Pretenţii. Decizia nr. 1033/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1033/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 30-04-2013 în dosarul nr. 54046/3/2010
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ,CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1033 R
Ședința publică de la 30 Aprilie 2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE A. C. B.
Judecător M. G. R.
Judecător B. A. S.
Grefier C. S.
MINISTERUL PUBLIC – P. de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror N. P..
Pe rol soluționarea recursului civil formulat de recurenții-reclamanți P. M., P. R., U. D. V., în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile numărul 2247/13.12.2012 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns avocat Ș. V. pentru recurenții-reclamanți lipsă, cu împuternicire avocațială aflată la fila 7 din dosar, lipsă fiind și reprezentantul intimatului-pârât.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că pentru acest termen de judecată procedura de citare cu părțile a fost legal îndeplinită, au fost comunicate motivele de recurs; la data de 29.04.2013 s-a depus la dosar cerere formulată de apărătorul recurenților-reclamanți prin care solicită să nu se dispună nicio măsură în lipsa sa, motivat de faptul că în aceeași zi este nevoit să se prezinte și la I.C.C.J. și nu cunoaște dacă va putea fi prezent la strigarea cauzei la ordine.
La strigarea cauzei la ordine, se prezintă avocat Ș. V. pentru recurenții-reclamanți și precizează instanței că renunță la cererea depusă la dosar la data de 29.04.2013. Mai arată faptul că nu cunoaște care este poziția reprezentantului parchetului care, la instanța de fond, a fost de acord cu obligarea statului la despăgubiri și că nu mai are alte cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat.
Curtea, din oficiu, invocă motivul de ordine publică al nepronunțării instanței de fond asupra excepției de autoritate de lucru judecat, invocată prin întâmpinarea depusă la instanța de fond de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, fila 153 – 154 dosar fond, cu privire la capătul de cerere privind daunele materiale, în legătură cu terenul care se solicită a fi restituit, situat în . asupra acestui motiv de ordine publică invocat din oficiu, cât și asupra recursului formulat.
Avocat Ș. V. pentru recurenții-reclamanți având cuvântul, precizează instanței că instanța de fond nu a manifestat nicio preocupare cu privire la daunele materiale, terenul există în natură și poate fi restituit pe baza hotărârii din anul 1957 declarată ca anulată în totalitate la data de 05.05.1990 prin decizie de către Tribunalul Suprem. Solicită casarea cu trimitere a sentinței pronunțată de Tribunalul București pentru soluționarea excepției, instanța de fond ar trebui să verifice cine este deținătorul imobilului în prezent pentru că restul de 1696 m.p. nu au fost predați, deși s-a făcut dovada că s-au luat. Acest teren se află fie la RAPPS, fie la primărie.
Având cuvântul asupra recursului, consideră că este admisibil în totalitate, consideră că se impune casarea cu trimitere pentru stabilirea daunelor morale. Spre deosebire de procedura generală, Legea nr. 221/2009, cazul acesta este unul special. Există hotărârea de condamnare a autorului recurenților, această hotărâre fiind nelegală și netemeinică și a fost anulată prin decizia Tribunalului Suprem, așa cum a arătat anterior. Momentul când a început să curgă termenul de aplicabilitate a fost data de 11.06.2009. Legea nr. 221/2009 a statuat că trebuiesc acordate daune morale pentru condamnările cu caracter politic, iar termenul de 18 luni prevăzut de procedura penală a fost automat prelungit la 3 ani prin Legea specială nr. 221/2009, ca o consecință și pentru acest aspect consideră că sentința instanței de fond trebuie casată. De altfel, art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional, legiuitorul adoptând un nou text de lege pentru art. 5 alin. 1, dar nu și pentru litera a din acest articol.
Reprezentantul Parchetului având cuvântul, solicită admiterea excepției autorității de lucru judecat și respingerea recursului formulat în temeiul Legii nr. 221/2009 și art. 504 – 506 C. pr. pen.
CURTEA
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a III-a Civilă sub nr._ reclamanții P. M., P. R. și U. D. V. au chemat în judecată pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, pentru ca prin hotărârea ce o va pronunța instanța să dispună obligarea la plata de daune morale și materiale pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării autorului lor P. D., prin sentința penală nr. 90/1957.
În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că prin sentința penală 90/30.12.1957 pronunțată de Tribunalul M. al Regiunii a II- a Militare București, bunicul reclamanților a fost condamnat la 5 ani închisoare și confiscarea întregii averi.
