Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr. 2026/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2026/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 09-12-2013 în dosarul nr. 2000/1748/2009*
Dosar nr._
(1915/2013)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 2026
Ședința publică de la 09.12.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. A.
JUDECĂTOR - F. P.
JUDECĂTOR - C. M. T.
GREFIER - RĂDIȚA I.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul-reclamant M. C., împotriva deciziei civile nr. 443.A. din 22.04.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă, A. I..
P. are ca obiect – partaj bunuri comune.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă, recurentul-reclamant, M. C., personal și asistat de avocatul, C. M., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013, eliberată de Baroul București, intimata-pârâtă, A. I., personal și asistată de avocatul, Caștalin I., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Se învederează depunerea unei întâmpinări la dosar, în data de 29.11.2013, din partea intimatei-pârâte, A. I., care a fost comunicată.
Avocatul recurentului reclamant face dovada achitării taxei judiciare de timbru în sumă de 10,00 lei și timbrului judiciar în valoare de 0,15 lei, care au fost anulate de instanță.
Curtea procedează la identificarea recurentului reclamant, M. C., care prezintă C.I. . nr._/01.09.1989, precum și a intimatei, A. I., care prezintă C.I. . nr._/29.06.2009.
Având cuvântul, avocatul recurentului reclamant, solicită ca în această fază procesuală să se efectueze o adresă către expertul G. C., care a efectuat expertiza în cauză, prin care se va solicita să precizeze care este valoarea pentru fiecare parte din imobil, pentru că din concluziile expertizei rezultă o valoare globală.
Avocatul intimatei-pârâte, având cuvântul, precizează că nu are probe de solicitat, în afara celor aflate la dosar, și că se opune efectuării adresei către expert, întrucât problemele legate de expertiză, trebuiau clarificate în faza apelului.
Curtea, în urma deliberării, va respinge cererea formulată de avocatul recurentului-reclamant, considerând cererea ca fiind o completare la raportul de expertiză, fiind inadmisibilă în recurs, conform art. 305 C.p.civ.
Părțile, prin reprezentanți, având pe rând cuvântul declară că nu mai au cereri de formulat și probe de solicitat.
Curtea având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat și probe de solicitat constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Avocatul recurentului-reclamant, având cuvântul, face referire la aspectele reținute de instanța de apel în considerente și anume faptul că: îmbunătățirile aduse imobilului, respectiv, racordarea la gaze, construcțiile anexe edificate în timpul căsătoriei, dar și sporul de valoare adus construcției, reprezintă bunuri comune, însă fără a motiva decizia sub acest aspect și fără a înlătura probele din dosar pe aceste aspecte, instanța a respins în totalitate cererea de partajare a bunurilor comune.
De asemenea, ei au susținut calitatea de bunuri comune a corpului B de clădire care a fost finalizat în anul 1996, conform concluziilor din raportul de expertiză; a corpului de legătură dintre construcția P+1 și construcția P, care de asemenea au fost realizate în anul 1996; construcțiile anexe, terasă, foișor, atelierul de tâmplărie, realizate în perioada 1997-1998 și de asemenea îmbunătățirile, cum ar fi, racordarea la gaze, realizată în anul 2005, toate sunt realizate după data căsătoriei părților, din august 1995.
Precizează vă toate aceste clădiri au o valoare de_ lei, minus valoarea îmbunătățirilor, respectiv suma de_ lei.
Totodată, face referire la o . înscrisuri, respectiv, procesul verbal de constatare a contravenției, precum și adresele eliberate de către Primăria Municipiului București, din care rezultă că rolul fiscal pentru imobilul îl litigiu este din anul 1998, deci, din punct de vedere juridic, acesta este dobândit în aul 1998.
Cel de al doilea motiv de recurs, este întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C.p.civ. se referă la faptul că instanța a aplicat greșit legea, respectiv art. 30 alin.1 C. Familiei, în care se arată că ”bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre părți, sunt bunuri comune de la data dobândirii lor”, precum și ale art. 36 alin.1 C. Familiei, în care se arată că la desfacerea căsătoriei, bunurile comune, se împart între soți, potrivit învoielii acestora și, că deși s-a constatat că sunt bunuri comune, instanța a respins partajarea.
Cel de al treilea motiv de recurs, îl consideră întemeiat și solicită admiterea acestuia.
