Validare poprire. Decizia nr. 985/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2013

Decizia nr. 985/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 24-04-2013 în dosarul nr. 24156/4/2011

ROMÂNIA

DOSAR NR._

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI –SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU

CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ, CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA CIVILĂ NR. 985R

Ședința publică de la 24.04.2013

Curtea compusă din:

PREȘEDINTE – MARIA DALINA OANCEA

JUDECĂTOR – B. A. S.

JUDECĂTOR – M. LĂMÎIȚA C.---LL.M

GREFIER - I. P.

Pe rol se află soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții-pârâți DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI-ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI contabilitate PUBLICĂ-SERVICIUL VERIFICARE ȘI DECONTARE A CHELTUIELILOR PUBLICE și M. JUSTIȚIEI împotriva sentinței civile nr.784A/28.09.2012, pronunțată de Tribunalul București –Secția a III a civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-creditor M. C. D..

La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că la data de 19.04.2013 intimatul-creditor a depus la dosar concluzii scrise și practică judiciară.

Curtea dispune rectificarea citativului în sensul că recurenți-pârâți în cauză sunt DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI-ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI contabilitate PUBLICĂ-SERVICIUL VERIFICARE ȘI DECONTARE A CHELTUIELILOR PUBLICE și M. JUSTIȚIEI.

Având în vedere solicitarea de judecare a cauzei în lipsă, Curtea reține cauza în vederea soluționării.

CURTEA

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București sub numărul de mai sus la data de 19.09.2011, creditorul M. C. D., în contradictoriu cu debitorul M. JUSTIȚIEI și terțul poprit DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI-ACTIVITATEA DE TREZORERIE SI CONTABILITATE PUBLICĂ – SERVICIUL VERIFICAREA ȘI DECONTAREA CHELTUIELILOR INSTITUȚIILOR PUBLICE, au formulat cerere de validare a popririi înființate de B. B. D. în dosarul de executare nr. 486/2011, în temeiul titlurilor executorii reprezentate prin Sentințele Civile nr.117/F CM/22.10.2008, a Curții de Apel Pitești, irevocabilă prin Decizia Civilă nr. 770/R-CM/15.04.2009 a Curții de Apel Pitești și Sentința Civilă nr.121/F-CM/22.10.2008 a Curții de Apel Pitești, irevocabilă prin Decizia Civilă nr. 756/R-CM/14.04.2009, a Curții de Apel Pitești, asupra sumelor de bani datorate sau pe care le va datora în viitor terțul poprit debitorului M. Justiției, până la concurența sumei conform raportului de expertiză reactualizat la data de 10.05.2011, respectiv suma de 111.593 RON, respectiv obligarea terțului poprit să vireze suma de 111.593 RON, în contul de consemnațiuni RO 88 BREL_ 0101, deschis la Libra Bank Sucursala D. pe seama și la dispoziția B. B. D..

În motivarea cererii, creditorul a arătat că, în fapt, prin Sentința Civilă nr. 117/F CM/22.10.2008, a Curții de Apel Pitești, irevocabilă prin Decizia Civilă nr. 770/R-CM/15.04.2009 a Curții de Apel Pitești, instanța de judecată a obligat pârâții Tribunalul București și M. Justiției să plătească reclamantului sumele reprezentând sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, actualizat cu indicele de inflație, începând cu luna septembrie 2005 și până la rămânerea irevocabilă a Sentinței Civile precum și pentru viitor și sumele reprezentând sporul de 15% pentru confidențialitate, începând cu luna septembrie 2005 și până la data rămânerii irevocabile a sentinței civile, precum și pentru viitor.

De asemenea, prin Sentința Civilă nr.121/F-CM/22.10.2008 a Curții de Apel Pitești, irevocabilă prin Decizia Civilă nr. 756/R-CM/14.04.2009, a Curții de Apel Pitești, instanța de judecată a obligat pârâții Tribunalul București și M. Justiției să plătească reclamantului dreptul salarial reprezentând creșteri salariale de 5%, 2% și 11%, începând cu data de 01.04.2007 și până la data rămânerii irevocabile a sentinței civile precum și pentru viitor, actualizate cu indicele de inflație.

Prin raportul de expertiză extrajudiciară efectuat după pronunțarea sentințelor menționate, au fost calculate în funcție de criteriile stabilite prin titlul executoriu creanțele fiecărui creditor, ultima actualizare a sumelor fiind întocmită la data de 10.05.2011.

În luna mai 2011, reclamantul a solicitat B. B. D., executarea silită prin poprire împotriva debitorului M. Justiției și Tribunalul București, formându-se dosarul de executare nr. 486/2011.

La data de 05.07.2011, B. B. D. a solicitat Judecătoriei Sectorului 4 București încuviințarea executării silite, prin poprire, în temeiul titlurilor executorii reprezentate prin Sentința Civilă nr.117/F CM/22.10.2008, a Curții de Apel Pitești, irevocabilă prin Decizia Civilă nr. 770/R-CM/15.04.2009 a Curții de Apel Pitești și Sentința Civilă nr.121/F-CM/22.10.2008 a Curții de Apel Pitești, irevocabilă prin Decizia Civilă nr. 756/R-CM/14.04.2009, a Curții de Apel Pitești.

Prin somația din data de 08.07.2011, emisă de B. B. D. în dosarul de executare nr. 486/2011, comunicată debitorului la data de 11.07.2011, s-a pus în vedere debitorului să își îndeplinească obligația de plată stabilită prin titlul executoriu în termen de 15 zile.

Prin adresa de înființare a opririi din data de 22.08.2011, B. B. D. a înființat poprirea până la concurența sumelor prevăzute în raportul de expertiză tehnică extrajudiciară, asupra sumelor din conturile deschise de debitorul M. Justiției la terțul poprit Direcția de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București, atât asupra disponibilităților bănești prezente, cât și a celor viitoare, adresa de înființare a popririi fiind comunicată terțului poprit la data de 22.08.2011.

Prin adresa nr._/08.09.2011, terțul poprit a comunicat refuzul de a da curs cererii de înființare a popririi, pe motiv că potrivit dispozițiilor art.1, alin. 1 din OUG nr. 71/2009, plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar se va realiza după procedura de executare, care începe în anul 2012 până în anul 2014 și orice cerere de executare silită nu poate fi începută sau continuată.

Creditorul a arătat că apreciază că dispozițiile OG nr. 22/2000 și OUG nr. 71/2009, care limitează dreptul acestuia de a urmări bunurile aflate în patrimoniul instituțiilor publice încalcă dreptul acestuia la un proces echitabil, garantat de dispozițiile art.6, par. 1 din CEDO, din perspectiva interpretării date în mod constant în jurisprudența Curții. Astfel, potrivit acestei jurisprudența, executarea unei sentințe sau a unei decizii indiferent de instanța care o pronunță trebuie să fie considerată ca făcând parte din noțiunea de ,,proces”, iar dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă-în sensul de executorie și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul uneia dintre părți.

A fost invocată în acest sens jurisprudența CEDO, respectiv cauzele S. c. României, Metaxas c. Greciei, Karahalios c. Greciei, C. c. României, Sacaleanu contra României, Bourdov c. Rusiei. S-a mai arătat că posibilitatea invocării de către instituția publică debitoare a termenului de 6 luni pentru a face demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată, precum și lipsa fondurilor necesare plății reprezintă prevederi incompatibile cu principiile statuate de jurisprudența CEDO.

S-a mai arătat că Guvernul nu a justificat în nici un fel de ce executarea hotărârilor judecătorești prin care au fost acordate aceste drepturi salariale personalului din sectorul bugetar ar atrage imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare, și implicit nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar, mulțumindu-se să specifice generic acest lucru. Nu se face nicio mențiune concretă nici măcar la ce angajamente internaționale se referă expunerea de motive a OUG nr. 71/2009, care suspendă de drept toate executările silite ale hotărârilor judecătorești împotriva statului, iar în privința concordanței dispozițiilor OUG nr. 71/2009, cu cele ale convenției, primul judecător chemat să se pronunțe este cel intern, fiind invocate totodată dispozițiile art. 11 și art. 20 din Constituția României.

În drept, creditorul a invocat dispozițiile art. 452, alin.1, art.454, alin.1 și 2, 2 indice 3, art. 456, 457, 460 C.proc.civ., art. 6 din CEDO și art.1 din Protocolul nr.1 adițional la CEDO, art. 11, alin. 2 și art. 20 din Constituția României..

La data de 02.11.2011, prin serviciul registratură, debitorul M. Justiției a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de validare a popririi, ca neîntemeiată.

Debitorul a solicitat suspendarea judecării cauzei, până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr._/4/2011, având ca obiect contestație la executare, în temeiul art. 244, alin.1, pct.1 C.proc.civ.. S-a mai arătat că în acest dosar, debitorul a formulat cerere de strămutare și suspendare a soluționării cauzei, în temeiul art. 37, alin. 2 C.proc.civ..

S-a mai solicitat instanței de judecată să observe că la data de 08.06.2011, a fost publicată în Monitorul Oficial Legea nr. 92/2011, care modifică art.1 din OG nr. 22/2002, după cum urmează: ,,Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice se achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.

(2) Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice nu se pot achita din sumele destinate potrivit bugetului aprobat pentru acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv a celor de personal, în scopul îndeplinirii atribuțiilor și obiectivelor legale, pentru care au fost înființate.

Având în vedere aceste dispoziții legale, împrejurarea că potrivit Legii nr. 286/2010, legea bugetului de stat pe anul 2011, în bugetul Ministerului Justiției nu există sume aprobate cu destinația plății titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale, la acest moment se impune respingerea cererii de validare poprire.

S-a mai arătat că executarea se va realiza de bunăvoie, potrivit dispozițiilor OUG nr. 71/2009, care va constitui temei pentru includerea în bugetul Ministerului Justiției în anul 2012 a sumelor necesare pentru plata tranșei de 34% din valoarea titlului executoriu, în acest sens solicitându-se respingerea în parte a cererii cu privire la instituirea popririi asupra conturilor destinate cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv de personal, potrivit art.1, alin. 2 din OG nr. 22/2002.

Debitorul a mai preciza că prin OUG nr. 71/18.06.2009, s-a dispus că ,,Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:

a) în anul 2010 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu;

b) în anul 2011 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu;

c) în anul 2012 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu.

(2) În cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice cerere de executare silită se suspendă de drept”.

S-a mai învederat faptul că, potrivit art. I din OUG nr. 45/19.05.2010, pentru modificarea art. 1 din OUG nr. 71/2009, s-a dispus că ,,Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până în data de 31 decembrie 2009, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:

a) în anul 2012 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu;

b) în anul 2013 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu;

c) în anul 2014 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu.

(2) În cursul termenelor prevăzute la alin. (1) și (1¹) orice procedură de executare silită se suspendă de drept”

S-a mai arătat că având în vedere data pronunțării încheierii de încuviințare a executării silite, ulterioară intrării în vigoare a OUG nr. 71/2009, dispozițiile legale mai sus menționate sunt aplicabile în cauză, și că deși instanțele de judecată au încuviințat executarea silită, aceasta este suspendată de drept.

Debitorul a mai invocat Deciziile Curții Constituționale nr. 1414/04.11.2009, și Decizia nr. 206/2010, în care Curtea Constituțională a statuat că în cauza de față, există un grad mare de abatere de la obișnuit, și anume de la condițiile concrete în care executarea titlurilor executorii se face cu respectarea Codului de procedură civilă, respectiv a Ordonanței Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 81 din 1 februarie 2002, după caz, astfel încât consideră că există o situație extraordinară în sensul art. 115 alin. (4) din Constituție. Prin urmare, Curtea constată că există o stare de fapt obiectivă, cuantificabilă și independentă de voința Guvernului care pune în pericol un interes public, respectiv stabilitatea economică a statului român.

De asemenea, se arată în decizia menționată mai sus că măsura suspendării executării silite prin OUG nr. 71/2009 este o măsură de natură să întărească finalitatea procesului judiciar, în sensul să reprezintă un prim pas important al debitorului de ași executa creanța. Faptul că acesta își execută creanța într-o perioadă de 3 ani nu reprezintă o durată excesivă a executării unei hotărâri judecătorești, datorită caracterului sistemic al problemelor apărute în legătură cu executarea titlurilor executorii ale personalului bugetar.

Cu privire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la are. 6 din Convenție, Curtea Constituțională a reținut că actul normativ criticat este o măsură de natură să întărească finalitatea procesului judiciar, în sensul că reprezintă un prim pas important al debitorului de a-și executa creanța. Faptul că acesta își execută creanța într-o perioadă de 3 ani nu reprezintă o durată excesivă a executării unei hotărâri judecătorești, datorită caracterului sistemic al problemelor apărute în legătură cu executarea titlurilor executorii ale personalului bugetar. De altfel, chiar și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, soluționând Cererea nr. 60.858/00 și pronunțând Decizia de admisibilitate din 17 septembrie 2002 în Cauza Vasyl Petrovych Krapyvnytskiy împotriva Ucrainei, a apreciat că un termen de 2 ani și 7 luni de executare a unei hotărâri judecătorești nu este excesiv în condițiile concrete ale cauzei, respectiv lipsa vădită de fonduri a unității militare debitoare. Totodată, în Cauza Burdov împotriva Rusiei, 2002, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că o autoritate statală nu ar putea să invoce lipsa de lichidități pentru a justifica refuzul de a executa o condamnare. Or, în cauza de față, Guvernul român nu numai că nu refuză executarea hotărârilor judecătorești, ci se obligă la plata eșalonată a sumelor prevăzute prin acestea. Executarea eșalonată a unor titluri executorii care au ca obiect drepturi bănești nu este interzis în niciun mod de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; executarea uno icto constituie doar o altă modalitate de executare, fără ca acest lucru să însemne că este singura și unica posibilă modalitate de executare pe care Guvernul o poate aplica.

