Stabilire program vizitare minor. Decizia nr. 1106/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1106/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-06-2013 în dosarul nr. 14633/302/2011
Dosar nr._
(2388/2012)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 1106
Ședința publică de la 17.06.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. A.
JUDECĂTOR - F. P.
JUDECĂTOR - C. M. T.
GREFIER - RĂDIȚA I.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul-reclamant R. V. G., împotriva deciziei civile nr.519.A. din 16.05.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă R. STELUȚA și AUTORITATEA TUTELARĂ-PRIMĂRIA S. 5.
P. are ca obiect – stabilire program vizitare minor.
La apelul nominal făcut în ședința publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă, recurentul-reclamant, R. V. G., personal și asistat de avocatul D. Crenguța, în baza împuternicirii avocațiale nr._/2012, emisă de Baroul București, lipsește intimata-pârâtă R. Steluța și Autoritatea Tutelară Primăria S. 5.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează depunerea la dosar, în data de 11.06.2013 a unor înscrisuri, pentru a demonstra că recurentul-reclamant își desfășoară activitatea în cursul nopții la locul de muncă, iar minorul în această situație rămâne singur.
Se referă instanței și faptul că avocatul intimatei-pârâte, R. Steluța a depus la dosar, o cerere prin care solicită lăsarea cauzei la sfârșitul ședinței, având cauze la o altă instanță.
Avocatul recurentului-reclamant, R. V. G., având cuvântul, arată că nu mai poate rămâne în sala de judecată și că nu mai are cereri de formulat în cauză și nu dorește un termen pentru a consulta înscrisurile depuse de partea adversă, solicitând instanței să ia act de concluziile sale pe cererea de recurs.
Curtea acordă cuvântul avocatului recurentei-reclamante pe cererea de recurs, cu mențiunea că dosarul va fi reluat la sosirea avocatului intimatei-pârâte.
Având cuvântul, avocatul recurentului-reclamant solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, cu cheltuieli de judecată.
Depune concluzii scrise.
La cea de a doua strigare a cauzei a răspuns intimata-pârâtă, R. Steluța personal și asistată de avocatul I. C., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2012, emisă de Baroul București.
Curtea aduce la cunoștință avocatului intimatei-pârâte faptul că la prima strigare s-au luat concluziile recurentului-reclamant, motivat de faptul că avocatul său nu a mai putut rămâne în sală.
Avocatul intimatei-pârâte, având cuvântul arată că nu are cereri prealabile, iar Curtea acordă cuvântul în combaterea recursului declarat.
Având cuvântul, avocatul intimatei-pârâte solicită respingerea recursului ca nefondat, menținerea ca legală și temeinică a deciziei civile recurate.
Cu cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 8597/3.11.2011 pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria S. 5 București a admis în parte cererea formulată de reclamant și a încuviințat ca acesta să aibă legături personale cu minorul R. R., născut la data de 03.03.2008, conform următorului program: în al doilea și al patrulea week-end din fiecare lună, în zilele de sâmbătă și duminică, în intervalul orar 1000 -1900, în a doua zi de Paști și în a doua zi de C., în intervalul orar1000 -1900, precum și în fiecare zi de miercuri, între orele 1700 -1900, cu dreptul reclamantului de a lua copilul de la domiciliul său și cu obligația de a-l readuce la domiciliu la sfârșitul programului. De asemenea, a fost obligată pârâta să comunice reclamantului informații în legătură cu starea de sănătate a copilului.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin sentința civilă nr. 4143/_ pronunțată de Judecătoria S. 5 București în dosarul nr._/303/2010, s-a desfăcut căsătoria încheiată între soți la data de 21.04.2007, dispunându-se încredințarea minorului R. R., născut la data de 03.03.2008, pârâtei din cauza de față.
Conform art.14-16 din Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, copilul care a fost separat de ambii părinți sau de unul dintre aceștia printr-o măsură dispusă în condițiile legii are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția situației în care acest lucru contravine interesului superior al copilului. În sensul legii, relațiile personale se pot realiza prin întâlniri ale copilului cu părintele, vizitarea copilului la domiciliul acestuia, găzduirea copilului pe perioadă determinată de către părinte etc.