În principal solicită compensarea cheltuielilor de judecată, cu prilejul judecării apelului, iar în subsidiar, modificarea deciziei recurate, pe de o parte, în sensul compensării cheltuielilor făcute de părți cu onorariul de expert, iar pe de altă parte, în sensul reducerii onorariului de avocat al intimatei-pârâte, conform art. 274 alin.3 C.p.civ., motivat de faptul că aceasta a fost reprezentată doar la trei termene de judecată.
Solicită și cheltuieli de judecată.
Avocatul intimatei-pârâte, având cuvântul, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a deciziei civile recurate.
Referitor la critica din motivele de recurs, privind cuantumul onorariului de avocat, solicită a se constata că recurentul nu a prezentat nici un criteriu de evaluare a muncii avocatului, care s-a prezentat doar la trei termen de judecată.
Arată că intimata-pârâtă a avut asigurate asistența și reprezentarea din momentul înregistrării cauzei pe rolul instanței de apel pe tot parcursul judecării apelului, fiind administrate probele cu înscrisuri, martori, interogatorii, inclusiv expertiza și susținerea obiecțiunilor la aceasta.
Celelalte două motive de recurs, solicită să fie respinse ca nefondate, considerând că hotărârea atacată este rezultatul unei analize profunde a întregului material probator.
În opinia sa, probele sunt evidente, în sensul că imobilul a fost construit înainte de data căsătoriei, atât corpul P+1, cât și corpul P, iar instanța a justificat de ce nu a fost de acord cu ceea ce a inserat expertul în expertiză, cu referire la cel de al doilea corp de clădire.
Instanța a analizat întreg materialul probator și a făcut trimitere, atât la declarațiile martorilor, cât și la înscrisurile aflate la dosar, fiind vorba despre, contractul încheiat cu IDEB, de bonurile de mișcare, contor, planul instalației care a fost făcut în anul 1994, iar iluminatul casei s-a făcut în martie 1995, de aceea instanța nu a dat valoare de adevăr celor stipulate de expert.
Cu privire la cel de al doilea motiv de recurs solicită de asemenea să fie respins, consideră că instanța nu a făcut o greșită aplicare a legii, soluția dată, fiind în concordanță totală cu norma legală, care reglementează materia.
Solicită cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.2652/22.10.2010, pronunțată de Judecătoria Cornetu, în dosarul nr._, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul M. C. împotriva pârâtei A. I., a fost atribuit pârâtei – reclamante imobilul din P., . și s-a atribuit pârâtei – reclamante mobila de bucătărie, obligând-o pe aceasta să-i plătească reclamantului sultă în sumă de 1.300 lei. Totodată, a fost respinsă cererea de completare a masei succesorale cu suma de 20.000 lei, ca neîntemeiată și a fost obligată pârâta să plătească 700 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a hotărî în acest sens, prima instanță a reținut, pe baza declarațiilor martorilor audiați în cauză și a înscrisurilor aflate în dosar, că imobilul construcție situat în P., . a fost construit de pârâtă înainte de căsătorie, existând dovezi ale sancționării contravenționale a acesteia pentru ridicarea casei fără autorizație de construcție datând din 1993, așadar anterior căsătoriei. De asemenea, actele de furnizare a energiei electrice și de introducere a curentului electric dovedesc că imobilul construcție era finalizat înainte de căsătorie.
Deși reclamantul a depus un înscris din care reiese că pe timpul căsătoriei pârâta a contractat mai multe credite în care reclamantul a figurat ca girant, el nu a făcut dovada că acestea ar fi fost folosite pentru casă.
S-a reținut că mobila de bucătărie constituie bunul comun al părților, dobândit în cote de 50% fiecare. S-a arătat că a fost găsită nefondată cerere pârâtei de completare a masei partajabile cu suma de 20.000 lei pretins a fi fost încasată de reclamant în urma pensionării anticipate de la unitatea militară unde lucra, întrucât martorul audiat a fost evaziv și nu a putut preciza dacă suma a fost primită de reclamant în timpul căsătoriei.
Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia civilă nr.513 A/06.06.2011 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, a fost desființată hotărârea de primă instanță și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Soluția a fost pronunțată în urma invocării de către instanța de apel, din oficiu, a nulității sentinței de fond pentru nemotivare, tribunalul arătând în considerentele hotărârii sale că prima instanță nu și-a motivat sentința pronunțată, nici din considerentele acesteia și nici din cele ale încheierii de admitere în principiu din 25.05.2010, nu rezultă care au fost argumentele pentru care prima instanță a reținut că imobilul construcție în litigiu este bunul propriu al pârâtei.