Debitorul a mai invocat cauza Immobiliare Safii contra Italiei, solicitând instanței să constate că în cazul de față prin eșalonarea realizată prin OUG nr. 71/2010, executarea nu a fost împiedicată, invalidată sau întârziată neîntemeiat, iar substanța dreptului nu a fost atinsă în nici un fel, dimpotrivă, statul s-a angajat să achite drepturile stabilite prin hotărârile judecătorești, stabilind doar un termen mai îndelungat pentru executare, având în vedere dificultățile economice pe care le traversează România în acest moment.

Debitorul a mai învederat faptul că în luna octombrie 2010, Ministrul Justiției a virat către ordonatorii secundari și terțiari de credite sumele necesare plății parțiale a titlurilor executorii.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. OG nr. 22/2002, Legea nr. 92/2011, OUG nr. 71/2009, modificată și completată prin OUG nr. 45/2010.

La data de 07.11.2011, terțul poprit a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii având ca obiect validare poprire, ca neîntemeiată.

Terțul poprit a arătat că, cererea reclamantului este prematur formulată, având în vedere temeiul de drept invocat, reprezentat prin art. 460 C.proc.civ.

Or, având în vedere că executorul judecătoresc a emis adresa de înființare a popririi la data de 22.08.2011, și instanța de judecată a fost învestită cu soluționarea cauzei la data de 19.09.2011, potrivit art. 460 C.proc.civ., care prevede expres termenul de 3 luni de la data la care terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, cererea creditorului este prematur introdusă.

În motivarea întâmpinării, terțul poprit a arătat că dispozițiile imperative ale OG nr. 22/2002 astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 110/2007, au institut un regim derogatoriu de la cadrul juridic general stabilit prin dispozițiile art. 452-461 C.proc.civ..

Prin OG nr. 22/2002 se instituie o procedură specială, constând în acordarea unui termen de grație de 6 luni debitorului instituție publică, dând acestuia posibilitatea să își execute voluntar obligațiile în termenul stabilit de lege, executarea silită conform dreptului comun având un caracter subsidiar, numai în condițiile neîndeplinirii obligației de bunăvoie. Acesta a mai arătat că executorul judecătoresc a procedat la emiterea adresei de înființare a popririi către terțul poprit potrivit dreptului comun, iar ulterior la introducerea prezentei acțiuni de validare a popririi, deși termenul de 6 luni nu expirase.

S-a mai arătat că potrivit alin. 2 al art.1.1 din OG nr. 71/2009, în cursul termenelor prevăzute la alin 1, executarea silită a creanțelor se suspendă de drept, neputându-se constata existența unei neconcordanțe între dispozițiile art. 1 din OUG nr. 71/209 și art. 6 din CEDO.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile OG nr. 22/2002 și OG nr. 71/2009.

Prin sentința civilă nr. 7881/07.11.2011 judecătoria a respins excepția prematurității, invocată de terțul poprit prin întâmpinare, ca neîntemeiată și a admis cererea formulată de creditorul M. C. D. în contradictoriu cu debitorul M. JUSTIȚIEI, și terțul poprit DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI-ACTIVITATEA DE TREZORERIE SI CONTABILITATE PUBLICĂ – SERVICIUL VERIFICAREA ȘI DECONTAREA CHELTUIELILOR INSTITUȚIILOR PUBLICE, a validat poprirea înființată la data de 22.08.2011 în dosarul de executare nr. 486/2011 al B. B. D. și a obligat terțul poprit să plătească creditorului, în limita creanței de 111.593 RON, suma datorată debitorului M. JUSTIȚIEI.

Pentru a pronunța soluția de mai sus judecătoria a reținut considerentele următoare: Analizând cu prioritate excepția prematurității introducerii cererii de validare a popririi, invocată de terțul poprit, prin întâmpinare, instanța a constatat că aceasta este neîntemeiată, urmând a fi respinsă, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 460, alin. 1 C.proc.civ., ,, Dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi”.

Instanța a reținut că termenul de 3 luni, care curge de la data la care terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, constituie un termen limită de introducere a cererii de validare a popririi, și nu un termen după epuizarea căruia creditorul are dreptul de a introduce cererea de validare a popririi, motiv pentru care instanța apreciază faptul că prezenta cerere de validare a popririi nu este prematur introdusă, ci este introdusă în termenul legal de 3 luni de la data la care terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă.

Pentru considerentele expuse mai sus, instanța a respins excepția prematurității introducerii cererii de validare a popririi, invocată de terțul poprit, prin întâmpinare, ca neîntemeiată.

Pe fond, instanța reține următoarele:

În fapt, prin Sentința Civilă nr.121/F-CM/22.10.2008 a Curții de Apel Pitești, irevocabilă prin Decizia Civilă nr. 756/R-CM/14.04.2009, a Curții de Apel Pitești, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul M. C. D., fiind obligați pârâții Tribunalul București și M. Justiției să plătească reclamantului dreptul salarial reprezentând creșterile salariale, după cum urmează:5% începând cu data de 01.01.2007, față de nivelul din luna decembrie 2006, cu 2% începând cu data de 01.04.2007 față de nivelul din luna martie 2007, cu 11% începând cu data de 01.10.2007 față de nivelul din luna septembrie 2007, până la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești, precum și pentru viitor, actualizate cu indicele inflației.

Prin Sentința Civilă nr.117/F CM/22.10.2008, a Curții de Apel Pitești, Decizia Civilă nr. 770/R-CM/15.04.2009 a Curții de Apel Pitești, a fost admisă acțiunea formulată de reclamant, fiind obligați pârâții Tribunalul București și M. Justiției să plătească reclamantului drepturile salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% începând cu luna septembrie 2005 și până la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești, și pentru viitor, actualizate cu rata inflației până la data plății efective, precum și la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50%, calculat la indemnizația brută lunară, actualizat cu indicele de inflație, începând cu luna septembrie 2005 și până la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești, precum și pentru viitor.

Creditorul a formulat la data de 12.05.2011 cerere de executare silită adresată B. B. D., fiind format dosarul de executare nr. 486/2011.

La data de 10.05.2011, a fost întocmit raportul de expertiză contabilă extrajudiciară, de către expert Faciu P., din care a rezultat că suma netă cuvenită creditorului în temeiul titlurilor executorii este de 111.593 RON, din care drepturi nete actualizate pentru sporul de confidențialitate de 15% în sumă de 20.053 lei, drepturi nete actualizate pentru sporul de 50% în sumă de 60.842 lei, și drepturi nete actualizate conform OG nr.10/2007 în sumă de 30.698 lei.

B. B. D. a solicitat Judecătoriei Sectorului 4 București încuviințarea executării silite, iar prin încheierea din data de 07.07.2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în dosar nr._/4/2011, a fost admisă cererea, fiind încuviințată executarea silită împotriva debitorilor M. Justiției și Tribunalul București, pe raza teritorială a Sectorului 4 al Municipiului București, în temeiul titlurilor executorii:sentința nr. 121/F-CM/22.10.2008 pronunțată de Curtea de apel Pitești - secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr._ definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 756/R-CM/14.04.2009 pronunțată de Curtea de apel Pitești - secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr._ și sentința nr. 117/F-CM/22.10.2008 pronunțată de Curtea de apel Pitești - secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr._, definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 770/R-CM/15.04.2009 pronunțată de Curtea de apel Pitești - secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr._ .

La data de 05.07.2011, a fost emisă somația către debitorul Tribunalul București, iar la data de 08.07.2011 a fost emisă somația către debitorul M. Justiției, prin care aceștia au fost somați, ca în termen de 15 zile de la comunicare să își îndeplinească obligația de plată a sumei de 111.593 lei, în favoarea debitorului M. C. D.

La data de 22.08.2011, a fost emisă adresa de înființare a popririi către terțul poprit Trezoreria Municipiului București, prin care în conformitate cu art. 457, alin. 2 C. proc. civ., s-a solicitat să înființeze, din momentul comunicării prezentei, poprirea atât a sumelor cuprinse în conturile curente, de depozit, de card sau de orice alte conturi deschise la sediul central sau la orice agenție sau sucursală a băncii de M. JUSTIȚIEI, cât și în temeiul art. 457, alin. 1 C.proc.civ., asupra încasărilor viitoare ale aceluiași debitor, până la concurența sumei de 111.593 lei, reprezentând drepturi nete actualizate conform raportului de expertiză contabilă extrajudiciară întocmit de expertul contabil Faciu P. la data de 10.05.2011, debitorul fiind încunoștiințat cu privire la înființarea popririi.

Prin adresa înregistrată sub nr._/08.09.2011, terțul poprit a comunicat B. B. D. faptul că sumele prevăzute în titlurile executorii reprezentate de sentința nr. 121/F-CM/22.10.2008 pronunțată de Curtea de apel Pitești - secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr._ definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 756/R-CM/14.04.2009 pronunțată de Curtea de apel Pitești - secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr._ și sentința nr. 117/F-CM/22.10.2008 pronunțată de Curtea de apel Pitești - secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr._, definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 770/R-CM/15.04.2009 pronunțată de Curtea de apel Pitești - secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr._, urmează a fi plătite în mod eșalonat, astfel cum este prevăzut în OUG nr. 71/2009, modificată și completată prin OUG nr. 45/2010, respectiv OUG nr. 113/2010, fiindu-i restituită documentația aferentă dosarului de executare nr. 486/2011.

Instanța consideră întemeiată cererea de validare a popririi formulată de creditor, pentru următoarele considerente.

Potrivit art. 460 alin. 1 C. pr. civ., „Dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce îi revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi”. Conform alin.2 din același text de lege, în cazul în care în baza probelor administrate se constată că terțul poprit datorează sume de bani debitorului, instanța de executare va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terțul poprit să plătească creditorului, în limita creanței, suma datorată debitorului, iar în caz contrar va hotărî desființarea popririi”.

Cu privire la incidența dispozițiilor OG nr. 22/2002, instanța constată că în cazul în care executarea silită nu putea începe din cauza lipsei fondurilor, debitorul avea posibilitatea de a comunica această împrejurare executorului, urmând a curge din acel moment termenul de 6 luni prevăzut de art. 2 din actul normativ menționat, perioadă în care debitorul trebuia să facă demersuri pentru efectuarea plății, la dosar neexistând dovada în sensul că debitorul M. Justiției a adus la cunoștința executorului judecătoresc lipsa fondurilor..

Termenul de 6 luni nu este un termen de grație, ce își produce efecte independent de poziția debitorului, ci este un termen care începe să curgă numai dacă debitorul aduce la cunoștință lipsa fondurilor.

Pe de altă parte, nu se poate invoca lipsa includerii în buget a sumelor de bani necesare plății, astfel cum a susținut debitorul în cuprinsul întâmpinării, invocând dispozițiile art. 1, alin. 1 și 2 din OG nr. 22/2002, precum și ale Legii nr. 286/2010, debitorul având obligația de a procura sumele respective, în vederea executării obligației de plată stabilite în sarcina sa prin titlurile executorii.

În ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor OUG 71/2009, la care face referire debitorul în cuprinsul întâmpinării, precum și terțul poprit în adresa nr._/08.09.2011, instanța apreciază că acestea încalcă dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și art. 6 din aceeași Convenție.

Astfel, începând cu cauza Hornsby contra Greciei, Curtea a decis că dreptul de acces la justiție protejează și punerea în executare a hotărârilor definitive, care într-un stat care respectă preeminența dreptului nu pot rămâne fără efect în defavoarea unei părți, în caz contrar, accesul la justiție fiind iluzoriu. Pe cale de consecință, s-a decis că executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp. Mai mult, în ce privește creanțele stabilite împotriva statului ori a autorităților publice, s-a reținut că administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al bunei administrări a justiției. În cauza Ș. împotriva României, Curtea a subliniat că executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din "proces", în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție, și că dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți. A mai arătat Curtea că dacă statul, debitor în baza unei hotărâri judecătorești, refuză sau omite să o execute ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi. Totodată, s-a subliniat că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție.

În Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 29 iulie 2008, în Cauza T. împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 386 din 9 iunie 2009, Curtea Europeană a reținut că a fost încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil, prin neexecutarea unei hotărâri judecătorești.

Față de excepția ridicată de Guvern în sensul incompatibilității ratione materiae, Curtea a reamintit jurisprudența sa anterioara (Cauza S. împotriva României nr. 9.555/03, paragr. 20-21, 11 octombrie 2007, Vilho Eskelinen și alții împotriva Finlandei, nr. 63.235/00, paragr. 62, CEDO 2007), potrivit careia pentru a constata neaplicarea art. 6, dreptul intern trebuie in primul rând sa fi exclus in mod expres accesul la o instanță în ceea ce privește postul sau categoria de salariați în discuție; conflictele obișnuite de muncă nu pot fi excluse din garanțiile art. 6, în măsura în care obiectul litigiului nu este legat de exercitarea autorității de stat.

În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea a constatat încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenție ca urmare a neexecutării hotărârii judecătorești de plată a salariilor restante.

Astfel, Curtea a conchis ca statul nu a depus toate eforturile necesare pentru a pune în executare hotărârea judecătorească în cauză, existând o încălcare a art. 6 paragraful 1 din Convenție.

Pe de altă parte, prin Hotărârea Secției a II-a a Curții Europene a Drepturilor Omului din 25 octombrie 2001, definitivă la 25 iunie 2002, pronunțată în cauza Saggio contra Italiei, Curtea a stabilit că "în principiu un sistem de suspendare temporară a plății creanțelor unei întreprinderi comerciale în criză, autorizată să continue activitatea sa productivă în interesul economiei naționale, nu este criticabilă în sine, având în vedere marja de apreciere autorizată de alineatul al doilea al art. 1 [al Protocolului nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale]. Totuși, un astfel de sistem implică riscul de a impune creditorilor o sarcină excesivă în ceea ce privește posibilitatea de a recupera bunurile lor și trebuie deci prevăzute anumite garanții de procedură pentru a veghea ca această aplicare a sistemului și a incidenței sale asupra dreptului de proprietate al particularilor să nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile".

De asemenea, în cauza Bourdov c. Rusiei, Curtea a stabilit că o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor financiare pentru a onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească. Reclamantul nu trebuie să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri care să afecteze însăși substanța dreptului, din cauza dificultăților financiare ale statului.

Nu au fost avute în vedere considerațiile mai sus expuse, iar OUG nr. 71/2009, cu modificările ulterioare, prevede un regim diferențiat de executare a obligațiilor în raport cu alți debitori, care stabilește în mod unilateral termene și condiții de plată ale creanțelor, încălcându-se dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 din CEDO, atât sub aspectul nerespectării termenului rezonabil, cât și al principiului egalității armelor în proces ( în acest sens și cauza Stran și Stratis Andreatis c. Greciei).

Mai mult, prin modificările aduse OUG nr. 71/2009 prin OUG nr. 45/2010, s-a procedat la o nouă amânare a executării obligațiilor, plata sumelor restante urmând a fi făcută în mod eșalonat, în trei tranșe, prima tranșă fiind exigibilă în anul 2012.

De această dată, perioada este nejustificat de mare iar termenele de plată incerte (în ce lună/trimestru/semestru ale anilor menționați în actul normativ se va achita procentul astfel ales) și fără vreo identificare a resurselor financiare din care acestea vor fi plătite, întrunind pe deplin condițiile imprevizibilității, menționate în Hotărârea Saggio contra Italiei, ce au aplicabilitate mutatis mutandis în cauza de față, neexistând o garanție în sensul că plățile nu vor fi din nou suspendate la împlinirea termenului.

Debitorul nu s-ar putea considera surprins de începerea executării silite împotriva sa și de înființarea în cadrul acesteia a măsurii popririi asupra conturilor deținute. Potrivit dispozițiilor art. 373¹ alin.1 C.pr.civ., debitorul este cel care trebuie să aibă inițiativa executării voluntare a obligației stabilite în sarcina sa printr-un titlu executoriu și acest lucru cu atât mai mult cu cât debitorul este un organ sau o instituție a statului, aspect subliniat în nenumărate rânduri de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Instanța reține că atitudinea statului român debitor, care prin manifestarea sa unilaterală de voință, concretizată în acte normative date în cursul ultimilor ani, fără acordul creditorului, și-a acordat termene de grație în mod succesiv, amânând periodic și pentru intervale lungi de timp executarea obligației de plată stabilită în sarcina sa prin hotărâri judecătorești și a făcut în acest mod ca momentul realizării dreptului creditorului să dobândească un caracter incert, imprevizibil, afectează însăși substanța dreptului acestuia, putând fi calificată drept contrarie dreptului de acces la justiție reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme pentru această atitudine nu s-a oferit o explicație rezonabilă.

În acest sens, dispozițiile art. 1, alin. 1 și 2 din OG nr. 22/2002, astfel cum acesta a fost modificat prin Legea nr. 92/2011, pentru aprobarea OUG nr. 4/2011, precum și împrejurarea invocată de debitor în cuprinsul întâmpinării în sensul că potrivit Legii nr. 286/2010, legea bugetului de stat pe anul 2011, în bugetul Ministerului Justiției nu există sume aprobate cu destinația plății titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale, la acest moment impunându-se respingerea cererii de validare poprire, nu sunt de natură a exonera debitorul și terțul poprit de obligația de plată a sumelor prevăzute în titlul executoriu către creditori, debitorul având obligația de a asigura resursele bugetare necesare plății drepturilor bănești prevăzute în titlul executoriu, în vederea realizării integrale a drepturilor creditorului.

Există prin urmare un conflict între normele din Convenție și normele interne, care se soluționează în favoarea normelor din Convenție, în conformitate cu prevederile art.11, alin. 2, conform căruia ,,Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern” și 20 alin. 2 din Constituția României, ,,Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”, astfel încât în mod legal creditorii s-au adresat instanței de executare în vederea validării popririi.

Instanța reține că terțul poprit nu a contestat faptul că deține conturile debitorului, astfel încât instanța va constata că este îndeplinită condiția ca terțul poprit să datoreze sume de bani debitorului. De asemenea, terțul poprit nu a invocat afectarea sumelor de bani asupra cărora s-a înființat poprirea unor destinații speciale, conform art. 452 alin. 2 lit. a C.pr.civ., cu consecința imposibilității înființării popririi. Cu toate acestea, în mod nejustificat, terțul poprit nu și-a îndeplinit obligația de a consemna sumele de bani menționate în adresa de poprire și de a trimite dovada executorului în termen de 15 zile de la comunicarea popririi, astfel cum dispune art. 456 alin. 1 C.pr.civ. Instanța reține și faptul că, în ceea ce îl privește pe debitorul din prezenta cauză, nu s-a făcut dovada că actele executare din dosarul nr. 486/2011 al B.E.J. „B. D.” au fost anulate până în prezent de către instanța de executare și nici nu s-a dispus de către aceasta suspendarea executării silite în condițiile art. 403 C.pr.civ.

Prin urmare, constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 460 alin. 1 Cod procedură civilă, instanța a admis cererea și a dispus validarea popririi înființată la data de 22.08.2011 în dosarul de executare nr. 486/2011 al B. B. D., urmând a obliga terțul poprit să plătească creditorului, în limita creanței de 111.593 RON, suma datorată debitorului M. JUSTIȚIEI.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâtul M. Justiției și terțul poprit Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică – Serviciul Verificarea și Decontarea Cheltuielilor Instituțiilor Publice.

În motivarea apelului, pârâtul M. Justiției a arătat că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu ignorarea totală a principiului rolului activ al instanței, a dispozițiilor legale în vigoare (OUG 71/2009) precum și a unei hotărâri judecătorești anterioare, prin care judecarea prezentului litigiu fusese suspendată, bănuiala legitimă existând cu certitudine și fiind probată de modul de judecare acestei cauze.

Apelantul a invocat in acest sens, lipsa unei abțineri din partea judecătorului cauzei, având în vedere împrejurarea că se găsea pus în situația de a-și judeca colegul de serviciu.

Comunicarea cu exces de zel a cererii de validare poprire și a tuturor înscrisurilor depuse la dosar de două ori către M. Justiției (si împreună cu citația pentru termenul din 30.01.2011 și alături de citația pentru termenul de judecată din 7.11.2011). De altfel pentru termenul din 7.11.2011 se poate remarca faptul că actele comunicate sunt fotocopiate după actele existente la dosar (în partea dreapta sus a paginii se găsește mențiune „pentru instanță" precum și numerotarea actelor din dosar), fiind astfel vădită „grija" instanței pentru judecarea cu celeritate a cauzei colegului judecător.

Comunicarea hotărârii către debitorul M. Justiției la data de 10.11.2011 în condițiile în care aceasta a fost pronunțată la 7.11.2011 reprezintă o adevărată performanță în ceea ce privește celeritatea de redactare și comunicare a unei hotărâri judecătorești, instanța considerând că pentru împrejurarea că judecata ar putea fi suspendată de instanța supremă nu se justifică nici măcar măsura amânării pronunțării.

Apelantul solicită a se constata că M. Justiției a făcut toate demersurile pentru strămutarea cauzei la o instanță de același grad, informând asupra acestor demersuri și instanța de fond, care în ciuda principiului rolului activ, a ales să ignore toate aceste informații și cereri ale debitorului, trecând la soluționarea cauzei, deși la acea dată, 7 noiembrie 2011, judecarea cauzei era deja suspendată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care se pronunțase asupra cererii Ministerului Justiției la data de 4.11.2011.

Se poate, de asemenea, constata că cererea apelantului de eliberare a certificatului de grefă a fost adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 1.11.2011, însă certificatul a fost eliberat la 9.11.2011 și expediat petentului la 11.11.2011, la 2, respectiv 4 zile de la pronunțarea hotărârii Judecătoriei sectorului 4. De asemenea, învederează instanței de apel că în mod greșit instanța de fond reține că aparține petentului (M. Justiției) sarcina de a depune toate diligentele pentru a face dovada suspendării cauzei, în condițiile în care art. 40 alin 2 Cod Procedură civilă care dispune că „Președintele instanței va putea cere dosarul pricinii și să ordone, fără citarea părților, suspendarea judecării pricinii, comunicând de urgență această măsură instanței respective". Or, este evident că în ceea ce privește măsura suspendării, decizia cu privire la acest aspect este o măsură ce se comunică la nivelul celor două instanțe, cea investită cu soluționarea fondului și cea investită cu soluționarea cererii de strămutare și suspendare. Din acest punct de vedere, din nou împotriva principiului rolului activ, instanța de fond, deși informată cu privire la formularea acestor cereri, inclusiv prin depunerea copiei acesteia la dosarul cauzei, nu a întreprins nimic în a verifica dacă litigiul a fost sau nu suspendat de instanța supremă.

Față de aceste împrejurări, apelantul apreciază ca judecarea de către instanța de fond a litigiului în condițiile în care judecata fusese suspendată de instanța supremă constituie un motiv de nulitate a hotărârii, motiv pentru care solicită anularea sa și rejudecarea cauzei.

În subsidiar, pe fondul cauzei s-a arătat că la data de 08.06.2011, a fost publicată în Monitorul Oficial Legea nr. 92/2011, care modifică art.1 din OG nr. 22/2002, după cum urmează: ,,Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice se achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă. (2) Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice nu se pot achita din sumele destinate potrivit bugetului aprobat pentru acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv a celor de personal, în scopul îndeplinirii atribuțiilor și obiectivelor legale, pentru care au fost înființate.»

Debitorul a mai precizat că prin OUG nr. 71/18.06.2009, s-a dispus că ,,Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:

a) în anul 2010 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu;

b) în anul 2011 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu;

c) în anul 2012 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu.

(2) În cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice cerere de executare silită se suspendă de drept”.

a) în anul 2012 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu;

b) în anul 2013 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu;

c) în anul 2014 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu.

(2) În cursul termenelor prevăzute la alin. (1) și (11) orice procedură de executare silită se suspendă de drept”

De asemenea, solicită să se constate că prin Decizia nr. 188 din 02 martie 2010, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariate personalului din sectorul bugetar, Curtea Constituțională a apreciat că excepția ridicată este neîntemeiată, respingând-o ca atare.

Astfel, instanța de control constituțional a statuat că „ ... în cauza de față, există un grad mare de abatere de la obișnuit, și anume de la condițiile concrete în care executarea titlurilor executorii se face cu respectarea Codului de procedură civilă, respectiv a Ordonanței Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 81 din 1 februarie 2002, după caz, astfel încât consideră că există o situație extraordinară în sensul art. 115 alin. (4) din Constituție. Prin urmare, Curtea constată că există o stare de fapt obiectivă, cuantificabilă și independentă de voința Guvernului care pune în pericol un interes public, respectiv stabilitatea economică a statului român".

De asemenea, Curtea Constituțională a reținut că ordonanța de urgență a fost adoptată în vederea atenuării efectelor unei stări de criză economică generalizată, fiind singurul instrument rămas la îndemâna Guvernului pentru conservarea stabilității economice a statului.

A mai reținut Curtea că ordonanța de urgență nu este o măsură prin care se interzice nici măcar temporar executarea unei hotărâri judecătorești și, în consecință, nu reprezintă o imixtiune a puterii legislative în procesul de realizare a justiției.

În ceea ce privește existența unei situații discriminatorii, Curtea a reținut că „măsura contestată urmărește un scop legitim - asigurarea stabilității economice a țării - și păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere - executarea eșalonată a hotărârilor judecătorești în cauză. Astfel, situația particulară ivită și motivată prin existența unei situații extraordinare este una care reclamă o diferență evidentă de tratament juridic".

Totodată, cu privire la invocarea art. 21 alin. (1) - (3) din Constituție privind accesul liber la justiție și la un proces echitabil, Curtea a statuat că „actul normativ criticat este o măsură de natură să întărească finalitatea procesului judiciar, în sensul că reprezintă un prim pas important al debitorului de a-și executa creanța. Faptul că acesta își execută creanța într-o perioadă de 3 ani nu reprezintă o durată excesivă a executării unei hotărâri judecătorești, datorită caracterului sistemic al problemelor apărute în legătură cu executarea titlurilor ale personalului bugetar".

S-a constatat astfel că „Guvernul României nu numai că nu refuză executarea hotărârilor judecătorești, ci se obligă la plata eșalonată a sumelor prevăzute prin acestea. Executarea eșalonată a unor titluri executorii care au ca obiect drepturi bănești nu este interzis în nici un mod în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, executarea uno icto constituie doar o altă modalitate de executare, fără ca acest lucru să însemne că este singura și unica posibilă modalitate de executare pe care Guvernul o poate aplica".

În același sens s-a pronunțat Curtea Constituțională și prin Decizia nr. 206 din 04.03.2010 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 313/13.05.2010 prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a O.U.G nr. 71/2009 prin raportare la aceleași critici de neconstituționalitate invocate și în Decizia nr. 188/02.03.2010.

În ceea ce privește eșalonarea plății sumelor de bani, așa cum a fost stabilită prin O.U.G nr. 71/2009, Curtea Constituțională s-a pronunțat și prin Decizia nr. 190/02.03.2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224/09.04.2010.

În speță, s-a invocat, printre altele, că nici un debitor nu are facultatea de a eșalona, de la sine putere, sumele datorate creditorilor săi, cu atât mai mult cu cât în privința creanțelor bugetare exista deja un termen de grație de 6 luni, stabilit prin O.G nr. 22/2002.

Prin decizia pronunțată, Curtea Constituțională a statuat că „Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 reglementează eșalonarea plății unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar. Instituirea acestei măsuri a fost determinată de existența unui număr substanțial de cauze având ca obiect acordarea de drepturi salariale, care a condus la o imposibilitate a autorității statale de a executa hotărârile judecătorești pronunțate deja în această materie, în special în actualul context de acută criză economică.

Ordonanța stabilește o perioadă de 3 ani, ca termen maxim în care va fi realizată executarea totală a titlurilor, și precizează nivelul și termenele de efectuare a plăților intermediare. Așadar, adoptarea actului normativ supus controlului de constituționalitate a fost determinată de circumstanțele excepționale care au impus instituirea unor măsuri prin care să fie limitată temporar exercitarea drepturilor decurgând din hotărârile judecătorești irevocabile pronunțate în materia respectivă, fără ca prin aceasta să se aducă atingere substanței înseși a acestor drepturi.

Pentru a evita devalorizarea sumelor ce fac obiectul titlurilor executorii, ordonanța de urgență prevede că acestea se actualizează cu indicele prețurilor de consum, ceea ce garantează o executare în totalitate a creanței. Acest mecanism asigură executarea integrală a titlului, acordând totodată statului posibilitatea să identifice resursele financiare necesare achitării acestor sume".

În concluzie, și prin această decizie Curtea a statuat că „Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 are în vedere rezolvarea unei situații extraordinare, prin reglementarea unor măsuri cu caracter temporar și derogatorii de la dreptul comun în-materia executării hotărârilor judecătorești. Măsurile instituite urmăresc un scop legitim - asigurarea stabilității economice a țării - și păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere - executarea eșalonată a hotărârilor judecătorești în cauză. Totodată, măsurile reglementate au un caracter pozitiv, în sensul că Guvernul recunoaște obligația de plată a autorității statale și se obligă la plata eșalonată a titlurilor executorii, modalitate de executare impusă de situația de excepție pe care o reprezintă, pe de o parte, proporția deosebit de semnificativă a creanțelor astfel acumulate-împotriva statului, și, pe de altă parte, stabilitatea economică a statului român în actualul context de acută criză economică națională și internațională."

Astfel, a reținut Curtea că potrivit cerințelor impuse de art. 21 din Constituție și de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, autoritatea publică este ținută a constitui un arsenal de mijloace care să permită executarea hotărârilor judecătorești, executare văzută ca parte integrantă a procesului civil, fără a cărei finalizare dreptul de acces la justiție nu poate fi calificat ca real și efectiv.

Tocmai de aceea autoritățile dispun de un termen rezonabil pentru a identifica mijloacele adecvate de punere în executare a hotărârilor judecătorești, acest termen neputând însă să depășească ceea ce este strict necesar pentru a găsi soluțiile cele mai potrivite în situațiile excepționale date.

Este adevărat că autoritățile statale nu se pot prevala de lipsa fondurilor necesare executării unei hotărâri judecătorești îndreptate împotriva lor, dar, în situații de excepție, cum ar fi îndatorare excesivă, încetare de plăți, dificultăți financiare deosebite, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa constantă, a apreciat că stabilirea unui termen rezonabil pentru executare este o măsură ce intră în marja de apreciere a statului, respectând atât dreptul de acces la justiție, cât și dreptul la un proces echitabil (sub aspectul duratei procedurii). în acest context, perioade de prelungire a fazei de executare de 8 luni, 10 luni, dar și de 2 ani și 7 luni au fost apreciate ca justificate în condițiile de excepție date. (Curtea Europeană a Drepturilor Omului: Hotărârea Burdov împotriva Rusiei, precizată, paragraful 30; Hotărârea Societe de gestion du Port de Campoloro împotriva Franței, din 26 septembrie 2006, paragraful 62; Cererea nr. 36.575/02, V. Sergeyevich Kornilov împotriva Ucrainei, Decizia de admisibilitate din 7 octombrie 2003; Cererea nr. 6.493/03, Aleksey Fedorovich Mamon împotriva Ucrainei, Decizia de admisibilitate din 9 mai 2005; Cererea nr. 60.858/00, Vasyl Petrovich Krapyvnytskiy împotriva Ucrainei, Decizia de admisibilitate din 17 septembrie 2002).

În același sens, a statuat Curtea că „Mecanismul eșalonării plății, ca modalitate de executare a unei hotărâri judecătorești, poate fi considerat în concordanță cu principiile consacrate de jurisprudența Curții Constituționale și Curții Europene a Drepturilor Omului, dacă sunt respectate anumite condiții: tranșe de efectuare a plăților intermediare precis determinate, termen rezonabil de executare integrală, acoperirea eventualei devalorizări a sumei datorate. Executarea eșalonată a unor titluri executorii ce au ca obiect drepturi bănești nu este interzisă în nici un mod de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; executarea uno ictu constituie doar o altă modalitate de executare, fără ca acest lucru să însemne că este singura și unica posibilă modalitate de executare pe care Guvernul o poate aplica.

Așadar, reglementările propuse urmăresc principiile stabilite în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții Constituționale. Evaluările bugetare ale Guvernului au indicat că perioada de plată propusă este rezonabilă, în contextul deficitului bugetar grav actual, a condițiilor economice generale extrem de dificile".

Așadar, dacă o măsură prin care este împiedicată executarea deciziilor judiciare este sancționată de CEDO, prelungirea duratei fazei de executare poate fi considerată non-conformă standardelor europene și constituționale în materia dreptului de acces la justiție doar dacă are caracter excesiv.

Or, în condițiile în care executarea, în condițiile dreptului comun, a tuturor titlurilor executorii are o influența substanțială asupra bugetului de stat este cert că suntem în prezența unei circumstanțe excepționale ce justifică instituirea unor măsuri care au ca efect amânarea temporară a momentului realizării drepturilor decurgând din hotărârile judecătorești irevocabile pronunțate în contradictoriu cu M. Justiției, fără ca prin aceasta să se aducă atingere substanței înseși a acestor drepturi.

Eșalonarea plății sumelor mai sus amintite echivalează cu o executare voluntară programată, instituită prin lege, justificată, pe de o parte, de influența substanțială asupra bugetului de stat pe anii 2010-2011 pe care ar putea-o avea executarea, în condițiile dreptului comun, a titlurilor executorii, iar, pe de altă parte, de imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și, în mod implicit, de necesitatea respectării angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar.

Mai mult, plata deja efectuată în cursul anului 2010, în conformitate cu prevederile HG 422/_ în mod cert trebuie luată în considerare la aprecierea comportamentului autorității în scopul determinării caracterului rezonabil al intervalului de executare stabilit prin 0UG 71/2009, prin publicarea în Monitorul Oficial a H.G. nr. 422/28.04.2010, creditorilor fiindu-le garantată o dată în plus achitarea drepturilor salariale restante.

Prin urmare este evident că prin OUG 71/2009 sunt reglementate termene certe de executare a obligațiilor bănești instituite în sarcina ordonatorilor de credite, termene prin care se garantează executarea hotărârilor judecătorești la nivel individual și, mai ales la nivelul întregului sistem judiciar, măsura eșalonării fiind în acord cu cerințele impuse de Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

În fine, solicită instanței de apel să constate că această condiție a proporționalității trebuie apreciată și în funcție de situația creditorilor.

În acest sens citează din sentința 5496/23.08.2011 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 în dosar_/4/2011: aceste considerente trebuie raportate și puse în balanță cu situația creditorilor; atât timp cât aceștia nu se află într-o nevoie suficient de urgentă sau imperioasă, care să reclame executarea integrală și imediată a titlului executoriu, ci dimpotrivă calitatea de magistrat se prezumă că le asigură, prin venituri curente, un trai normal și decent instanța apreciază că prin amânarea și eșalonarea executării debitului statul a respectat proporționalitatea dintre ingerință și scopul legitim..."

În considerarea jurisprudenței Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului amintite mai sus, obligatorii pentru instanțele judecătorești și în raport de dispozițiile OG 22/2002 așa cum a fost modificată prin Legea 92/2011 precum și în temeiul OUG 71/2009, modificată și completată prin OUG 45/2010 și solicită admiterea apelului și pe fond respingerea cererii de validare a popririi ca fiind neîntemeiată.

În drept, se invocă disp.art.282 și urm. Cproc.civ..

Din dezvoltarea motivelor de apel formulate de către apelanta-terț poprit Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București-Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică – Serviciul Verificarea și Decontarea Cheltuielilor Instituțiilor Publice rezultă următoarele critici:

1. cererea de introducere a cererii de validare este prematură, deoarece aceasta putea fi formulată în raport cu disp. art. 460 Cod proc. civ. numai dacă terțul poprit nu-și îndeplinea obligațiile în termen de 3 luni de la data când trebuia să plătească, acest termen de 3 luni fiind unul prohibitiv, care împiedică formularea cererii de validare, astfel că adresa de înființare a popririi a fost comunicată la data de 14.06.2011 iar cererea de validare a popririi a fost formulată la data de 29.09.2011.

2. instanța a nesocotit disp speciale ale OUG 45/2010, OUG 71/2009 și OG 22/2002 privind suspendarea de drept a executării.

În drept, s-au invocat disp.art.282 și urm. C.proc.civ., OUG 22/_, OUG 71/2009.

Prin decizia civilă nr. 784A / 28.09.2012 tribunalul a respins ambele apeluri ca nedfondate pentru considerentele următoare:

În ceea ce privește primul motiv de apel, invocat de apelantul M. Justiției, invocându-se drept motiv de nulitate a hotărârii atacate faptul că judecarea acestei cauze era suspendată de Înalta Curte de Casație și Justiție care se pronunțase asupra cererii de strămutare înregistrată de apelant la data de 4.11.2011, tribunalul constată că acesta este vădit neîntemeiat.

Astfel, așa cum rezultă din dosarul primei instanțe, pârâtul M. Justiției a depus la data de 4.11.2011, o cerere de acordare a unui nou termen de judecată, pentru a fi în măsură să depună certificat de grefă cu soluția instanței supreme cu privire la suspendarea cauzei, potrivit art. 40 alin. 2 C.pr.civ., anexând acestei cereri, cererea de strămutare și suspendare a prezentei cauze, înaintată Înaltei Curții de Casație și Justiție la 31.10.2011, fără vreun alt înscris doveditor.

Așa fiind, în mod corect prima instanță, în ședința publică de la 7.11.2011, a respins cererea de amânare formulată de debitor, ca neîntemeiată, având în vedere că nu se depusese și la dosarul cauzei un certificat de grefă din care să rezulte înregistrarea pe rolul instanței supreme a cererii de strămutare și suspendare a judecării cauzei, până la soluționarea cererii de strămutare, cu atât mai mult cu cât, cererea de chemare în judecată formulată de creditori, fusese înregistrată la data de 19.09.2011, instanța reținând în mod corect obligația debitorului de a depune toate diligențele necesare dovedirii motivului, pretins temeinic, de amânare.

În orice caz, cu ocazia judecării apelului, tribunalul a efectuat verificări în sistemul informativ ECRIS cu privire la stadiul de soluționare al dosarului nr._ /a1 având ca obiect cererea de strămutare formulată de debitorul M. Justiției, și a constatat că prin soluția pronunțată la data de 8.11.2011 a fost admisă cererea de suspendare a judecății cauzei formulate de debitor, până la data de 25.01.2011, când a fost respinsă cererea de strămutare a judecății dosarului nr._ al Judecătoriei Sectorului 4 București.

Așadar nu se poate vorbi de un motiv de nulitate a hotărârii atacate, având în vedere că sentința civilă nr. 7881 a fost pronunțată la data de 7.11.2011, iar cererea de suspendare a fost admisă la data de 8.11.2011, simpla înregistrare a cererii de strămutare formulată de debitorul M. Justiției, neconstituind un motiv de împiedicare a soluționării cauzei.

Tribunalul constată că atâta timp cât suspendarea judecării pricinii dispusă în temeiul art. 40 alin. 2 C.pr.civ. a intervenit după soluționarea cauzei în primă instanță, iar până la soluționarea prezentului apel, cererea de strămutare a fost respinsă printr-o hotărâre dată fără cale de atac, la data de 25.01.2012, în mod evident toate susținerile apelantului M. Justiției referitoare la nulitatea hotărârii atacate sunt vădit neîntemeiate.

Referitor la celelalte critici invocate de ambii apelanți, tribunalul reține că la data de 22.08.2011, a fost emisă adresa de înființare a popririi către terțul poprit Trezoreria Municipiului București, până la concurența sumei de 111.593 lei, asupra conturilor debitorului M. Justiției, acesta fiind înștiințat cu privire la înființarea popririi.

Prin adresa înregistrată sub nr._/8.09.2011, terțul poprit a comunicat B. B. D. refuzul de a da curs cererii de înființare a popririi, pe motiv că potrivit dispozițiilor art.1, alin.1 din OUG nr. 71/2009, plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială prevăzute în favoarea personalului din sectorul bugetar se va realiza după o procedură care începe din anul 2012 până în anul 2014 și orice cerere de executare silită se suspendă de drept.

Cererea de validare a popririi a fost formulată la data de 19.09.2011.

În primul rand, trebuie subliniat ca cererea de validare a popririi este supusa regulilor procedurale prevazute de disp. art. 460 rap. la 452 si urm. C.pr. civ., dupa cum urmeaza:

Potrivit art.452 alin. 1 C.pr. civ. sunt supuse executarii silite prin poprire sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmaribile datorate debitorului de o a treia persoana sau pe care aceasta i le va datora in viitor in temeiul unor raporturi juridice existente.

Articolul 453 alin. 1 prevede ca poprirea se infiinteaza fara somatie, prin adresa insotita de o copie certificate de pe titlul executoriu, comunicata celei de-a treia persoane aratate la art. 452, instiintandu-se totodata si debitorul despre masura luata.

In adresa de poprire se va pune in vedere celei de-a treia persoane, care devine potrivit alin 1 tert poprit, interdictia de a plati debitorului sumele de bani sau bunurile mobile incorporale ce i le datoreaza ori pe care i le va datora, declarandu-le poprite in masura necesara pentru realizarea obligatiei ce se executa silit (alin. 2).

Potrivit art. 456 alin. 1 lit. a C.pr. civ., in termen de 15 zile de la comunicarea popririi, iar in cazul sumelor de bani datorate in viitor, de la scadenta acestora, tertul poprit este obligat sa consemneze suma de bani sau, dupa caz, sa indisponibilizeze bunurile mobile incorporale poprite si sa trimita dovada executorului, in cazul popririi prevazute la art. 453 alin. 1.

Conform art. 460 C.pr. civ. daca tertul poprit nu-si mai indeplineste obligatiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv in cazul in care, in loc sa consemneze suma urmaribila a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, in termen de 3 luni de la data cand tertul poprit trebuia sa consemneze sau sa plateasca suma urmaribila, poate sesiza instanta de executare, in vederea validarii popririi.

Instanta va cita creditorul urmaritor, debitorul si tertul poprit si, daca din probele administrate rezulta ca tertul poprit datoreaza sume de bani debitorului, va da o hotarare de validare a popririi prin care va obliga tertul poprit sa plateasca creditorului, in limita creantei, suma datorata debitorului, iar in caz contrar, va hotari desfiintarea popririi (alin. 2).

Prin urmare în ceea ce privește excepția prematurității cererii de validare a popririi, tribunalul reține din interpretarea coroborată a disp. art. 456 și 460 Cod proc. civ., că terțul poprit trebuie să își îndeplinească obligația în termen de 15 zile de la comunicarea popririi iar creditorul poate, dacă terțul poprit nu-și îndeplinește obligația, să ceară, în termen de 3 luni de la data când acesta trebuia să își execute obligația, validarea popririi.

Astfel, terțul poprit nu are la dispoziție un termen de 3 luni pentru îndeplinirea obligației, ci acest termen este pentru creditor și înăuntrul acestuia el poate formula cererea de validare a popririi, după expirarea acestui termen, cererea de validare este tardivă, astfel că acest termen nu este unul prohibitiv, ci unul imperativ din punct de vedere al caracterului său.

Cererea de validare a popririi putea fi prematură numai dacă era formulată înăuntrul celor 15 zile de la data când a fost comunicată adresa de înființare a popririi, or tribunalul reține că aceasta nu numai că a fost formulată după expirarea acestui termen.

Prin urmare, față de aceste considerente, tribunalul va respinge acest motiv de apel privind prematuritatea cererii de validare a popririi, ca neîntemeiat.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de apel privind nesocotirea disp. speciale ale OUG 45/2010, OUG 71/2009 și OG 22/2002 privind suspendarea de drept a executării, tribunalul reține că și acesta este neîntemeiat.

Astfel, din interpretarea textelor legale enuntate mai sus, rezulta ca in cadrul procedurii de validare a poprire instanta are de analizat existenta titlului executoriu, daca tertul poprit datoreaza sume de bani debitorului, sau debitorul are cont deschis la tertul poprit si daca tertul nu isi indeplineste obligatiile ce ii revin pentru efectuarea popririi.

Conform art. 452 C.proc.civ., sunt supuse executării silite prin poprire sumele de bani datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care acesta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice preexistente. De asemenea, potrivit art. 454 alin. 2 indice 3 C.proc.civ. în cazul în care adresa de înființare a popririi se adresează unei unități operaționale a unei bănci, poprirea va fi înființată asupra conturilor pe care debitoarea urmărită le are la acea unitate. Conform dispozițiilor art. 1718 C.civ., precum și art. 452 C.proc.civ., și următoarele, poprirea poate fi validată chiar și în cazul în care debitorul nu are disponibil bănesc în contul deschis la terțul poprit, executarea popririi urmând să aibă loc în măsura alimentării contului.

Din aceasta perspectiva la acest moment al fazei executionale terțul poprit și debitorul nu mai pot invoca aparari legate de aplicabilitatea OG 22/2001, OUG 71/2009 și celorlalte acte speciale, avand in vedere elementele a caror analiză trebuie facuta in cadrul cererii de validare a popririi, acestea putând fi invocate doar în procedura contestației la executare, asa incat, aceasta nu mai este indreptatita ca in procedura validarii de poprire sa invoce nelegalitatea executarii silite in raport de prevederile OG 22/2000 și celelalte acte speciale, ci exclusiv aspecte legate forma executionala a popririi la acest moment procesual in raport de disp. art. 460 C.pr. civ..

Pe de altă parte, tribunalul reține că și in lipsa unui asemenea rationament, interpretarea data de prima instanta dispozitiilor OG 22/2002 este in concordanta cu prevederile art. 6 par 1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului referitor la dreptul la un proces echitabil, care impreuna cu jurisprudenta Curtii formeaza un . fac parte din dreptul intern, avand aplicabilitate directa, cf. art. 11 si 20 din Constituție, pentru considerentele ce urmeaza a fi expuse in continuare:

Tribunalul apreciaza ca dispozitiile OG 22/2002, invocate, care limiteaza dreptul creditorului de a urmari silit bunurile aflate in patrimoniul institutiei publice in raport de procedura instituita de aceasta ordonanta, incalca dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 par 1 din CEDO din perspectiva interpretarii in acest sens date in mod constant in jurisprudenta Curtii.

Astfel, potrivit acestei jurisprudente, executarea unei sentinte sau a unei decizii, indiferent de instanta care o pronunta, trebuie considerata ca facand parte din proces, iar dreptul de acces la justitie ar fi iluzoriu daca ordinea juridica interna a unui stat contractant ar permite ca o hotarare definitiva- in sensul de executorie- si obligatorie sa ramana fara efect in detrimentul uneia dintre parti.

In acest context trebuie subliniat ca in numeroase cauze, dintre care reamintim S. c. Romaniei, Metaxas c. Greciei, Karahalios contra G., Curtea a statuat ca nu este oportun sa ceri unei persoane, care in urma unei proceduri judiciare a obtinut o creanta contra statului, sa recurga la procedura executarii silite pentru a obtine satisfactie.

Și în cauza C. c. României, Curtea a arătat că ar fi excesiv să pretinzi unui reclamant care a obținut o hotărâre judecătorească definitivă contra Statului, să intenteze din nou acțiuni contra autorității cu scopul de a obține executarea obligației în cauză.

Hotararea data in cauza Hornsby c. Greciei stabileste, pe de o parte, ca dreptul la un process echitabil nu acopera procedura numai pana la pronuntarea unei hotarari, ci pana la executarea acesteia, iar pe de alta parte instituie obligatia statului si a administratiei de a se “plia” unei hotarari pronuntate contra lor. Curtea a subliniat faptul ca administratia constituie un element al statului, interesul sau fiind identic cu cel al unei bune administrari a justitiei. Pe cale de consecinta, daca administratia refuza sau omite sa execute o hotarare judecatoreasca ori intarzie in executarea acesteia, garantiile art. 6 din CEDO de care a beneficiat justitiabilul in fata instantelor isi pierd orice ratiune de a fi.

În cauza Oneryildiz c. Turciei, în care, după ce menționează că reclamantul dobândise dreptul la o despăgubire, care nu fusese plătită, Curtea face trimitere la principiul stabilit în hotărârea Hornsby c. Greciei, arătând că preeminența dreptului implică obligația statului sau unei autorități publice de a se plia unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva lor, fără a aștepta o procedură de executare silită.

De asemenea, in hotararea Sacaleanu impotriva Romaniei, Curtea a avut in vedere aceleasi principii care impun obligatia statului, administratiei, de a executa hotararea pronuntata impotriva sa chiar si in cazul aplicarii unui act normativ derogatoriu de la dreptul comun, cum este in cauza OG nr. 22/2002.

Mai transant, in cauza Bourdov c. Rusiei ,Curtea a stabilit ca o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor pentru a onora o datorie rezultata dintr-o hotarare judecatoreasca. Reclamantul nu trebuie sa fie in imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri care sa afecteze insasi substanta dreptului, din cauza dificultatilor financiare ale statului .

Si in cauzele Scordino vs. Italia, Moroko vs. Rusia, Curtea a aratat ca un justițiabil ce a câștigat un proces împotriva statului poate avea obligația de a lua câteva masuri procedurale pentru a-si vedea executata hotărârea favorabila, fie in mod voluntar, fie printr-o procedura de executare silita. In consecința, nu este nerezonabil ca autoritățile sa ceara reclamantului sa înfatiseze documente suplimentare cum ar fi coordonatele bancare, pentru a permite sau a grăbi executarea hotărârii. Cerința cooperării reclamantului nu trebuie, totuși, sa depășească strictul necesar si, in orice caz, nu eliberează autoritățile de obligația lor in baza Convenției de a lua masurile corespunzătoare, din timp, din proprie inițiativa, pe baza informației disponibile, pentru a onora hotărârea judecătoreasca pronunțata împotriva statului. De aceea, Curtea considera ca sarcina de a asigura executarea unei hotărâri judecătorești împotriva statului revine in primul rând autoritarilor de stat începând din momentul în care hotărârea respectiva devine definitiva si executorie.

Curtea a statuat că obligația statului de a garanta fiecărei persoane dreptul la executarea unei hotărâri judecătorești definitive si executorii într-un interval rezonabil și de a executa din oficiu . hotărârile judecătorești pronunțate împotriva sa si de a crea un remediu efectiv in caz contrar, se opun invocării de către stat a lipsei de fonduri sau a altor resurse pentru a justifica neexecutarea unei hotărâri judecătorești. Revine statelor obligația de a-si organiza sistemul legal . încât autoritățile să isi poată îndeplini obligația lor în această privință.

Prin urmare, potrivit acestei interpretari posibilitatea invocarii de catre institutia publica debitoare a termenului de 6 luni pentru a face demersurile necesare de a-si indeplini obligatia de plata (iar nu pentru a o indeplini), precum si a lipsei fondurilor necesare efectuarii platii, reprezinta prevederi incompatibile cu principiile statuate in jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, enuntate anterior.

Avand in vedere disp. art. 20 alin 2 din Constitutia Romaniei care indica modul de solutionare a unui anumit conflict intre dispozitiile Conventiei, ca tratat privitor la drepturile omului la care Romania este parte si reglementarile interne, in sensul ca au prioritate reglementarile internationale, cu exceptia cazului in care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile, precum si faptul ca normele cuprinse in conventie si in protocoalele sale aditionale alcatuiesc, impreuna cu jurispudenta organelor sale, un . consecinta ca aceasta se impune autoritatilor nationale cu aceeasi forta juridica cu care se impun si normele conventionale, sanctiunea aplicabila . este deci aceea a inaplicabilitatii normei interne contrare Conventiei pentru raportul juridic concret si situatia conflictuala supusa examinarii.

Tribunalul nu va retine in cauza incidenta OUG 71/2009 și OUG 45/2010 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar care stabileste o noua esalonare a platii sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, in trei etape, pina in anul 2010, 2011, 2012, precum si faptul ca in cursul acestui termen orice cerere de executare silită se suspendă de drept, având în vedere argumentele expuse anterior referitoare la concordanta OG 22/2002 cu CEDO, pentru aceeasi identitate de ratiune, tribunalul apreciaza ca si prin adoptarea acestui nou act normativ, care prevede de asemenea un regim diferentiat de executare a obligatiilor in raport de alti debitori de drept comun, care stabileste in mod unilateral termene si conditii de plata ale creantelor acordate in favoarea creditorilor prin tilturi executorii, conducand la o noua amanare a executarii, se incalca dreptul la un proces echitabil prevazut de art. 6 din CEDO, sub aspectul nerespectarii termenului rezonabil, precum si al principiului egalitatii armelor in proces (in acest sens si cauza Stran si Stratis Andreatis c. Greciei).

Tribunalul mai constată că ulterior adoptării OUG 71/2009, publicată în Monitorul Oficial din 18.06.2009, au fost adoptate în mai puțin de un an de la . alte două acte normative, OUG 18/2010, publicată în Monitorul Oficial din 12.03.2010, și OUG 45/2010, publicată în Monitorul Oficial din 20.05.2010, prin care s-au adus modificări substanțiale, de esență, actului normativ constatat ca fiind constituțional în forma sa inițială, cu motivarea de mai sus. În această situație, considerăm că nu s-ar putea reține existența unor circumstanțe excepționale care să justifice în mod nelimitat abaterea de la procedura execuțională de drept comun atunci când statul este debitor, situația extraordinară care a determinat constatarea constituționalității actului normativ în forma inițială fiind transformată într-o situație obișnuită, în care statul în calitate de debitor intervine în faza executării silite a titlurilor executorii obținute în contradictoriu cu instituțiile sale, prin amânarea în mod repetat și reeșalonarea obligațiilor stabilite prin acestea.

Acest aspect reiese și din ultima reglementare în materie, respectiv Legea nr. 230/2011 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar care dispune a patra re-eșalonare a plăților pe perioada 2012-2016.

Este de reținut că debitorul obligației – recurentul minister – face parte din puterea executivă, având la îndemână inițiativa legislativă și, ca atare, posibilitatea de a iniția în orice situație acte normative care să paralizeze efectele unei hotărâri judecătorești irevocabile.

Practic, se ajunge ca dispozițiile derogatorii ale OUG 71/2009 și OUG 45/2010 favorizează statul în raporturi de drept privat, deși statul ar trebui să se afle pe poziții de egalitate cu orice persoană fizică sau juridică care, în calitate de debitor al unei obligații, nu ar putea invoca niciodată lipsa fondurilor, putând fi urmărit asupra tuturor bunurilor sale până la satisfacerea creanței.

Analiza în concret a ingerinței în dreptul de proprietate privată prin adoptarea OUG 71/2009, astfel cum a fost modificată trebuie să pornească de la premisa că prin adoptarea acestui act normativ creditorilor nu le-a fost negat, în nici un caz in mod explicit, dreptul de creanță.

Cu toate acestea, eșalonarea plății din 2010 în 2012, urmată în extrem de scurt timp de o modificare în sensul amânării scadenței primei tranșe pentru anul 2012 și reeșalonări ulterioare pentru perioada 2012-2014, respectiv 2014-2016, constituie o ingerință excesivă și disproporționată, datorită lipsei oricărei previzibilități cu privire la momentul în care creditorul își va putea vedea executată creanța și respectat dreptul de proprietate.

Deși, în acord cu interpretarea dată de către Curtea Constituțională în deciziile pronunțate, în anumite situații excepționale statul beneficiază de o marjă de apreciere, fapt ce ar fi putut justifica adoptarea unui act normativ de eșalonare a plății creanțelor împotriva statului, modificările succesive ale acestui act normativ într-o perioadă scurtă (respectiv 2 ani) de la ., coroborate cu lipsa identificării unor resurse financiare din care ar urma să fie plătite creanțele și cu perspectiva adoptării în orice moment de către debitorul care are la îndemână inițiativa legislativă a unui nou act normativ de amânare sau re-eșalonare a plății, imprimă un grad ridicat de incertitudine executării creanței și lipsesc de orice efecte hotărârile judecătorești.

Arbitrariul și imprevizibilitatea conduitei statului, care, în considerarea calității sale de debitor, ar fi trebuit să adopte o conduită constantă și consecventă pentru a putea beneficia de derogările reținute de Curtea Constituțională transformă dreptul la un proces echitabil de care a beneficiat creditorul în faza judecății într-un drept iluzoriu în faza executării silite.

În concret, imprevizibilitatea imprimată de inițiativele legislative ale debitorului obligației face să dispară orice garanție că la împlinirea termenelor de plată nu se vor suspenda din nou plățile, invocându-se o împrejurare excepțională, printr-un procedeu identic cu cel urmat la suspendarea executării prin cele două ordonanțe.

Obligația statului de a adopta un arsenal juridic adecvat și de a identifica soluții funcționale, unitare și consecvente pentru executarea obligațiilor stabilite în sarcina sa prin hotărâri judecătorești nu mai poate fi considerată ca îndeplinită, și conduita adoptată de stat nu mai poate fi încadrată în limitele marjei de apreciere de care dispune acesta, cât timp OUG 71/2009 a fost modificată de două ori, în mod substanțial, în mai puțin de un an de la ..

În aceste condiții, luând în considerare jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, din care se desprind principiile enumerate mai sus, ingerința în dreptul la un proces echitabil și în dreptul de proprietate al creditorului apare ca fiind disproporționată, aplicarea dispozițiilor OUG 71/2009, astfel cum au fost modificate, conducând la o încălcare a dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul accesului la justiție și termenului rezonabil, și a dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Prin urmare, în aplicarea art. 20 alin. 2 din Constituție, urmează a se da prevalență principiilor desprinse din jurisprudența citată mai sus și a se face aplicarea acestora, în detrimentul dispozițiilor din dreptul intern, respectiv OUG 71/2009, astfel cum a fost modificată precum și a susținerilor debitorului referitoare la imposibilitatea executării silite datorită lipsei fondurilor cu această destinație în bugetul alocat.

Cu privire la acest aspect, așa cum s-a arătat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și în cea a Curții Constituționale, lipsa fondurilor sau nealocarea unor fonduri prin buget cu această destinație nu reprezintă în sine un argument pertinent pentru a justifica o ingerință în dreptul de acces la justiție și dreptul de proprietate al creditorului obligației prin neexecutarea acesteia.

Prin urmare, așa cum a reținut și instanța de fond suspendarea executării chiar de catre debitorul autoritate a statului și eșalonarea de catre debitorul autoritate a statului a propriilor sale debite încalcă flagrant si dreptul la un proces echitabil in sensul Convenției, părțile fiind lipsite de orice posibilitate de realizarea efectiva a acestor drepturi.

Împotriva deciziei civile nr. 784 A din 28.09.2012, pronunțată de Tribunalul București, în dosarul nr._ au declarat pârâții DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI-ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI CONTABILITATE PUBLICĂ-SERVICIUL VERIFICARE ȘI DECONTARE A CHELTUIELILOR PUBLICE și M. JUSTIȚIEI în contradictoriu cu reclamantul M. C. D..

În dezvoltarea motivelor de recurs recurentul M. JUSTIȚIEI a arătat următoarele: Prin decizia menționată, instanța a respins apelul Ministerului Justiției împotriva sentinței Judecătoriei sector 4 prin care se admisese cererea de validare a popririi și de obligare a terțului poprit Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București să plătească creditorului sumele solicitate prin cererea de validare a popririi.

Hotărârea pronunțată este criticabilă, pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă fiind pronunțată cu aplicarea greșită legii, respectiv a dispozițiilor OUG 71/2009 modificată si completată si OG 22/2002 modificată si completată prin Legea 92/2011. Solicităm de asemenea. în temeiul art. 304¹examinarea cauzei sub toate aspectele.I. Cu privire la caracterul cert și lichid al creanței, să se constate că potrivit art. 1 cod civil „Obligația este divizibilă de plin drept, cu excepția cazului în care indivizibilitatea a fost stipulată în mod expres ori obiectul obligației nu este, prin natura sa, susceptibil de divizare materială sau intelectuală.". De asemenea potrivit art. 1435 din Codul civil „Solidaritatea dintre creditori nu există decât dacă este stipulată în mod expres."

În acest sens, dacă se observă titlurile executorii, se poate constata că nu ne aflăm în prezența unei obligații solidare, solidaritatea debitorilor nefiind stabilita explicit în titlu; de aceea fiecare dintre debitori pot fi obligați exclusiv pentru partea lor, neexistând temei legal pentru a executa întreaga obligație din conturile M.J.

II.Instanța de fond a pronunțat o hotărâre judecătorească cu nesocotirea reglementărilor speciale în materia executării silite aplicabile instituțiilor publice - debitoare, respectiv O.U.G. nr. 71/2009 și O.G. nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare.Art. 1 alin. 2 din O.G nr. 22/2002. asa cum a fost modificat prin Legea nr. 92/2011. prevede: „(2) Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice nu se pot achita din sumele destinate potrivit bugetului aprobat pentru acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv a celor de personal, în scopul atribuțiilor și obiectivelor legale, pentru care au fost înființate".Astfel, în condițiile adoptării O.U.G nr. 71/2009, M. Justiției nu poate avea prevăzut în bugetul aferent anului 2012, sume destinate plății titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariate pentru personalul din sistemul justiției, decât în cuantumul echivalent cu 5% din valoarea creanței, iar angajarea oricăror cheltuieli suplimentare cu această destinație reprezintă o încălcare a Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice.În aceste împrejurări, plata sumelor datorate de M. Justiției conform titlului executoriu anexat urmează a se realiza pe măsură ce sunt fonduri suplimentare cu această destinație, cu respectarea termenelor prevăzute în mod expres în O.U.G nr. 71/2009.În acest sens, urmare adoptării HG nr. 257/3.04.2012 în cursul lunii aprilie 2012, a fost plătită prima tranșă trimestrială din fracțiunea de 5% din valoarea titlurilor executorii, așa cum s-a prevăzut în Legea nr. 293/2011 a bugetului de stat. Ulterior, s-a emis HG nr. 598/13.06.2012, în cursul lunii iulie 2012 a fost plătită a doua tranșă trimestrială din fracțiunea de 5% din valoarea titlurilor executorii, așa cum s-a prevăzut în Legea nr. 293/2011 a bugetului de stat. Totodată, Guvernul a aprobat în data de 26 septembrie 2012 hotărârea privind suplimentarea bugetului Ministerului Justiției pe anul 2012 cu suma de 21.528 mii lei, pentru plata titlurilor executorii prevăzute de OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute in titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, cu modificările si completările ulterioare, pentru achitarea celei de-a treia tranșe prevăzută pentru anul 2012, tranșă achitată în luna octombrie.

III. Solicită să se constate că în cauză creditorul nu poate cere executarea obligației stabilită prin titlul executoriu, deoarece creanța nu este exigibilă, nefiind ajunsă la scadență.

În susținerea motivelor noastre sunt dispozițiile OUG nr. 71/18.06.2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar s-a dispus că plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salariala stabilite, ce stabilește plata voluntară eșalonată și suspendarea de drept a oricăror proceduri de executare silită, dispoziții ale căror efecte au fost ignorate de instanța de judecată în virtutea unei practici judiciare generalizate care consideră că prevederile OUG nr. 71/2009 încalcă prevederile și jurisprudența CEDO.

Roagă instanța de recurs să constate că instanța de fond a avut în vedere la motivarea deciziei atacate o . decizii ale CEDO (Oneryildiz c. Turciei, Bourdov c. Rusiei, Scordino c. Italiei, Moroko c. Rusiei) ce vizau aspecte într-adevăr relevante pentru cauza de față, însă doar tangențial, și a ignorat cu desăvârșire hotărârea D. ș.a. c. României, pronunțată la 4.09.2012, hotărâre prin care instanța europeană a analizat tocmai măsurile luate de stat prin OUG 71/2009, soluție hotărâtoare pentru prezenta cauză.În acest sens rugăm instanța să albă în vedere că CEDO a analizat în mod punctual și detaliat compatibilitatea prevederilor OUG nr. 71/2009 cu dispozițiile convenționale, pronunțând Decizia nr._/08/4.09.2012 în cauza D. s. a contra României, publicată în M. Of. 709/17.10.2012.Prin decizia menționată, Curtea a respins cererea reclamanților, prin care aceștia invocau încălcarea articolul 6 din Convenția Europeană a Dreptului Omului (dreptul la un proces echitabil) și art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție (atingerea dreptului la proprietatea sa), în sensul că autoritățile interne ( M. Justiției și Ministerul Finanțelor Publice) au refuzat să pună de îndată în executare hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanțele interne, hotărâri ce recunoșteau drepturi salariale restanțe.Astfel, Curtea a reținut că începând cu anul 2009 România a trebuit să facă față unei grave crize economice și financiare. Autoritățile naționale se găsesc, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a determina ceea ce este de „utilitate publică"; Curtea a fost pregătită să admită că, așa cum susține Guvernul, măsurile contestate vizează o problemă de „utilitate publică". Curtea a luat nota de faptul că reclamanții beneficiază de un drept ferm și intangibil în baza hotărârii - judecătorești definitive pronunțate în februarie - aprilie 2008.În situația de față, măsura eșalonării plății titlurilor executorii urmărește același scop legitim, principiul mai sus menționat fiind pe deplin aplicabil.Astfel, deși mecanismul de plată instituit a suferit modificări, autoritățile statului au respectat hotărârile judecătorești mai sus menționate. Așadar, conform prevederilor legale, totalul sumelor vărsate a fost de fiecare dată indexat cu indicele de inflație la data plații.Curtea a reținut că, până în prezent, reclamanții au primit mai mult decât o treime din sumă totală, restul acestei sume trebuind vărsată, conform legislației în vigoare, în mod eșalonat, până în 2016. Curtea a semnalat că nimic din dosar nu a indicat faptul că Guvernul nu avea intenția respectării acestui calendar.Ca atare, ținând cont că o parte substanțială din creanțele datorate reclamanților a fost deja plătită, Curtea a reținut că substanța însăși a dreptului reclamanților nu este afectată.În concluzie, văzând ansamblul elementelor prezentate și contextul particular al cauzei consideră că planificarea instituită pentru plata creanțelor datorate reclamanților nu poate fi considerată ca nerezonabilă.Cererea reclamanților a fost respinsă de Curte ca inadmisibilă în conformitate cu dispozițiile art. 35 alin. 3 lit. a și 4 din Convenție, care prevăd:„3. Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în temeiul art. 34, atunci când apreciază că: a) cererea este incompatibilă cu prevederile Convenției sau ale protocoalelor sale, este în mod vădit neîntemeiată ori abuzivă;4. Curtea respinge orice cerere pe care o consideră inadmisibilă în aplicarea prezentului articol. Ea poate proceda astfel în orice stadiu al procedurii."Din studiul considerentelor hotărârii, în speță paragraful 52 - Astfel. Curtea consideră că cererea este vădit neîntemeiată și urmează a fi respinsă în aplicarea art. 33 alin. 3 lit. a și alin. 4 din Convenție" - rezultă cu claritate că cererea a fost respinsă întrucât s-a considerat ca fiind „vădit neîntemeiată".În ceea ce privește inadmisibilitatea cererii pe motivul prevăzut la art. 35 alin 3 lit. 1 teza a doua (cererea este în mod vădit neîntemeiată), în doctrină se reține „...așa cum s-a observat în mod pertinent în literatura de specialitate consacrată convenției, posibilitatea declarării unei cereri ca inadmisibilă pentru lipsa ei manifestă de temeinicie reprezintă o extindere evidentă a conceptului de admisibilitate; textul supus analizei deschide posibilitatea examinării fondului unei cereri, fie și în mod sumar. Am putea spune că el permite o adevărată „contopire" între examinarea admisibilității și cercetarea fondului ei."1În aceeași ordine de idei adeseori, atunci când cererea supusă examinării impune aceasta, instanța europeană a procedat și procedează la un examen mult mai mult decât prima facie, ea efectuând un adevărat examen de fond al cauzei. Așa cum s-a observat pe drept cuvânt, condiția privitoare la lipsa manifestă de temei a unei cereri este cel mai greu de delimitat. Aflată la frontiera dintre admisibilitate și fond, ea permite Curții să înlăture acele cereri în care nu este necesar a se proceda la un examen aprofundat.. Consideră astfel că soluția instanței europene reprezintă un temei nu doar pentru desființarea actelor de executare în prezenta cauză, ci a reprezentat și un argument hotărâtor pentru reorientarea practicii în ceea ce privește litigiile având ca obiect contestații la executare, validări poprite precum și alte proceduri judiciare din etapa executării silite, în sensul reținerii aplicabilității dispozițiilor OUG 71/2009, așa cum reiese și din soluțiile prezentate mai jos. De altfel, rugăm a se observa că un efect similar l-a produs decizia CEDO pronunțată în cauza F. M. și A. G. S. împotriva României, decizie care în ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție cuprinde o motivare foarte apropiată de prezenta decizie, și anume respingerea ca neîntemeiate a acțiunilor având ca obiect plata de către angajatorii - instituții publice a drepturilor salariale reprezentând reducerea salarială de 25% prevăzută de Legea 118/2010.În fine, la justa soluționare a cauzei a se a avea în vedere Decizia nr. 190/02.03.2010 a Curții Constituționale, prin care s-a analizat eșalonarea plății sumelor de bani, așa cum a fost stabilită prin O.U.G nr. 71/2009 și compatibilitatea acestor norme cu dispozițiile art. 6 din Convenția europeana a drepturilor omului și art. 1 din Primul Protocol adiționai. De asemenea, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011 s-a examinat și obiecția de neconstituționalitate a legii prin care a fost aprobată Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009. Ca atare, au fost supuse analizei Curții și modificările aduse acestei ordonanțe prin legea de aprobare, prelungindu-se până în anul 2016 termenele tranșelor pentru achitarea acestor creanțe. Ambele soluții ale instanței de control constituțional sunt convergente cu decizia CEDO D. ș.a. vs. România.Ca practică judiciară menționează Decizia nr. 173/25.09.2012 prin care Tribunalul B. a soluționat apelul declarat în Dosarul_/200/2011. Astfel, instanța de apel a precizat: „Nu în ultimul rând, tribunalul reține faptul că la data de 18 septembrie 2012, a fost Convenția Europeană a drepturilor omului, Comentariu pe articole, Voi II, editura C.H. B., 2006, pg. 361 Ibidem pg. 362 dat publicității un comunicat cu privire la hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din data de 4 septembrie 2012, prin care a respins ca vădit neîntemeiate cererile reclamanților din cauza D. și alții împotriva României, prin care aceștia invocau încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil), respectiv a articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție (dreptul de proprietate), prin aceea că autoritățile interne (M. Justiției și M. Finanțelor publice), au refuzat să pună deîndată în executare hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanțele interne, hotărâri ce recunoșteau drepturi salariale restante.

CEDO a apreciat că echilibrul între interesele reclamanților și interesul general al societății a fost menținut, neputându-se reproșa Guvernului român că a refuzat să execute hotărârile interne ce recunoșteau reclamanților drepturi de natură patrimonială. CEDO a apreciat că eșalonarea plăților de către Guvern, în calitatea sa de debitor, printr-o . acte normative, în contextul dezechilibrului bugetar cu care s-a confruntat România începând cu anul 2008, nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil ori dreptului de proprietate al reclamanților.

CEDO și-a argumentat, totodată decizia prin faptul că reclamanții au primit până în prezent o fracție semnificativă din sumele cuvenite și că nu există indicii ca Guvernul intenționează să nu respecte plățile pentru viitor.

În consecință, apreciem că, așa cum a reținut și prima instanță, prevederile OUG nr. 71/2009 sunt în deplină concordanță cu dispozițiile Convenției, existând o proporționalitate între mijloace, respectiv eșalonarea achitării unor obligații și scopul urmărit, acela al menținerii echilibrelor bugetare".

Totodată, Judecătoria Sectorului 4 București a reținut, în esență, în considerentele Sentinței civile nr. 7150/24.09.2012 pronunțată în Dosarul nr._/4/2012, că poprirea este nelegal înființată întrucât nu au fost respectate dispozițiile art. 379 C. pr. civ, debitorul beneficiind de un termen suspensiv legal pentru executarea obligației de plată, astfel că exigibilitatea creanței este amânată până la 31.12.2012 și că adresa de înființare a popririi este un act de executare efectuat în cursul termenului de eșalonare prevăzut de art. 1 din OUG 71/2009, în care executarea silită este suspendată de drept, astfel că a fost emisă cu nerespectarea condițiilor legale.

De asemenea, Judecătoria Sectorului 4 București a reținut în motivarea Sentinței civile nr. 7786/8.10.2012 pronunțată în Dosarul nr._/4/2012: „Faptul că debitorul a plătit deja o parte din suma aferentă acestui an nu atrage decăderea din beneficiul termenului prevăzut de lege, creditoarele putând apela la executarea silită numai după expirarea acestui termen și numai în limita sumelor ce trebuiau plătite în cursul anului 2012 și care nu au fost plătite de debitor", concluzionând că actele de executare silită au fost efectuate cu nerespectarea dispozițiilor OUG 71/2009, întrucât au fost efectuate înainte de împlinirea termenului de suspendare a executării, executarea silită fiind suspendată de drept.

În considerarea jurisprudenței Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului amintite mai sus, obligatorii pentru instanțele judecătorești și în raport de dispozițiile OG 22/2002 așa cum a fost modificată prin Legea 92/2011, precum și în temeiul OUG 71/2009, modificată și completată prin OUG 45/2010, solicită admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii apelului cu urmarea respingerii cererii de validare a popririi ca fiind neîntemeiată.

În recursul împotriva aceleiași decizii civile recurenta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI-ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI CONTABILITATE PUBLICĂ-SERVICIUL VERIFICARE ȘI DECONTARE A CHELTUIELILOR PUBLICE a arătat următoarele:

Hotărârea este netemeinică și nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9).

În principal, validarea de poprire, în general este admisă și aplicată ca o accelerare a executării silite, și în ultima instanță ca o sancțiune aplicată terțului poprit atunci când acesta nesocotește, cu rea-credință obligațiile sale prevăzute de actele normative în vigoare în materia executării silite prin poprire.

Or, în condițiile în care exista un act normativ care stabilește o procedură de plată eșalonată a drepturilor salariale stabilite pe cale judiciară pentru personalul din sistemul bugetar, act normativ ce a fost declarat constituțional de Curtea Constituționala, nu se poate considera că acțiunea terțului poprit - Activitatea de Trezorerie si Contabilitate Publica a Municipiului București, de a se prevala de dispozițiile OUG nr. 71/2009 reprezintă un refuz exprimat cu rea credință.

Reiterăm dispozițiile Art. 460, alin. (1) Cod proc. civ. potrivit cărora: «Dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popriri. »

Prin urmare, având in vedere cele mai sus arătate, solicită modificarea deciziei civile în sensul respingerii cererii de validare formulată de către creditoare, ca fiind neîntemeiată.

2) În al doilea rând, că punctul de vedere al instanței este eronat, având în vedere următoarele considerente:

Prin validarea popririi, instanța a nesocotit dispozițiile OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titlurile executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, cu modificările și completările ulterioare, norme potrivit cărora:„ în cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept."

Prin urmare, având in vedere data pronunțării încheierii de încuviințarea executării silite, ulterioara intrării în vigoare a OUG nr. 71/2009, dispozițiile legale mai sus menționate sunt aplicabile în cauză, astfel încât deși instanța de judecată a încuviințat executarea silită, prin efectul legii orice cerere de executare silită, implicit validarea popririi, este suspendată de drept.

Prin dispozițiile OUG nr. 71/2009 modificată și completată prin Legea nr. 230/2011 fost eșalonată plata drepturilor salariale stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, prin titluri devenite executorii până la data de 31.12.2011, validarea popririi, cu consecința plății drepturilor salariale într-o singura tranșă neavând temei legal, întrucât încalcă prevederile actului normativ sus indicat.

Art. 1 - (1) Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salariala stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu;

(2) în cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice cerere de executare silită se suspendă de drept.

Nu se poate constata existența unei neconcordante între dispozițiile art.1 din OUG nr. 71/2009 modificată pe de o parte și art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, atâta timp cât prevederile art. 1 din OUG nr. 71/2009 au fost declarate conforme Constituției României, prin respingerea mai multor excepții de neconstituționalitate de către Curtea Constituțională a României.

În motivarea Deciziei nr.206/2010 privind respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 din OUG nr. 71/2009, Curtea Constituțională a reținut ca aceste prevederi nu sunt contrare Constituției României, prin raportare inclusiv la dispozițiile Convenției Europeană a Drepturilor Omului și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

De asemenea în acord cu cele de mai sus arătam ca la data de 04.09.2012 Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza D. D. D. șa. contra României.

Astfel, reclamanții, magistrați în cadrul Tribunalului Argeș, au reclamat Curții faptul că, Guvernul României adoptând O.U.G. nr. 71/2009 cu modificările ulterioare, prin care a dispus eșalonarea plății drepturilor salariale stabilite prin hotărâri judecătorești pentru personalul din justiție până în anul 2016, a încălcat dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție (dreptul de proprietate) și prevederile art. 6 din Convenție (dreptul la un proces echitabil).

Analizând cererea reclamanților, în esență, Curtea a reținut faptul că nu poate fi reproșat Guvernului că prin adoptarea unor acte normative care să eșaloneze plata drepturilor salariale ale personalului din justiție, acesta ar fi refuzat executarea hotărârilor judecătorești prin care au fost recunoscute reclamanților drepturi de natură patrimonială (par. 43).

Guvernul a justificat această măsură a eșalonării plății prin degradarea situației economice și financiare a tării începând cu anul 2008 ce a determinat un grav dezechilibru bugetar, într-un context de criză financiară severă, aspect ce a determinat Guvernul să adapteze la realitățile economice plata acestor drepturi prin elaborarea unui mecanism care să acorde aceste drepturi în mod eșalonat. Curtea reamintește că a mai analizat măsuri luate pentru a proteja bugetul și care să asigure un echilibru între veniturile și cheltuielile administrației publice și a considerat că aceste măsuri pot avea un scop de utilitate publică (par. 46-49).

De asemenea, Curtea a constat că deși mecanismul de plată a suferit modificări, Guvernul nu a neglijat punerea în executare a hotărârilor judecătorești, sumele deja plătite fiind indexate (par. 50).

Curtea a mai reținut faptul că substanța dreptului reclamanților nu a fost afectată, mecanismul de eșalonare a plăților nefiind unul nerezonabil (par.51).

În consecință, Curtea a considerat că cererea reclamanților este în mod evident nefondată și trebuie să fie respinsă în temeiul art. 35 din și art. 4 din Convenție (par.52).

Totodată, în conformitate cu aceeași jurisprudențe a instanței europene, statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere în a decide dacă și în ce măsură diferențele între diversele situații similare justifică un tratament juridic diferit, iar scopul acestei marje variază în funcție de anumite circumstanțe, de domeniu și de context.

Or, în cauza de față, astfel cum s-a precizat anterior, măsura urmărește un scop legitim și se justifică în mod obiectiv și rezonabil.

Totodată, aceste măsuri au un caracter pozitiv, în sensul că se recunosc obligațiile de plată stabilite în sarcina autorităților statale care se obligă la plata eșalonată a titlurilor executorii, modalitate de executare impusă de situații de excepție reprezentate, pe de o parte, de proporția deosebit de semnificativă a creanțelor astfel acumulate împotriva statului si, pe de altă parte, de stabilitatea economică a statului roman în actualul context de acută criză economică națională și internațională.

Așadar, întrucât legea aplicabilă în materie, nu permite executarea silită a titlurilor executorii cuprinzând drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar, lege declarată constituțională în conformitate cu dispozițiile legii fundamentale, ca urmare a exercitării controlului de constituționalitate a Curții Constituționale, vă rugăm să constatați că în prezenta cauză, cererea de validare a popririi contravine legii aplicabile în materie, pentru toate motivele de fapt și de drept indicate în prezentul recurs.

Față de cele arătate mai sus, rezultă fără putință de tăgada ca acțiunea terțului poprit de a se prevala de dispozițiile OUG nr. 71/2009 a fost pe deplin justificată.

Prin dispozițiile OUG nr. 71/2009 legiuitorul a dorit să înlăture dificultățile întâmpinate până în prezent în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar.

Având în vedere influența substanțială asupra bugetului de stat pe care o are executarea, în condițiile dreptului comun, a titlurilor executorii emise anterior intrării în vigoare a respectivei ordonanțe de urgență, a rezultat necesitatea instituirii unor reglementări speciale, cu aplicabilitate limitată în timp, privind executarea silită a hotărârilor judecătorești prin care au fost acordate anumite drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar, ținând seama de faptul că nepromovarea acestei ordonanțe de urgență ar fi vizat drept consecință imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și în mod implicit nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar - aspecte ce nu au fost avute in vedere de către instanța.

3) În al treilea rând, învederăm Onoratei Instanțe faptul că dispozițiile imperative ale O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, astfel cum a fost modificata si completata prin Legea nr.92/2011, au instituit un regim derogatoriu de la cadrul juridic general stabilit prin art.452-461 Cod Procedura civila, ce reglementează materia executării silite prin poprire.

Potrivit art.1 din O.G. nr.22/2002 astfel cum a fost modificata prin Legea nr.92/2011, "Creanțele stabilite prin titluri executorii in sarcina instituțiilor publice se achita din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația respectiva."

Prin dispozițiile O.G. nr.22/2002 au fost reglementate condițiile in care se realizează executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevăzute in Constituție si legea finanțelor publice.

Astfel, în deplina concordanta cu art.137 alin.1 din Constituția României, care prevede ca "Formarea, administrarea, întrebuințarea si controlul resurselor financiare ale instituțiilor publice sunt reglementate prin lege", Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, a stabilit reguli cu caracter general privind utilizarea de către instituțiile publice a sumelor alocate de la bugetul de stat, in vederea acoperirii cheltuielilor impuse de funcționarea acestora.

În acest context, O.G. nr. 22/2002 cu modificările și completările ulterioare, are rolul de a reglementa condițiile in care se realizează executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevăzute in Constituție si in legea finanțelor publice.

Ca un argument in plus, menționam ca prin Decizia nr. 784/12.05.2009 Curtea Constituționala a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor O.G. nr. 22/2002 motivat de faptul ca "dispozițiile criticate referitoare la procedura executării obligațiilor de plata ale instituțiilor publice se aplică fără nici o discriminare tuturor creditorilor instituțiilor publice, acestea fiind conforme cu prevederile art. 16 și art. 44 alin. (2) din Constituție. Potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, legiuitorul poate stabili regulile de desfășurare a procedurii de judecată fără să aducă atingere substanței drepturilor si libertăților fundamentale."

De asemenea, Curtea Constituțională a concluzionat prin Decizia 213/4.03.2010 ca OG nr. 22/2002 nu este contrara dispozițiilor art. 6 par. 1 din CEDO.

Potrivit deciziei mai sus menționate Curtea Constituționala a constatat ca OG nr. 22/2002 nu contravine art. 6 paragraful 1 din Convenție pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale întrucât s-a reținut ca instituirea termenului de 6 luni nu conduce la împiedicarea, anularea sau întârzierea în mod excesiv de către stat a executării unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva sa .

Deși prin dispozițiile legale invocate se instituie anumite limite ale executării, in sensul ca aceasta nu se poate face asupra oricăror resurse bănești ale instituțiilor publice, ci numai asupra celor aprobate prin bugete, aceasta nu împiedica executarea silita a obligațiilor de plata ale instituțiilor publice de vreme ce, potrivit art. 4 din O.G. nr. 22/2002 modificata si completata prin Legea nr. 92/2011 este instituita obligația pentru ordonatorii principali de credite bugetare de a dispune toate masurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, in condițiile legii, pentru asigurarea in bugetele proprii si ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plații sumelor stabilite prin titluri executorii.

Indiscutabil, O.G. nr.22/2002 instituie anumite limite ale executării instituțiilor publice, in sensul ca aceasta nu se poate face asupra oricăror resurse bănești ale instituțiilor publice, ci numai asupra acelora aprobate prin bugetele instituțiilor respective.

Față de aceasta dispoziție legala imperativa. Activitatea de Trezorerie si Contabilitate Publica, deși deține conturile debitoarei, nu poate opera plați din aceste conturi, fără o dispoziție expresa din partea ordonatorilor de credite, in limita creditelor bugetare si a destinațiilor aprobate potrivit legii.

Urmare faptului ca in bugetul Ministerului Justiției aferent anului 2011 nu existau sume aprobate cu destinația plații titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale, executarea urmează a se realiza de către debitor de buna voie, acest fapt constituind temei pentru includerea in bugetul debitorului M. de Justiție pentru anul 2012 a sumelor necesare pentru plata transei de 5% din valoarea titlului executoriu.

Față de cele învederate este fără putință de tăgadă ca cererea de validare a popririi este neîntemeiată, nerespectându-se prevederile O.G. nr. 22/2002 .

Examinând criticile formulate, prin prisma motivelor invocate de ambii recurenți, Curtea constată că recursurile nu sunt fondate pentru următoarele considerente:

În primul rînd, Curtea va respinge solicitarea recurentul Ministerului Justiției de analizare a cauzei în conformitate cu art. 304 indice 1 C., avînd în vedere că potrivit acestui text, doar recursul declarat împotriva unei hotărîri care nu se atacă cu apel potrivit legii, poate fi examinat sub toate aspectele, instanța nefiind ținută de motivele de recurs limitativ prevăzute de art. 304 C.. Ori, în prezenta cauză, hotărîrea instanței de fond a fost atacată cu apel, astfel că instanța de recurs este limitată la a analiza numai criticile expres invocate de către recurenți cu privire la nelegalitatea deciziei recurate.

În ceea ce privește criticile vizînd caracterul cert și lichid al creanței, invocate de recurentul M. Justiției, se observă că acestea nu au fost invocate în apel, constituind motive noi în recurs, inadmisibile față de prevederile art. 316 C. raportat la art. 292 C., situație ce se regăsește și în cazul motivelor privind lipsa de exigibilitate a creanței, considerîndu-se că nu a ajuns la scadență ca urmare a intrării în vigoare a OUG 71/2009.

Un motiv de recurs, invocat de ambele recurente, vizează aplicarea greșită a OUG 71/ 2009, care suspendă de drept, prin art. 1 alin. 2, executarea silită a sumelor reprezentînd drepturi salariale stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar prevăzute în hotărîri judecătorești, precum și a OG 22/2002, ce instituie limite ale executării instituțiilor publice, derogînd de la regimul juridic general stabilit prin reglementarea cuprinsă în codul de procedură civilă.

Curtea reține că în mod corect tribunalul a constatat imposibilitatea invocării în faza validării de poprire a nelegalității executării silite, inclusiv din perspectiva celor două acte normative, invocare ce poate avea loc doar în cadrul procedurii contestației la executare . Aspectele legate de procedura validării de poprire nu pot fi analizate decît în raport de reglementarea cuprinsă în art. 452 C. și următoarele, texte din care rezultă că poprirea poate fi validată chiar în cazul în care debitorul nu are disponibil bănesc, în contul deschis la terțul poprit, executarea popririi urmînd să aibă loc în măsura alimentării contului.

Recurentele critică decizia instanței de apel și sub aspectul reținerii încălcării dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 paragraful 1 din CEDO, raportîndu-se la jurisprudența Curții Europene, așa cum rezultă din Cauza D. ș.a. contra României, publicată în M O 709/17.10.2012.

Neindicarea acestei cauze în motivarea deciziei date în apel, nu poate constitui motiv de nelegalitate a hotărîrii, atîta vreme cît considerentele susțin soluția pronunțată de tribunal, argumentată judicios din perspectiva prevederilor legale de drept național, cît și a jurisprudenței CEDO .

Instanța de recurs observă că în cauza menționată de recurenți, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat asupra art. 6 din Convenție prin prisma circumstanțelor concrete al speței, considerînd că plata la nivelul anului 2008 a unor sume reprezentînd o treime din creanță, precum și a unui procent din a doua tranșă de eșalonare de 34% din suma totală în anul 2010, deși în temeiul O.U.G. nr. 45/2010 din 19 mai 2010 cea de a doua tranșă ar fi trebuit plătită în 2012, sugerează intenția Guvernului de a respecta calendarul plăților, astfel că nu se aduce atingere dreptului la un proces echitabil.

Curtea constată că această cauză nu este similară speței de față, întrucât pîrîții nu au făcut dovada sumelor executate parțial, care să justifice referirea la Cauza D. și reținerea concluziei cu privire la nerespectarea art. 6 CEDO.

Din susținerile reclamantului, ce nu au fost combătute de pîrîți, la nivelul anului 2011 cînd a fost solicitată validarea de poprire, debitorii executaseră voluntar doar un procent de 5% din creanță, în condițiile în care hotărîrile judecătorești ce constituie titluri executorii erau pronunțate în anul 2008.

În acest context, stabilirea unei proceduri de eșalonare a sumelor stabilite prin titlu executoriu, pînă în anul 2016, nu poate fi considerată rezonabilă, jurisprudența CEDO statuînd constant că neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva acestuia poate constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la instanță, consacrat la art. 6 alin 1 din Convenție, criteriile de apreciere fiind complexitatea procedurii, comportamentul părților, precum și obiectul hotărârii de executat (Railian împotriva Rusiei, nr. 22.000/03, pct. 31, 15 februarie 2007).

Așa cum deja s-a arătat, disproporția între suma de executat și suma plătita creditorului pînă la data solicitării de către acesta a validării de poprire, . mai multor acte normative de eșalonare a sumelor de executat, ce face plata posibilă în anul 2016, au ca rezultat un grad ridicat de incertitudine cu privire la executarea creanței, lipsind de efect hotărîrile judecătorești ce constituie titluri. Lipsa disponibilităților bănești nu reprezintă un impediment pentru respectarea obligației pozitive de punere în executare a hotărârilor judecătorești irevocabile, acest aspect putând fi acceptat doar în condițiile creării unui cadru legislativ care să facă posibilă executarea hotărârilor irevocabile într-un termen considerat rezonabil de instanța europeană. Termenul rezonabiltrebuie privit atât din perspectiva cetățeanului, creditor, cât și din cea a statului, debitor, fiind necesar un just echilibru între interesele ambelor părți.

Argumentele instanței de apel în sensul neîncălcării art. 6 din CEDO sunt susținute de jurisprudența Curții EDO, cu indicarea exemplificativă a cauzelor din care se desprinde concluzia reținută în decizia atacată.

Cu privire la Decizia nr. 784/2009 și Decizia nr. 213/2010 pronunțate de Curtea Constituțională, prin care s-a constatat constituționalitatea OG 22/2002 și concordanța acestui act normativ cu prevederile art. 6 din CEDO, precum și la Decizia nr. 190/ 2010 și Decizia 1533/ 2011 referitoare la constituționalitatea și concordanța cu același text din CEDO a OUG 71/2009, invocate de recurente în susținerea nelegalității hotărîrii recurate, Curtea reține considerentele deciziei pronunțate în interesul legii cu nr. 29/ 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că: „ deciziile și considerentele deciziilor Curții Constituționale sunt obligatorii în ceea ce privește constatările conformității sau neconformității atât cu Constituția, cât și cu Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Însă, dacă instanța de contencios constituțional a constatat convenționalitatea unei legi sau norme, o atare constatare este una in abstracto (dat fiind caracterul de control obiectiv al legii exercitat de Curtea Constituțională), iar aceasta nu împiedică instanțele de drept comun să evalueze în concret, în fiecare cauză în parte, în raport cu circumstanțele fiecărei spete, dacă aplicarea aceleiași norme nu antrenează pentru reclamant consecințe incompatibile cu Convenția, protocoalele ei adiționale sau jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului."

Această soluție a fost menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. l din 16 ianuarie 2012 într-un recurs în interesul legii referitor chiar la interpretările divergente ale OUG nr. 71/2009. A arătat Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia menționată că numai pe baza evaluării nemijlocite, directe, de către instanțe, în raport cu circumstanțele fiecărei spețe, se poate stabili compatibilitatea dispozițiilor din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 cu dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului și cu jurisprudența Curții de la Strasbourg.

Concluzia ce se desprinde este că instanțele de drept comun sunt competente să analizeze compatibilitatea în concret cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului a OUG nr. 71/2009, chiar dacă anterior Curtea Constituțională a constatat conformitatea actului normativ cu dispozițiile Constituției.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art.312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursurile formulate de recurenții-pârâți DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI-ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI CONTABILITATE PUBLICĂ-SERVICIUL VERIFICARE ȘI DECONTARE A CHELTUIELILOR PUBLICE și M. JUSTIȚIEI împotriva sentinței civile nr.784A/28.09.2012, pronunțată de Tribunalul București –Secția a III a civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-creditor M. C. D., ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică de la data de 24.04.2013.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

M. D. O. B. A. M. Lămîița

S. C.

GREFIER

I. P.

Red. MDO

Tehnored. NC/MDO

2 exemplare/data redactării………….

Tribunalul București – Secția a III-a Civilă

Judecător: I. P. / I. L. M.

#Judecător Maria Dalina Oancea

← Pretenţii. Decizia nr. 511/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Evacuare. Decizia nr. 397/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Validare poprire. Decizia nr. 985/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Validare poprire. Decizia nr. 985/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI