Cereri. Decizia nr. 258/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 258/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-02-2013 în dosarul nr. 1066/3/2012
ROMÂNIA
Dosar nr._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 258 R
Ședința publică din data de 07.02.2013
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: S. G.
JUDECĂTOR: G. D. M.
JUDECĂTOR: M. A. M.
GREFIER: M. D.
Pe rol pronunțarea în recursurile declarate de recurentul reclamant MIȚĂ M. și de recurentul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.1315/19.06.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, cauza având, ca obiect, „reparare prejudicii erori judiciare”.
Dezbaterile cauzei și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 31.01.2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, precum și pentru a da posibilitatea părților să depună la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 07.02.2013, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a IV-a civilă, sub nr._, la data de 13.01.2012, reclamantul N. M. a chemat în judecată pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând tribunalului ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata către acesta a sumei de 500.000 euro, cu titlu de daune morale decurgând din privarea de libertate și din condamnarea sa pe nedrept.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a fost arestat preventiv în perioada 28.04.1997 – 04.08.1997, fără ca, pentru primele 30 de zile, aceasta să fi fost supusă controlului judecătoresc, pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat. În continuare, reclamantul a precizat că prin sentința penală nr. 683/04.04.2002, pronunțată de Tribunalul București, Secția I Penală, a fost condamnat la 2 ani închisoare pentru săvârșirea acestei infracțiuni, iar prin decizia penală nr. 808/A/12.12.2002, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția I Penală, pedeapsa a fo st majorată la 3 ani închisoare. Reclamantul a arătat că prin decizia penală nr. 4262/07.10.2002 a Curții Supreme de Justiție, Secția Penală a fost achitat în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d C. proc. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de omor, însă, dată fiind exercitarea de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a recursului în anulare, această hotărâre a fost desființată, prin decizia penală nr. 58/14.03.2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, în complet de 9 judecători, dispunând condamnarea sa la pedeapsa închisorii cu durata de 2 ani pentru săvârșirea infracțiunii de punere în primejdie a unei persoane în neputință de a se îngriji. Reclamantul a mai precizat că a sesizat C.E.D.O., fiind admisă în parte prin Hotărârea pronunțată în data de 07.12.2010 solicitarea sa de constatare a încălcării art. 6 paragraful 1 din Convenție, ca urmare a nerespectării principiului securității raporturilor juridice. În continuare, reclamantul a arătat că prin decizia penală nr. 345/07.11.2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost admisă cererea de revizuire, fiind respins ca nefondat recursul în anulare și menținută decizia de achitare. Reclamantul a susținut că pentru cele 98 de zile de arestare și 14 ani și jumătate de proces a suferit un grav prejudiciu moral, decurgând din atingerea bunei reputații, suferința psihică produsă de lipsirea de libertate și de faptul locuirii în aceeași celulă cu persoane deosebit de periculoase, neglijarea familiei, agravarea stării de sănătate, lipsa fondurilor financiare.
În drept, reclamantul a invocat disp. art. 504-506 C. proc. pen., art. 1357, 1381, 1358 C. civ., art. 5 alin. 1 din Convenție, art. 96 alin. 3 din Legea nr. 303/2004.
În dovedirea cererii, reclamantul a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și a celei testimoniale, ce au fost admise de tribunalul, în temeiul art. 167 alin. 1 C. proc. civ., ca fiind pertinente, concludente și utile soluționării cauzei, sens în care a anexat la dosar certificat de cazier judiciar, acte medicale, acte de stare civilă, mandat de arestare preventivă, hotărâri judecătorești și a indicat ca martori pe numiții M. E. și N. V., declarațiile acestora fiind consemnate și atașate la dosar.
Pârâtul S. R. nu a formulat întâmpinare la cererea de chemare în judecată, însă și-a exprimat poziția procesuală prin reprezentant, solicitând respingerea cererii ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr. 1315/19.06.2012 Tribunalul București- Secția a IV-a Civilă a admis în parte cererea formulată de reclamantul N. M. și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 15.000 lei, cu titlu de daune morale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin sentința penală nr. 683/04.07.2002, pronunțată de Tribunalul București, Secția a II-a penală, în dosarul nr. 3937/2001, a fost schimbată încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina reclamantului N. M., din infracțiunea de omor calificat în cea de părăsire a persoanei în neputință de a se îngriji, fiind condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare. În cuprinsul dispozitivului sentinței penale s-a constatat că pedeapsa este integral grațiată, precum și că acesta a fost arestat preventiv în perioada 28.04.1997 – 04.08.1997.
Apelul declarat împotriva acestei hotărâri judecătorești a fost admis prin decizia penală nr. 809A/12.12.2002, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția I Penală, în dosarul nr. 2799/2002, fiind parțial desființată sentința penală atacată în sensul condamnării reclamantului la pedeapsa închisorii de 3 ani, pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat, reținându-se în esență că moartea victimei nu este un element constitutiv al infracțiunii de părăsire a persoanei în neputință de a se îngriji, fapta reclamantului fiind cea de omor calificat.
Prin decizia penală nr. 4262/07.10.2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, în dosarul nr. 1165/2003, a fost admis recursul reclamantului, fiind casată decizia penală atacată în sensul achitării acestuia sub aspectul infracțiunii de omor calificat, în baza art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit. d C. proc. pen., reținându-se în esență faptul că acesta nu a săvârșit infracțiunea de omor calificat cu vinovăție, ci a executat dispozițiile date de asistenta medicală, fără a cunoaște sau fără a avea obligația de a cunoaște starea medicală a bolnavului.
Împotriva acestei decizii penale a fost declarat recurs în anulare, ce a fost soluționat prin decizia nr. 58/14.03.2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. 260/2004, prin admiterea sa, fiind casată decizia penală nr. 4262/07.10.2003 a Curții Supreme de Justiție, Secția penală, numai cu privire la soluționarea recursului declarat de reclamant, fiind admis recursul acestuia, casată decizia penală nr. 809A/12.12.2002 a Curții de Apel București, Secția I Penală cu privire la admiterea apelului procurorului și desființarea sentinței penale nr. 683/04.07.2002 a Tribunalului București, Secția I Penală, fiind menținută dispoziția de condamnare a reclamantului la pedeaspa închisorii de 2 ani pentru săvârșirea infracțiunii de punere în primejdie a unei persoane în neputință de a se îngriji, cu constatarea totală a grațierii pedepsei.
Reclamantul a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 29.07.2005, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Curtea a constatat că S. R. a încălcat art. 6 paragraful 1 din Convenție ca urmare a nerespectării principiului securității raporturilor juridice, nu însă și din perspectiva duratei procedurii, respingând totodată și cererea de constatare a încălcării art. 5 paragraful 1 din Convenție vizând nelegalitatea măsurii arestării preventive, hotărârea fiind publicată în Monitorul Oficial nr. 399/2011.
Admiterea în parte în sesizării reclamantului a avut în vedere încălcarea principiului securității raporturilor juridice și a egalității armelor, prin admiterea recursului în anulare.
Urmare a pronunțării acestei hotărâri, prin decizia penală nr. 345/07.11.2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr._, a fost admisă cererea de revizuire formulată de reclamant, a fost desființată decizia nr. 58/14.03.2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători, fiind respins ca nefondat recursul în anulare și menținută decizia penală nr. 4262/07.10.2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, Secția Penală.
Prin prezenta cerere de chemare în judecată, reclamantul a solicitat suma de 500.000 euro pentru acoperirea prejudiciului moral suferit de către el, decurgând din arestarea preventivă și condamnarea sa pe nedrept, ținând cont că după revizuirea soluției de condamnare dispuse cu ocazia recursului în anulare, a fost menținută soluția de achitare, considerându-se că nu a avut vinovăție, întrucât a executat dispozițiile date de asistenta medicală.
În ceea ce privește acest prejudiciu invocat de către reclamant, martorul M. E. a declarat că situația financiară a familiei reclamantului era una precară, că starea de sănătate a acestuia s-a înrăutățit, că a fost pus să stea în aceeași celulă cu criminalii și că nu a fost văzut bine de colegi după eliberare.