Prin decizia nr. 53/1990 Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare formulat de Procurorul general și a casat hotărârea de condamnare. Reclamanții au formulat în temeiul Legii 10/2001, cerere de restituire a imobilului situat în corn. Snagov confiscat prin hotărârea de condamnare.
Prin sentința civilă nr. 372/18.04.2003 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă imobilul situat în . teren și construcție, a fost restituit reclamanților; imobilul a fost dobândit de autorul reclamanților prin contractul aut._/ 4.06.1940.
Întrucât prin procesul verbal de predare primire deținătorul terenului, S.R.I. a predat doar suprafața de 304 mp și construcția, se solicită restituirea diferenței de teren de 1696 mp.
În drept, reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii 221/2009.
Prin cererea precizatoare formulată la 03.11.2011 reclamanții au solicitat și restituirea bunurilor mobile confiscate prin procesul verbal nr. 3507/1957.
Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, invocând totodată autoritatea de lucru judecat cu privire la dreptul pretins asupra imobilului teren situat în . de sentința civilă nr. 1399/04.12.2009 a Tribunalului București irevocabilă.
În dovedirea acțiunii s-au depus de către părți la dosar, înscrisuri.
Prin sentința civilă nr. 2247/13.12.2012 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a Civilă, s-a respins acțiunea.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a constatat următoarele:
Potrivit art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea 221/2009, persoana care a suferit o condamnare cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 dec. 1989, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul II, inclusiv, pot solicita tribunalului acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent, în condițiile Legii 10/2001 sau ale Legii 247/2005.
Reclamanții au solicitat și obținut restituirea imobilului din . Legii 10/2001, care prevede și posibilitatea contestării dispoziției de restituire, în procedura și cu termenele prevăzute de lege.
În consecință reclamanții nu mai au posibilitatea legală de a solicita în procedura Legii 221/2009 alte măsuri reparatorii pentru daunele materiale. În ce privește bunurile mobile confiscate, acestea nu au fost indicate, iar reclamanții nu au solicitat evaluarea lor.
Cu privire la cererea de acordare a daunelor pentru repararea prejudiciului moral suferit se reține că prin sentința nr. 90/ 1957 pronunțată de Tribunalul M. București, autorul reclamanților P. D. (în prezent decedat) a fost condamnat la 5 ani închisoare corecțională pentru crima de activitate intensă contra clasei muncitoare prevăzută de art. 193/1 Cod Penal.
În conformitate cu art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea 221/ 2009 orice persoană care a suferit o condamnare cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul II inclusiv, poate solicita acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii tribunalului în raza căruia este situat domiciliul.
Aceste dispoziții au fost declarate neconstituționale, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a teza I, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/ 25.10.2010, însă ele rămân aplicabile cât privește termenul în care poate fi formulată acțiunea, asupra căruia Curtea nu a fost sesizată.
Prin derogare de la dreptul comun, aceste dispoziții au creat posibilitatea ca și moștenitorii persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 dec. 1989 să se poată adresa instanțelor judecătorești în vederea acordării daunelor morale rezultate din încălcarea drepturilor și libertăților autorilor lor.
În conformitate cu art. 7 din Decretul 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, capacitatea de folosință începe de la naștere și încetează la moartea persoanei fizice.
Capacitatea de folosință este definită ca fiind capacitatea de a avea drepturi și obligații.
Spre deosebire de drepturile cu conținut patrimonial (cum sunt drepturile reale sau de creanță) care se transmit prin moștenire (legală sau testamentară) drepturile personale nepatrimoniale, cum este dreptul la libertate, dreptul la viață, etc., se sting odată cu încetarea din viață a persoanei a cărei capacități de folosință încetează.
Prin urmare, reclamanții, în calitate de descendenți de gradul II ai defunctului lor bunic, nu sunt îndreptățiți să solicite acordarea de daune morale pentru încălcarea drepturilor si libertăților altei persoana, aceste drepturi nefiind transmisibile.
Împotriva acestei sentințe, reclamanții au formulat recurs în termen legal.
În motivarea căii de atac întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7-9 Cod procedură civilă, s-au arătat următoarele:
Sub aspectul respingerii cererii de acordare a daunelor morale, instanța a interpretat greșit prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009, în sensul că acestea pot fi acordate numai în persoana celui ce a suferit și a executat pedeapsa politică aplicată - și nu altor persoane din familia sa.
