2, parter, aflat în prezent în proprietatea apelanților, instanța a reținut greșit că se înstrăinează „teren de aproximativ 100 mp.”; în cuprinsul actului (filele 32, 33 și 34 dosar fond), este stipulat: „intră în aceasta vânzare și terenul aferent apartamentului ce vând și care reprezintă 1/3 din suprafața totală, circa 100 mp.”. Pentru a nu lasă loc de interpretări inutile în condițiile în care înscrisul vorbește de la sine și având în vedere importanta nuanțelor într-un proces de partaj se impune păstrarea sintagmei și a cotelor stabilite în înscrisul despre care vorbim.

14. În considerentele primei instanțe potrivit cărora prezența pivniței în actele de proprietate ale pârâților și reclamanților deopotrivă se datorează unui regim de coproprietate al acestei încăperi sunt contrare realității actelor juridice succesive translative de proprietate produse de părți în cauză.

Interpretarea gramaticală a conținutului actului de vânzare-cumpărare din 1951, invocată de prima instanță, învederează o singura concluzie: G. V. G., unicul proprietar al clădirii P + 1 la acea vreme, înstrăinează apartamentul nr. 2 de la parter, compus printre altele din pivnița (fără a fi precizata o fracțiune din aceasta), „astfel cum ii stăpânesc și fără a-mi rezerva nimic pe seama mea”. Deși această ultimă sintagmă constituie un tipar al actelor translative de proprietate de la acea vreme, dacă tot trebuie invocată și utilizată cu precădere interpretarea gramaticală a actelor de proprietate, a rezultat că vânzătorul nu a dorit înstrăinarea unei porțiuni a pivniței, ci aceasta încăpere în totalitate.

Prima instanța a mai reținut conținutul procesului-verbal nr. 108 din 18 iulie 1952 (fila 192 dosar fond) spre a clarifica voința vânzătorului G. G., în actul de vânzare-cumpărare din 1951. O declarație de impunere, împreuna cu procesul-verbal aferent, necesare în vederea stabilirii taxelor și impozitelor către stat, nu constituie act juridic constitutiv de drepturi. Singura valență a acestor declarații de impunere este de ordin fiscal.

Însă, chiar analizând acest proces-verbal de la fila 192 dosar fond, invocată de prima instanță, îl pot combate extrem de ușor cu un alt proces-verbal (fila 213 dosar fond). În acest mod se poate ajunge la un număr infinit de răsturnări de situații, contrare actelor juridice recunoscute de lege, dar conforme unor declarații fără impact juridic în materia care ne interesează, anume transmiterea dreptului de proprietate. Simplele declarații fiscale ale autorilor părților din proces nu constituie acte juridice sau explicații, delimitări cu privire la voința clar exprimata prin act de vânzare-cumpărare.

15. Prima instanța a înlăturat abuziv din probatoriul pârâților înscrisul „încheiere de rectificare nr. 307 din 31 ianuarie 2011”, motivând că este un înscris unilateral, întocmit „pro causa”, în timpul judecății.

Pentru aceleași considerente și pentru a-și dovedi imparțialitatea garantată de Constituție, instanța ar fi trebuit să observe că înscrisuri cu implicații majore în proces (nu simple îndreptări de erori materiale), respectiv încheieri/extrase de Carte funciară (filele 46 – 50 dosar fond) privind dreptul de proprietate al reclamanților au fost întocmite de asemenea „pro causa”, la inițiativa reclamanților. Probabil aceștia, deși se autoproclamă proprietari absoluți de mai bine de 100 de ani pentru imobilul din ., nu au dispus de timpul necesar efectuării operațiunilor de publicitate imobiliara în timp util. Aspecte de neluat în seama de către prima instanța în comparație cu „gravitatea” unei îndreptări de eroare materială.

Încheierea de rectificare înlăturată de instanța constituie, în fapt, o îndreptare a unei erori materiale, de calcul, din cuprinsul actelor de proprietate. În 2008, când au întocmit cadastrul pivniței, suprafața apartamentului, fără pivnița, a reieșit mai mare decât cea stipulata în contractul de vânzare-cumpărare, deși dimensiunile încăperilor erau neschimbate. Motivul a fost o greșeală de calcul, în vechiul cadastru, respectiv de înmulțire la calcularea suprafeței unei camere a apartamentului. Pentru aceste motive, întrucât nu s-a schimbat obiectul contractului de vânzare-cumpărare sau alte elemente substanțiale, nu s-a impus chemarea vânzătorilor pentru a semna. De altfel, fiind un act autentic, întocmit în virtutea prevederilor legale, de către un Birou Notarial (același care a autentificat și contractul de vânzare-cumpărare), se bucură de prezumția de validitate până la proba contrarie, conform art. 1171 – 1174 Cod civil. Prima instanță a „omis” totuși acest principiu al prezumției valabilității înscrisurilor autentice. Cu atât mai regretabil pentru ce înseamnă justiție echitabila este faptul că reclamanții nu au invocat, respectiv dovedit, o cauza de nevalabilitate. În aceste condiții, prima instanță din oficiu a înlăturat în mod discreționar probe pe care pârâții au înțeles sa le folosească în proces.

16. Prima instanță a invocat drept temei juridic pentru soluția ieșirii din indiviziune doar pentru reclamanți, prin atribuirea în natura a unui lot determinat, art. 673¹⁰ Cod de procedură civilă. Această reglementare nu este incidența în cauză întrucât se referă la realizarea partajului prin atribuirea întregului bun comun unui singur copărtaș, cu obligația despăgubirii celorlalți, O astfel de hotărâre, fără legătura între ce s-a decis și temeiul de drept de la care s-a plecat, este cel puțin inechitabila și nelegala.

Interesant este că în cazul de față, la elaborarea sentinței, instanța și-a amintit brusc de capătul 7¹ Cod de procedură civilă privind procedura împărțelii judiciare, deși pe parcursul desfășurării procesului aceste norme păreau inexistente, cu toate ca au solicitat urmărirea îndeaproape a acestei proceduri (fila 138 dosar fond), pentru o soluție corecta și echitabila.

17. Prima instanță a mai reținut în cuprinsul hotărârii: „referitor la excepția netimbrarii capetelor 1 și 3 ale cererii reconvenționale, instanța urmează să o respingă”; nu s-a invocat pe parcursul procesului excepția nelegalei timbrări a acestor capete de cerere, nici de către reclamanți, nici de către instanța din oficiu. Singurul capăt al reconvenționalei pus în discuție din perspectiva nelegalei timbrări a fost revendicarea, respectiv capătul 2 de cerere. Astfel cum au arătat mai sus, nici în soluționarea acestei excepții instanța nu a respectat legea.

În ceea ce privește fondul cauzei, învederează instanței de control judiciar următoarele aspecte esențiale:

1) În privința primului capăt de cerere, respectiv „ieșirea din indiviziune asupra clădirii parter – etaj și a terenului în suprafața totala de 423,40 mp. situate în .” finalitatea prevăzuta de expertul S. C. și însușită de către prima instanță, respectiv ieșirea din indiviziune doar în ceea ce-i privește pe reclamanți, revenindu-le în exclusivitate un lot de 227 mp., și păstrarea stării de indiviziune pentru pârâți, nu corespunde modalităților de realizare a partajului stabilite de lege. Conform schiței-anexă la raportul de expertiză întocmit de S. C., în urma sistării stării de indiviziune doar pentru reclamanți, terenul liber de construcții le va fi atribuit acestora în totalitate, astfel încât pârâții nu vor mai avea acces cu autoturismul în curte și poate, la dorința excesiva a reclamanților, nici cu piciorul.

Soluția expertului este însușita în totalitate de către prima instanța și deturnează acțiunea de ieșire din indiviziune de la scopul avut în vedere de legiuitor și anume împărțirea unui bun comun în loturi distincte, respectiv fracționarea materiala a bunului comun. De altfel, soluția spre care tind reclamanții nu este admisibilă o dată din perspectiva ieșirii din indiviziune doar pentru unii coproprietari (reclamanții) și a doua oară din chiar perspectiva bunului comun, respectiv terenul de 423,4 mp., asupra căruia nu va opera o veritabila ieșire din indiviziune, ci doar o porțiune revine reclamanților în exclusivitate, restul de aprox 200 mp. rămâne în indiviziune. Astfel, la fila 107 a dosarului de fond, expertul susține în raportul de expertiza: „Limita terenului aferent imobil C2 trece prin punctele A – B – C – D – E – F – G – H – I – J – K – 7 – 8 – 9 – 10 – 1 – 2 – 3 și are o suprafață totală de 227 mp., revine în exclusivitate reclamanților”. În ce privește modalitățile de realizare a partajului, din art. 741 Cod civil, art. 673⁵, art. 673¹⁰ și art. 673¹¹ Cod de procedură civilă rezultă cp ele sunt în număr de trei: partajul în natură; atribuirea întregului bun unui copărtaș și vânzarea bunurilor. Nu există o a patra variantă privind ieșirea din indiviziune doar pentru unii dintre coproprietari.