Tribunalul a reținut din declarația dată de martorul N. V. că starea de sănătate a reclamantului s-a înrăutățit în detenție, că atitudinea acestuia s-a schimbat, fiindu-i frică să mai vorbească cu cineva pentru ca cele spuse să nu fie întoarse împotriva sa și că a fost afectat atât el, cât și familia de titulatura de criminal acordată.
Ambii martori au declarat că reclamantul nu s-a considerat niciodată vinovat pentru fapta comisă, întrucât a îndeplinit un ordin de serviciu și nu exista posibilitatea ca pacientul să fie transportat la un alt spital.
Împotriva sentinței, au declarat recurs reclamantul Miță M. cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
În motivarea recursului declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a arătat că instanța de fond nu a făcut o aplicare corectă a normelor interne privitoare la răspunderea Statului R. pentru prejudiciile cauzate din erori judiciare precizând că art. 504 Cod procedură penală prevede la alin. 1, cazurile ce dau dreptul la reparație, și anume, orice persoană care a fost condamnată definitiv, și anume: orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei, s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta imputată, ori că acea faptă nu există.
Se mai arată că are dreptul la repararea pagubei, și persoana care, în cursul procesului penal a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, însă doar în cazurile expres și limitativ prevăzute în cuprinsul alin. 3, unde se arată în ce mod se putea prevala de dispozițiile alin 2, "privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanța procurorului de revocare a măsurii privative de libertate, prin ordonanța procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin.1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin.1 lit. j."
Recurentul pârât consideră că situația de fapt nu se circumscrie prevederilor art. 504 Cod procedură penală pentru a fi justificată în speță, acordarea de măsuri reparatorii din partea Statului R..
Se precizează că instanța avea obligația de a analiza dacă în speța de față sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 504 Cod procedură penală, având în vedere faptul că acestea reprezintă una dintre normele interne de aplicare a principiilor promovate de Convenție.
În opinia recurentului-pârât, instanța de fond trebuia să constate că în speța de față, pârâtul nu se află în ipoteza reglementată de art. 504 alin. 2 si 3 Cod proc. Penala, întrucât nu există o hotărâre de contestare a neegalității arestării abuzive.
Recurentul pârât mai arată că raportat la natura faptei și complexitatea cauzei, durata detenției de 4 luni nu poate fi apreciată excesivă și faptul că inculpatului i s-a asigurat efectiv un proces echitabil, bucurându-se de toate garanțiile pe care legea i le-a recunoscut în calitate de inculpat în acord cu art. 5 pct. 3-4 și art. 6 CEDO, când pentru măsura arestării preventive nu au mai subzistat motive, s-a dispus de îndată punerea in libertate a inculpatului
În cel de-al doilea motiv de recurs, se arată cu privire la cuantumul daunelor morale în sumă de_ lei, că instanța de fond în mod netemeinici și nelegal a acordat această sumă, în condițiile în care reclamantul nu a administrat probe de natură a dovedit suferințele produse în plan fizic și psihic.
Daunele morale sunt destinate să confere reclamantului o satisfacție echitabilă, dar nu pot fi stabilite într-un cuantum exagerat, nejustificat de circumstanțele speței, să-i confere un folos material necuvenit, fără justificare cauzală în eroarea penală și consecințele acesteia.
Recurentul pârât consideră că nu se poate vorbi de o încălcare a art. 52 alin (3) din Constituția României, având în vedere că textul constituțional nu dă o altă definiție a erorii judiciare ci stabilește că răspunderea se stabilește în condițiile legii. De asemenea, nu se poate vorbi nici de o încălcare a art. 3 din Protocolul 7 la CEDO.
Se precizează că prin Hotărârea definitiva din 07.12.2010 pronunțata de către C.E.D.O, Curtea a declarat cererea admisibila in ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art. 6 paragraful 1 (referitoare la securitatea raporturilor juridice si la durata procedurii) si inadmisibila pentru celelalte capete de cerere.