S-a arătat că art. 5 alin. l din Legea nr. 221/2009 nu a fost modificat (fiind declarat neconstituțională doar prevederea de la lit. a, prin Deciziile nr. 1358 și 1360 din 21.10.2010 ale Curții Constituționale), iar legea în vigoare după data de 25.10.2010, indică rudelor de gradul al II-lea, posibilitatea de a solicita daune morale pentru prejudiciul suferit de autorul lor, condamnat ilegal în perioada comunistă, situație în care se află și reclamanții - recurenți.
S-a arătat că este de notorietate faptul că întreaga familie a unui condamnat politic suferea tot felul de privațiuni și îngrădiri a drepturilor acestora, cu evidente și concrete privațiuni materiale, datorată dosarului de cadre, astfel că cererea apare și mai fundamentată, sens în care se solicită admiterea recursului si obligarea pârâtului la plata de daune morale - de 100.000 euro.
Sub aspectul neacordării daunelor materiale, s-a arătat că a fost solicitată restituirea în natură a bunurilor confiscate prin hotărârea din anul 1957, respectiv 1696 m.p. teren fără construcții situat în localitatea Snagov, în jurul Vilei 23 și teren de 304 m.p. care a fost retrocedat în urma unui proces civil de revendicare, acestea fiind predate de deținătorul acestora, Serviciul R. de Informații.
Situația acestui bun imobil se prezintă astfel: terenul de 2000 m.p. a fost cumpărat de autorul reclamanților în anul 1940 cu actul depus la dosar; pe acest teren se află o vilă denumită Vila 23 Snagov; urmare a condamnării și confiscării întregii averi, acest teren de 2000 m.p. și vila situată pe acesta, au fost preluate de către Stat; după anul 1990 imobilul a fost în administrarea R.A.A.P.P.S.; printr-o hotărâre de Guvern - Vila 23 și 304 m.p. pe care aceasta este amplasată, au fost trecute în administrarea Serviciului R. de Informații, dar nu și restul de teren de până la 2000 m.p.; reclamanții câștigând în justiție retrocedarea acestui imobil, S.R.I. în calitatea sa de „deținător” le-a retrocedat Vila 23 și terenul de 304 mp. pe care aceasta era edificată, pentru că numai atât primise în administrare prin Hotărârea de Guvern și nu putea retroceda mai mult decât avea.
Restul de teren de 1.696 m.p. nu se află în administrarea sau folosința S.R.I., însă în prezent există tot în posesia Statului (indiferent cine îl are în evidențele sale, R.A.A.P.P.S. sau Primăria Snagov) și esențial este faptul că acest teren nu este vândut nici unei persoane și nu este construit în vreun mod, nici în totalitate și nici parțial, astfel că poate fi restituit în natură.
S-a arătat că restituirea în natură a întregului imobil de 2000 m.p. și a Vilei 23, trebuia făcută imediat după anularea hotărârii de condamnare prin decizia Tribunalului Suprem din 05 mai 1990, pentru că anularea confiscării repunea în drepturi automat pe cel căruia i se luase fără drept bunul său, moștenitorii acestuia beneficiind din plin de acest drept, de a li se retroceda bunul confiscat inițial, ilegal.
Recurenții au mai arătat că deși au depus întreaga documentație explicită la dosar, din care rezulta dreptul la restituirea celor 1696 m.p. confiscați ilegal și nerestituiți, instanța a considerat că bunurile confiscate au fost restituite integral, respingând și acest capăt de cerere, deși art. 5 alin. 1 litera „b” din Legea nr. 221/2009 nu a fost declarat neconstituțional.
S-a solicitat admiterea recursului și a obligarea pârâtului S. R. prin M.F.P., la restituirea în natură a terenului de 1.696 m.p. situat în Snagov.
La termenul de judecată din 30.04.2013, Curtea, din oficiu, a invocat motivul de ordine publică al nepronunțării instanței de fond asupra excepției de autoritate de lucru judecat, invocată prin întâmpinarea depusă la instanța de fond de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, fila 153 – 154 dosar fond, cu privire la capătul de cerere privind daunele materiale, în legătură cu terenul care se solicită a fi restituit în natură, situat în .>
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate și în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea apreciază că se impune admiterea recursului, cu consecința casării în parte a sentinței recurate, pentru următoarele considerente:
Cu titlu prealabil, Curtea apreciază ca necesară, lămurirea limitelor în care se impune a fi evaluată legalitatea și temeinicia sentinței recurate, față de faptul că reclamanții au invocat prin susținerile orale ale motivelor recursului, un nou temei de drept al despăgubirilor solicitate, respectiv art. 504 – 506 C. pr. pen.