Au susținut în cadrul procesului în mai multe rânduri, chiar și în obiecțiunile la rapoartele de expertiza, ca s-ar fi impus sau cel puțin ar fi fost util soluționării cauzei respectarea dispozițiilor art. 673¹ – art. 673¹⁴ Cod de procedură civilă în aceste condiții, urmând prevederile art. 673⁵ – art. 673⁶ Cod de procedură civilă erau înlăturate inutilele confuzii ale expertului, prin emiterea încheierii prealabile de către instanța, în care se stabileau clar „bunurile supuse împărțelii, calitatea de coproprietar, cotă-parte ce se cuvine fiecăruia”. Conform art. 673¹ Cod de procedură civilă, „judecarea oricărei cereri de împărțeala privind bunuri asupra cărora părțile au un drept de proprietate . procedura prevăzuta în capitolul de fata, în afara cazurilor în care legea stabilește o alta procedura”. În aceste condiții, afirmația reclamanților ca aceste norme nu sunt incidente în cauză nu au fundament juridic, întrucât „Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus” – unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingă. Printr-o aplicare abuzivă a distincțiilor de către reclamanți, legea a fost lipsita de efecte.

De asemenea, nu s-a putut dispune ieșirea din indiviziune întrucât în cauza nu au fost introduși toți proprietarii imobilelor din ., în acest sens, reclamanții, care au susținut că sunt proprietarii construcției din spatele curții în suprafața de 70 mp., nu au prezentat titlul justificativ. Expertul a constatat ca proprietari ai acestei clădiri sunt reclamanții doar pe baza extrasului de Carte funciară. Subliniază că extrasele de Carte funciară nu reprezintă titlu constitutiv al dreptului de proprietate, ci operațiuni obligatorii stabilite de lege pe premisa opozabilității actelor juridice fata de terți, prin procedura publicității imobiliare. Au adus la cunoștință instanței aceste aspecte și prin cerere de înscriere în fals respinsă ca neîntemeiată.

Însă, rămâne incertitudinea dreptului de proprietate al reclamanților asupra clădirii poziționate în spatele curții. Cum aceștia nu au răspuns în acest proces acestei probleme, nu au fost antamați în cauza toți proprietarii, obligație ce aparține exclusiv reclamanților conform art. 673² Cod de procedură civilă. Aceasta concluzie se desprinde și dintr-o analiza scurta a actelor de proprietate invocate de reclamanți în cadrul procesului: conform certificatului de moștenitor nr. 1676 din 27 noiembrie 1981 (fila 8 dosar fond), respectiv certificatului de moștenitor nr. 38 din 20 februarie 1997 (fila 10 dosar fond), proprietarii imobilului din ., .>

Din coroborarea celor doua certificate de moștenitor și a actului de donație nr. 8943 din 06 noiembrie 1972 (fila 7 dosar fond), deduce că toate cele trei acte juridice au același obiect, respectiv apartamentul situat la ., sector 1, București, imobil dobândit de defunctul G. G. în baza actului de vânzare-cumpărare nr._ din 12 noiembrie 1930 (act care nu a fost prezentat în instanța de reclamanți).

În plus, tot referitor la prevederile art. 673² Cod de procedură civilă, „reclamantul este obligat să arate în cererea de partaj persoanele între care urmează a avea loc împărțeala, titlul pe baza căruia se cere împărțeala, toate bunurile supuse împărțelii, evaluarea lor, locul unde acestea se află, precum și persoana care le deține sau le administrează. Reclamanții nu s-au conformat acestor dispoziții, nu au introdus în cauza toți proprietarii din ., nu au evaluat bunurile asupra cărora partajul intervine. De altfel, tot ca o neregulă procedurală cu impact asupra justei soluționări a fondului cauzei, prin încheierea din 12 noiembrie 2010 (fila 153 dosar fond) instanța a pus în vedere reclamanților să precizeze cotele și valoarea obiectului supus ieșirii din indiviziune”; nici de această dată, reclamanții nu au respectat aceasta obligație instituită chiar de instanță.

Cu privire la bunurile asupra cărora reclamanții doresc ieșirea din indiviziune, acestea sunt cele enunțate în cererea de chemare în judecată, respectiv clădirea P + 1 și terenul în suprafața de 423,4 mp. Au precizat reclamanților de la termenul din data de 30 octombrie 2009, prin care au dorit restrângerea bunurilor de împărțit, a rămas fără efecte, întrucât instanța nu s-a pronunțat în încheiere asupra acestei cereri precizatoare. Ca urmare a solicitării reclamanților din cererea de chemare în judecată, și întrucât exista spatii ale clădirii aflate în coproprietate forțată și perpetua (teren de sub construcție, zidurile, casa scării) au arătat în întâmpinare ca singurul spațiu partajabil al clădirii P + 1 este podul. În aceste condiții, în încheierea de la fila 93 dosar fond, s-au stabilit obiectivele expertizei topo, printre care și lotizarea podului. Nici unul din obiectivele stabilite de instanță, nu au fost respectate la întocmirea raportului de către expert S. C., după cum s-a putut constata din filele 105, 106 și 107 dosar fond ale dosarului, în aceste condiții, raportul de expertiza nu poate fi omologat, astfel cum a procedat prima instanța, întrucât a fost întocmit în mod discreționar pentru a favoriza situația reclamanților.

De asemenea, conform afirmațiilor experților P. E. (întâi desemnat) și S. C., terenul nu este comod partajabil: fila 96 dosar fond: „terenul nu este comod partajabil”, P. E., adresă către instanța; fila 107 dosar fond: „ieșirea din indiviziune pentru locuința C1 între V. M., V. M. și V. E., V. D. nu se poate face datorita suprafețelor comune de utilitate forțată ale imobilului” expert S. C.; fila 106 dosar fond: „în opinia expertului imobilul C1 la sol 158 mp. nu poate fi partajat în natura datorita condițiilor Regulamentului General de Urbanism al Municipiului București”, expert S. C..

În altă ordine de idei, la fila 107 dosar fond s-a menționat în raportul de expertiză: „Imobilul C1 are o suprafața la sol de 199 mp., care revin în indiviziune în cote de ½ pârâților și reclamanților”. Nu numai ca se păstrează starea de indiviziune doar pe aceasta suprafață C1, dar expertul impune, în opinia sa, o ½ atât pentru pârâți, cât și pentru reclamanți. În titlul lor de proprietate, respectiv contract de vânzare-cumpărare nr. 386 din 08 martie 2006, nu este precizată cota indiviză teren de ½ ci cota indiviza din teren aferent, în suprafața de 100 mp.”.

Așadar, încetează starea de indiviziune doar pentru reclamanți, care se vor bucura de un drept de proprietate exclusiva pentru un anumit lot, iar pentru pârâți se menține starea de indiviziune, însă în condiții nou conturate de expert și nu de titlurile de proprietate. Expertul, prin raportul întocmit, cu încuviințarea primei instanțe, schimba din oficiu situația juridica stabilita prin contract de vânzare-cumpărare încheiat în forma autentica.

În fapt, între reclamanți și pârâți persista o stare conflictuala generata de modul de folosința a spațiului curții. Aceste neînțelegeri pornesc de la lipsa de știința a reclamanților, care deși beneficiază de sfaturile concubinei reclamantului, avocat P. N. S., nu reușesc sa înțeleagă regimul juridic al proprietății comune. Pentru reclamanți, întreprinderea de acte materiale privitoare la întregul bun, respectiv curtea libera de construcții, cum ar fi: plantat flori, schimbare lacăt ruginit, igienizarea curții, construcția unei boite pentru susținerea viței de vie etc., reprezintă acte abuzive care trebuie stopate în instanța. Acestea sunt motivele pentru care reclamanții au înaintat injustiție prezenta acțiune de ieșire din indiviziune, care din punctul lor de vedere s-a desfășurat de-a dreptul haotic, nu din pricina instanței de judecata, ci datorită confuziilor în care trăiesc reclamanții coroborat cu necunoașterea regulilor de conviețuire, într-o formă sau alta.

Din acest punct de vedere, s-ar fi impus partajarea terenului pentru a înlătura obstacolele în bună și normală administrare a curții, însă nu în limitele abuzive stabilite de reclamanți în acest proces.

2) În privința capătului al doilea de cerere privind granițuirea instanța a omis să se pronunțe asupra acesteia; întrucât pârâților nu le-a fost atribuit un lot în materialitatea lui, cererea privind „granițuirea lotului pârâților format în urma ieșirii din indiviziune” trebuia respinsa C2 neîntemeiata și rămasa fără obiect.

3) În privința capătului al treilea de cerere, respectiv „ieșirea din indiviziune asupra pivniței aflata în subsolul clădirii parter – etaj, în sensul împărțirii acesteia în doua spatii egale”, acest bun se afla în proprietatea exclusiva a pârâților. În fapt, din actele de proprietate ale părților (act de vânzare-cumpărare din 1951, act de vânzare-cumpărare nr. 4967/1974, contract de vânzare-cumpărare nr. 386/2006, respectiv act de donație nr. 8943/1972) a rezultat următoarele: în 1951, G. G. vinde Alexandrinei L., care cumpăra pentru fiicele sale minore G. L. și E. L., apartamentul nr. 2 de la parter din imobilul din București, ., din clădirea de la poarta, apartament compus din hol, patru camere, baie, bucătărie, cămara, pivnița și terenul aferent apartamentului și care reprezintă 1/3 din suprafața totala, circa 100 mp., precum și folosința . tuturor părților comune cu celelalte doua apartamente. Acest apartament a fost transmis mai departe către B. I. și B. E., în 1974, după care în 2006 a fost transmis pârâților din Dosar, V. E. C. și V. D. F.; 21 de ani după prima înstrăinare a pivniței, același G. G. donează fiicei sale, V. M. (reclamant în Dosar), ½ cota indiviză de teren din suprafața totala de 200 mp. precum și dreptul indiviz asupra părților folosite în comun din imobilul situat în București, ..