S-a mai observat că, deși pârâta a invocat prin întâmpinare caracterul de bun propriu al imobilului, și, deși prima instanță nu a pus în discuția părților corecta calificare a acestei cereri intitulată „întâmpinare”, a reținut totuși calitatea părților de reclamant – pârât și pârâtă – reclamantă, calitate ce nu putea fi conferită decât în condițiile în care și pârâta avea pretenții proprii împotriva reclamantului prin formularea unei cereri reconvenționale.
De asemenea, s-a arătat că în aceste condiții tribunalul nu a putut verifica legalitatea și temeinicia hotărârii de primă instanță care nu cuprinde rațiunile avute în vedere de aceasta, aspect ce este echivalent cu o necercetare a fondului.
S-a dat îndrumare instanței de trimitere să dea o corectă calificare cererii pârâtei intitulată „întâmpinare” și să facă aplicare tuturor consecințelor legale subsecvente acestei calificări, inclusiv în ceea ce privește timbrajul.
Prin decizia civila nr. 551/27.03.2012 a Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie s-a admis recursul formulat de recurenta – pârâtă, a fost casată decizia recurată și s-a trimis cauza spre rejudecarea apelului Tribunalului București.
Pentru a decide astfel Curtea a reținut următoarele:
În mod greșit instanța de apel a făcut aplicare în cauză dispozițiilor art.297 alin.1 Cod procedură civilă, desființând hotărârea primei instanțe și trimițând cauza spre rejudecare acesteia, reținând ca motiv de ordine publică aspectul nemotivării încheierii de admitere în principiu și a sentinței pronunțate în soluționarea cauzei, aspect apreciat ca echivalând cu o necercetare a fondului.
Astfel, Curtea a reținut că Judecătoria Cornetu a fost învestită cu soluționarea cererii de partaj al bunurilor comune pretins a fi fost realizate în timpul căsătoriei cu pârâta A. I., la solicitarea reclamantului M. C., bunurile indicate prin acțiune fiind imobilul – casa de locuit din Orașul P., ., județul Ilfov și bunurile mobile constând în mobila de bucătărie și biblioteca din lemn, în valoare de 2.600 lei; reclamantul invocând o cotă de contribuție la constituirea patrimoniului comun de 50%.
La 03.12.2009 pârâta a formulat în cauză întâmpinare, prin care s-a apărat față de pretențiile reclamantului, invocând calitatea de bun propriu al imobilului – casă de locuit, ca bun dobândit anterior încheierii căsătoriei, conform art.31 lit.a din Codul familiei.
În urma administrării probatoriilor cauzei, prima instanță a pronunțat la 25.05.2010 o încheiere de admitere în principiu prin care a admis în principiu și în parte cererea de chemare în judecată, a constatat că imobilul – casă de locuit este bunul propriu al pârâtei și a reținut caracterul de bunuri comune doar în privința mobilei de bucătărie, stabilind că părțile au avut o contribuție egală, de 50% la dobândirea ei.
Această încheiere de admitere în principiu, într-adevăr, este nemotivată, neconținând nicio justificare ori considerent care să explice elementele asupra cărora judecătorul fondului a statuat.
Cele stabilite prin această încheiere de admitere în principiu nu au suferit modificări ulterioare, nici un alt probatoriu nemaifiind administrat decât în legătură cu cererea pârâtei de completare a masei partajabile cu suma de 20.000 lei,cerere formulată ulterior pronunțării acestei încheieri și care în final a fost respinsă pentru nedovedirea caracterului de bun comun al sumei pretinse.
Prin urmare, hotărârea pronunțată nu a făcut decât să reia și să dea curs elementelor asupra cărora se statuase în prealabil prin încheierea de admitere în principiu, astfel că, în mod logic și într-o apreciere rezonabilă, trebuie acceptat că motivarea acesteia constituie în același timp ori suplinește motivația încheierii. Spre deosebire însă de încheierea de admitere în principiu, Curtea a observat că totuși, sentința nr.2652/22.10.2010 explică de data aceasta argumentele avute în vedere de judecător atunci când a reținut caracterul de bun propriu al imobilului – construcție adus la masa bunurilor de împărțit prin cererea reclamantului, acesta arătând că, în urma analizării depozițiilor martorilor dar și a probelor cu înscrisuri ce contrazic parțial susținerile martorilor, s-a dovedit în cauză că imobilul exista, fiind construit și dat în funcțiune anterior căsătoriei reclamantului cu pârâta, respectiv în anul 1993, în timp ce căsătoria s-a încheiat în 1995. Astfel fiind, s-a reținut că imobilul în discuție nu intră sub regimul comunității de bunuri, ci constituie bunul propriu al pârâtei, fiind construit anterior căsătoriei.