Conform art. 316 raportat la art. 294 alin. 1 C.pr.civ., în recurs nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată, nici nu se pot face cereri noi. Potrivit art. 3041 raportat la art. 304 partea introductivă C.pr.civ., instanța de recurs învestită cu soluționarea căii extraordinare de atac, realizează controlul judiciar asupra hotărârii primei instanțe, prin prisma argumentelor critice expuse de recurent, în legătură cu modul în care instanța de fond a apreciat temeinicia cererilor și apărărilor ce s-au formulat în mod concret în fața acesteia.
În considerarea acestor limite, recurenții nu sunt îndreptățiți să pretindă instanței de recurs, evaluarea din perspectiva unor noi temeiuri de drept, ce nu au fost invocate în fața primei instanțe.
Asupra capătului de cerere în acordarea daunelor morale:
Reclamanții indică autorul față de care se consideră îndreptățiți la solicitarea pretențiilor, ca fiind bunic al acestora.
Conform art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/02.06.2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței obligarea statului la acordarea despăgubirilor.
Deși reține acest text și calitatea reclamanților de descendenți de gradul al II-lea ai defunctului lor bunic, instanța de fond motivează în înțelesul că aceste dispoziții au fost declarate neconstituționale, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/25.10.2010, considerând că rămân aplicabile cât privește termenul în care poate fi formulată acțiunea.
Interpretarea este eliptică, urmând a fi completată cu cele ce urmează, cu menținerea modalității de soluționare a capătului de cerere privind daunele morale solicitate.
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010 s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Potrivit acestor dispoziții, care au format temei al capătului de cerere în discuție, „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 569/2001, cu modificările și completările ulterioare.”
Prin declararea neconstituționalității acestor dispoziții, Curtea Constituțională a constatat, în esență, că legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989, de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens, au fost inițiate și adoptate reglementări privind: 1. restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnați din motive politice;
3. acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi, statul creând cadrul legislativ care să garanteze realizarea dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba despre o restituire în natură sau de acordarea unei despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii în natură.
Reglementările adoptate au ținut seama de Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096 (1996) intitulată „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și nr. 1481 (2006), intitulată „Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist”. Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei (la care România a aderat prin Legea nr. 64/1993 pentru aderarea României la Statutul Consiliului Europei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I. nr. 238 din 4 octombrie 1993), având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică, să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate (sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil) și, atâta timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.
Curtea Constituțională a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior – ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Totodată, Curtea Constituțională a apreciat că nu poate exista decât o obligație „morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).
Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecký contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei). În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții.
Prin urmare, Curtea a constatat că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul – lege nr.118/1990 și Legea nr.221/2009, având acest scop.
Este adevărat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art. 61 din Legea fundamentală, potrivit căruia "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării" - este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Însă, Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.
În concluzie, instanța de contencios constituțional a stabilit că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art.5 alin.1 lit.a teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. 3 și 5 din legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.
Totodată, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 142 alin. 1 - potrivit cărora "Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției" - și al art. 1 alin. 5 din Constituție - potrivit căruia "În România, respectarea [...] legilor este obligatorie" - Curtea a constatat că reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată.
Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. 11 din Legea nr.221/2009, introduse prin art. I pct.2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile primului alineat din același articol, instanța de contencios constituțional a constatat că trimiterile la lit.a) a alin.1 al art.5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin.1 lit.a teza întâi din Legea nr.221/2009 ca fiind neconstituțional.
Potrivit prevederilor art.147 alin.1 din Constituție, dispozițiile din legile constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, legiuitorul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Urmare a epuizării termenului menționat de textul constituțional, fără ca dispozițiile cenzurate să fie puse în acord cu legea fundamentală, se constată că dispozițiile art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009 și-au încetat efectele, ceea ce duce la lipsirea de suport legal a capătului de cerere introductiv de instanță. Textul declarat neconstituțional era cel care reglementa dreptul subiectiv civil și pretins în litigiul pendinte, iar încetarea efectelor acestei dispoziții legale are drept consecință, lipsirea de temei de drept substanțial, a cererii reclamanților de acordare a despăgubirilor morale.
În ipoteza particulară prevăzută de art.147 din Constituție, se reține că abrogarea, explicită sau implicită, a unei norme juridice nu echivalează ca efect juridic, cu încetarea efectelor unei norme juridice ca urmare a declarării neconstituționalității lor. Aceasta întrucât în prima situație este vorba de un conflict de legi în timp, abrogarea provenind de la legiuitor, iar problema ridicată ține de aplicarea legii materiale în timp, în timp ce declararea neconstituționalității unei prevederi legale duce la încetarea efectelor acesteia, nu provine de la legiuitor și nu poate da naștere conflictului de legi în timp, norma încetând pur și simplu să mai existe.
