Legea 10/2001. Decizia nr. 1362/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1362/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-09-2013 în dosarul nr. 15364/3/2012
Dosar nr._
(1243/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1362
Ședința publică de la 19.09.2013.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - IONELIA DRĂGAN
JUDECĂTOR - M. I.
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul pârât M. BUCUREȘTI PRIN P. G., împotriva sentinței civile nr. 454 din 08.03.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă C. M. și cu intimatul pârât P. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.
P. are ca obiect – acțiune întemeiată pe Legea nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă consilierul juridic M. I., în calitate de reprezentant al recurentului pârât M. București prin P. G., conform delegației pe care o depune la dosar, lipsind intimata reclamantă C. M. și cu intimatul pârât P. G. al Municipiului București
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentantul recurentului pârât arată că nu mai are cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul recurentului pârât solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat pe dispozițiile art. 304 pct.9 din Codul de procedură civilă, modificarea în parte a hotărârii recurate, în sensul de a înlătura obligația Municipiului București de a înainta dosarul la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 02 mai 2012, pe rolul Tribunalului București – Secția a V a Civilă sub nr._ , reclamanta C. M. a chemat în judecată M. București prin P. G. pe capătul 1 și 2 de cerere, precum și personal P. G. pe capătul 3 de cerere, pentru ca în contradictoriu cu aceștia și pe baza probelor administrate, instanța să pronunțe o hotărâre prin care:
1. Să soluționeze pe fond notificarea nr. 220/2002 privind imobilul-teren din București, . nr. 4, sector 2, cu suprafața de 262,5 mp. (reprezentând cota de 6/8 din totalul de 350 mp.), în conformitate cu Legea nr. 10/2001, în sensul de a dispune fie restituirea acestuia în natura, fie acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale, al căror cuantum urmează a se stabili prin expertiza efectuată în prezenta cauză la valoarea de piață a Imobilului de la momentul soluționării;
2. Să fie obligat M. București să transmită imediat și direct către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor dosarul nr._ aferent notificării nr. 220/2002 însoțit de hotărârea judecătorească ce se va pronunța în prezenta cauză;
3. Să fie obligat pârâtul M. București în solidar cu P., la plata unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului cert actual creat datorită refuzului nejustificat de a soluționa notificarea prin emiterea unei dispoziții, despăgubire care se va determina prin expertiză tehnică și care se compune din:
a) diferența între valoarea de piață a imobilului la data la care trebuia soluționată notificarea nr. 220/2002, respectiv 16 august 2011 și valoarea de piață actuală de la momentul soluționării;
b) câștigul nerealizat reprezentând dobânda legală aplicată la suma menționată la pct. a) calculată de la momentul soluționării prezentei cereri și până la momentul transmiterii dosarului către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor;
4. Obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.
În motivarea acțiunii, s-a arătat că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7335/1927, Z. N. și Z. S., părinții reclamantei, au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din București, culoare de G., suburbia Sfânta Treime, . nr. 65, compus din teren cu suprafață de 350 mp. și construcții.
În anul 1929, imobilul proprietatea autorilor săi a fost renumerotat pe . cu nr. 4, numerotare ce a fost menținută și după anul 1948, astfel cum a rezultat din adresa nr._/2459 din 17 martie 2009.
Documentele existente la dosarul fiscal, atestă faptul că autorii reclamantei figurau în evidențele fiscale ca proprietari ai imobilului din . nr. 4, în anul 1948, rolul fiscal fiind închis în anul 1987 ca urmare demolării construcțiilor.
În anul 1974, Z. N. a decedat, moștenitori ai acestuia fiind, conform certificatului de moștenitor nr. 1414 din 19 decembrie 1974, Z. S., în calitate de soție supraviețuitoare pentru cota de ¼ din masa succesorală și Z. I., Z. G. și reclamanta C. M., în calitate de fii ai defunctului, fiecare pentru câte o cotă din întreaga masa succesorală.
Z. S. a decedat în anul 1999, iar reclamanta, C. M. a rămas moștenitoare a acesteia, în calitate de fiică, fiind și unica deponentă a notificării în temeiul Legii nr. 10/2001. Astfel, potrivit art. 4 alin. 4 din Legea nr. 10/2001 pe lângă cota de 1/8 din imobil - ce o deținea la momentul preluării, ca moștenitor al defunctului Z. N., a solicitat măsuri reparatorii și pentru cota de 5/8 din imobil preluată de la Z. S..
Reclamanta C. M., împreună cu frații săi Z. I. și Z. G. și de asemenea cu mama lor Z. S. a stăpânit acest imobil până în anul 1986, când, prin Decretul Consiliului de Stat nr. 397 din 01 decembrie 1986, a fost expropriat și trecut în mod abuziv în proprietatea statului, fiind înscris la poziția 21 în tabelul anexă a actului de preluare.