Prin aceeași hotărâre Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 6 paragraful 1 din Convenție referitoare la securitatea raporturilor juridice si la durata procedurii si a obligat statul sa îi plătească reclamantului N. M. suma de 4.000 euro pentru prejudiciul moral si sumele de 150 si 1000 de euro cheltuieli de judecata,
Se menționează că în mod unanim a fost apreciat atât de către instanțele naționale cât și de către jurisprudența CEDO că o posibilă reparație cu titlu de daune morale nu ar putea avea decât un rol de a diminua un prejudiciu psihic, și nu de a-l acoperi în întregime.
Recurentul reclamant a arătat că la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție se regăsesc repere de apreciere a prejudiciului moral: a) „la evaluarea întinderii despăgubirii pentru prejudicial moral suferit prin arestarea nelegală, instanța - statuând în echitate - a avut în vedere, în principal, criterii referitoare la: suferințele fizice și psihice, expunerea la disprețul public, atingerea gravă adusă onoarei și demnității persoanei, afectarea gravă adusă onoarei și demnității persoanei, afectarea gravă a prestigiului profesional al reclamantului, precum și a personalității sale morale"( Decizia nr.4286/2004); b) "Datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă, în bani a daunelor morale nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat la elementele de fapt.
Astfel, nu poate fi susținută ideea unui prejudiciu efectiv și a beneficiului nerealizat în cazul daunelor morale, unde prejudiciul se localizează la nivelul valorilor personalității umane al suferințelor fizice și psihice.
În recursul declarat de către reclamant, se arată că analiza prejudiciului cauzat trebuie să se raporteze pe de o parte la perioada de arest preventiv, iar pe de altă parte la întreg procesul care a durat din data de 23 aprilie 1997 și până în data de 07.11.2011, așadar pe o perioadă de 14 ani și jumătate, perioadă în care soarta reclamantului cu privire la situația din dosar a fost incertă.
Recurentul reclamant a arătat că instanța de fond nu a avut în vedere la stabilirea despăgubirilor morale această perioadă de 14 ani, în care situația juridică a reclamantului a fost incertă.
La data de 14.03.2005 data pronunțării deciziei NR. 58 de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care reclamantul a fost condamnat definitiv la 2 ani și până la data de 07.11.2011 data pronunțării deciziei penale nr. 345 de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care a fost admisa cererea de revizuire, respectiv pentru o perioadă de 6 ani și 10 luni, reclamantul a avut pe nedrept statutul juridic de persoană condamnată.
Recurentul reclamant a mai arătat că fiind nevoit să se întoarcă la același serviciu pentru a-și putea întreține familia, a fost privit de colegi cu suspiciune si neîncredere, aspect susținut si de martora M. E.. Același sentiment, susține reclamantul, l-a avut zi de zi, fiind nevoit să se prezinte într-un mediu ostil.
Se precizează că instanța de fond nu a avut in vedere si împrejurarea ca pe tot parcursul procesului penal care a durat aproximativ 14 ani si jumătate a avut sentimentul ca poate fi reîncarcerat acasă având bagajul pregătit pentru o astfel de posibilitate, situație confirmată și de martorul N. V..
Se mai arată că sentimentul de nedreptate care l-a copleșit atât pe parcursul arestului, cât și pe parcursul procesului a condus la o intervertire foarte puternica, așa cum a declarat si martorul N., fiindu-i practic frica să mai vorbească pentru ceea ce i se întâmpla, trăind cu impresia că totul poate fi folosit împotriva sa.
Recurentul reclamant a menționat că acasă a rămas soția cu cei doi copii ai săi, acesta neavând posibilitatea să le ofere explicațiile necesare referitoare la faptul ca tatăl lor nu este un criminal așa cum le spuneau vecinii sau colegii. Faptul ca reclamantul, nu a mai avut posibilitatea sa lucreze pe durata arestului si câteva luni după aceasta a creat familiei o stare de nevoie care numai din salariul soției, pe lângă cheltuielile zilnice trebuia să achite si cheltuielile necesare unei apărări calificate.
Se arată că a stat arestat 98 de zile, trăind sub imperiul fricii de a fi condamnat chiar în mod definitiv. În această perioadă datorită stresului reclamantul s-a î,bolnăvit de hipertensiune arteriala, steatoza hepatica, discopatie lombara si culminând cu o cumplită paralizie facială.