Astfel, confuzia reclamanților cu privire la regimul juridic al pivniței este creata de faptul ca autorul acestora, G. G., le-a transmis pivnița, prin donație, deși acest bun nu se mai regăsea în patrimoniul sau la momentul perfectării actului de donație, întrucât același G. G. înstrăinase pivnița prin act de vânzare-cumpărare, cu 21 de ani înaintea încheierii actului de donație.

Concluzionând, autorul reclamanților le-a transmis acestora un bun ce nu se afla în patrimoniul sau și de care nu putea dispune, respectiv pivnița de la subsolul clădirii P + 1.

Chiar dacă s-ar admite punctul de vedere al reclamanților conform căruia pivnița se afla în coproprietate forțată și perpetua, singura soluție prevăzuta de lege pentru partajarea unui asemenea spațiu este respingerea ca neîntemeiata și nefondata. „Regula instituita de art. 728 Cod civil, potrivit căreia nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune, se aplica în cazul proprietății pe cote-părți obișnuite sau temporare, nu și în cazul proprietății pe cote-părți forțate și perpetue, când coproprietatea se menține independent de voința copărtașilor și este determinata de destinația bunului respectiv. Bunurile asupra cărora exista coproprietate forțată sunt accesorii fata de bunurile proprietate exclusiva a fiecărui coproprietar, care sunt bunuri principale. Coproprietarii nu pot cere împărțirea spatiilor comune și fiecare dintre aceștia are dreptul de a le folosi, fără a aduce atingere drepturilor egale și reciproce ale celorlalți coproprietari”, (Curtea de Apel București – Secția a III a Civilă, decizia nr. 1827 din 05 noiembrie 2007, nepublicată). Pentru identitate de rațiune invoca și decizia nr. 929 din 11 iunie 2008, Curtea de Apel București – Secția a III a Civilă, „dispozițiile art. 728 Cod civil se referă la proprietatea . temporara, situație în care coproprietarii sunt liberi sa sisteze oricând starea de coproprietate. Prin excepție de la aceasta regula, în cazul proprietății comune pe cote-părți forțate, starea de indiviziune se menține independent de voința părților, întrucât obiectul coproprietății forțate îi constituie un bun sau anumite bunuri care, prin natura lor, nu pot fi împărțite, ele fiind folosite permanent de mai mulți coproprietari”.

4) Referitor la cererea reconvențională, a menținut considerentele expuse în cuprinsul cererii pentru care se impunea admiterea cererii astfel cum a fost formulată.

Având în vedere istoricul actelor juridice invocate atât de către reclamanți, cât și de către pârâți, autorul reclamanților, G. G., a transmis pivnița prin donație către fiica sa, V. M., deși acest bun nu se mai regăsea în patrimoniul sau la momentul perfectării actului de donație, întrucât același G. G. înstrăinase pivnița prin act de vânzare-cumpărare, cu 21 de ani înaintea încheierii actului de donație. Pentru aceste motive, actul de donație a fost încheiat în frauda legii, cu încălcarea art. 800 Cod civil G. G. înstrăinase pivnița în anul 1951 către A. E. L. și nu mai putea sa doneze în anul 1972 un bun pe care nu ii mai avea în patrimoniu.

Este de remarcat faptul ca G. G. a vândut întreaga pivnița și nu doar o parte (boxa) din bun. Realitatea vânzării întregii pivnițe este dovedita și cu actele de vânzare ulterioare prin care G. Grinberg (fostă L.) și E. Austerlitz (fostă L.) au vândut către B. I. și B. E. tot întreaga pivnița și nu doar o parte din ea. Mai departe și B. E., B. L.-E., I. D., B. F. O. au vândut către V. E. C. și V. D. F. tot întreaga pivnița și nu doar o boxa, fapt consemnat și în extrasul de Carte funciară depus la dosar.

Un aspect important este și faptul ca la data primei înstrăinări a pivniței, împreuna cu apartamentul situat la parter, respectiv în anul 1951, G. G., autorul reclamanților, era unicul proprietar al clădirii P + 1, astfel cum s-a arătat pe parcursul procesului chiar de către reclamanți. în aceste condiții, G. G. a dispus de dreptul sau de proprietate astfel cum a considerat de cuviința, transmițând prin act de vânzare-cumpărare pivnița de la subsol, în întregime. În aceste condiții, afirmația reclamanților conform căreia pivnița nu putea fi înstrăinata în totalitate întrucât face parte din părțile aflate în coproprietate forțată nu are fundament. Dreptul de a dispune de un bun propriu aflat în proprietate exclusiva nu poate fi îngrădit sau limitat după bunul plac al terților, printr-o interpretare excesiv de exhaustiva a unor acte juridice extrem de clare și precise. De asemenea, în anul 2008 au efectuat, conform prevederilor legale în materie, operațiuni de cadastru pentru pivnița, întrucât autorii lor nu aveau întocmite astfel de documentații. Urmare a acestui fapt, au înscris în Cartea funciară acest drept de proprietate legitim dobândit, fără piedici la înscriere. Afirmația pârâților ca aceste documentații ar fi false reprezintă pure calomnii, cu atât mai mult cu cât au făcut plângere penala în acest sens, soluționata cu neînceperea urmăririi penale. Faptul ca autorii lor au înțeles să admită folosința pivniței împreună cu reclamanții cu titlu de spațiu comun nu trebuie să aibă implicații asupra modului în care ei înțeleg actualmente să dispună de acest bun propriu. Totodată acest fapt nu echivalează cu un partaj voluntar de folosința, cum greșit a interpretat prima instanța. Cum este vorba despre bunuri imobile, partajul de folosința trebuie încheiat cel puțin în forma scrisa, impunându-se chiar forma solemna. Cum un asemenea înscris nu exista, nu poate fi prezumat de către instanța sau terți.

Prin întâmpinarea formulată intimații-reclamanți V. M. și V. M. I. G., au solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat și menținerea hotărârii instanței de fond ca fiind legala și temeinica.

Dispozițiile art. 673⁵ Cod de procedură civilă nu reglementează obligația de a pronunța încheierea prevăzută de aceasta normă legală. Încheierea prevăzută de art. 673⁵ Cod de procedură civilă are ca și scop administrarea judecății iar lipsa ei nu poate duce la anularea hotărârii. Instanța poate stabili bunurile, calitatea părților, cotele părți și creanțele născute din starea de proprietate comună printr-o încheiere separată sau prin hotărârea finală, încheierea fiind prevăzută pentru administrarea judecății, atunci când împrejurările cauzei o impun a procesului.

Prin decizia civilă nr. 533/A din 17 mai 2012, Tribunalul București – Secția a V a Civilă a admis apelul formulat de apelanții-pârâți V. E. C. și V. D. F.; a schimbat în parte sentința; a respins în parte cererea de ieșire din indiviziunea ce poartă asupra terenului, ca neîntemeiată; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței; a obligat pe intimații reclamanți-pârâți la plata sumei de 9,65 lei cheltuieli de judecată în apel, către apelanți.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că la data înregistrării acțiunii – 22 mai 2009, cererea de ieșire din indiviziune era supusă unei taxe fixe de timbru de 19 lei. Separat de această taxă este plătibilă la valoare orice contestație cu privire la calitatea de coproprietar sau mărimea acestor drepturi, bunurile de împărțit sau valoarea acestora potrivit dispozițiilor 3 alin. 3 din Legea nr. 146/1997, iar obligația de plată aparține celui care face aceste contestații. În cauză nu s-a întâlnit ipoteza normei legale: pârâții au fost de acord cu ieșirea din indiviziunea asupra terenului liber de construcții, fără a contesta mărimea drepturilor părților sau valoarea acestui bun.

Cât privește motivul referitor la înscrierea în fals, câtă vreme apelanții nu au formulat plângere penală deși aveau aceasta posibilitate și având în vedere că înscrisul defăimat ca fals nu a format convingerea instanței, nu poate constitui motiv de schimbare a hotărârii.

Lipsa mențiunii depunerii concluziilor scrise nu poate fi dovada că acestea nu au fost avute în vedere de prima instanță. În plus, toate concluziile pe fondul cauzei pot face obiectul cercetării în calea de atac.

Restrângerea obiectului cererii nu este o modificare in sensul art. 132 Cod de procedură civilă. De vreme ce cererea de partaj a terenului a făcut obiectul acțiunii inițiale, pârâții nu au putut invoca nicio vătămare din restrângerea obiectului acțiunii. Nici nepronunțarea asupra unei cereri nu este un motiv pe care ar putea să îl invoce pârâții. De altfel, la termenul următor depunerii cererii precizatoare apelanții au propus probe, depunerea unei noi întâmpinări nefiind justificată, de vreme ce cererea inițială comunicată apelanților și în apărare la care au formulat întâmpinare, cuprindea obiectul cererii asupra căruia s-a pronunțat prima instanța.

Eroarea materială privind data înregistrării acțiunii poate face obiectul cererii reglementate de art. 281¹ Cod de procedură civilă. Având în vedere lipsa unei vătămări în sensul art. 105 alin. 2 Cod de procedură civilă – care să nu poată fi reparată decât prin anularea hotărârii, acest motiv de apel a fost neîntemeiat.