Astfel, se reține că, dacă s-ar considera că instanța este ținută de temeiul de drept în vigoare la data formulării acțiunii și este în drept a ignora declararea neconstituționalității acestuia pe parcursul judecății, s-ar goli de conținut însăși procedura controlului de constituționalitate.
O atare concluzie este cu atât mai clară pentru ipoteza în care neconstituționalitatea este invocată pe parcursul unui proces pendinte, astfel cum art.29 din Legea nr. 47/1992 o permite în mod expres, în orice fază a procesului. Or, dacă declararea neconstituționalității nu ar avea nici un efect pentru un proces pornit (și în care s-a pronunțat o hotărâre nedefinitivă), atunci nu și-ar mai avea rostul nici posibilitatea invocării excepției în aceste condiții, și nici nu s-ar prevedea suspendarea judecății litigiului (în vechea reglementare) sau o cale de atac extraordinară, de retractare, pentru cazul admiterii excepției (după modificările aduse prin Legea nr. 177/2010 Legii nr.47/1992 și Codului de Procedură Civilă, în art.322).
De altfel, Curtea Constituțională s-a pronunțat cu privire la întinderea efectelor deciziilor prin care se constată neconstituționalitatea unor dispoziții legale (exemplificativ, Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999).
Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, se constată că se impune menținerea soluției adoptate în acest capăt de cerere de către prima instanță, deoarece solicitarea reclamanților a fost fondată pe dispoziții legale ce au fost constatate de instanța de contencios constituțional, ca fiind contrare legii fundamentale.
Asupra capătului de cerere în acordarea daunelor materiale:
Se observă că motivele recursului privesc sub acest aspect, doar respingerea solicitării de restituire în natură a terenului de 1.696 m.p. situat în Snagov.
În această privință, instanța de fond a notat că reclamanții nu mai au posibilitatea legală de a solicita în procedura Legii 221/2009 alte măsuri reparatorii pentru daunele materiale, deoarece au solicitat și obținut restituirea imobilului din . Legii 10/2001, care prevede și posibilitatea contestării dispoziției de restituire, în procedura și cu termenele prevăzute de lege.
Nu s-a menționat însă de către judecătorul fondului, dacă suprafața de teren la care face referire, este cea totală indicată de către reclamanți ca fiind 2.000 mp (din care ei înșiși susțin a fi fost restituită suprafața de 304 mp), nici nu se indică înscrisurile cauzei pe care s-a întemeiat această concluzie, pentru a clarifica susținerile reclamanților.
Mai mult decât atât, notând greșit că intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, nu a formulat întâmpinare, instanța de fond omite să se pronunțe asupra apărării acestuia cu caracter peremptoriu, referitoare la autoritatea (puterea) de lucru judecat în privința dreptul pretins asupra imobilului teren de 1.696 mp situat în . deriva din sentința civilă nr. 1399/04.12.2009 a Tribunalului București - Secția a V-a Civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 43A/24.01.2011 a Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie, irevocabilă prin decizia civilă nr. 58/11.01.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (pronunțate în dosarul nr._/3/2008).
Aceste aspecte asupra cărora instanța de fond a fost învestită să se pronunțe, au rămas neelucidate, făcând imposibilă efectuarea controlului de legalitate de către instanța de recurs, în privința capătului de despăgubiri materiale, ceea ce impune în temeiul art. 312 al. 2 si 5, raportat la art. 304 pct. 9 Cod de procedura civila, admiterea recursului si casarea în parte a sentinței recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instante.
La rejudecare, se va avea în vedere verificarea apărării invocate de către intimatul-pârât prin întâmpinare, după depunerea completă a înscrisurilor doveditoare ale parcursului procesual al cererilor de restituire în natură a terenului situat în Snagov, precum și verificarea suprapunerii acestei judecăți cu cea precedentă, pentru a se observa dacă se impune cercetarea în continuare a fondului dreptului.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenții-reclamanți P. M., P. R., U. D. V., în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile numărul 2247/13.12.2012 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._ .
Casează în parte sentința recurată și trimite cauza spre rejudecarea capătului de cerere privind despăgubirile materiale.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 30 Aprilie 2013.
Președinte, A. C. B. | Judecător, M. G. R. | Judecător, B. A. S. |
Grefier, C. S. |
Red. ACB/ Tehnored. ..
Tribunalul București – Secția a III-a Civilă
Judecător: S. M.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 435/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 1977/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
