Pretenţii. Decizia nr. 1321/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1321/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 28-06-2013 în dosarul nr. 25287/3/2011
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.1321R
Ședința publică de la 28 iunie 2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - R. P.
JUDECĂTOR - A. P.
JUDECĂTOR - A. V.
GREFIER - G.-M. V.
***********
MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentat de procuror B. M..
Pe rol soluționarea recursurilor formulate de recurentul MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București și de recurenții-pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Direcția G. a Finanțelor Publice T., împotriva sentinței civile nr.921/24.04.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți F. A., F. A. și F. I., având ca obiect „pretenții – despăgubiri Legea nr.221/2009”.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit recurenții-pârâți și intimații-reclamanți.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care invederează instanței faptul că intimații-reclamanți au depus întâmpinare, prin serviciul registratură.
Reprezentantul recurentului M. P. invederează că nu are cereri prealabile judecății.
Curtea, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor.
Reprezentantul recurentului M. P. solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și modificarea în tot a sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată. Solicită a se constata nelegalitatea sentinței atacate având în vedere neconstituționalitatea dispozițiilor art.5 alin.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009, în cauză fiind incidente Decizia nr.1358/21.10.2010 pronunțată de Curtea Constituțională, Decizia nr.12/19.09.2011 pronunțată de I.C.C.J. în interesul legii și dispozițiile art.3307 C.pr.civ.
Cu privire la recursurile declarate de recurenții-pârâți, solicită admiterea acestora, astfel cum au fost formulate.
CURTEA
Prin cererea din 21.10.2010, ulterior precizată, reclamanții F. A., F. I. și F. A. (născută Balthazar) au chemat în judecată pe pârâtul S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând acordarea de daune morale în baza Legii nr. 221/1009, pentru măsurile administrative cu caracter politic privind dislocarea din localitatea Cenad jud. T. și stabilirea domiciliului obligatoriu în B., localitatea Vădenii-Noi, județul B., luată față de ei și familia lor (cei doi copii: F. A. junior și F. I., mama F. A., născută Balthazar, tatăl F. A. senior și bunicii din partea mamei: Balthazar A. și Balthazar M.), în perioada 18 iunie 1951-20 decembrie 1955.
În fapt, au arătat că în noaptea de 18.06.1951, întreaga familie a fost deportată din localitatea Cenad, jud. T., în satul Vădenii Noi din Câmpia Bărăganului, unde li s-a stabilit domiciliul obligatoriu în baza Deciziei MAI nr. 200/1951. Restricțiile domiciliare au fost ridicate prin Decizia MAI nr. 6200/1955.
Reclamanții au susținut că perioada deportării a fost una destul de grea și de denigrantă pentru persoanele deportate, întrucât au fost lăsați într-un câmp, sub cerul liber, fără casă, fără mâncare și fără apă, fiind efectiv sortiți uitării și chiar decesului. La întoarcerea în satul natal, după ridicarea restricției, și-au găsit proprietatea confiscată.
Au opinat că suferințele fizice și psihice îndurate le-au cauzat un prejudiciu nepatrimonial, greu evaluabil în bani, fiindu-le efectiv alterate sănătatea fizică și psihică, precum și atributele persoanei care influențează relațiile sociale – onoarea și reputația.
Și-au întemeiat acțiunea pe prevederile art. 3 și 5 din Legea nr. 221/2009.
Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat în principal, admiterea excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului T., în raport de prevederile art. 155 din Legea nr. 105/1992, întrucât reclamanții au domiciliul în Germania și sunt aplicabile prevederile art. 155 din Legea nr. 105/1992.
Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, invocând faptul că prin decizia nr. 1354/20.10.2010 Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepțiilor de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 pct. 1 și art. II din OUG nr. 62/2010, iar prin decizia nr. 1358/21.12.2010 a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009.
În subsidiar, a invocat excepția prescripției în promovarea acțiunii, considerând, în esență, că termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, a început să curgă de la 22 decembrie 1989, când a căzut regimul comunist din România și nu potrivit dispozițiilor Legii nr. 221/2009.
Prin sentința civilă nr. 1246/PI/3.03.2011 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. a admis excepția de necompetenta materială, invocata din oficiu și, în consecință, a declinat competența de soluționare a acțiunii.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă la data de 07.04.2011 sub nr._ .
Prin sentința civilă nr. 921 din 24.04.2012, Tribunalul București – Secția a V-a Civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, a admis în parte cererea împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și l-a obligat la câte 5.000 Euro, pentru fiecare dintre cei trei reclamanți, cu titlu de daune morale, echivalent în lei la data plății.
Analizând cu precădere excepția prescripției dreptului la acțiune, conform art. 137 alin. 1 Cod procedură civilă, tribunalul a apreciat că este neîntemeiată și a respins-o ca atare.
A reținut că termenul de prescripție de 3 ani este cel special prevăzut de art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009, calculat de la data intrării în vigoare a legii, respectat de către reclamanți și nu cel general, de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, astfel că acesta nu a început să curgă de la 22 decembrie 1989, când a căzut regimul comunist din România.
În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a Direcției Generale a Finanțelor Publice T., tribunalul a constatat că instituția figurează în proces doar în calitate de reprezentant teritorial al Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice în fața Tribunalului T., de unde a fost declinată competența și nu are calitatea de pârâtă în proces.
În fața Tribunalului București, S. R. a fost legal citat prin Ministerul Finanțelor Publice și nu a desemnat o altă structură teritorială pentru reprezentare, acesta având calitatea de pârâtă în proces, așa cum figurează și în actul inițial de sesizare a instanței.
Analizând cererea dedusă judecății pe fond, tribunalul a constatat că reclamanții personal, împreună cu părinții și bunicii materni, în noaptea de 18 iunie 1951 au fost dislocați din zona Frontierei de Vest a României (localitatea Cenad, județul T.), în localitatea Vădenii Noi județul B., unde li s-a stabilit domiciliul obligatoriu, până când au fost ridicate restricțiile respective prin Decizia M.A.I. nr. 6200 din 20.12.1955.
Prejudiciul moral suferit este cert, iar în mare parte, nu poate fi reparat neapărat prin acordarea unor compensații materiale.
Reclamanții sau autorii lor decedați înainte de anul 1990, nu au beneficiat de drepturile prevăzute prin Decretul-lege nr. 118/1990, nu au primit nicio satisfacție sau reparație morală sau materială, astfel că nu se poate reține repararea în vreun fel a prejudiciului pe care l-au suferit.
Conform art. 3 alin. 1 din Legea nr. 221/2009, “constituie măsură administrativă cu caracter politic, orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative”: la lit. e) fiind menționată, printre altele și Decizia nr. 200/1951 luată de fostul Minister al Afacerilor Interne.
În perioada 18 iunie 1951 – 27 iulie 1955, reclamanții și familia acestora, au fost supuși unei măsuri administrative cu caracter politic, care le-a adus prejudicii morale, fizice și psihice și li s-au luat forțat toate bunurile proprietate personală.
Conform art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, “orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia, până la gradul al II-lea inclusiv, puteau solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea Statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudicial moral suferit prin condamnare”.
Legiuitorul a mai prevăzut aspectul că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.
Raportând aceste dispoziții legale la starea de fapt reținută mai sus, tribunalul a constatat că de dispozițiile legale menționate, ar fi putut beneficia și reclamanții, care au formulat cererea în baza acestor dispoziții legale, la data de 21 octombrie 2010.
A reținut însă, că, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, au fost declarate ca neconstituționale, dispozițiile art.I pct.1 și art.II din O. U. G. nr.62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, iar prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și prin Decizia Curții Constituționale nr.1.360 din 21 octombrie 2010, ambele publicate în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a României, a declarat prevederile art. 5 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, ca fiind neconstituționale, astfel că în prezent, dispozițiile legale pe care și-au întemeiat reclamanții acțiunea, au rămas fără efecte juridice.
Ambele decizii au fost publicate în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar cele 45 de zile au expirat la 3 ianuarie 2011, dată până la care, nici Parlamentul și nici Guvernul nu au corelat dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 cu Constituția.
Astfel, începând cu 4 ianuarie 2011, dispoziția legală declarată neconstituțională și-a încetat efectele juridice, motiv pentru care, tribunalul nu mai poate soluționa cauza având ca obiect plata daunelor morale pe acest temei juridic, pe care și-au întemeiat reclamanții cererea introductivă.
În același sens s-a stabilit și prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, în cadrul recursului în interesul legii, instanța supremă stabilind că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor.
Instanța a reținut în baza art. 20, alin. 1 din Constituție că, „dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, iar alineatul nr. 2, prevede că, „dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.
Potrivit art. 147 alin. 4 din Constituție, „deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”.
Într-o interpretare „stricto sensu” a dispozițiilor constituționale și având în vedere maniera în care Curtea Constituțională a interpretat dispozițiile de drept internațional vis-a-vis de declararea neconstituționalității art. 5 alin. 1 lit. a teza întâia din Legea nr. 221/2009, s-ar putea trage concluzia că cererea privind acordarea daunelor morale întemeiată pe această dispoziție legală, nu mai este admisibilă, din moment ce textul de lege intern a rămas fără efecte juridice, iar instanța de judecată, la fel ca și celelalte autorități naționale și cetățenii solicitanți, ar trebui să se supună dispozițiilor general obligatorii ale Curții Constituționale.
Cu toate acestea, rămâne instanței judecătorești de drept comun, competența ca, din oficiu sau la cererea părții, să rezolve conflictul dintre normele de drept intern și normele de drept internațional, respectiv principiile dreptului internațional, care ar trebui să aibă prioritate, potrivit dispozițiilor cuprinse în art. 20 alin. 1 din Constituția României, chiar și prin procedura formulării unei întrebări preliminare adresată Curții de Justiție a Uniunii Europene potrivit art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.
În acest sens, instanța a făcut trimitere la Carta Națiunilor Unite și drepturile consacrate prin aceasta, la Pactul internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice care garantează drepturile fundamentale ale omului, la dispozițiile art. 5, 6, 13, 14 și 17 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, la art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și la Protocolul nr. 12 Adițional la Convenție, la drepturile reafirmate prin Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Au fost făcute trimiteri și asupra Rezoluțiilor nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
S-a mai arătat că Declarația asupra Principiilor de Baza ale Justiției privind victimele infracțiunilor si ale abuzului de putere, adoptata de Adunarea Generala a O. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, cere statelor să faciliteze accesul la justiție si tratament echitabil al victimelor, inclusiv privind foștii deținuți politici, pentru a obține restituiri, reparații, despăgubiri, compensații sau asistență.
Potrivit textului menționat, statele trebuie să asigure: accesul la justiție, tratament echitabil, iar victimele să fie tratate cu compasiune si respect pentru demnitatea lor. Mecanismele judiciare si administrative trebuie să fie stabilite si consolidate pentru a permite victimelor să obțină compensații prin proceduri formale sau informale, rapide, prompte, corecte, necostisitoare si accesibile.
Astfel, în spiritul normelor de drept internațional citate, tribunalul a considerat ca reparațiile morale se impun, în condițiile în care, Decretul-lege nr. 118/1990 nu vizează neapărat despăgubirile morale, ci, numai anumite reparații, indemnizații și facilitarea unor drepturi, care țin de legislația muncii si de asistența socială și de care, reclamanții din prezenta cauză, oricum nu au beneficiat.
Prin însăși adoptarea Legii nr. 221/2009, statul a recunoscut abuzurile comise de autoritățile din perioada comunistă și dreptul la reparații morale, legiuitorul ajungând la concluzia că reparațiile anterioare nu au fost suficiente și adecvate.
A apreciat că intervenția inopinată a autorității și schimbarea cadrului normativ intern, constituie un real obstacol în analizarea și realizarea dreptului pretins și le violează solicitanților, dreptul efectiv la o instanță care să dispună asupra pretențiilor civile invocate.
Refuzul de acces la instanță prin invocarea încetării efectelor juridice ale normei care a edictat dreptul pretins de reclamanți, constituie o violare a principiilor egalității în fața legii și nediscriminării față de alte persoane aflate în aceeași situație, edictate de normele de drept internațional.
S-a constatat astfel, că dacă s-ar aplica normele de drept intern, respingând acțiunea reclamanților, se ajunge la aplicarea unui tratament diferențiat, unor cazuri egale, fără o motivare obiectivă și rezonabilă, deși dreptul pretins de către aceștia își găsește o justificare în normele de drept internațional citate, conform cărora au dreptul de a primi o despăgubire echitabilă.
Potrivit acelorași norme, există o disproporție vădită între măsura ori inactivitatea autorității interne, care au condus la lipsirea art. 5 lit. a teza întâia din Legea nr. 221/2009 de efecte juridice, și scopul urmărit prin tratamentul inegal, astfel încât, este admisibilă cererea reclamanților, pe temeiul normelor de drept internațional și în condițiile în care, aceștia au declanșat procedura judiciară în temeiul unei legi accesibile și permisive.
Lentoarea instanței sau durata procedurilor, determinate de motive subiective sau obiective, independente de voința reclamanților, nu le pot fi imputate acestora.
Instituirea unui tratament diferit între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru măsurile administrative abuzive, cu caracter politic la care au fost supuse, aflate în aceeași situație de fapt și juridică și care au acționat în termenul și condițiile stabilite de aceeași lege, în funcție de momentul în care instanța pronunță hotărârea, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă.
Principiul de drept internațional al “așteptării legitime”, potrivit căruia, reclamanții și-au creat o speranță legitimă că vor obține din partea autorității, repararea și recunoașterea drepturilor încălcate, în temeiul unei legi existente la data promovării acțiunii, justifică de asemenea, aplicarea normelor dreptului internațional mai favorabile, de către judecătorul național.
În raport de suferințele fizice și psihice la care au fost supuși reclamanții personal, dar și întreaga lor familie și ținând cont de faptul că aceștia nu au beneficiat de nici o măsură reparatorie, potrivit Decretului-lege nr. 118/1990, sau altor acte normative, tribunalul a apreciat că suma de câte 5.000 de Euro este suficientă și rezonabilă pentru a acoperi prejudicial material suferit, avându-se în vedere și dificultățile economico-financiare notorii cu care se confruntă în prezent S. R..
Fără a nega dreptul la reparații morale al persoanelor supuse unor astfel de situații inumane, degradante, nu trebuie omis totuși, aspectul că aceste compensații cuantificate din punct de vedere material, pentru daunele morale suferite, constituie sarcini asupra bugetului de stat, iar repararea unor nedreptăți comise de autoritățile statului la un moment istoric dat, nu se poate face prin împovărarea excesivă a generațiilor următoare, care nu au nici-o vină pentru cele ce s-au întâmplat.
Trebuie menținut un echilibru între interesul individual al persoanei aflată într-o astfel de situație degradantă și interesul general al generației prezente și al generațiilor viitoare, care au deopotrivă dreptul de a fi folosite resursele bugetare ale statului la care contribuie personal, pentru progres și dezvoltare, astfel încât și aceste generații să poată beneficia de condiții de viață, de muncă, de sănătate și de educație, cel puțin la un nivel acceptabil în prezent.
O nedreptate nu poate fi reparată prin comiterea altei nedreptăți, în speță, împovărarea excesivă a bugetului de stat la consolidarea căruia participă întreaga generație activă din prezent, cu astfel de cheltuieli de care urmează să beneficieze doar o singură persoană și familia acesteia.
Totodată, nu trebuie pierdut din vedere aspectul că prin adoptarea Legii nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, legiuitorul nu a urmărit să creeze surse de îmbogățire fără justă cauză, nici chiar pentru persoane care, într-adevăr au avut de suferit datorită măsurilor luate împotriva lor de către autoritățile regimului comunist.
Împotriva sentinței au declarat recurs recurentul MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București și pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Direcția G. a Finanțelor Publice T..
MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București a apreciat că instanța a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 147 alin. 1 din Constituția României, conform cu care dispozițiile din legile constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial, dacă, în acest interval de timp, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen dispozițiile constatate neconstituționale sunt suspendate de drept.
În condițiile declarării neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009, care consacră dreptul la despăgubiri pentru reclamanți, instanța de fond nu putea acorda despăgubiri morale în favoarea acestora după data de 15.11.2010, când efectele acestora au fost suspendate după publicarea în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/21.10.2010.
S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice și Direcția G. a Finanțelor Publice T. au susținut nelegalitatea sentinței atât în raport de deciziile Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, cât și în raport de dispozițiile art. 147 din Constituția României și Decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Curtea constată că recursurile sunt întemeiate.
Astfel, se constată că, pe bună dreptate, prima instanță a reținut că reclamanții și ceilalți membri ai familiei lor au fost strămutați din localitatea Cenadul Vechi, județul T. și li s-a fixat domiciliul obligatoriu în localitatea Vădenii Noi – B., în perioada 18.06.1951 – 18.12.1955, în baza deciziei Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951.
Conform art. 3 lit. e din Legea nr. 221/2009, în redactarea în vigoare de la data intentării acțiunii – 21 octombrie 2010 – constituie măsură administrativă cu caracter politic, orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internare în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu dacă au fost întemeiate pe decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.
Evident, reclamanții și ceilalți membri ai familiilor lor se încadrează în dispozițiile legale suscitate, de vreme ce măsura administrativă a stabilirii domiciliului obligatoriu dispusă contra lor a fost luată prin Decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951.
În perioada suscitată, reclamanții și familia lor au fost supuși unor grave restricții de ordin material și moral și au fost lipsiți de drepturile fundamentale ale omului, astfel încât, evident, au fost prejudiciați printr-o măsură abuzivă luată de către stat.
Conform art. 5 alin. 1 din aceeași lege, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06.03._89 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia, până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06.03.1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare și al OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001 cu modificările și completările ulterioare; Aceste dispoziții legale au fost modificate prin art. 1 pct. 1 și art. 2 din OUG nr. 62/1 iulie 2010 în sensul diminuării cuantumului despăgubirilor.