Anularea cererii reconvenționale a fost conformă cu dispozițiile art. 20 alin. 3 din Legea nr. 146/1997 și art. 36 alin. 2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997. La termenul din 30 octombrie 2009 prima instanță a pus în vedere pârâților-reclamanți obligația de evaluare a bunului revendicat. Timbrarea provizorie după data la care obligația a fost pusă în sarcina acestora nu poate echivala cu îndeplinirea obligației privind timbrarea iar cererea (fila 62 dosar fond) privind plata de taxei de timbru integrala după o altă dispoziție a instanței a fost nejustificată.

Având în vedere că cererea de nu privește lotizarea podului, lipsa răspunsului la acest obiectiv nu poate fi motiv pentru refacerea raportului de expertiza. Încheierea de stabilire a obiectivelor expertizei are caracter preparatoriu, iar nu interlocutoriu și în mod corect prima instanța a respins cererea de completare a raportului de expertiză, având în vedere că deși în cuprinsul în încheierea din data de 12 martie 2010 obiectivul nu este util soluționării acțiunii. Câtă vreme reclamanții și-au restrâns obiectul cererii nr. 1 la partajarea terenului (fără a cuprinde clădirea), pârâții-reclamanți ar fi trebuit să formuleze cerere reconvențională cu privire la pod, pentru ca instanța să se pronunțe asupra acesteia în condițiile art. 129 alin. 6 Cod de procedură civilă.

Art. 172 Cod de procedură civilă se circumscrie art. 167 Cod de procedură civilă, înfățișarea înscrisurilor impunându-se numai atunci când acestea sunt concludente, pertinente și utile.

Prima instanța s-a pronunțat asupra obiecțiunilor la raportul de expertiză la termenul din data de 12 noiembrie 2010.

Motivele de apel 11 – 16 se referă la dezlegarea în fond a cauzei și au fost analizate ulterior analizării celor ce țin de procedura în fața primei instanțe.

Prin concluziile orale de la termenul din 13 mai 2011 reclamanții-pârâți au invocat excepția netimbrării cererii reconvenționale, de aceea dispoziție a primei instanțe în sensul respingerii acesteia a fost corectă.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că, potrivit înscrisurilor depuse de reclamanți în susținerea acțiunii, aceștia nu au făcut dovada că între părți există o stare de indiviziune asupra terenului liber căreia i se poate pune capăt prin partaj.

Potrivit probelor administrate tribunalul a reținut că în 1912 V. și M. G. au devenit proprietari asupra suprafeței de teren de 423,40 mp. din București, .> În înscrisurile depuse s-a menționat că în 1930 G. G., fiul lui G. V. și G. M. (fila 69 dosar fond) a devenit proprietar prin cumpărare asupra a 200 mp. teren și asupra apartamentului donat lui V. M. (fila 7 dosar fond – astfel cum este menționat în alin. 3 al actului de donație). În 1944 a devenit proprietar asupra apartamentului de la parter corp C1 – prin moștenire și partaj (astfel cum este menționat în contractul din 1951). Apartamentul a fost vândut în 1951.

G. V. a decedat în 1930 iar G. M. în 1957 (filele 70 și 71 dosar fond). Certificatele de moștenitor pentru dezbaterea succesiunii acestora nu au fost depuse.

În 1951 (fila 35 dosar fond), la înstrăinarea apartamentului nr. 2 vânzătorul G. V G. a dispus vânzarea „terenului aferent apartamentului care reprezintă 1/3 din suprafața totală, circa 100 mp.„ și folosința comună a curții și tuturor părților comune cu celelalte două apartamente. În actul de donație din 1972 a menționat că înstrăinează ½ cota indiviză din teren în suprafață totală de 200 de mp. Restul de 100 mp (½ din terenul de 200 mp.) au fost menționați în certificatul de moștenitor din 1981.

Din modul de redactare a actelor, tribunalul a reținut că terenul la care se referă contractul din 1951 este terenul aferent apartamentului nr. 2, cotă parte indiviză din terenul aferent imobilelor C1 și C2, teren aferent construcțiilor.

Vânzătorul a considerat terenul aferent a fi de 1/3 din suprafața de teren aferentă celor trei apartamente (de vreme ce se referă la părțile comune celorlalte două apartamente), considerând apartamentele egale, cu teren aferent de 300 mp. și o curte comună de 123 mp. Cele trei apartamente avute în vedere de vânzător sunt cele două apartamente ale corpului C1 și apartamentul din corpul C2. Cele trei apartamente din care apartamentul cu nr. 3 ocupat de chiriașele menționate în contractul din 1951 – Gonta și S. sunt menționate în declarația de la fila 189 dosar fond.

Suprafața terenului aferentă unui apartament se determină potrivit cotei părți din proprietatea forțată și perpetuă adică din suprafața aferentă clădirii (care, în funcție de situația de fapt a fiecărei clădiri este fie terenul de sub construcție fie pe terenul de sub construcție plus suprafețe necesare accesului sau îngrădirii: suprafața neconstruită necesară, potrivit naturii sau destinației construcției, pentru a asigura exploatarea normală a acesteia). De aceea pentru determinarea acestei suprafețe nu se poate recurge la acțiunea de ieșire din indiviziune de vreme ce apelanții au un drept propriu – de proprietate indiviza forțată și perpetuă – asupra suprafeței de teren aferent clădirilor. Determinarea în concret a suprafețelor aferente celor trei apartamente poate fi făcută într-o acțiune cu un alt obiect.

Mențiunile din contractul ulterior din 1971 și din certificatele de moștenitor nu pot fi citite decât în legătura cu ce se vânduse deja în 1951. De altfel, în 1971 donatorul menționează o cotă indiviză, iar nu o cotă parte din dreptul de proprietate asupra terenului, cota indiviză donată fiind cota parte din proprietatea indiviză asupra terenului aferent clădirilor.

Cât privește dreptul de folosință asupra curții comune menționat în contractul din 1951 acesta este un drept de coproprietate asupra unui bun aflat în indiviziune forțată față de destinația dată de vânzător care arată că vinde folosința comună a curții și „tuturor părților comune cu celelalte două apartamente”. Asupra acestei stări de indiviziune nu se poate dispune partajul.

Având în vedere că soluția asupra cererii de partaj a fost pronunțată urmare a stabilirii greșite a situației de fapt, potrivit dispozițiilor art. 295 și 296 Cod de procedură civilă, a schimbat sentința apelata cât privește această soluție în sensul respingerii de partaj.

Soluția asupra cererii de grănițuire nu îi privește pe apelanți, prima instanță stabilind linia de hotar între terenurile aferente a doua clădiri deși obiectul cererii a vizat stabilirea liniei de hotar între terenurile părților. Având în vedere că reclamanții-pârâți nu au declarat apel, această soluție a fost menținută.

Soluțiile asupra cererilor de anulare parțială a contractului de donație – cât privește pivnița – și de evacuare – sunt corecte. Prima instanță a reținut corect că în 1951 s-a vândut numai cota parte din pivniță. Procesele-verbale de înregistrare fiscală (filele 192 și 213 dosar fond) de la nivelul anului 1952 consfințesc împărțirea pivniței între cei doi proprietari ai apartamentelor corpului C1. Procesele-verbale poarta semnăturile proprietarilor iar atunci când un act nu este clar – contractul de vânzare-cumpărare nu cuprinde suprafețele încăperilor – actele care dovedesc modul de împărțire al imobilului sunt probe care pot fi considerate pentru a determina obiectul contractului.

Potrivit dispozițiilor art. 274 Cod de procedură civilă, având în vedere că apelul a fost admis, a dispus obligarea intimaților la cheltuielile de judecată făcute de apelanți – 9,65 lei suma plătită pentru achitarea taxei de timbru.

Împotriva acestei decizii, la data de 17 octombrie 2012, au declarat recurs reclamanții V. M. I. G., V. Marilean și V. N., invocând motivele prevăzute de art. 304 alin. 1 pct. 8 și 9 Cod de procedură civilă, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei și respingerea apelului.

În motivare cererii au arătat că instanța de apel nu a făcut în cauză aplicarea prevederilor art. 728 și 729 Cod civil, refuzând să dispună ieșirea din indiviziune asupra terenului liber de construcții.

Dacă la prima instanță s-a dat eficiență cererilor și susținerilor recurenților - reclamanți dispunându-se ieșirea din indiviziune conform raportului de expertiză, tribunalul a apreciat ca terenul indiviz se află în proprietate forțată și deci nu se poate dispune ieșirea din indiviziune.

În opinia recurenților-reclamanți concluzia tribunalului este nu numai greșită, dar profund nelegală și subiectivă întrucât, tribunalul a ignorat actul de proprietate al pârâților. Din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 386 din 8 martie 2006 care constituie titlul de proprietate al pârâților rezultă faptul că aceștia au cumpărat suprafața de 100 mp. teren aflată în indiviziune (evident că recurenții - reclamanți cei care dețin restul proprietății). Acest lucru este menționat și în declarația și procesele-verbele de înregistrare fiscală din anul 1952 de către cumpărătoarea L. A., respectiv teren în suprafață de 100 mp.

În mod surprinzător, tribunalul, deși a reținut că într-adevăr pârâții au în proprietate suprafața de 100 mp., totuși constată că ei sunt beneficiarii și ai unui drept de folosință asupra curții comune, pe care îl transformă într-un drept de coproprietate forțată.