În raport de prevederile legale enunțate, instanța a stabilit modalitatea concretă de exercitare a dreptului reclamantului, avându-se în vedere, în primul rând, interesul superior al copilului, care trebuie să prevaleze în toate demersurile și deciziile care privesc copiii (conform art.2 alin.3 din Legea nr.272/2004). Faptul învederat de pârâtă, în sensul că nu s-a opus legăturilor dintre copil și tatăl său, nu împiedică stabilirea unui program de vizitare, care este menit să preîntâmpine dificultățile ce s-ar putea ivi cu privire la exercitarea dreptului menționat, în contextul relației tensionate dintre părți.
Astfel, conform referatului de anchetă socială nr._/27.01.2011 întocmit de către Biroul Autoritate Tutelară din cadrul Primăriei S. 6, reclamantul locuiește în condiții adecvate îngrijirii unui copil.
Din declarația martorului P. Angel, reiese că minorul este atașat de tatăl său, precum și faptul că reclamantul locuiește cu actuala sa prietenă, acest din urmă aspect fiind negat pe parcursul procesului de către parte.
Conform declarației martorei M. V., rezultă că reclamantul, după separarea părților, a avut o prezență scăzută în viața copilului, fără ca pârâta să-i interzică legăturile personale cu minorul. Martorul a relatat un incident petrecut în urmă cu aproximativ trei săptămâni, când copilul, aflându-se împreună cu tatăl său, a solicitat insistent să se întoarcă la mama sa.
Prin urmare, deși interesul superior al copilului reclamă în viața acestuia și prezența semnificativă a tatălui, instanța a avut în vedere vârsta fragedă a copilului și gradul de atașament al acestuia față de mamă, precum și nevoia acestuia de prezența preponderentă a mamei. Instanța a avut în vedere și faptul că minorul nu a dezvoltat vreo relație cu partenera reclamantului, care a încercat, pe parcursul procesului să ascundă faptul că locuiește alături de actuala sa prietenă. În aceste condiții, găzduirea copilului de către reclamant pe o perioadă de două zile, în mod neîntrerupt, nu corespunde nevoilor actuale ale minorului, care ar fi pus în situația de a-și petrece intervalul respectiv alături de o persoană complet străină. De altfel, în condițiile existenței unei relații între mamă și copil caracterizată de un puternic atașament reciproc, minorul nu poate fi decât reticent la schimbarea mediului său, dintr-unul familiar într-unul cu care nu este obișnuit, în cadrul căruia să fie în prezența unei persoane necunoscute. Revine astfel reclamantului sarcina de a crea pentru minor un climat familial pozitiv, inclusiv prin integrarea copilului în mediul în care tatăl trăiește în prezent, acomodarea minorului în acest sens urmând a se face treptat, fără intervenții bruște în viața acestuia.
Față de cele expuse, instanța a constatat că programul solicitat de reclamant nu corespunde interesului actual al copilului, fiind prea larg, motiv pentru care, admițând în parte cererea de chemare în judecată, a încuviințat ca reclamantul să aibă legături personale cu minorul, conform următorului program: în al doilea și al patrulea week-end din fiecare lună, în zilele de sâmbătă și duminică, în intervalul orar 1000 -1900, în a doua zi de Paști și în a doua zi de C., în intervalul orar 1000 -1900, precum și în fiecare zi de miercuri, între orele 1700 – 1900, cu dreptul reclamantului de a lua copilul de la domiciliul său și cu obligația de a-l readuce la domiciliu la sfârșitul programului. De asemenea, în temeiul art.15 alin.1 lit.f din Legea nr.272/2004, s-a dispus obligarea pârâtei să comunice reclamantului informații în legătură cu starea de sănătate a copilului. În contextul relațiilor tensionate dintre părți, instanța a apreciat ca necesară stabilirea acestei obligații în sarcina pârâtei, în vederea preîntâmpinării unor conflicte referitoare la situația copilului.