În privința bunurilor mobile, în lipsă de contestație, s-a reținut caracterul de bun comun dobândit în cotă de 50%, în virtutea prezumției de comunitate.
Pe baza acestor elemente, Curtea a observat, contrar celor reținute în motivarea hotărârii sale de către tribunal, că sentința atacată cu apel este motivată, cuprinzând – chiar dacă nu de o manieră temeinică și elaborată – un minimum de argumentație care permite verificarea raționamentului judecătorului, a elementelor probatorii și criteriilor legale avute în vedere în pronunțarea soluției sale.
Curtea a apreciat că nu exista nicio dificultate pentru instanța de apel de a exercita un control de legalitate și temeinicie asupra soluției conținută în hotărârea primei instanțe, aceasta expunând elementele esențiale care au format hotărârea și convingerea judecătorului fondului, astfel că aprecierea cum că aceasta nu ar răspunde exigențelor cerute de art.261 alin.1 pct.5 Cod procedură civilă este nejustificată.
Prin decizia civilă nr.443 A/15.04.2013, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins apelul formulat de apelantul-reclamant M. C., împotriva sentinței civile nr.2652 din 22.10.2010, pronunțată de Judecătoria Cornetu în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. I. ca nefondat și a obligat apelantul la plata către intimată a sumei de 2.200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat si onorariu de expert.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că în cauză criticile formulate de către apelant în sensul că sentința apelată nu este motivată și că prima instanță nu a disciplinat conduita procesuală a părților litigante ce s-ar fi manifestat în proces prin formularea unor cereri intitulate greșit și față de care instanța era datoare, în virtutea rolului său activ, a le da calificarea exactă și a da curs tuturor consecințelor legale subsecvente acestei calificări, inclusiv în privința obligațiilor părților legate de plata taxelor judiciare de timbru, sunt nefondate.
Reanalizând probatoriul administrat atât în față instanței de apel, cât și în fața prima instanței, în temeiul art. 295 Cod de procedură civilă, tribunalul a reținut că prima instanță a avut în vedere în mod corect caracterul de bun propriu al intimatei-pârâtei pentru imobilul construcție solicitat a fi partajat de către apelantul-reclamant.
Ca ipoteză, tribunalul a reținut că imobilul în cauză a fost realizat pe o suprafață de teren în suprafață de 431 mp teren, atribuit în folosință provizorie intimatei-pârâte anterior încheierii căsătoriei cu apelantul, pentru cultivarea și producerea de furaje pentru animale, cu interdicția ridicării de construcții de orice natură, potrivit adeverinței nr. 4577/25.10.1993.
Faptul că în timpul căsătoriei s-au adus îmbunătățiri construcției, respectiv s-a făcut racordarea la gaze și s-au ridicat anexele la construcție, nu schimbă caracterul de bun propriu al construcției. Astfel, lucrările de îmbunătățiri efectuate de soți la construcția proprietatea exclusivă a unuia dintre soți nu sunt de natură să atenteze la calitatea de bun propriu a acestuia întrucât, cu toate îmbunătățirile aduse, bunul nu poate fi considerat ca fiind dobândit în timpul căsătoriei, numai sporul de valoare înregistrat de imobil putând constitui bunul comun al soților.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul M. C., criticând-o pe motive de nelegalitate, respectiv tribunalul nu a inclus în masa partajabilă și sporul de valoare adus imobilului și a soluționat greșit capătul de cerere privitor la cheltuielile de judecată care trebuiau compensate.
Prin întâmpinarea depusă la 29.11.2013 intimata A. I. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, deoarece imobilul a fost realizat în perioada 1992 – 1993, aspect dovedit cu expertiza efectuată în cauză, cu mult înainte de căsătoria părților.
Verificând legalitatea deciziei recurate, Curtea a constatat că recursul este nefondat și în baza art.312 alin.1 Cod de procedură civilă l-a respins pentru următoarele considerente:
Curtea nu a putut reține critica întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, care arată că: "Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate: când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".
Fundamentul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod de procedură civilă, rezidă în nerespectarea prevederilor art. 261 pct. 5 Cod de procedură civilă, potrivit cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă "motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".