Prin această modalitate de interpretare a actelor, tribunalul a dat pârâților calitatea de proprietari și beneficiari și asupra unei alte suprafețe de teren pe care aceștia nu au cumpărat-o.

2. Interpretarea făcută de tribunal asupra actelor anterioare (1951 și 1971, în realitate 1972) este greșită și abuzivă, încălcând și principiul disponibilității în procesul civil, întrucât nu a fost investită cu un asemenea capăt de cerere.

Când s-a analizat actul din 1951 instanța de apel a reținut că pe lângă 100 mp. s-a vândut și folosința comună a curții, arătând că actul ar cuprinde mențiunea: vânzătorul „vinde folosința comună a curții”, ceea ce nu este adevărat.

Ca atare, în primul rând nu există o asemenea intenție a vânzătorului și nici nu ar fi putut să fie atâta vreme cât este o folosință comună.

În al doilea rând, Codul civil român interzice vânzarea folosinței terenului și notarul din anul 1951 nu putea să ignore această interdicție. Când notarul care a întocmit actul din anul 1951 a menționat suprafața de „circa 100 mp.” el nu a făcut altceva decât să indice unde se regăsește această suprafață, adică cea aferentă apartamentului și cea aflată în stare de folosință comună. Această interpretare este nu numai cea reală ci și logica întrucât dacă s-ar mai adăuga la cei 100 mp. o altă suprafață, ar însemna că suprafața să fie mult mai mare ceea ce nu a fost în intenția părților contractante.

În mod asemănător s-a stabilit și prin raportul de expertiză, expertul ajungând la concluzia justă că cei 100 mp. se află sub construcție și în suprafață de 40,7 mp. (34,7 mp. trotuar în jurul casei și 6 mp. curte ce reprezintă acces comun).

Așadar menționarea suprafeței de 123,40 mp. la care face referire tribunalul, nu se regăsesc în actul din 1951 și mai ales în contractul de vânzare-cumpărare al pârâților. Suprafața de 123,40 mp. nu reprezintă întreaga suprafață a curții întrucât această curte măsoară 197,3 mp. (141 mp. + 15,6 mp. + 40,7 mp.) așa cum a constatat și expertul.

3. Neîntemeiat tribunalul a stabilit că există suprafețe de teren liber aflate în indiviziune forțată.

Instanța de apel a confundat starea de indiviziune forțată cu starea de folosință comună.

În opinia tribunalului, de îndată ce curtea este folosită de toți proprietarii, înseamnă că această situație reprezintă o indiviziune forțată. Această constatare este nelegală.

Indiviziunea forțată reprezintă acea stare a unei proprietăți care prin natură sau prin destinația ei nu poate fi divizată. Este cazul terenului de sub construcția comună.

Restul terenului care este folosit în comun, reprezentând o stare de indiviziune obișnuită sau temporară ce poate înceta oricând prin partaj, evident că poate fi împărțit atâta timp cât există soluții tehnice ce permit folosirea proprietății conform suprafețelor deținute în proprietate de către părți.

Din raportul de expertiză rezultă cu certitudine ca soluții tehnice există. Expertul a indicat modul de lotizare, astfel încât pârâții să nu fie afectați în exploatarea proprietății lor. Evident că la aprecierea modalității de împărțire expertul a ținut cont de suprafața de teren efectivă aflată în proprietatea părților.

Pe de altă parte, singura probă care stabilește modalitatea de lotizare este expertiza efectuată în cauză, neexistând în momentul de față un alt raport de expertiză care să cuprindă o altă lotizare.

La data de 22 octombrie 2012 au declarat recurs și pârâții V. E. C. și V. D. F., împotriva aceleiași decizii, prin care solicită casarea hotărârii recurate.

În motivare au arătat că decizia tribunalului este nelegală, pentru următoarele considerente:

1. În privința soluționării cererii privind ieșirea din indiviziune asupra terenului în suprafață de 423.4 mp, situat în ., sector 1, București, există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea de ieșire din indiviziune este neîntemeiata, iar din altă secțiune a hotărârii că este întemeiată (în dispozitiv, prin respingerea doar în parte a cererii de ieșire din indiviziune ce poarta asupra terenului), în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 7 Cod de procedură civilă.

În mod corect instanța de apel a reținut că în fapt între părți există o stare de coproprietate forțata și perpetua căreia nu i se poate pune capăt prin partaj, cu privire la teren. Astfel, se impunea respingerea în integralitate, nu doar în parte a cererii de ieșire din indiviziune teren.

2. Urmare a respingerii cererii reclamanților de ieșire din indiviziune asupra terenului, instanța de apel în mod nelegal a menținut dispozițiile primei instanțe cu privire la cererea de grănițuire.

Având în vedere că în speță nu a intervenit partajarea terenului, respectiv părților nu le-au fost atribuite loturi distincte în proprietate exclusiva, nu poate interveni o grănițuire a acestor loturi, cât timp ele nu există. În aceste condiții, singura soluție era constatarea ca rămasă fără obiect a cererii de grănițuire.

Întrucât instanța de apel a reținut în considerente imposibilitatea efectuării partajului cu privire la teren, dar in dispozitiv a menținut soluția primei instanțe, respectiv „stabilirea liniei de hotar intre terenul aferent corpului C2 proprietatea reclamanților și terenul aferent corpului C1 coproprietatea reclamanților și pârâților, conform aliniamentului identificat in raportul de expertiza topografica” – fila 8 sentință, constată încadrarea în normele art. 304 pct. 7 Cod de procedură civilă, prin faptul că hotărârea cuprinde motive contradictorii.

De asemenea, având în vedere că reclamanții au solicitat prin cererea de chemare în judecată „grănițuire lotului pârâților format în urma ieșirii din indiviziune”; instanța de apel și-a însușit soluția primei instanțe, respectiv „stabilirea liniei de hotar între terenul aferent corpului C2 proprietatea reclamanților și terenul aferent corpului C1 coproprietatea reclamanților și pârâților”; constată că instanța a dat mai mult decât s-a cerut, fiind aplicabil art. 304 pct. 6 Cod de procedură civilă.

3. Potrivit art. 261 pct. 5 Cod de procedură civilă, hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În speță, instanța de apel nu a motivat în fapt și în drept soluția adoptată cu privire la ieșirea din indiviziune asupra pivniței, mărginindu-se a evoca în dispozitiv că „menține celelalte dispoziții ale sentinței”.

„Celelalte dispoziții ale sentinței” cu privire la partajarea pivniței arată că: „pivnița situată la subsolul construcției C1 se partajează astfel: pivnița 1 în suprafața de 7,61 mp. se atribuie în proprietate reclamanților și pivnița 2 în suprafața de 7,94 mp. se atribuie în proprietate pârâților; holul în suprafața de 3,71 mp. rămâne în coproprietatea ambelor părți și în folosința lor ..

Menținerea de către instanța de apel a soluției partajării pivniței, dispusă de prima instanța, fără motivare în fapt și în drept, se circumscrie prevederilor art. 304 pct. 7 Cod de procedură civilă.

De asemenea, constată că în speță, cu privire la soluția partajării pivniței, sunt incidente și motivele de recurs cuprinse în art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă. Chiar admițând susținerea reclamanților (pe care nu o însușesc) cu privire la faptul că pivnița se supune regimului juridic al coproprietății forțate și perpetue, nu se poate ajunge la soluția partajării unui asemenea spațiu întrucât legea nu o permite, în speța neexistând acordul de voința al coproprietarilor în acest sens.

In opinia acestora, raportându-se la legislație, jurisprudență și doctrină, confirmarea partajării pivniței, cu nerespectarea regimului juridic al unui astfel de spațiu, echivalează cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Cât privește hotărârea instanței de apel în privința cererii reconvenționale formulate de pârâți, consideră că aceasta este nelegală pentru următoarele motive:

4. Instanța de apel a reluat soluția primei instanțe, stabilind că „în 1951 s-a vândut numai cotă parte din pivniță”, interpretând greșit actul juridic și schimbând înțelesul acestuia, aspecte ce se înscriu art. 304 pct. 8 Cod de procedură civilă.

Analizând înscrisul din 1951(filele 32, 33, 34), acesta fiind primul act de înstrăinare a apartamentului nr. 2, parter, și a pivniței, actualmente proprietatea recurenților, remarcă faptul că G. G. a vândut întreaga pivniță, iar nu o boxa. Realitatea vânzării întregii pivnițe este dovedită și cu actele de vânzare ulterioare, fiind astfel consemnat și în extrasul de Carte funciara depus la dosar (filele 40 și 41).

Urmare a vânzării pivniței în 1951, G. G. nu mai putea dona acest bun în 1972 (fila 53), întrucât bunul nu se mai regăsea în patrimoniul său la data întocmirii actului de donație.

Pentru aceste considerente și în temeiul unor acte juridice explicite (actele succesive translative de proprietate), au solicitat constatarea nulității absolute parțiale a actului de donație în ceea ce privește înstrăinarea pivniței.

Consideră a fi aplicabil art. 304 pct. 8 Cod de procedură civilă întrucât instanța de apel interpretând greșit actul juridic dedus judecații (ca punct de pornire a raționamentului, actul de vânzare-cumpărare din 1951) a schimbat interesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Nu pot admite faptul că un act de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică, respectiv actul din 1951, este interpretat abuziv, avându-se în vedere simple declarații fiscale, care de cele mai multe ori cuprind erori cu privire la întinderea dreptului de proprietate, astfel cum a procedat tribunalul în emiterea deciziei.