Prin decizia civilă nr.519 A/16.05.2012, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins apelul formulat de apelantul - reclamant R. V. G., împotriva sentinței civile nr.8597/3.11.2011 pronunțată de Judecătoria S. 5 București în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata - pârâtă R. Steluța și cu intimata Autoritatea Tutelară din cadrul Primăriei S. 5 București, ca nefondat și a obligat apelantul la plata sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecata reduse conform art.274 alin.3 Cod de procedură civilă.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că apelul este calea de atac ordinară, de reformare, devolutivă. Obiectul unui apel îl constituie întotdeauna o hotărâre judecătorească, ceea ce înseamnă că apelantul are obligația de a indica motivele de critică, tocmai pentru că este o cale de atac al cărei obiect este hotărârea de primă instanță, în speța de față, hotărâre care este subsecventă cererii de chemare în judecată și celorlalte cereri incidentale. Având un asemenea obiect, în cererea de apel nu trebuie reiterate motivele din cererea de chemare în judecată ori întâmpinare, ci apelantul trebuie să arate care sunt motivele sale de nemulțumire față de modul în care s-a desfășurat prima judecată în fond, precum și față de hotărârea apelată. De asemenea, pentru aceleași considerente, apelantului nu îi este permis să facă aprecieri personale și care exced limitelor investirii unui judecător cu privire la activitatea depusă de acesta. Tribunalul a atras atenția apelantului, prin apărătorul ales avocatul M. P. A., că judecătorul este independent și se supune numai legii. A face aprecieri referitoare la lipsa de imparțialitate a judecătorului cauzei presupune și a proba aceste susțineri. Mai mult, legea oferă alte căi legale pentru a verifica o eventuala imparțialitate, cale de care apelantul nu a înțeles să uzeze la fond, ci înțelege să facă aceste supoziții după pronunțarea și redactarea hotărârii. Așadar, tribunalul a respins de plano orice alegații având o asemenea conotație nejuridică.
In fapt, prin prezenta cale de atac, apelantul a criticat soluția pronunțată în ceea ce privește modul de stabilire a programului de vizitare a minorului.
Examinând probatoriul administrat la prima judecată, tribunalul a constatat că prima instanța a analizat judicios întregul material și cererile formulate.
In spiritul legii și în considerarea sentimentelor pentru care doi oameni ajung să se căsătorească, tribunalul a apreciat că relațiile de familie se bazează pe prietenia și afecțiunea reciproca între membrii ei, iar drepturile și obligațiile soților sunt egale, motiv pentru care ei hotărăsc de comun acord în tot ceea ce privește căsătoria și conviețuirea lor. Și este evident că pentru fundamentarea unei relații, părțile implicate se sprijină reciproc, urmărind în final un singur scop, bunăstarea familiei. Or, în cauza de față, aceste sentimente și principii s-au deteriorat sau au dispărut în totalitate.
. părinte de a avea legături personale cu copilul său nu poate fi suprimat, și atât timp cât nu s-a pronunțat decăderea din drepturile părintești, tatăl este îndreptățit să aibă legături personale cu minorul, însă conținutul acestui drept trebuie stabilit în mod concret în funcție de probatoriul administrat în cauză. Or, tribunalul a reținut că în speță, instanța de fond a analizat temeinic materialul doveditor.
În conformitate cu dispozițiile art. 43 alin.3 C.Fam., părintele divorțat, căruia nu i s-a încredințat copilul, păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lui profesională.
Totodată, potrivit dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 272/2004, copilul are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, rudele, precum și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament.
Instanța a reținut faptul că dreptului părintelui de a avea relații personale cu minorul îi revine obligația corelativă a celuilalt părinte (căruia i-a fost încredințat copilul) de a asigura fostului său soț, care și-a păstrat calitatea de părinte, realizarea efectivă a drepturilor conferite de lege. O asemenea conduită cooperantă este impusă de împrejurarea că drepturile menționate reprezintă, în realitate, mijloace pentru îndeplinirea obligațiilor pe care le are orice părinte față de copilul său și care subzistă atâta timp cât părintele nu este decăzut din drepturile părintești. De asemenea, este de principiu că orice măsură luată în ceea ce privește copilul se subordonează cu prioritate interesului superior al acestuia, astfel cum este prevăzut de art. 2 din Legea nr. 272/2004, inclusiv în legătură cu drepturile copilului. Instanța a considerat că interesul superior al copilului rezida din respectarea de către părinți a drepturilor lui, precum și evitarea exercitării abuzurilor asupra minorului, stabilitatea în creșterea și educarea acestuia, precum și evitarea primejduirii dezvoltării fizice și psihice a minorului.
Față de dispozițiile art. 15 din Legea nr. 272/2004, instanța a observat că relațiile personale cu minorul pot îmbrăca mai multe forme, cum ar fi întâlniri ale copilului cu părintele, vizitarea copilului la domiciliul acestuia, corespondență ori găzduirea copilului pe o perioadă determinată de către părintele cu care copilul nu locuiește în mod obișnuit. Legăturile personale cu minorul au ca scop consolidarea raporturilor afective dintre părintele căruia nu i-a fost încredințat spre creștere și educare copilul și acesta din urmă.
A avut în vedere tribunalul faptul că minorul R. R., este născut la data de 03.03.2008, adică este la o vârsta când dezvoltarea fizică și psihică a unui copil pretinde multă atenție și înțelegere. In ceea ce privește lipsa de comunicare între cei doi părinți, tribunalul a constatat că este o realitate, ambii făcând afirmații grave despre atitudinea celuilalt. Așadar, în această chestiune, tribunalul a statuat ca cei doi părinți să reflecteze asupra interesului lor suprem și comun în protejarea minorului, comunicarea civilizată dintre ei fiind un mijloc foarte eficient de a îndeplini acest țel.
A mai atras atenția tribunalul celor două părți asupra faptului că minorul nu reprezintă o monedă de schimb pentru ei și nici un motiv pentru a provoca discuții particulare sau publice, prin promovarea de acțiuni în justiție. Cei doi părinți trebuie să caute înțelepciunea necesară pentru a depăși momentele tensionate și furiile sau frustrările personale, iar toată energia lor să fie canalizată exclusiv în supravegherea intereselor copilului.
Recunoscând că legăturile personale între părinte și copilul său reprezintă un element fundamental al vieții de familie, chiar dacă relația dintre părinți s-a rupt și fără a nega că măsurile care ar împiedica o asemenea relație ar putea constitui o ingerința în dreptul la viața de familie, totuși trebuie admis că legiuitorul nu a definit în mod abstract conținutul acestui drept, întinderea sa putând fi apreciată în funcție de împrejurările concrete ale speței.
. Noului cod civil cuprind reglementari în materie, în sensul că potrivit art. 496, alineatul final, „părintele la care copilul nu locuiește în mod statornic are dreptul de a avea legături personale cu minorul, la locuința acestuia. Instanța de tutelă poate limita exercițiul acestui drept, dacă aceasta este în interesul superior al copilului”, dar, precum vechea reglementare, conținutul efectiv al acestui drept va fi stabilit în concret de judecătorul cauzei.
Contrar celor susținute de apelant, dreptul său de a avea legături personale cu minorul nu este îngrădit și nici negat. Insă, conținutul acestui drept nu este unul absolut, general, ci într-o profundă dependență de interesul superior al minorului, care, la această vârstă și în etapa în care se află, reclamă prezența preponderentă a mamei.
De asemenea, în ciuda susținerilor apelantului, instanța de fond nu a dispus limitarea programului de vizitare din cauza relației de concubinaj a acestuia, ci a avut în vedere, în mod just, atitudinea nesinceră a reclamantului referitor la un aspect important din viața sa. Tribunalul a reținut că la interogatoriul administrat la fond (întrebarea nr.1, fila 43), reclamantul neagă faptul că locuiește cu concubina sa, deși chiar și martorul audiat la cererea sa a arătat contrariul, pentru ca în cadrul motivelor de apel, să recunoască.
Pentru aceste considerente, tribunalul a statuat asupra menținerii programului de vizitare a minorului R. R., născut la data de 03.03.2008, în favoarea tatălui acestuia, astfel cum a fost limitat de către instanța fondului, considerându-l oportun în acest moment al creșterii și dezvoltării copilului, cu posibilitatea modificării în cazul în care ipotezele se schimbă. Evident că prin înțelegerea părților, programul astfel stabilit va putea suferi extinderi sau restrângeri.
Față de aceste precizări, văzând dispozițiile art. 296 Cod de procedură civilă, tribunalul a respins apelul, ca nefondat.
Văzând și dispozițiile art.274 alin. 3 Cod de procedură civilă, tribunalul a reținut că intimata a făcut dovada existenței și întinderii cheltuielilor de judecată provocate de prezentul litigiu, sens în care, având în vedere și volumul de activitate prestată și complexitatea acesteia, a obligat apelantul la plata sumei de 1.000 lei cu titlu de onorariu de avocat, astfel cum a fost achitat conform chitanței nr. 1019/15.05.2012 (fila 20).
Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul R. V. G., criticând-o pe motive de nelegalitate, respectiv instanța de fond a încălcat prevederile art.43 alin.3 Codul familiei, programul de vizitare fiind stabilit fără a avea în vedere probatoriul administrat în cauză și motivarea instanței cuprinde dispoziții contradictorii străine de natura pricinii.
Recurentul a invocat ca temei juridic al recursului declarat prevederile art.304 pct.7, 8 și 9 Cod de procedură civilă, solicitând casarea cauzei.
Prin întâmpinarea depusă la 16.11.2012 intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că recursul nu are sens, față de comportamentul tatălui față de minor, acesta nerespectând nici programul stabilit de instanța fondului.
În ședința publică din 10.12.2012 recurentul a solicitat și instanța i-a încuviințat în condițiile art.305 Cod de procedură civilă proba cu înscrisuri care au fost atașate la dosar și intimata a solicitat în contra probă înscrisuri, aceasta fiind încuviințată de instanță.
Verificând legalitatea deciziei recurate, în raport de criticile formulate, Curtea a constatat că recursul este nefondat și în baza art.312 alin.1 Cod de procedură civilă l-a respins pentru următoarele considerente:
Curtea nu a putut reține criticile întemeiate pe prevederile art.304 pct.7 Cod de procedură civilă, deoarece hotărârea atacată respectă cerințele art.261 Cod de procedură civilă, cuprinzând motivele de fapt și de drept în baza cărora a fost respins apelul promovat de reclamant, respectiv cele care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților, permițând exercitarea controlului judiciar.
Recurentul a invocat ca temei juridic prevederile art.304 pct.8 Cod de procedură civilă care conduc la modificarea hotărârii când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Recurentul avea obligația să indice actul juridic ce a fost interpretat greșit de instanță, obligație ce nu a fost respectată de recurent.
Curtea a constatat că instanța fondului a respectat limitele învestirii, soluționând cauza în condițiile art.129 Cod de procedură civilă, astfel că nici această critică nu a fost reținută de Curte.
Curtea nu a reținut aplicabilitatea în cauză a prevederilor art.304 pct.9 Cod de procedură civilă, care sancționează nelegalitatea deciziei recurate, respectiv greșita aplicare a legii.
Recurentul a apreciat că tribunalul putea rejudeca cauza sub imperiul Noului Cod civil.
Curtea a constatat că tribunalul a făcut o corectă aplicare a prevederilor art.6 alin.6 NCC care reglementează principiul aplicării imediate a legii noi în situațiile juridice născute anterior intrării în vigoare derivate din căsătorie, filiație, dacă aceste situații juridice subzistă după . legii noi. Faptul că prevederile art.46 din Legea nr.71/2011 privitoare la punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil stipulează că dispozițiile hotărârilor judecătorești privitoare la relațiile personale dintre copii și părinții lor divorțați înainte de . Codului civil pot fi modificate potrivit dispozițiilor art.403 Cod civil conduc la concluzia clară că aceste condiții vor fi analizate pentru fiecare caz în parte în funcție de condițiile particulare ale fiecărei spețe.
Condiția esențială pentru a face aplicabilitatea art.403 Cod civil o reprezintă împrejurarea schimbării împrejurărilor care au condus la stabilirea unei măsuri.
În prezenta cauză, de la momentul pronunțării primei hotărâri – 03.11.2011 și în raport de considerentele care au condus la stabilirea unui anumit program de vizitare, respectiv interesul superior al copilului, vârsta fragedă a copilului – minorul R. R. este născut la 03.03.2008, gradul de atașament al minorului față de mamă și nevoia acestuia de a fi în preajma mamei, aspectul ce rezultă din declarația mamei recurentului aflată la fila 16 din dosarul de fond în sensul că recurentul nu se poate îngriji de un minor de vârstă fragedă nu s-au modificat până la 16.05.2012, data pronunțării deciziei în recurs.
Tribunalul a analizat cererea formulată de recurent prin perspectiva prevederilor art.496 Cod civil, reținând corect că modul în care se va exercita dreptul reclamantului de a avea legături personale cu minorul urmează a se stabili concret de judecătorul cauzei.
Art.15 din Legea nr.272/2004 prevede că relațiile personale ale minorului cu părinții săi pot îmbrăca mai multe forme ce urmează a fi stabilite în concret în fiecare caz în parte. Fiecare drept recunoscut minorului trebuie valorificat prin prisma interesului superior al acestuia și trebuie văzut ca o obligație pentru părinți.
Față de aceste considerente, Curtea a respins recursul ca nefondat, apreciind că programul de vizitare stabilit de instanța fondului este oportun raportat la criteriile mai sus menționate în considerentele prezentei decizii.
În baza art.274 alin.3 Cod de procedură civilă, Curtea a obligat recurentul la plata cheltuielilor de judecată către intimată în cuantum de 500 lei. Intimata avea obligația să facă dovada caracterului necesar și real al cheltuielilor de judecată, respectiv al unui cuantum rezonabil, în raport de criteriile din art. 274 alin. 3 Cod de procedură civilă. În raport de această normă juridică trebuie făcută o disociere necesară și firească între cele două raporturi conexe cu instituția cheltuielilor de judecată, respectiv, pe de o parte raportul contractual încheiat între avocat și clientul său și raportul juridic de drept procesual civil în care se determină cuantumul cheltuielilor de judecată.
Legea nr.51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat reglementează, printre altele, contractul de asistență juridică și statornicește regimul raportului juridic civil, dintre părțile acelui contract (avocatul și clientul său). Prin art.274 alin.3 Cod de procedură civilă se reglementează un aspect al raportului juridic de drept procesual civil între părțile contractante, textul stabilind modalitatea de calculare a sumei datorate cu titlu de cheltuieli de judecată de către cel care a căzut în pretenții, părții care le solicită.
Art.274 alin.3 Cod de procedură civilă stabilește două criterii în funcție de care în cadrul raportului juridic de drept procesual instanța, motivat, are posibilitatea diminuării cheltuielilor de judecată atunci când apreciază că acestea sunt nepotrivit de mari: „față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”. Trebuie menționat că dispozițiile art.274 alin.3 Cod de procedură civilă rămân însă inaplicabile în privința raporturilor dintre avocat și clientul său, raporturi care sunt supuse dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 51/1995. Instanța, conform art. 274 alin.3 Cod de procedură civilă, poate majora sau micșora suma pe care o va include încheltuielile de judecată cu titlu de onorariu de avocat, și nu onorariul avocatului.
Chiar Curtea Constituțională prin Decizia nr. 728 din 7 mai 2009 soluționând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 274 alin. 3 din codul de procedură civilă a reținut că prerogativa instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil.
În sensul celor arătate este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil (Cauza D. împotriva României, Hotărârea din_ , publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 265 din_ , paragraful 74).
Prezenta cauză este un recurs în care intimata a fost asistată de același apărător de la promovarea acțiunii, a solicitat obligarea recurentului la plata sumei de 3.000 lei cu titlu de onorariu de avocat - filele 178-179 din dosarul de recurs. Curtea apreciază că față de criteriile prevăzute de art.274 alin. 3 Cod de procedură civilă recurentul urmează a fi obligat la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată din onorariul de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul de recurentul-reclamant R. V. G., împotriva deciziei civile nr.519 A din 16.05.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă R. STELUȚA și AUTORITATEA TUTELARĂ-PRIMĂRIA S. 5 BUCUREȘTI.
Obligă recurentul la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată reduse conform art.274 alin.3 Cod de procedură civilă, către intimata – pârâtă.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 17.06.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. A. F. P. C. M. T.
GREFIER
RĂDIȚA I.
Red.D.A.
Tehdact.R.L.
2 ex./10.07.2013
TB-S.5 – C.L.B.; C.D.C.
Jud.S.5 – N.B.
| ← Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... | Răpire internaţională de copii. Decizia nr. 1563/2013. Curtea... → |
|---|