În considerarea art. 261 pct. 5 Cod de procedură civilă, motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să nu se rezume la o înșiruire de fapte și argumente, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile formulate de părți, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv, numai o astfel de motivare constituind pentru părți o garanție împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare, un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac.
De aceea, nu numai lipsa oricărui argument al instanței care să susțină soluția din dispozitiv, echivalează cu nemotivarea hotărârii, în sensul art. 304 pct. 7 Cod de procedură civilă, dar și motivarea superficială are aceeași semnificație, atrăgând deopotrivă, incidența art. 304 pct. 7 Cod de procedură civilă.
În conformitate cu dispozițiile art. 261 alin. 1 pct. 5 din Codul de procedură civilă, hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Se apreciază, totodată, sub aspectul condițiilor procedurale privind motivarea hotărârii, că acestea sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raționamente logice. Este important, așadar, de reținut, faptul că judecătorul are obligația de a motiva soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu pe aceea de a răspunde separat, diferitelor argumente ale părților care sprijină aceste capete de cerere.
De altfel, și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 28 aprilie 2005 în Cauza Albina împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 1.049 din 25 noiembrie 2005, a statuat următoarele: "Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le considera pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop, garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, ., nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinenta [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr.47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, și Hotărârea V. der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, paragraful 59].(...)
Conform jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt, hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, paragraful 60)."
Aplicând toate aceste considerații cu caracter teoretic, la speța pendinte, Curtea constată că în cauză, tribunalul și-a motivat hotărârea pronunțată, decizia cuprinzând argumentele de drept și de fapt care au fundamentat-o, ele fiind expuse într-o formă coerentă și inteligibilă, instanța răspunzând tuturor criticilor și argumentelor formulate de recurent prin motivele de apel, în motivare nefiind nici un aspect contradictoriu.
Recurentul a invocat ca temei juridic al recursului declarat și prevederile art.304 pct.9 Cod de procedură civilă, respectiv tribunalul a aplicat greșit dispozițiile art.30 alin.1 din Codul familiei, solicitând sistarea stării de devălmășie dintre părți prin atribuirea îmbunătățirilor în deplină proprietate pârâtei și obligarea acesteia la plata unei sulte către recurent.
În principal, se impune precizarea aspectelor legate de cadrul procesual de învestire din perspectiva cauzei cererii de recurs, deoarece recurentul în cererile de recurs face o descriere a situației de fapt.
În reglementarea procedurală actuală, conform art. 304 C.pr.civ., „Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate."
Recursul este reglementat ca fiind o cale de atac extraordinară care nu are caracter devolutiv pentru ca instanța astfel investită să treacă la examinarea fondului litigiului, reanalizând probatoriul administrat și reapreciindu-l, lucru care este firesc câtă vreme cauza a beneficiat de o astfel de cale de atac, în speță, apelul.
Instanța a reținut drept cauză a cererii formulate prevederile art.304 pct.9 Cod de procedură civilă – ceea ce înseamnă că hotărârea atacată ar fi lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Față de caracterul nondevolutiv al căii de atac a recursului, Curtea în prezenta cauză, va răspunde punctual motivelor de recurs ce pot fi susținute și analizate din perspectiva dispozițiilor art.304 pct. 9 Cod de procedură civilă. Părțile au beneficiat de două cicluri procesuale, o judecată în primă instanță și două în apel, situația de fapt fiind configurată prin pronunțarea unei hotărâri definitive în privința pretențiilor concrete formulate. Pentru că părțile au beneficiat concret de sistemul dublului grad de jurisdicție, situația de fapt fiind pe deplin stabilită în fața instanțelor anterioare, în prezenta cauză nu pot fi aduse spre analiză decât exclusiv aspecte de nelegalitate, nu de netemeinicie.
Ori, având în vedere că litigiul a fost supus controlului instanței de apel, cauza fiind analizată sub toate aspectele, recurentul nu mai poate beneficia de acest lucru prin promovarea recursului, această instanță de control judiciar fiind chemată să cenzureze doar aspectele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de lege.
Curtea constată că recurentul prin motivele de recurs și intimata prin întâmpinare fac o reproducere a evoluției istoricului cauzei, a stării de fapt, a probațiunii administrate în cauză.
Curtea, în prezenta cauză, va analiza recursul prin prisma art.304 pct.9 Cod de procedură civilă, modul de stabilire al masei bunurilor supuse împărțelii, formarea loturilor, cota – parte ce se cuvine fiecărui devălmaș și criteriile de partajare în condițiile art.6731 – 6739 Cod de procedură civilă fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond, Curtea verificând doar legalitatea deciziei.