Concluzia actelor succesive translative de proprietate este simplă și extrem de clara: G. Gh. Doneaza în 1972 „pivnița”, deși același bun, „pivnița”, fusese vândut cu 20 ani în urmă. Cele două înscrisuri nu fac referire la o parte din pivnița, o boxă pivniță, o cameră din pivnița, jumătate din pivnița etc. Unicul proprietar al clădirii P+ 1 din 1951 a vândut apartamentul nr. 2 parter împreuna cu pivnița în totalitate.

A interpreta în sensul unei vânzări parțiale a pivniței echivalează cu schimbarea obiectului și interesului unui act de vânzare-cumpărare.

5. Cu privire la capătul al doilea al cererii reconvenționale, respectiv revendicarea pivniței, instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe de anulare a cererii ca netimbrată.

Consideră ca aceasta soluție se încadrează în prevederile art. 304 pct. 5 Cod de procedură civilă, pentru următoarele motive: pârâții au timbrat provizoriu, solicitând dispozițiile instanței cu privire la suplimentarea taxei de timbru (filele 62, 63, 64); concomitent cu aceasta cerere și cu o taxă de timbru achitata, instanța anulează cererea reconvenționala în privința revendicării, în condițiile în care titularilor cererii (pârâții) nu le-a fost adus la cunoștința cuantumul complet al taxei de timbru; felul în care a procedat prima instanța coroborat cu însușirea acestei soluții de către instanța de apel, contravine dispozițiilor art. 18, alin. 1 din Legea nr. 146/1997 privind taxele de timbru, respectiv art. 29 alin. 2 din normele de punere in aplicare a Legii nr. 146/1997.

Instanța de judecată este cea care are obligația de a determina cuantumul taxelor judiciare de timbru și tot această, în calitate de prestator al serviciului taxabil, este obligata sa comunice în scris plătitorului cuantumul taxei judiciare de timbru. După înștiințarea plătitorului cu privire la cuantumul taxei judiciare de timbru, dacă acesta nu se conformează să plătească integral suma stabilită, instanța ia măsura anularii acțiunii ca netimbrată.

Urmând procedura nelegala a primei instanțe, instanța de apel încalcă o . norme juridice cuprinse atât în Legea nr. 146/1997 (art. 18 alin. 1, art. 20 alin. 3), cât și în normele de punere în aplicare a acesteia (art. 29 alin. 2, art. 34).

Toate aceste nereguli procedurale le-au supus atenției instanței de apel (fila 4 din cererea de apel), fără rezultat în sensul îndreptării lor.

Pentru aceste motive și având în vedere că aspectele sesizate se referă la nereguli procedurale, invocă art. 304 pct. 5 Cod de procedură civilă.

6. În privința capătului al treilea al reconvenționalei, privind evacuarea pivniței, acesta se impune a fi admis în urma îndreptării erorilor în aplicarea și interpretarea legii săvârșite în soluționarea primelor două capete de cerere ale reconvenționalei.

În drept, și-au întemeiat motivarea pe baza dispozițiilor art. 299 – 316 Cod de procedură civilă.

La data de 04 ianuarie 2013 au depus întâmpinare V. M. G. și V. N., prin care solicită respingerea recursului formulat de recurenților – pârâți ca neîntemeiat.

În motivare au arătat că, în privința motivelor de recurs invocate, respectiv art. 304 pct. 6 și 7 Cod de procedură civilă, cu privire la menținerea soluției asupra cererii de grănițuire, având în vedere faptul că în mod netemeinic s-a dispus respingerea cererii de ieșire din indiviziune asupra terenului, în măsura în care se va admit recursul formulat de aceștia, aceasta dispoziție privind grănițuire va rămâne valabilă.

Față de motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod de procedură civilă, invocat cu privire la menținerea soluției asupra ieșirii din indiviziune asupra pivniței, arată faptul că există motivarea instanței de apel în considerentele deciziei – filele 17 și 18.

Faptul că aceștia nu sunt de acord cu aceasta motivare, nu înseamnă că instanța de apel nu a motivat în fapt și în drept soluția adoptată cu privire la partajarea pivniței.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă, respectiv, susținerea că legea nu permite partajarea pivniței, învederează că pivnița se supune regimului juridic al coproprietății forțare și perpetue, însă așa cum a statuat practica judecătorească prin excepție, starea de coproprietate forțată și perpetua poate să înceteze atunci când nu se mai impune cu necesitate a fi menținută. Astfel, pivnița fiind folosită în comun, ca principiu nu se împarte între coproprietari dar totuși, ținând seama de natura și destinația funcțională a pivniței, dacă această posibilitate există în fapt, instanța este îndreptățita să dispună o atare împărțire. Prin urmare având în vedete cele exprimate de practica judecătorească și faptul că prin raportul de expertiză s-a arătat posibilitatea împărțirii pivniței, fără a leza interesele vreuneia dintre părți, în mod corect instanța a dispus partajarea pivniței în două spații egale.

Așa cum rezultă din actele de la dosar, cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 22 mai 2009, deci cu mult înainte de întărea în vigoare a Noului Cod civil care a avut loc la data de 01 octombrie 2 11.

Mai mult decât atât, între reclamanți și pârâți s-a încheiat în anul 2006 un înscris sub semnătura privată (care se află depus la dosar) prin care părțile s-au înțeles cu privire la modalitatea de folosire a pivniței, adică un partaj de folosință, în sensul că partea de pivnița pe care se află vechea centrală, proprietatea reclamanților să fie folosită de aceștia, iar cealaltă parte de către pârâți pentru depozitarea diverselor lucruri. Având in vedere și acest aspect, instanța de judecată, în urma expertizei efectuate, a atribuit reclamanților pivnița nr. 2, unde se află instalațiile de gaze și de apă precum și coșul de fum al centralei termice ce deservesc apartamentul reclamanților, iar pivnița nr. 1 a fost atribuita pârâților.

Cu privire la motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 Cod de procedură civilă, referitor la cererea reconvențională formulată de pârâți, arată că, la momentul înstrăinării apartamentului de la parter, daca se intenționa să se vanda pivnița în totalitate, în contractul de vânzare-cumpărare s-ar fi prevăzut „pivnița în exclusivitate” sau „pivnița în totalitate”, tocmai pentru a se preciza faptul că pivnița, care aparține părților comune ale imobilului ce au din momentul vânzării oi proprietari diferiți, se transmite unuia în exclusivitate.

De asemenea, în actul de vânzare-cumpărare al pârâților-reclamanți autentificat sub nr. 386 din 08 martie 2006 se precizează faptul că se înstrăinează „pivnița la subsol”, deci nu întreg subsolul, intenția vânzătorului fiind evident aceea de a înstrăina o pivnița la subsol, având în vedere și faptul că la momentul vânzării subsolul era deja prevăzut cu două încăperi.

În mod nereal se susține că vânzarea întregii pivnițe este consemnată în actele de vânzare ulterioare și în extrasul de Carte funciară depus la dosar. Or, așa cum rezultă din actele dosarului, vânzătorii, la momentul înstrăinării către pârâții-reclamanți, nu aveau trecută în documentația cadastrală pivnița în totalitate, întrucât aceasta nu le aparținea în totalitate și ca atare nu puteau să apăra nici în extrasul de Carte funciară al acestora. Prin urmare, la momentul vânzării, pivnița nu a fost transmisă în totalitate, aceasta făcând parte din părțile comune ale imobilului.

Pentru a apărea pivnița în totalitate în extrasul de Carte funciară, pârâții au întocmit în anul 2008 o nouă documentație cadastrală pe numele lor în care au trecut în mod abuziv întreaga suprafața a pivniței, adică boxa pivnița (12,72 mp.) și boxa pivnița (9,44 mp.), pentru a acredita ideea că pivnița le aparține în totalitate. De altfel, în extrasul de Carte funciară, în Partea I referitor la descrierea imobilului se arată: „două boxe (pivniță)”, conform documentației cadastrale și „pivnița”, conform contract de vânzare-cumpărare.

Ulterior, în anul 2011, în timpul derulării procesului, în mod nelegal au întocmit o rectificare a contractului de vânzare-cumpărare, modificându-se conținutul acestuia, în sensul cuprinderii în contract a întregii suprafețe a pivniței. Or, pe de o parte, așa cum a arătat, la momentul vânzării în anul 2006, vânzătorii nu au transmis pivnița în totalitate, iar pe de altă parte, vânzătorii nu au fost chemați la momentul rectificării, deși era absolut necesară prezentă acestora pentru a-și exprima voința privind rectificarea contractului și ca atare, în mod corect instanța de fond a apreciat această rectificare ca fiind un înscris unilateral întocmit „pro causa”.