Reclamanții au invocat prin cererea de chemare în judecată, în susținerea pretențiilor lor, dispozițiile art. 3 și 5 din Legea nr. 221/2009, în vigoare la data intentării acțiunii.
Numai că prin decizia Curții Constituționale nr. 1354 din 20.10.2010 au fost declarate neconstituționale prevederile art. 1 pct. 1 și art. 2 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 62/2010, care au limitat cuantumul despăgubirilor, iar prin decizia nr. 1358 din 21.10.2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin.1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009.
Astfel, la data de 15.11.2010 au fost publicate în Monitorul Oficial deciziile Curții Constituționale nr. 1354 din 20.10.2010, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1 și art. 2 din OUG nr. 62/2010 și nr. 1358 din 21.10.2010, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009.
În termen de 45 de zile de la publicarea Deciziilor Curții Constituționale din 20 și 21 octombrie 2010, efectele juridice ale prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 și art. I pct. 1 și 2 din OUG nr. 62/2010, și-au încetat efectele, întrucât, nici Parlamentul și nici Guvernul, nu au pus de acord dispozițiile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
În acest sens își au aplicare prevederile art. 147 din Constituția României, conform cu care, dispozițiile din legile și ordonanțe în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Ca urmare, prima instanță s-a aflat în situația de a aplica o prevedere legală care nu mai există, (fiind declarată neconstituțională), unei situații juridice, ale cărei efecte nu s-au produs în perioada în care aceasta s-a aflat în vigoare.
În consecință, având în vedere că raportul juridic de drept material ivit între reclamant și stat nu și-a produs efectele până la data declarării neconstituționalității prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, întrucât nu s-a pronunțat o hotărâre definitivă în acest sens, Curtea nu ar mai putea face aplicarea lor, decât cu prețul supraviețuirii legii vechi, ceea ce este contrar principiului aplicării imediate a legii noi.
Argumentul precum că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, ar trebui să fie aplicate raportului juridic dedus judecății, nu poate fi primit, căci singure, aceste prevederi legale nu mai pot constitui o speranță legitimă pentru acordarea despăgubirilor morale, în sensul art. 1 din Protocolul I adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atâta timp cât aceste prevederi legale au fost declarate neconstituționale, iar efectele declarării neconstituționalității se produc în viitor.
Referitor la pretinsa încălcare a prevederilor art. 20 din Constituția României, a Tratatelor internaționale la care România este parte și a Rezoluțiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096 și nr. 1481, Curtea Constituțională, prin decizia nr. 1360/21.10.2010, a reținut pe bună dreptate că, prin adoptarea Legilor nr. 118/1990, nr. 18/1991, nr. 112/1995, nr. 10/2001 și nr. 247/2005, cât și a OUG nr. 214/1999, România a acordat satisfacție morală și materială persoanelor persecutate politic în perioada comunistă, așa încât, nu se pune problema încălcării obligațiilor internaționale.
Faptul că reclamanții au uzat sau nu de drepturile recunoscute prin aceste acte normative, nu constituie un motiv justificat pentru înlăturarea efectelor excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor care le consacră dreptul subiectiv la acțiune din Legea nr. 221/2009.
În altă ordine de idei, situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă în momentul publicării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă păstrând raportul de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme indecise, neclare, lipsite de previzibilitate).
Izvorul discriminării ar consta în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic.
Astfel fiind, dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale nu sunt încălcate.
De altfel, prin Decizia nr. 12 din 19.09.2011, dată în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile asimilate acestora, și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios-constituțional în Monitorul Oficial.
Dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu pot fi aplicate unor fapte comise anterior aderării României la Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin Legea nr. 30/1994.
În altă ordine de idei, astfel de fapte nu intră în sfera de competență materială a Uniunii Europene pentru a se putea pune problema aplicării art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.
În raport de toate aceste considerente, Curtea reține că recursurile declarate de către pârâți sunt întemeiate și, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, urmează a le admite, a modifica în tot sentința și a respinge acțiunea, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile formulate de recurentul MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București și de recurenții-pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Direcția G. a Finanțelor Publice T., împotriva sentinței civile nr. 921/24.04.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți F. A., F. A. și F. I..
Modifică în tot sentința atacată în sensul că respinge acțiunea ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 28.06.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
R. P. A. P. A. V.
GREFIER,
G.-M. V.
Red. AV
Tehnored. PS 2 ex.
04.07.2013
Jud. fond: V. S.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 295/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Conflict de competenţă. Sentința nr. 26/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