Situația de fapt a fost stabilită în fața instanțelor de fond și în funcție de aceasta s-a dispus atribuirea bunurilor comune ale părților.
Cum construcția situată în . este bunul propriu al pârâtei și îmbunătățirile aduse construcției au același caracter, astfel că nu au fost reținute criticile recurentului privitoare la acest aspect.
Cu privire la cheltuielile de judecată, Curtea a constatat că în mod corect, respingând apelul, tribunalul a obligat recurentul la plata cheltuielilor de judecată compuse din onorariul de expert și onorariul avocatului (fila 269 și 296 din dosarul de apel). Referitor la plata experților, art.274 alin.2 Cod de procedură civilă arată că judecătorii nu pot micșora cuantumul lor dacă partea care a câștigat a dovedit că le-a făcut. Ori, intimata a depus în fața instanței de apel dovada cheltuielilor de judecată, astfel că nici această critică nu a fost reținută de Curte.
Prin întâmpinarea depusă intimata a solicitat obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată și la fila 18 din dosar a depus dovada cuantumului acestora – 2.000 lei.
În baza art.274 alin.3 Cod de procedură civilă, Curtea a obligat recurentul la plata cheltuielilor de judecată către intimată în cuantum de 500 lei. Intimata avea obligația să facă dovada caracterului necesar și real al cheltuielilor de judecată, respectiv al unui cuantum rezonabil, în raport de criteriile din art. 274 alin. 3 Cod de procedură civilă. În raport de această normă juridică trebuie făcută o disociere necesară și firească între cele două raporturi conexe cu instituția cheltuielilor de judecată, respectiv, pe de o parte raportul contractual încheiat între avocat și clientul său și raportul juridic de drept procesual civil în care se determină cuantumul cheltuielilor de judecată.
Legea nr.51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat reglementează, printre altele, contractul de asistență juridică și statornicește regimul raportului juridic civil, dintre părțile acelui contract (avocatul și clientul său). Prin art.274 alin.3 Cod de procedură civilă se reglementează un aspect al raportului juridic de drept procesual civil între părțile contractante, textul stabilind modalitatea de calculare a sumei datorate cu titlu de cheltuieli de judecată de către cel care a căzut în pretenții, părții care le solicită.
Art.274 alin.3 Cod de procedură civilă stabilește două criterii în funcție de care în cadrul raportului juridic de drept procesual instanța, motivat, are posibilitatea diminuării cheltuielilor de judecată atunci când apreciază că acestea sunt nepotrivit de mari: „față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”. Trebuie menționat că dispozițiile art.274 alin.3 Cod de procedură civilă rămân însă inaplicabile în privința raporturilor dintre avocat și clientul său, raporturi care sunt supuse dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 51/1995. Instanța, conform art. 274 alin.3 Cod de procedură civilă, poate majora sau micșora suma pe care o va include încheltuielile de judecată cu titlu de onorariu de avocat, și nu onorariul avocatului.
Chiar Curtea Constituțională prin Decizia nr. 728 din 7 mai 2009 soluționând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 274 alin. 3 din codul de procedură civilă a reținut că prerogativa instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil.
În sensul celor arătate este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil (Cauza D. împotriva României, Hotărârea din_ , publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 265 din_ , paragraful 74).
Prezenta cauză este un recurs soluționat la primul termen de judecată, în care intimata, asistată de același apărător care a asistat-o în apel, a solicitat obligarea recurentului la plata sumei de 2.000 lei cu titlu de onorariu de avocat - filele 18 din dosarul de recurs. Curtea apreciază că față de criteriile prevăzute de art.274 alin. 3 Cod de procedură civilă recurentul urmează a fi obligat la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată din onorariul de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul-reclamant M. C., împotriva deciziei civile nr. 443 A din 22.04.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. I..
Obligă recurentul la plata sumei de 500 lei cheltuielii de judecată către intimată cu aplicarea art.274 alin.3 Cod de procedură civilă.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 09.12.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. A. F. P. C. M. T.
GREFIER
RĂDIȚA I.
Red.D.A.
Tehdact.R.L.
2 ex./08.01.2014
TB-S.4 - E.A.; C.C.I.
Jud.Cornetu – A.L.F.
| ← Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... | Stabilire program vizitare minor. Decizia nr. 1106/2013. Curtea... → |
|---|