Referirea făcuta atât de instanța de fond cât și de instanța de apel la procesele verbale de înregistrare fiscală, are în vedere existența acestor înscrisuri cu care se completează actele de proprietate și nu s-a făcut o apreciere bazată exclusiv pe aceste înscrisuri, așa cum susțin pârâții în motivele de recurs. Astfel, suprafața pivniței nu apare individualizată în nici unul din cele două titluri de proprietate, însă aceste suprafețe se regăsesc în procesele verbale de înregistrare fiscală și totodată, aceste procese verbale atestă faptul că imediat momentului vânzării, în anul 1952, sobolul era împărțit în două spații (boxe pivnița), deci s-a înstrăinat o pivnița la subsol, nu întreg sub solul.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 Cod de procedură civilă invocat, nu este întemeiat având în vedere faptul că la termenul din 30 octombrie 2009, instanța de fond le-a pus în vedere pârâților-reclamanți să evalueze bunul imobil pe care îl revendica, adică pivnița în vederea corectei stabiliri a taxei de timbru, fiind și citați cu această mențiune, astfel cum rezultă din dovezile de îndeplinire a procedurii de citare aflate la filele 59 și 60 dosar fond. Prin urmare, pentru ca instanța să le poată stabili taxa de timbru, era necesară ca pârâții să-și evalueze bunul, dispoziție pe care aceștia nu au îndeplinit-o, răspunzând în scris prin cererea depusă la fila 62 că doresc judecarea în lipsă și au depus încă o dată copie chitanță de plată a taxei de timbru provizorie. Ca atare, instanța de fond nu putea să verifice și să stabilească cuantumul, respectiv suplimentarea taxei de timbru, întrucât nu a avut la ce valoare a bunului să se raporteze, invocând excepția nelegalei timbrări pe care în mod corect a admis-o.

La data de 08 ianuarie 2013 au formulat întâmpinare recurenții-reclamanți V. E. C., V. D. F., prin care au solicitat, în principal, anularea recursului ca nemotivat, potrivit art. 306 Cod de procedură civilă; constatarea nulității cererii de recurs pentru lipsa mențiunii privind numele și domiciliul părților, potrivit art. 302¹ alin. 1 lit. a Cod de procedură civilă; iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat. Solicitând instanței să se constate nulitatea cererii de recurs, conform art. 302¹ alin. 1 lit. a Cod de procedură civilă, pentru neindicarea în cuprinsul cererii a numelui intimaților și domiciliului tuturor părților litigante.

În motivare arată că, în considerentele dezvoltate în cererea de recurs la punctele 1, 2 și 3 nu au fost înscrise în nici unul din motivele de recurs prevăzute la art. 304 pct. 8 sau 9 Cod de procedură civilă.

În fapt, recurenții fac referiri privind interpretarea data probelor de către instanța de apel, aspect ce nu poate constitui motiv de recurs.

Astfel, interpretarea actelor succesive translative de proprietate reprezintă o interpretare a probelor administrate in cauza, iar nu o interpretare a actului dedus judecății.

Pe fond, o astfel de corelare si interpretare a probelor încuviințate de instanță, în speță înscrisuri reprezentând titluri de proprietate succesive ale imobilului supus unui eventual partaj, constituie nicidecum o încălcare a vreunui principiu de drept, ci îndeplinirea cerinței soluționării pe fond a cauzei, cu respectarea drepturilor tuturor părților implicate în proces.

De altfel, pentru a pronunța o soluție legală, mai întâi instanța trebuie să stabilească situația de fapt, în mod echitabil și potrivit probelor administrate.

Deși la pct. 1 al cererii de recurs se vorbește, la început, despre neaplicarea dispozițiilor privind ieșirea din indiviziune, de fapt, pe măsura dezvoltării motivelor, recurenții invocă aceeași interpretare așa-zis defectuoasă a probelor din dosar. Este vorba din nou despre contestarea modalității de stabilire a situației de fapt de către instanța de apel, prin interpretarea înscrisurilor administrate drept probe în dosar.

Toate aceste considerente ale recurenților, astfel cum sunt expuse și dezvoltate, nu se înscriu în motivele de nelegalitate prevăzute la art. 304 Cod de procedură civilă, ci privesc felul în care instanța de apel a interpretat probele, respectiv o chestiune de fapt, ce nu poate constitui obiect de analiză în recurs, câtă vreme la data pronunțării deciziei nu mai erau în vigoare dispozițiile art. 304 pct. 11 Cod de procedură civilă.

Nu s-au depus înscrisuri noi în recurs.

In sedință publică din data de 10.01.2013 Curtea, constatând intervenirea decesului recurentei V. M., la data de 20.08.2012, a luat act de transmiterea calității procesuale în cauză către cei doi moștenitori ai defunctei, recurenții V. N. și V. M. I. G..

Curtea, în aceeași ședință, a respins excepția nulități recursului formulat de recurenții V. N. și V. M. I. G., excepție invocată prin întâmpinarea pârâților.

Examinând decizia recurată și actele dosarului în raport de criticile de recurs formulate în cauză, Curtea constată următoarele:

Recursul formulat de reclamanți este fondat în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Proprietatea comună pe cote părți este acea modalitate a dreptului de proprietate ce se caracterizează prin faptul că bunul aparține concomitent mai multor proprietari, nefracționat în materialitatea lui, fiind fracționat doar în cote părți ideale și abstracte.

Partajul este operațiunea juridică prin care se pune capăt stării de indiviziune (coproprietate), în sensul că bunurile stăpânite pe cote părți sunt trecute, potrivit cu întinderea cotelor cuvenite, în proprietatea exclusivă a fiecăruia dintre coindivizari/ coproprietari.

Astfel, dreptul exclusiv asupra cotei ideale din masa bunurilor indivize devine un drept exclusiv asupra unui anumit bun sau asupra unor bunuri determinate în materialitatea lor, fiecare coindivizar devenind proprietarul exclusiv al bunurilor care i-au fost atribuite.

Există însă situații în care proprietatea comună pe cote-părți nu poate înceta printr-un partaj judiciar, caz în care aceasta este forțată. Astfel, în lipsa unui acord al părților – coproprietari ai bunului respectiv – această stare de coproprietate nu poate înceta, întrucât natura și destinația funcțională a acestui bun presupune exercitarea în comun a atributelor dreptului de proprietate, în general, utilizarea bunului realizându-se în funcție de raportul de accesorialitate care există între acesta și un alt bun, principal, pe care îl deservește.

Prin urmare, în condițiile în care instanța este sesizată cu o cerere de partaj a unui bun afectat de această ultimă modalitate, se impune a se analiza dacă bunul accesoriu este indispensabil pentru utilizarea bunurilor principale, întrucât acest raport de accesorialitate constituie temeiul caracterului forțat al coproprietății.

Or, o asemenea analiză, care trebuia fundamentată pe concluziile neechivoce ale unui expert tehnic – expertizele întocmite în cauză nerăspunzând acestor chestiuni, lipsește cu desăvârșire din hotărârea primei instanțe, cu atât mai mult cu cât un astfel de regim juridic al curții comune a mai fost reținut anterior în litigiile dintre părți, în mod irevocabil, într-o cauză determinată de neînțelegerile produse de folosirea în comun a acestei curți, prin decizia civilă nr. 198/14.01.2011 a Curții de Apel București - Secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale (depusă în faza apelului).

Deși nu pot fi primite criticile recurenților referitoare la nerespectarea principiului disponibilității procesuale, având în vedere că în cadrul partajului dedus judecății trebuie stabilită existența stării de indiviziune/coproprietate, respectiv, felul acesteia prin raportare și la actele de proprietate exhibate de părți, este evident că o asemenea analiză presupune întotdeauna stabilirea obiectului împărțelii, stabilirea cotelor de proprietate și existența unei modalității legale de a pune capăt indiviziunii identificate printr-un partaj, aspecte care nu au făcut obiectul unei cercetări corespunzătoare în prima instanță și, ulterior, în fața instanței de apel.

In lipsa stabilirii complete a situației de fapt în acțiunea de partaj dedusă judecății, Curtea, văzând criticile concrete formulate de recurenți în sensul incidenței motivelor de recurs prev. de art. 304 pct.8 și 9 C.proc,.civ., trebuie să precizeze că, în situația în care litigiul este supus și căii de atac devolutive a apelului,cum este și cazul în speță, recursul a fost pus la dispoziția părților numai pentru motive care vizează nelegalitatea hotărârii atacate, controlul judiciar putându-se exercita deci doar asupra problemelor de drept, nefiind posibilă repunerea în discuție a situației de fapt și nici reanalizarea probatoriului administrat.

Față de cele reținute anterior, Curtea constată că în cauză este necesară administrarea unei noi probe cu expertiză tehnică, care să lămurească toate aspectele arătate legate de posibilitatea ieșirii din indiviziune în speță, prin raportare la drepturile deținute de copartajanți asupra imobilului, stabilite de instanță pe baza actelor prezentate de aceștia. Or, o asemenea probă, fiind incompatibilă cu structura recursului, Curtea constată că se impune, în condițiile art. 312 alin.3 C.proc.civ., casare ambelor hotărâri și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, pentru ca părțile să nu fie private de un grad de jurisdicție – trimitere care este determinată și de modul în care prima instanță a soluționat cererea reconvențională, soluție menținută eronat în apel, după cum se va arată în continuare, ca răspuns la criticile formulate de pârâți .

Recursul formulat de pârâți este fondat, pentru considerentele ce succed.

Pretinsa contradicție dintre dispozitiv și considerentele reținute de instanța de apel, cu privire la schimbarea sentinței și respingerea, parțială sau în tot a cererii de ieșire din indiviziune asupra terenului, contradicție invocată de recurenții-pârâți prin prisma prev. de art. 304 pct.7 C.proc.civ., nu poate fi constatată de Curte, având în vedere minuta deciziei recurate întocmită de instanța de apel, conform art. 258 C.proc.civ. (fila 49 verso din dosar), din care reiese că – în deplină concordanță cu considerentele expuse în cadrul deciziei redactate ulterior – tribunalul a dispus în sensul respingerii cererii de ieșire din indiviziunea ce poartă asupra terenului, ca neîntemeiată.