În urma exproprierii s-au încasat despăgubiri în sumă de 48.489 lei/rol, suma de 47.619 lei/rol pentru suprafața de construcție și suma de 870 lei/rol pentru suprafața de teren de 348 mp., așa cum a reieșit din adresa nr. 128 din 05 februarie 2002 emisă de .>
Conform adresei nr._ din 27 decembrie 2010 emisă de Primăria Sectorului 2 București, terenul ce face obiectul notificării este parțial ocupat de blocul de locuințe nr. T57 din . spațiu verde și parcare amenajată, aferente blocului, situație ce se confirmă și în planurile de situație cu suprapunere.
Pârâtul M. București a refuzat să respecte termenul imperativ de 60 de zile de la data solicitării emiterii dispoziției prevăzut de art. 25 alin. 1 și 26 din Legea nr. 10/2001 și a pct. 25 din HG nr. 250/2007, și nu a emis dispoziția în termenul de 60 de zile de la data depunerii adresei noastre de solicitare, respectiv până la data de 16 octombrie 2011, acest termen nefiind prorogat de solicitarea acestuia de a mai depune altă probă, ceea ce reprezintă o confirmare a faptului că dosarul este complet, iar nesoluționarea nejustificată.
Sesizarea instanței de a tranșa asupra dreptului pretins de reclamanta s-a datorat atitudinii culpabile a primarului care, învestit cu notificare în anul 2002 și cu cererea de emitere a dispoziției formulată la 16 august 2011, nu a procedat la soluționarea acesteia, nesocotind flagrant dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001. Fiind în culpă cu nesoluționarea notificării pe o perioadă care depășește cu mult durata oricărui termen rezonabil, P. se afla oricum în întârziere de drept, înaintea învestirii instanței (potrivit art. 1079 alin. 1 pct. 3 din vechiul cod civil în vigoare la aceea dată, există o asemenea situație când obligația trebuia îndeplinită într-un anumit termen, pe care debitorul l-a lăsat să treacă). Lipsa de diligentă a primarului ca reprezentant al unității deținătoare creează un raport de solidaritate între unitate și primar, solidaritate care era fundamentată pe dispozițiile art. 1000 alin. 3 din vechiul Cod civil, instituție preluată prin dispozițiile art. 1373 din Codul civil actual, precum și în baza art. 16 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
M. București prin reprezentantul său le încalcă și dreptul la un proces echitabil, privind soluționarea în termen rezonabil a notificării, principiu consacrat prin art. 6, paragraful l din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale la care România a devenit parte.
Într-un astfel de caz, lipsa oricărui răspunsul din partea Municipiului București echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că „nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci dimpotrivă, însăși Constituția prevede la art. 21 alin. 2, că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime. În acest context, se impune ca instanța de judecată să evoce fondul în condițiile prevăzute de art. 297 alin. 1 Cod de procedură civilă și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri, pronunțând o hotărâre care să țină loc de dispoziție”, și nu doar să oblige pârâtul la emiterea dispoziției, în acest ultim caz fiind obligați să le reîntoarcă în faza aceleiași proceduri care le-a trimis în fața instanței judecătorești.
Acest punct de vedere l-a exprimat și Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, prin decizia nr. XX din 19 martie 2007, prin care a fost admis recursul în interesul legii, privind aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001.
În conformitate cu dispozițiile art. 10 din legea specială, restituirea în natura este o măsură reparatorie prevalentă față de măsurile reparatorii prin echivalent. Atunci când este imposibil ca imobilul să fie restituit în natură, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent, astfel cum este stipulat de art. 1 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, constând fie în compensare cu alte bunuri sau servicii, fie în despăgubiri cu acordul persoanei îndreptățite. Măsurile reparatorii se vor acorda în condițiile legii speciale la valoarea de piață pe care imobilul o are la momentul soluționării notificării, valoare stabilită pe baza Standardelor Internaționale de Evaluare, așa cum prevede art. 10 și 11 din Legea nr. 10/2001, și a HG nr. 250/2007 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, având în vedere că evaluarea imobilului, indiferent de data la care se efectuează expertiza de evaluare, acum sau în fața Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, va ține cont întotdeauna doar de momentul soluționării, respectiv momentul emiterii dispoziției sau a pronunțării unei hotărâri judecătorești în cauză, efectuarea unei expertize de evaluare în acest moment ar fi în acord cu legislația și ar scuti Statul Român de cheltuieli. Acest punct de vedere este exprimat chiar de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților – Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor prin adresa nr. RG/_ /2011, în care s-a menționat că „în cazul în care printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-a stabilit cuantumul măsurilor reparatorii, în cadrul Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor dosarul nu va mai parcurge procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 în privința evaluării, urmând a emite Decizia Comisiei Centrale”. Nu mai puțin se subliniază că o expertiză de evaluare efectuată în acest moment mi-ar garanta dreptul la un proces echitabil și în termen rezonabil, CCSD fiind liberă în final să aleagă dacă ține sau nu cont de evaluarea făcută în prezenta cauză.
Controlul de legalitate exercitat de un judecător este superior celui ce ar putea fi exercitat de către prefect deoarece are loc cu respectarea tuturor garanțiilor prevăzute de lege pentru ocrotirea dreptului la un proces corect și echitabil: accesul liber la justiție, imparțialitatea magistratului, contradictorialitatea, egalitatea de tratament, dreptul la apărare, dreptul la un recurs efectiv. Nu este admisibil și s-ar afecta cu grave consecințe securitatea juridică, dacă prefectul ar putea reforma, prin mijloace care ar decurge din interpretarea eronată a legii, o hotărâre judecătorească care se bucură de autoritate de lucru judecat. Un control al prefectului asupra legalității unei hotărâri judecătorești, chiar nedefinitive, ar reprezenta o gravă imixtiune care ar încălca principiul separației puterilor în stat.
Prin urmare, având în vedere că hotărârea judecătorească ține loc de dispoziție, instanța verificând sub toate aspecte actele doveditoare, și legalitatea solicitării, se impune ca transmiterea notificării nr. 220/2002 și a dosarului aferent să se facă direct către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Într-adevăr, art. 16 alin. 21 din cap. V Titlul VII al Legii nr. 247/2005 instituie obligația centralizării la nivel de prefectură a dispozițiilor emise de autoritățile administrației publice locale, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta. Însă, în speța de față - notificarea fiind soluționată de instanță și nu de o autoritate publică, este lipsit de efecte controlul de legalitate, situația neîncadrându-se în norma legală mai sus arătată, nefiind astfel aplicabilă. Ba mai mult, în lipsa controlului de legalitate, procedura de constituire și transmitere de la Prefectură către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor ar fi inaplicabilă și ar duce la o tergiversare a soluționării dreptului reclamantului, întârziere care s-a determinat să se adresez instanțelor de judecată și în prezent, și ar fi lipsită de o protecție efectivă a dreptului.
Impunerea parcurgerii unei proceduri prevăzută exclusiv pentru actele autorităților publice, și nu pentru hotărârile pronunțate de instanțele de judecată nu este în sensul art. l din Protocolul nr. l al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului care susține soluționare în termene rezonabile și într-o manieră care să duca la o finalizare a dreptului, și nu respectă nici principiile trasate de Curtea de la Strasbourg care le solicită să găsească soluții pentru o rezolvare rapidă. Omisiunea statului de a crea proceduri administrative clare și eficiente cu privire la soluționarea notificărilor este culpa exclusivă a acestuia, instanțele de judecată având plenitudinea de competență de a înlătura de la aplicare acele norme care ar conduce la prelungirea procedurilor administrative dincolo de limitele unui termen rezonabil sau care ar produce încălcări ale ordinii și securității juridice.
În practică, ca de altfel și în practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a constatat că nici una din cele două legi, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, nu permit în prezent, într-un mod susceptibil să se ajungă la acordarea efectivă a unei despăgubiri persoanei îndreptățite și că nici una din cele două legi – Legea nr. 10/2001 și dispozițiile Legii nr. 247/2005, nu iau în calcul prejudiciul suferit din cauza nesoluționării în termen a notificării care generează un prejudiciu prin lipsirea reclamantei pe o perioadă îndelungată de timp de exercițiul concret al dreptului de folosință a imobilului notificat. Potrivit art. 1381 pct. l Cod civil „Orice prejudiciu dă dreptul la reparație” și în baza art. 1385 pct. l Cod civil „Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel”. Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și de cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului (art. 1385 alin. 3 Cod civil).
Fapta ilicită, întinderea, existența și caracterul cert al prejudiciului. Legătura de cauzalitate. Potrivit art. 10 și 11 din Legea nr. 10/2001, valoarea de piață a imobilului raportat la care se stabilește cuantumul măsurilor reparatorii se face potrivit Standardelor Internaționale de Evaluare, astfel că prejudiciul reclamantului este reprezentat, pe de o parte, de diferența între valoarea la care imobilul ar fi fost evaluat la data la care ar fi trebuit soluționată notificarea și data prezentei acțiuni (ca dată la care se soluționează notificarea), precum și de lipsa de folosință a acestei sume reprezentată de dobânda legală în cuantumul ce va fi determinat prin expertiză aplicată la diferența de mai sus, de la momentul soluționării cererii, până la momentul transmiterii dosarului către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Prejudiciul este consecința directă a neîndeplinirii obligației de a soluționa notificarea, fapt ce a produs o din întârzierea produsă, întârziere care are ca efect imediat prelungirea termenului în care dreptul de creanță ar fi ajuns concret și efectiv prin transmiterea dispoziției și dosarului autorității administrative competente care va emite titlul la despăgubire cu întârzierea cauzată de unitatea deținătoare. Un prejudiciu este cert atunci când existenta lui este sigura, neîndoielnica si totodată, poate fi evaluat in prezent. Sunt certe toate prejudiciile actuale, dar si prejudiciile viitoare si sigure. Prin prejudiciu actual se înțelege acela care s-a produs in totalitate până la data când se cere repararea lui. Prejudiciile viitoare și sigure sunt acele prejudicii care, deși nu s-au produs, este sigur că se vor produce, putând fi evaluate în prezent, pe baza de elemente îndestulătoare. Astfel, se poate determina că prejudiciul ce poate fi reclamat în justiție reprezentat de dobânda legală aplicată la suma menționată la pct. a) al capătului 3 de cerere de la momentul soluționării cereri și până la momentul transmiterii dosarului către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; este limitat în timp de două repere: momentul când trebuia soluționată notificarea; momentul până la care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor/Instituția Prefectului va fi sesizată prin transmiterea dosarului împreună cu hotărârea care soluționează definitiv și irevocabil fondul notificării.
Acest interval de timp este determinabil, urmând a fi calculat de executorul judecătoresc pe zile, cu prilejul executării silite, conform dispozitivului hotărârii ce se va executa.
În drept, cererea a fost întemeiază pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, Decizia nr. XX a Înaltei Curți de Casație și Justiție, art. l din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 25, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 16 cap. V Titlul VII din Legea nr. 247/2005, art. 1073 din vechiul Cod civil, art. 1523 alin. 2 lit. a, art. 1373 Cod civil și celelalte acte normative menționate în cuprinsul cererii.
Prin sentința civilă nr. 454 din 08 martie 2013, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanta C. M. în contradictoriu cu pârâtul M. București prin P. G.; a constatat că reclamanta este persoana îndreptățita la măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de 6/8 din imobilul compus din teren în suprafață de 348 mp. situat în București, . nr. 4, sector 2; a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri pentru cota de 6/8 din imobilul compus din teren în suprafață de 348 mp. situat în București, . nr. 4, sector 2; despăgubirile vor fi acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor – Legea nr. 247/2005 Titlul VII; a obligat pârâtul Municipiului București prin Primar G. să înainteze dosarul administrativ vizând notificarea nr. 220 din 30 ianuarie 2002 către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor; a respins ca neîntemeiată, în rest, cererea formulată în contradictoriu cu M. București prin P. G. și cu P. G. Al Municipiului București.
Pentru a pronunța această hotărâre judecătorească, instanța de fond a reținut că prin notificarea nr. 220 din 30 ianuarie 2002, reclamanta în baza Legii nr. 10/2001, a solicitat despăgubiri pentru cota de 6/8 din imobilul compus din teren în suprafață de 348 mp. situat în București, . nr. 4, sectorul 2.
Deși reclamanta a făcut mai multe demersuri în sensul soluționării de către pârâtul M. București a notificării, prin emiterea unei decizii motivate, acesta nu a respectat dispozițiile legii, refuzând să comunice un răspuns.
Potrivit art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, modificată, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Art. 26 alin. 1 din aceeași lege dispune că dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. 1, să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.
Potrivit art. 25.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/1997, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare. În termenul prevăzut pârâtul nu a comunicat necesitatea completării dosarului, ceea ce înseamnă că avea obligația de a soluționa notificarea formulată de reclamant, în cadrul termenului imperativ de 60 de zile prevăzut pentru soluționarea notificării.
Așa fiind, tribunalul a constatat că este îndreptățit și obligat să analizeze fondul cererii de restituire prin echivalent formulată de reclamant, în condițiile în care această cerere nu a fost soluționată în termenul prevăzut de lege.
Astfel, prin decizia nr. 20/2007 citată și mai sus, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite s-a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
Cu privire la fondul notificării, tribunalul a apreciat că cererea este întemeiată. Cu privire la limitele învestirii, tribunalul a reținut că s-a solicitat prin notificarea formulate despăgubiri pentru imobilul teren în suprafață de 350 mp. situat în București, . nr. 4, sector 2. Prin acțiunea formulată, reclamanta, în raport de actele dosarului administrativ a solicitat măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de 6/8 din acest imobil.
Imobilul în litigiu este situat în București, . nr. 4, sector 2 și a fost proprietatea numiților Z. N. și Z. S. dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7335/1927. Potrivit actului de proprietate, terenul avea o suprafață de 350 mp.
În urma decesului defunctului Z. N. au rămas moștenitori reclamanta în calitate de fiică, Z. I. și G., în calitate de fii și Z. S., în calitate de soție, conform certificatului de moștenitor nr. 1414 din 19 decembrie 1974, iar de pe urma defunctei Z. S. a rămas moștenitor reclamanta, cea care a formulat și notificarea.
Imobilul în litigiu a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 397 din 01 decembrie 1986, la detalierea acestuia precizându-se teren în suprafață de 348 mp. (fila 56 dosar fond) și construcție în suprafață de 167,74 mp.
Tribunalul a reținut că raportat la limitele învestirii, conturate prin notificarea formulată, se impune analizarea îndreptățirii reclamantei la a primi măsuri reparatorii pentru imobilul în cauză.
Având în vedere prevederile art. 2 alin. 1 lit. h și i din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, preluarea imobilului în litigiu prin Decretul nr. 397/1986, este calificată de tribunal ca fiind abuzivă, motiv pentru care tribunalul a apreciat că imobilul face obiectul de reglementare a legii speciale de reparație. Astfel, imobilul a fost preluat cu titlu, conform art. 2 alin. 1 lit. h din Legea 10/2001.
Potrivit art. 4 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, de prevederile prezentei legi beneficiază si moștenitorii legali si testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite. Conform art. 4 alin. 3 din același act normativ, depunerea cererii de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul Legii nr. 10/2001, operând o repunere de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru succesibilii care, după data de 06 martie 1945, nu au acceptat moștenirea.
Reclamanta, în calitate de proprietar și moștenitor, a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, astfel încât este îndreptățita să formuleze cerere de acordare a măsurilor reparatorii, având calitatea de persoana îndreptățită.
În ceea ce privește modalitatea concretă de reparație, tribunalul a reținut că prin notificarea formulată reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul teren și construcție, că prin cererea introductivă de instanță a solicitat același lucru, acordarea de despăgubiri, așa cum s-a subliniat și mai sus.
În acest sens, art. 7 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, stabilește ca regulă, faptul că imobilele preluate abuziv se restituie în natură, consacrându-se principiul restituirii în natură, principiu reluat și de dispozițiile art. 9 din lege. În plus, tribunalul a reținut că, art. 10 din lege prevede că, în situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar, pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
Tribunalul a reținut și incidența prevederilor art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, potrivit cu care, în toate cazurile entitatea învestită cu soluționarea notificării are obligația, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul și vecinătățile și totodată de a verifica destinația actuală a terenului solicitat și a suprafeței acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate și altele asemenea), existența și utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare și altele asemenea. În cazul în care se constată astfel de situații, restituirea în natură se va limita numai la acele suprafețe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafețe de teren care nu afectează accesul și utilizarea normală a amenajărilor subterane. Sintagma amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare, etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele.
Sub aspectul modalității concrete de restituire, tribunalul a reținut din cuprinsul raportului de expertiza efectuat in cauza (fila 197 dosar fond), terenul este în prezent afectat de elemente de sistematizare. Ca atare, sunt aplicabile dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „(1) în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. (2) În aplicarea prevederilor alin. 1 și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar”.
În cauză, deși prin titlul de proprietate al autorilor reclamantei s-a menționat suprafața de 350 mp., în decizia de preluare a rezultat că imobilul era compus din teren în suprafață de 348 mp., fiind reținută această din urmă suprafață, în lipsa unei schițe plan al actului de dobândire care să confirme suprafața dobândită în proprietate.
S-a constatat că în cauză nu s-a susținut ori dovedit că M. București are posibilitatea de a oferi bunuri ori servicii în compensare.
Afectarea terenul în integralitate de elemente de sistematizare nu a fost contestată în cauză, prin urmare, tribunalul a admis în parte cererea și a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri pentru imobilul identificat conform actului de preluare, ținând cont de principiul disponibilității.
Totodată, în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005, instanța a constatat că despăgubirile urmează a fi acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
În condițiile art. 11 alin. 2, 4, 5 și 6 din Legea nr. 10/2001, din probele administrate nu a rezultat că au fost primite despăgubiri.
Având în vedere aceste considerente, acțiunea a fost admisă, în sensul constatării calității reclamantei de persoana îndreptățite la a primi măsuri reparatorii constând în despăgubiri pentru cota de 6/8 din imobilul compus din teren în suprafață de 348 mp. situat în București, . nr. 4, sector 2, care vor fi acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor – Legea nr. 247/2005 Titlul VII.
În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Municipiului București prin Primar G. să înainteze dosarul administrativ vizând notificarea nr. 220 din 30 ianuarie 2002 către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, tribunalul a reținut următoarele:
Potrivit art. 16 alin. 21 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005: „Dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta”.
Analizând logic aceste dispoziții, intenția evidentă a legiuitorului fiind aceea de a asigura exercitarea unui control de legalitate asupra dispozițiilor autorităților administrației publice locale, control care s-a apreciat imperios necesar în procedura administrativă de emitere a acestor decizii.
În cazul sesizării instanței însă, procedură finalizată prin emiterea unei hotărâri judecătorești pe fond, nu entitatea administrativă este cea care verifică temeinicia cererii de restituire și stabilește calitatea de persoană îndreptățită a notificatorului, respectiv natura măsurilor reparatorii la care aceasta este îndreptățit, ci o instanță de judecată.
Or, singurul control de legalitate și temeinicie care poate viza o hotărâre judecătorească este cel deschis de căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești și prevăzute ca atare de lege.
În cauză a fost deja exercitată această cale de atac, astfel că din punct de vedere practic, numai în mod formal instituția prefectului ar mai emite un asemenea aviz, lipsit de orice finalitate juridică atât timp cât această instituție nu are prevăzută prin lege, atribuția și competența de a cenzura hotărârile judecătorești care pot face obiect al unui control de legalitate, așa cum s-a arătat anterior, exclusiv prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege.
Rezultatul acestei interpretări corespunde rațiunii legii care este accelerarea procedurii administrative și obținerea efectivă a despăgubirilor de către persoanele îndreptățite, tribunalul a apreciat așadar, că aceluiași scop îi este afectată și omisiunea voluntară a legiuitorului a reglementării trimiterii către prefect, a hotărârilor pe fond ale instanței, însoțite de documentația aferentă.
În ceea ce privește capătul de cerere referitor la obligarea pârâților M. București și P. G. în solidar la plata unei despăgubiri, tribunalul a reținut că această solicitare este neîntemeiată, având în vedere faptul că s-a solicitat ca prejudiciu presupus efectiv diferența dintre valoarea de piață a imobilului la data de 06 august 2011 (apreciată ca fiind data la care trebuia soluționată notificarea) și valoarea de piață actuală, precum și câștigul nerealizat reprezentând dobânda legală la suma menționată.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor solicitate, tribunalul trebuia să aprecieze dacă persoana vătămată a depus diligentele rezonabile necesare pentru a evita sau a limita prejudiciul ce i-a fost produs si daca a utilizat toate mijloacele legale în acest sens. Potrivit unui principiu general comun sistemelor juridice ale statelor membre ale Uniunii Europene persoana vătămată, chiar cu riscul de a suporta ea însăși prejudiciul, trebuie să facă dovada unei diligente rezonabile în a limita întinderea pagubei (CJCE, hotărârea în cauze conexe C-46/93 și C-48/93).
Tribunalul a observat că prin decizia nr. XX din 12 noiembrie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secții Unite s-a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
Curtea de Casație a reținut că „în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.
Așadar, de la momentul publicării acestei decizii reclamanții erau oricând îndreptățiți să formuleze contestație pe legea specială. Faptul că nu au formulat-o, stand în pasivitate, nu îi îndreptățește să solicite eventuale despăgubiri ca urmare a refuzului autorității de a-i soluționa notificarea, cu atât mai mult cu cât data preconizată de reclamanți în ceea ce privește respectarea obligației de către autoritate este ulterioară publicării deciziei.
În ceea ce privește un eventual câștig nerealizat, această solicitare este neîntemeiată deoarece până la data finalizării procedurii (fie prin dispoziție a primarului, fie printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă) reclamanții nu au calitatea de persoană îndreptățită la a primi vreo sumă cu titlu de despăgubiri, astfel încât nu s-ar putea reține că se justifică obligarea pârâților la plata dobânzii legale.
Împotriva acestei sentințe, la data de 24 aprilie 2013, a declarat recurs M. București prin P. G., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă.
În motivarea recursului arată că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii întrucât, în opinia sa, instanța în mod greșit a obligat M. București prin P. G. să înainteze toată documentația către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Față de dispozițiile Legii nr. 247/2005, OUG nr. 81/2007, unitatea deținătoare sesizată cu soluționarea notificării nu are obligația de a acorda măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri bănești, nici de a propune o anumită sumă ci aceste obligații, conform Legii nr. 10/2001, republicată, se limitează numai la emiterea unei decizii motivate cu propunerea de acordare de despăgubiri, conform art. 29 din Legea nr. 10/2001 și în condițiile speciale ale Legii nr. 247/2005 privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv. Iar în art. 61 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 se prevede în mod expres faptul că valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilit decizia civilă către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Din analiza dispozițiilor art. 29 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, republicată, se poate constata că P. G. al Municipiului București are competența numai de a propune acordare de măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile legii, prin art. 1 alin. 1 Titlul VII care a modificat și completat Legea nr. 10/2001 se reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu mai pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001.
Așadar, recurentul apreciază că M. București are obligația legală de a propune acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv și de a înainta dosarul administrativ Instituției Prefectului Municipiului București în vederea verificării legalității actului emis.
Înainte de a ajunge la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, M. București are obligația să înainteze dosarul către Instituția Perfectului Municipiului București, în vederea întocmirii unui aviz de legalitate. Iar la art. 16 din Titlul VI se prevede în mod expres faptul că, valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001 în sensul acordării de măsuri reparatorii se predau pe bază de procesul-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, numai dacă sunt însoțite de avizul de legalitate al Prefectului.
Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor, în care, în mod întemeiat cererea de restituire a fost respinsă, după care, acestea vot fi transmise evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate în vederea întocmirii raportului de evaluare. Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubiri.
Nu s-a formulat întâmpinare.
Nu s-au depus înscrisuri noi în recurs.
Examinând sentința recurată și ansamblul probelor administrate în cauză în raport de motivele de recurs invocate și de dispozițiile legale incidente, precum și în conformitate cu prevederile art. 3041 C.proc.civ., Curtea constată că recursul declarat de pârât este fondat.
Prin sentința civilă atacată, instanța de fond a procedat, urmare a aplicării deciziei în interesul legii nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, la soluționarea pe fond a notificării dispunând obligarea pârâtului M. București prin Primar, să emită dispoziție motivată prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile legii speciale, respectiv Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Curtea reține incidența la momentul pronunțării tribunalului a art. 16 alin. 21 din titlul sus-menționat, în sensul că dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe, la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate, de către acesta.
Potrivit acestui text de lege care dispune în mod clar și neechivoc, P. Municipiului București nu poate fi obligat la a înainta dispoziția cu propuneri la despăgubiri împreună cu dosarul întocmit direct către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci trebuie să înainteze dispoziția către Prefect, acesta din urmă fiind abilitat să înainteze dispoziția respectivă către Comisie.
Într-adevăr, în cauză s-a pronunțat de către prima instanță o hotărâre judecătorească prin care s-a soluționat pe fond notificarea, însă, la fel de adevărat este și faptul că aceeași instanță a dispus obligarea unității deținătoare la emiterea unei alte dispoziții administrative în baza acestei hotărâri. Așa fiind, nu este vorba doar de o hotărâre judecătorească, ci și de o dispoziție ce urmează a fi emisă de unitatea administrativă.
Textul de lege sus-enunțat face o trimitere clară la dispoziția autorității administrației publice locale, fără a distinge după cum aceasta reprezintă soluționarea notificării de însăși unitatea deținătoare sau aceasta a fost emisă în baza unei hotărâri judecătorești. Ca urmare, cum textul de lege nu distinge, nici instanța de judecată nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).
Mai mult, din interpretarea teleologică a textului de lege mai sus-enunțat rezultă că legiuitorul a dorit ca toate aceste dispoziții de soluționare a notificării să fie evidențiate într-un centralizator, de natură a oferi date statistice și de a fi înaintate după un criteriu comun, fără a lăsa la îndemâna autorității administrației publice posibilitatea de a oferi discreționar, nici măcar exprimate în unități de timp, situații de avantaj unora dintre notificatori.
Curtea reține că atât Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cât și Curtea Europeană, prin jurisprudența sa obligatorie, lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsește de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. Conform unei jurisprudenței CEDO constante, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică.
Adoptarea Legii nr. 247/2005 nu a fost lipsită de semnificație pentru competenta instanței civile, atrase în contextul promovării unei contestații, fie în condițiile art. 26 din Legea 10/2001 (atunci când s-a emis o dispoziție motivată), fie pentru sancționarea refuzului nejustificat de soluționare a notificării (ca în speță), în aplicarea efectelor Deciziei XX/2007 date în interesul legii, întrucât, așa cum s-a arătat anterior, adoptarea acestui act normativ a scindat procedura stabilirii măsurilor reparatorii prin echivalent (cu referire la despăgubiri) în două etape distincte, egal obligatorii. Nu se poate susține că cele statuate prin Decizia XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite ar putea fundamenta un petit ce vizează un aspect ulterior etapelor prevăzute de legea specială de reparație menționată pentru soluționarea notificării, și care excede, deci, controlului de legalitate exercitat de tribunal în limitele acestei legi.
Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
Pe de altă parte, Curtea constată că în Monitorul Oficial nr. 278 din 17 mai 2013 a fost publicata Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist din România.
Referitor la incidența acestui act normativ în cauza dedusă judecății, examinată exclusiv în limitele criticilor de recurs formulate, Curtea va avea în vedere normele imperative cuprinse în art. 4 din această lege, conform cărora „dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi”.
Raportându-se la aceste norme legale, Curtea reține că, în conformitate cu art. 1 alin.2 din Legea nr. 165/2013 „ În situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, singura măsură reparatorie în echivalent care se acordă este compensarea prin puncte, prevăzută în cap. III” din lege.
De asemenea, potrivit art. 50 din aceeași lege, „orice dispoziție referitoare la evaluarea imobilelor potrivit standardelor internaționale de evaluare și la măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzute în Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se abrogă” (lit.b), fiind abrogate totodată „articolele 13, 14, 141, 142, 15 literele a) - d) și f), articolele 16, 17, 18, 181, 182, 183, 184, 185, 186, 187, 188, 189 și articolul 22 din titlul VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv“ al Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, precum și orice dispoziție contrară prezentei legi” (lit.c).
În vederea finalizării procesului de restituire în natură sau, după caz, în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, potrivit art. 17 alin.1 din noua lege, se constituie Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, care „funcționează în subordinea Cancelariei Primului-Ministru și are, în principal, următoarele atribuții: a) validează/invalidează în tot sau în parte deciziile emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii; b) dispune emiterea deciziilor de compensare a imobilelor;…”.
Potrivit art. 21, „în vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entitățile învestite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naționale deciziile care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentație care a stat la baza emiterii acestora și documentele care atestă situația juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv orice înscrisuri cu privire la construcții demolate (alin.1). In ceea ce privește dispozițiile autorităților administrației publice locale emise potrivit Legii nr. 10/2001, acestea „se transmit Secretariatului Comisiei Naționale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect”.
Prin urmare, noul act normativ reglementează o procedură similară Legii nr. 247/2005, de înaintare a acestor dispoziții de soluționare a notificărilor către Comisia Națională, numai după exercitarea controlului de legalitate de către prefect.
Or, câtă vreme prin dispoziții legale exprese se instituie un anumit mecanism de soluționare a notificărilor și, mai mult, etapele pe care acestea trebuie să le urmeze pentru a căpăta finalitate acest mecanism, judecătorului instanței civile nu-i este permis, potrivit art. 4 Cod civil, să statueze pe cale de norme generale, să creeze dreptul într-o materie în care nu există lacună legislativă. Acesta este chemat doar să tranșeze litigii prin interpretarea legii și aplicarea normei de drept incidente.
In consecință, în sistemul românesc s-a creat cadrul legal pentru realizarea drepturilor reclamantei, iar împrejurarea că aceasta invocă termene nerezonabile pentru realizarea dreptului său la măsuri reparatorii, sau ineficiența sistemului adoptat în vederea unei despăgubiri efective prin intermediul autorităților centrale constituie în acest scop, în absența inițierii procedurii în baza normelor speciale mai sus arătate, excede cadrului procesual de față, și, în plus, limitelor competenței instanței civile, în contextul Legii nr. 10/2001.
Pentru considerentele arătate, Curtea, în temeiul art. 312 alin.1 C.proc.civ., va admite recursul formulat de recurentul-pârât, modificând în parte sentința recurată în sensul înlăturării obligației pârâtului M. București prin P. G., de a înainta dosarul administrativ vizând notificarea către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței, care nu au fost criticate în recurs
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurentul-pârât M. BUCUREȘTI prin P. G., împotriva sentinței civile nr. 454 din 08 martie 2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă C. M. și cu intimatul-pârât P. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.
Modifică în parte sentința recurată în sensul că înlătură obligarea pârâtului M. București prin P. G., de a înainta dosarul administrativ vizând notificarea către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 19 septembrie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
I. D. M. I. M.-A. N.-G.
Grefier,
M. C.
Red.M.AN.G.
Tehnodact.C.F./ M.AN.G
2ex./30.09.2013/
T.B.-S.5.-M.G.
| ← Uzucapiune. Decizia nr. 7/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Contestaţie la executare. Decizia nr. 243/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