Recurentul reclamant a mai precizat că prin mediatizarea în presă, în care s-a scris că a fost arestat, deoarece era un criminal, imaginea acestuia și a familiei sale a avut mult de suferit.
În temeiul Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată, victima să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii.
Se precizează că potrivit reglementării comunitare, se arată, orice persoană are dreptul la libertate și la speranță, nimeni neputând fi privat de libertatea sa, în afara cazurilor în care există motive verosimile de a crede în necesitatea ca cel în cauză să fie împiedicat a săvârși o infracțiune sau a fugi după comiterea acesteia.
În ceea ce privesc recursurile declarate, atât intimatul-pârât, cât și intimatul-reclamant au formulat întâmpinări solicitând respingerea recursului declarat de cealaltă parte, ca fiind nefondat.
Analizând recursurile declarate, prin prisma criticilor formulate, și raportat și la dispozițiile art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea constată că recursurile sunt nefondate și le va respinge ca atare, pentru considerentele care vor urma.
În ceea ce privește recursul formulat de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Curtea reține următoarele aspecte:
În conformitate cu dispozițiile art. 504 Cod procedură penală, persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate, sau, căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal, trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j. Are dreptul la repararea pagubei suferite, și persoana care a fost privată de libertate după ce as intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.
În cauza de față, sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 504 – 506 Cod procedură penală, întrucât reclamantul pe de o parte, a fost arestat preventiv timp de 98 de zile, iar pe de altă parte, a fost condamnat definitiv, prin decizia nr. 58/2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Astfel, prin sentința penală nr. 683/2002 a Tribunalului București - Secția I Penală a fost condamnat în baza art. 314 alin. 1 Cod penal cu aplicarea art. 13 Cod penal la pedeapsa închisorii de 2 ani.
Prin decizia penală nr. 808/A din 12 decembrie 2002 a Curții de Apel București - Secția I, a fost admis apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul București si a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 3 ani în temeiul art.174 - 175 lit. d, i cu aplicarea art. 7 4-76 Cod penal.
Prin decizia penala nr. 4262 din 7 octombrie 2002 a Curții Supreme de Justiție – Secția Penală, reclamantul a fost achitat in baza art.11 pct.2 lit. a raportat la art.10 lit. d Cod procedura penala pentru săvârșirea infracțiunii prevăzuta de art. 26 raportat la art.175, 175 lit. d, i, cu aplicarea art.7 4, 76 din Codul Penal.
Împotriva acestor hotărâri a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție care a fost soluționat prin decizia penală nr. 58 pronunțată la data de 14 martie 2005 in dosarul nr.260/2004 al Înaltei Curți de Casație si Justiție Completul de 9 Judecători, in sensul condamnării reclamantului la pedeapsa închisorii de 2 ani in baza art. 314 alin. 1 Cod penal cu aplicarea art. 13 Cod penal.
La data de 28 iulie 2005 s-a sesizat in temeiul dispozițiilor art.34 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, Curtea Europeana a Drepturilor Omului cu privire la încălcarea de către instanța româneasca a drepturilor ocrotite de Convenție, sesizare care a fost înregistrata sub nr.28.162/05.
Prin hotărârea din data de 07.12.2010 pronunțata de Curtea Europeana a Drepturilor lui, publicata in Monitorul Oficial nr.399 din data de 07.06.2011 a fost admisa in parte solicitarea reclamantului și s-a hotărât ca a fost încălcat art. 6 paragraful 1 din Convenție, ca urmare a nerespectării principiului securității raporturilor juridice.
Ca urmare a pronunțării acestei hotărâri in temeiul dispozițiilor art. 4081 Cod procedura penală, s-a formulat cerere de revizuire iar prin decizia penala nr.345/07.11.2011 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de 5 Judecători în baza art. 4081 alin. (1) și alin. (11) lit. a) C. proc. pen., a fost admisa cererea de revizuire, a fost desființată în totalitate decizia nr. 58 din 14 martie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Completul de 9 Judecători și rejudecând, a respins ca nefondat, recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței penale nr.683 din 4 aprilie 2002 a Tribunalului București - Secția I Penala, a deciziei penale nr. 808/A din 12 decembrie 2002 a Curții de Apel București – Secția I-a Penală și a deciziei penale nr. 4262 din 7 octombrie 2002 a Curții Supreme de Justiție - Secția Penala, menținând decizia penală nr. 4262 din 7 octombrie 2002 a Curții Supreme de Justiție - Secția Penala.
Art. 504 Cod procedura penala prevede ca are dreptul la repararea pagubei și persoana care a fost privata în mod nelegal de liberate în cadru procesului penal, dacă această nelegalitate a fost constata printr-o hotărâre de achitare.
Această ipoteză se aplica in cauza de fata întrucât în urma soluționării procesului, numitul Miță M. a fost achitat în mod definitiv, fiind evident că și privarea de libertate a unei persoane nevinovate si care a fost achitată definitiv este nelegala. Într-o astfel de ipoteză, nu este nevoie de o hotărâre care să constate expres că privarea de liberate este nelegală.
Scopul art. 504 Cod procedură penală este o cale de a materializa principiul constituțional, potrivit căruia, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale și a permite repararea prejudiciilor Cauzate, atât prin condamnarea nelegală, cât și prin privarea nelegală de libertate din cursul procesului penal. Răspunderea statului este o răspundere directă, limitată la prejudiciile cauzate procedurii judiciare săvârșită în procesele penale, prin dispozițiile art. 504-506 Cod procedură penală, reglementându-se o procedură specială prin care persoana față de care s-a comis o eroare judiciară, poate solicita statului repararea prejudiciului suferit.
Raportând cele expuse la starea de fapt constatată în cauză prin probele de la dosar, Curtea de apel constată că în mod legal instanța de fond a reținut incidența acestor dispoziții procedurale și faptul că este antrenată răspunderea statului.
În ceea ce privește critica din cel de-al doilea motiv de recurs referitoare la cuantumul daunelor morale acordare de către instanța de fond, Curtea constată că și acest motiv de recurs este neîntemeiat.
În cauză, cu probatoriile administrate, înscrisuri și martori, a fost dovedită existența unui prejudiciu psihic suferit. Astfel, din depozițiile martorilor audiați, a rezultat că reclamantul a suferit anumite traume psihice, drept urmare a arestării sale preventive și a pronunțării hotărârii de condamnare.
Daunele datorate de către stat, trebuie să reprezinte o justă și integrală despăgubire, și să cuprindă pierderea pe care reclamantul a suferit-o și beneficiul de care a fost lipsit.
Curtea de apel constată astfel că în ceea ce privește cuantumul daunelor morale, acesta a fost stabilit în mod corect de către instanța de fond la 15.000 lei, atâta timp cât în cauză sunt întrunite condițiile formale pentru existența unei erori judiciare în privința reclamantului, Curtea neputând statua asupra nelegalității acestei măsuri, în afara cadrului stabilit de art. 504 Cod procedură penală.
În ceea ce privește recursul declarat de către reclamant, și acesta este considerat a fi neîntemeiat.
Cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate, echivalente ale unui prejudiciu nepatrimonial, este de menționat că acesta include o doză de aproximare, instanța trebuind să aibă în vedere mai multe criterii, precum consecințele negative suferite de către reclamant pe plan psihic, fizic, cât și importanța valorilor lezate și modul în care au fost afectate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată viața familială, profesională și socială.
Dispozițiile legii interne și ale Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale nu dau dreptul în mod automat la despăgubiri pentru prejudiciul moral, și nici la un anumit cuantum al reparației, prejudiciul suferit trebuind să fie dovedit.
Referitor la cuantumul despăgubirilor acordate cu titlu de prejudiciu moral, cuantificarea acestora, și respectiv dovedirea lor ridică anumite probleme atât pentru solicitant, cât și pentru instanța de judecată. Daunele morale sunt destinate să confere o satisfacție echitabilă, dar ele nici nu pot să fie stabilite într-un cuantum exagerat, nejustificat față de circumstanțele speței deduse judecății, ele trebuind să aibă o justificare raportat la eroarea penală produsă și la consecințele acesteia.
Se impune ca instanța să țină cont atât de valorile personal nepatrimoniale lezate, dar și de circumstanțele particulare ale speței. Instanța trebuie să judece în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei.
Trebuie reținute în speță astfel, și circumstanțele particulare ale speței de față, și anume aspectul că ulterior emiterii deciziei nr. 58/2005 de Înalta Curte de Casație și Justiție (prin care a fost admis recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a menținut dispoziția de condamnare a numitului Miță M. la 2 ani închisoare), reclamantul a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului reclamând încălcarea dreptului prevăzut de art. 6 din Convenție pe motivul condamnării sale în urma unui recurs în anulare introdus de Procurorul General și pe motivul duratei excesive a procedurii.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat cererea admisibilă numai în ceea ce privesc capetele de cerere întemeiate pe art. 6 paragraful 1 din Convenție referitoare la securitatea raporturilor juridice și la durata procedurii și inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere, decizând că a fost încălcat art. 6 paragraful 1 din Convenție, ca urmare a nerespectării principiului securității raporturilor juridice și că nu a fost încălcat art. 6 paragraful 1 din Convenție, ca urmare a duratei procedurii și a reținut că S. R. trebuie să plătească 4000 euro prejudiciu moral și 150 euro cheltuieli de judecată.
Este de reținut faptul că s-a concluzionat că promovarea recursului în anulare nu era direct accesibilă reclamantului, ci doar Procurorului General, și viza aprecierea faptelor și probelor dosarului, nereferindu-se la descoperirea unei noi fapte relevante sau la nerespectarea unei garanții procesuale esențiale, fiind astfel reținute aspecte procedurale.
Urmare a pronunțării hotărârii C.E.D.O petentul a formulat o cerere de revizuire care a fost admisă, iar prin decizia penală nr. 345/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a desființat decizia nr. 58/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respingându-se ca nefondat recursul în anulare declarat de Procurorul General împotriva decizie nr. 4262/2003 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție și menținând decizia.
Întrucât instanța de recurs analizează în prezentul litigiu, inclusiv aspectele legate de netemeinicie, în condițiile art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea consideră corectă hotărârea tribunalului, deoarece, pentru o parte a prejudiciului moral suferit de către reclamant, acestuia i-au fost acordate despăgubiri de către Curtea de la Strasbourg, iar pe de altă parte, suma de 15.000 lei apare ca fiind echitabilă și rezonabilă, raportat la ceea ce s-a reținut ca fiind fapta ilicită a statului.
Trebuie reținut că nu se pot acorda despăgubiri pentru aspecte în legătură cu care acestea au fost acordate prin hotărârea instanței europene. În această ordine de idei, trebuie observat și faptul că în ceea ce privește caracterul nelegal al arestării preventive, acesta a fost stabilit retroactiv numai pentru motive de procedură, și nu pentru considerente care țin de analiza elementelor constitutive ale infracțiunilor reținute.
Astfel, ținând cont de atât de valorile personal nepatrimoniale lezate, în ceea ce-l privește pe numitul Miță M., dar în egală măsură și de circumstanțele particulare ale speței, așa cum acestea au fost expuse, Curtea de Apel consideră că aprecierea instanței de fond referitoare la cuantumul daunelor morale, este corectă și legală, urmând a fi menținută și de către instanța de recurs.
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea de Apel consideră că și recursul declarat de către reclamant pe aspectul cuantumului daunelor morale acordate este nefondat, urmând a fi respins ca atare.
În consecință, Curtea va respinge ambele recursuri ca nefondate conform art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, ambele recursuri declarate de recurentul reclamant Miță M. și de recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr.1315/19.06.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 07.02.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
S. G. G. D.-M. M. A.-M.
GREFIER
M. D.
Red. SG
Tehnored. GC – 2 ex
20.02.2013
Jud. fond D. N. T.
| ← Strămutare. Sentința nr. 42/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 348/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