Prin urmare, mențiunea din dispozitivul hotărârii redactate referitoare la respingerea în parte a aceleiași cereri poate constitui eventual doar o eroare materială ce poate fi îndreptată în condițiile art. 281 C.proc.civ., care însă nu afectează legalitatea deciziei conform motivului de recurs invocat.

Curtea constată că sunt întemeiate însă, prin raportare la prevederile art. 304 pct.5 C.proc.civ. în ref. la art. 306 alin.3 C.proc.civ., criticile privitoare la menținerea în apel a soluției dată de prima instanță capătului de cerere referitor la grănițuirea lotului pârâților format în urma ieșirii din indiviziune, în condițiile în care, chiar dacă acest capăt de cerere a fost formulat prin cererea introductivă de reclamanții care nu au înțeles să formuleze apel pe acest aspect, soluția de delimitare a terenurilor aferente celor două corpuri de clădire – prin care judecătoria a înțeles să rezolve cererea dedusă judecății, îi poate vătăma pe pârâții-reclamanți în exercitarea propriului drept de proprietate, limitând atributele acestuia .

Era deci necesar ca instanța de apel să examineze pe fond critica formulată de apelanții-pârâți, critică prin care se punea în discuție lipsa de obiect sau netemeinicia acestei cereri, în condițiile în care partajul în natură ce făcea obiectul primului capăt de cerere este o operațiune care presupune întotdeauna o repartizare concretă a bunurilor partajate, cu stabilirea limitelor loturilor atribuite, fără de care nu se poate susține că s-ar fi realizat efectiv o sistare a stării de indiviziune, neputându-se efectua nici predarea efectivă a bunurilor atribuite prin hotărâre.

Curtea constată că tribunalul nu s-a pronunțat nici în ceea ce privește critica referitoare la partajarea propriu-zisă a pivniței, pentru situația în care s-ar fi înlăturat susținerile pârâților apelanți privind recunoașterea dreptului lor de proprietate exclusivă asupra acestui spațiu, critică în cadrul căreia se punea în discuție și inexistența acordului de voință al părților privind partajarea pivniței, respectiv imposibilitatea împărțelii judiciare, în aceste condiții, a unei părți din imobil ce face obiectul coproprietății forțate.

Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 261 Cod procedură civilă, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. În cauză, motivarea deciziei instanței de apel nu răspunde acestor exigențe legale, deoarece nu examinează toate apărările și susținerile părților – fiind incident în speță motivul de recurs prev. de art. 304 pct.7 C.proc.civ..

Art. 295 C.proc.civilă dispune că “instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu. Instanța va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei.

Prin urmare, deși caracterul devolutiv al apelului nu este absolut, este evident că, pentru ca instanța de apel să pronunțe propria sa hotărâre prin care, potrivit art. 296 C.proc.civ. poate păstra ori schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, aceasta este obligată să examineze toate motivele invocate de apelant prin cererea sa și să răspundă criticilor aduse hotărârii atacate cu apel.

In ceea ce privește criticile privitoare la modul de soluționare a cererii reconvenționale, Curtea va avea în vedere, cu prioritate, dezlegarea dată în apel de tribunal motivului de nelegalitate vizând greșita admitere de către prima instanță a excepției de netimbrare a cererii de revendicare.

Legea taxelor judiciare de timbru prevede expres regula plății anticipate a taxelor, stabilind totodată că “dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, în momentul înregistrării acțiunii sau cererii, ori dacă, în cursul procesului, apar elemente care determină o valoare mai mare, instanța va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată”, sancțiunea incidentă în cazul nerespectării obligației până la termenul stabilit fiind „anularea acțiunii sau a cererii” (art. 20 alin.1-2 din Legea nr. 146/1997).

Or, Curtea reține că instanța de fond le-a pus în vedere pârâților prin încheierea de ședință din 30.10.2009 să evalueze pivnița, obligație la care aceștia au înțeles să răspundă prin achitarea unei taxe judiciare de timbru, arătând instanței prin cerere scrisă (fila 62) că timbrarea este una provizorie și că așteaptă „indicațiile instanței în vederea achitării taxei de timbru integrale pentru toate cele trei capete de cerere” ale acțiunii cu caracter reconvențional.

Ulterior depunerii acestei cereri, prima instanță a invocat însă excepția nelegalei timbrări a capătului de cerere privind revendicare pivniței (încheierea din 12.03.2010 - fila 93 dosar fond), pentru ca la termenul din 7.05.2010 să se constate prin încheierea de ședință că invocarea excepției arătate ar fi fost urmată și de soluționare sa, în sensul admiterii.

Procedând în acest mod, instanța a încălcat dispozițiile art. 20 alin.2 din Legea nr. 146/1997, conform cărora, “dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, în momentul înregistrării acțiunii sau cererii, ori dacă, în cursul procesului, apar elemente care determină o valoare mai mare, instanța va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată”. Întrucât nerespectarea de către pârâți a dispoziției instanței de a evalua bunul revendicat nu putea fi sancționată prin anularea cererii, în condițiile art. 20 din Legea nr. 146/1997, Curtea constată că în mod eronat tribunalul a apreciat că anularea cererii reconvenționale este conformă cu aceste prevederi legale, vătămarea produsă astfel părților neputând fi înlăturată decât prin casarea hotărârilor – potrivit motivului prev. de art. 304 pct.5 C.proc.civ. – și trimiterea cererii spre rejudecare primei instanțe.

Având în vedere că determinarea cuantumului taxelor judiciare de timbru se face de către instanță ca prestator al serviciului taxabil, instanța de fond va trebui să ia act de valoarea ce va fi indicată de pârâți pentru bunul revendicat, valoare pe care să o cerceteze prin prisma dispozițiilor art. 5 alin.2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997, potrivit cărora „valoarea la care se calculează taxele judiciare de timbru este cea prevăzută în acțiune sau în cerere”, iar „dacă această valoare este contestată sau apreciată de instanțe ca vădit derizorie, evaluarea se face pe cale de expertiză, dispusă din oficiu sau la cererea oricărei părți, taxa calculându-se la valoarea rezultată din expertiză”.

In ceea ce privește menținerea de către instanța de apel a soluției date de prima instanță primului capăt de cerere având ca obiect declararea nulității absolute parțiale a actului de donație autentificat sub nr. 8471/6.11.1972, pentru donarea unui bunului altuia, respectiv a pivniței care în opinia pârâților fusese deja înstrăinată, Curtea constată că tribunalul nu a făcut o analiză a tuturor criticilor aduse prin apel privind această cerere, arătând doar că soluția este corectă, față de împrejurarea că în anul 1951 s-a vândut numai o cotă parte din pivniță, raportându-se astfel exclusiv la două procese-verbale de înregistrare fiscală din anul 1952.

Curtea constată însă că pârâții au susținut că nu toate actele juridice translative de proprietate vizând imobilele din . se referă la subsolul clădirii P+1 și că prima instanță ar fi înlăturat în mod eronat din cadrul probelor încheierea de rectificare nr. 307/31.01.2001, fiind omisă și prezumția de validitate de care se bucură orice înscris autentic.

Aceste susțineri nu au fost analizate în apel, punându-se astfel în discuție și respectarea dreptului la un proces echitabil, conform jurisprudenței CEDO (citată de pildă, în cauza Albina împotriva României, par.34), în condițiile în care noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare.

O asemenea situație afectează hotărârea sub aspectul legalității potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ., iar în absența motivării dezlegările instanței nu pot fi cenzurate de instanța de recurs, Curtea neputând stabili în calea de atac extraordinară a recursului – în lipsa unei analize cuprinzătoare a situației de fapt sub acest aspect – în ce măsură actul de înstrăinare contestat vine în contradicție cu prevederile legale imperative incidențe în materia donației.

In consecință, în temeiul art. 312 alin.1, 3 și 5 C.proc.civ. Curtea va admite recursurile declarate în cauză și va casa ambele hotărâri pronunțate în cauză, cu trimiterea spre rejudecare primei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile formulate de recurenții reclamanți-pârâți V. N., V. M. I. G. și V. M. și recurenții pârâți-reclamanți V. D. F. și V. E. C. împotriva deciziei civile nr. 533/A din 17 mai 2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._ .

Casează decizia civilă recurată și sentința apelată și trimite cauza spre rejudecare primei instanțe – Judecătoria Sectorului 2 București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 10 ianuarie 2013.

Președinte, Judecător, Judecător,

M.-A. N.-G. E. V. M. I.

Grefier,

M. C.

Red.M.A.N.G.

Tehnodact.M.A.N.G./C.F.

2ex./8.04.2013

T.B.-S.5.-L.P.;B.C.

Jud.S.2.-L.M.S.

← Pretenţii. Decizia nr. 861/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Pretenţii. Decizia nr. 511/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Anulare act. Decizia nr. 267/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Revendicare mobiliară. Decizia nr. 811/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Obligaţie de a face. Decizia nr. 403/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 861/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 511/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Validare poprire. Decizia nr. 985/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Evacuare. Decizia nr. 397/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Expropriere. Decizia nr. 63/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI