Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr. 1084/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1084/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 13-06-2013 în dosarul nr. 7089/94/2011
Dosar nr._
(921/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr. 1084
Ședința publică de la 13.06.2013
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - I. S.
JUDECĂTOR - C. G.
JUDECĂTOR - M. H.
GREFIER - S. R.
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de recurentul pârât N. M. împotriva deciziei civile nr. 35 A din data de 26.02.2013, pronunțate de Tribunalul Ilfov – Secția Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă N. V..
Obiectul pricinii – divorț fără copii.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat A. D., în calitate de reprezentant al recurentului pârât N. M., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013, emise de Baroul București (fila 8) și avocat I. G., în calitate de reprezentant al intimatei reclamante N. V. (prezentă personal), în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013, emise de Baroul București (pe care o depune).
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că prin serviciul registratură s-a depus, la data de 13.06.2013 (poșta electronică), în copie, dovada onorariului avocatului recurentului pârât, în cuantum de 2.000 lei, potrivit chitanței nr. 140 din 10.06.2013.
Curtea procedează la legitimarea intimatei reclamante, aceasta prezentând CI . nr._ – CNP_.
Recurentul pârât, prin apărător, depune dovada achitării taxei judiciare, în cuantum de 20 lei, potrivit chitanței nr._ din 13.06.2013 și timbru judiciar de 0,15 lei, aferente cererii de recurs, precum s-a stabilit prin rezoluția administrativă.
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au de formulat alte cereri, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului .
Recurentul pârât N. M., prin apărător, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanței, pentru motivele de nelegalitate indicate în scris și având în vedere următoarele argumente:
La termenul de judecată din 26.02.2013, s-au pus în discuție probatoriile, instanța a respins proba cu înscrisuri și a decăzut partea pârâtă din administrarea probei testimoniale, cu un martor, considerând aplicabile dispozițiile art. 112 pct. 2 coroborat cu art. 287 alin. 2 din Codul de procedură civilă.
În opinia sa, instanța trebuia să pună în discuția părților probatoriilor și ulterior să le încuviințeze. Tribunalul Ilfov a procedat la decăderea părții din proba testimonială, întrucât pârâtul nu a indicat numele și adresa martorilor, însă instanța de judecată trebuia să pună în vedere părții ca în termen de 5 zile să formuleze notă scrisă prin care să le indice.
Solicită cheltuieli de judecată, în cuantum de 2.000 lei, potrivit chitanței comunicate prin registratură.
Intimata reclamantă N. V., prin apărător, având cuvântul, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate, față de următoarele considerente:
Apreciază că se impune a se avea în vedere dispozițiile art. 292 din Codul de procedură civilă, care prevăd că în fața instanței de apel părțile nu se pot folosi decât de motivele, mijloacele de apărare și probele care au fost invocate în fața instanțelor anterioare.
Cu privire la proba testimonială, susține că pârâtul nu a indicat numele și adresele martorilor și potrivit art. 287 alin. 3 din codul de procedură civilă raportat la art. 112 pct. 5 din Codul de procedură civilă, tribunalul a făcut corecta aplicare a decăderii părții din această probă.
Față de proba cu înscrisuri, arată că pârâtul nu a indicat care sunt actele de care înțelege să se folosească în cauză, motiv pentru care instanța nu a putut aprecia asupra pertinenței și concludenței administrării acestui mijloc de probă.
Având în vedere solicitarea părții adverse cu privire la cheltuielile de judecată, se impune a se observa că acestea nu se regăsesc depuse în original, iar copia chitanței depuse nu este certificată pentru conformitate.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 4.07.2011 pe rolul Judecătoriei B. sub nr._, reclamanta pârâtă N. V., în contradictoriu cu pârâtul reclamant N. M., a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună: desfacerea căsătoriei încheiate între părți, din culpa exclusivă a pârâtului reclamant, reclamanta pârâtă să revină la numele purtat anterior căsătoriei, acela de R.; partajarea în cote egale a bunurilor dobândire în timpul căsătoriei, cu cheltuieli de judecată.
La termenul din 12.01.2012, pârâtul a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantei pârâte și cerere reconvențională, prin care a solicitat desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantei pârâte, revenirea acesteia la numele purtat anterior căsătoriei și partajarea bunurilor comune.
Prin sentința civilă nr. 1797/29.03.2012, Judecătoria B. a admis acțiunea; a dispus desfacerea căsătoriei încheiată de părți la data de 10.10.1987 și înregistrată în Registrul de Stare Civilă la nr. 35/10.10.1987, la Primăria comunei Balotești, județul Ilfov, din culpa comună a soților; a dispus ca reclamanta pârâtă să revină la numele de R.; a admis excepția netimbrării capetelor de cerere privind partajul bunurilor comune și a anulat ca netimbrate capetele de cerere din ambele acțiuni cu privire la partajul bunurilor comune.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că soții s-au căsătorit la data de 10.10.1987, din căsătorie au rezultat doi copii care în prezent sunt majori, relațiile de familie sunt grav vătămate, iar căsătoria nu mai poate continua și a avut în vedere art. 37 și 38 din Codul familiei, art. 40 alin. 2 din Codul familiei.
Împotriva acestei sentințe, la data de 20.06.2012 a declarat apel pârâtul reclamant N. M., care a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 27.08.2012.
Prin decizia civilă nr. 35A/26.02.2013, Tribunalul Ilfov a respins apelul ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că părțile s-au căsătorit la data de 10.10.1987, căsătoria fiind înregistrată în Registrul Stării Civile al Primăriei Balotești, jud. Ilfov sub nr.3 5/1987, iar din relația lor au rezultat doi copii, în prezent majori.
Din declarația martorei R. G., audiată nemijlocit de prima instanță la propunerea intimatei reclamante pârâte, rezultă că relația părților a durat 24 de ani, însă cu 7 ani în urmă pârâtul a intrat într-o relație de concubinaj cu o altă femeie, cu care trăiește și în prezent. A mai arătat martora că reclamanta pârâtă a fost nevoită să părăsească domiciliul conjugal datorită bătăilor și chinurilor la care era supusă de către pârât.
Din declarația martorei N. S., audiată la propunerea apelantului pârât reclamant, instanța de apel a reținut că relația dintre soți a fost bună o perioadă destul de mare de timp, însă reclamanta pârâtă a fost cea care și-a schimbat comportamentul din motive numai de ea știute. De mai multe ori a auzit-o pe reclamantă vorbind la telefon, însă nu are cunoștință cu cine vorbea aceasta. Reclamanta i-a spus că persoana de la telefon este un văr. A mai arătat martora că nu a văzut-o niciodată bătută pe reclamantă. De asemenea, a mai învederat martora că, prin . nu mai poate să stea cu soțul ei, spune, totodată, că pârâtul este cel mai prost din . să-și continue viața alături de acesta.
Astfel, în condițiile art. 37 și art. 38 din Codul familiei anterior (aplicabil în cauză prin raportare la prevederile art. 223 din Legea nr. 71/2011), instanța poate desface căsătoria prin divorț atunci când, datorita unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. Așadar, temeiul divorțului constă în îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unor motive temeinice, acestea să fi vătămat grav raporturile dintre soți, continuarea căsătoriei să nu mai fie posibilă.
În plus, instanța a reținut ca fundamentul stabilității căsătoriei îl constituie esența morală a acesteia, adică afecțiunea și înclinația reciprocă a soților, completată cu sentimentul datoriei morale față de familie și cu comunitatea spirituală dintre soți.
Instanța a constatat o lipsă de profunzime a sentimentelor reciproce de afecțiune, prietenie și prețuire dintre părți, care, nedând dovadă de o armonie între datoria morală ce le revenea și sentimentele și înclinațiile lor reciproce, au încălcat principiul general reglementat de art. 2 din Codul familiei, care stă la baza relațiilor de familie.
Având în vedere dispozițiile art. 1169 din Codul civil de la 1864, conform cărora cel care face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească, precum și probele administrate în cauza, care au fost de natură să insufle instanței convingerea că există motive temeinice care au dus la vătămarea gravă a raporturilor dintre soți, instanța a apreciat că sunt îndeplinite cerințele mai sus menționate, în sensul prevederilor art. 38 din Codul familiei.
Pentru aceste considerente instanța a apreciat că relațiile dintre soți sunt grav și iremediabil vătămate, continuarea căsătoriei nemaifiind posibilă din motive imputabile în egală măsură ambelor părți, prin aceea că au nesocotit principiile care stau la baza căsătoriei, în special cel potrivit căruia soții sunt datori să-și acorde unul altuia sprijin moral și material, ca o expresie a prieteniei și afecțiunii reciproce.
În acest sens, în funcție de criteriul poziției martorilor audiați în cauză și de raportul subiectiv al acestora, rude/afini cu părțile, instanța a reținut că martorii au manifestat un interes moral pentru că pricina să fie soluționată favorabil părții care i-a propus. Astfel, prezumția de părtinire și interes nu poate să nu fie luată în calcul în situația existenței sentimentelor firești de rudenie/afinitate în care martorii se afla cu părțile, motiv pentru care depozițiile celor doi martori sunt contradictorii.
În atare situație, prin raportare la cele două cereri de divorț, instanța a apreciat că vinovăția în destrămarea relațiilor de familie aparține ambelor părți, prin aceea că nu au încercat să depășească conflictele intervenite între acestea încă de la momentul apariției lor, ceea ce a condus la adâncirea acestora.
Tribunalul a înlăturat și susținerile apelantului menționate prin cererea de apel, având în vedere că nu a reușit să facă dovada pozitivă a acelor alegate, partea apelantă fiind decăzută din dreptul de a mai propune probe în această etapă procesuală, ca urmare a nerespectării dispozițiilor procedurale edictate în acest sens. Cu toate acestea, potrivit considerentelor anterioare, tribunalul a procedat la reaprecierea probatoriului administrat în fața primei instanțe, în condițiile art. 292 Cod procedură civilă.
Totodată, finalitatea relațiilor dintre soți impune și obligația lor de a locui împreună, separarea în fapt a părților conducând la concluzia evidentă că nu mai este cu putință continuarea căsătoriei și legitimând prezentele cereri de divorț.
Împotriva acestei decizii, la data de 13.03.2013, pârâtul reclamant N. M. a declarat recurs, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la data de 13.05.2013.
În motivarea cererii sale, recurentul pârât a arătat că modul de soluționare a cauzei este rezultatul încălcării și aplicării greșite a legii, conform dispozițiilor art. 304 pct. 9 din vechiul Cod procedură civilă.
Astfel, la termenul din data de 26.02.2013 a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, precum și proba testimonială cu un martor.
Administrarea probelor reprezintă cel mai important și cel mai hotărâtor moment din derularea unui proces civil, deoarece numai pe baza probelor ce se administrează judecătorul își formează convingerea cu privire la litigiul dedus judecății.
Neadministrarea sau administrarea defectuoasă a probelor conduce aproape întotdeauna la pronunțarea unei hotărâri injuste. Ca regulă generală, art. 1169 vechiul cod civil statuează că „cel ce face o propunere în fața judecății trebuie să o dovedească". La rândul său, înainte de a încuviința probele solicitate de ambele părți, instanța de judecată trebuie să le supună dezbaterii și apoi se va pronunța în acest sens printr-o încheiere de ședință în care se va consemna ce probe au fost admise în parte, care au fost respinse ori faptul că o parte nu dorește să-și administreze probe.
Cu toate acestea, în considerentele hotărârii pronunțate nu se face vorbire despre așa ceva, tribunalul reținând doar că „prin raportare la cele două cereri de divorț, instanța apreciază că vinovăția în destrămarea relațiilor de familie aparține ambelor părți, prin aceea că nu au încercat să depășească conflictele intervenite între acestea încă de la momentul apariției lor, ceea ce a condus la adâncirea acestora".
De asemenea, tribunalul a reținut și faptul că se impune decăderea recurentului pârât din dreptul de a mai propune probe în această etapă procesuală, ca urmare a nerespectării dispozițiilor procedurale edictate în acest sens, fără a le indica.
În mod greșit instanța l-a decăzut din dreptul de a administra probele propuse, cu încălcarea dispozițiilor art. 168 alin. 1 vechiul Cod procedură civilă.
Astfel, instanța ar fi trebuit să ia act de probele propuse de ambele să părți și să pronunțe o încheiere de ședință în care să explice motivele pentru care ar fi încuviințat sau nu dovezile solicitate.
Pe de altă parte, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 268 alin. 3 vechiul Cod procedură civilă, ceea ce face ca încălcarea acestor dispoziții să fie sancționată potrivit art. 105 alin. 2 vechiul Cod procedură civilă cu nulitatea, dacă prin măsura luată de instanță s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea actelor.
Încheierea de ședință în care s-au dezbătut probele trebuie să reflecte cu fidelitate rezumatul susținerilor părților, pentru ca să se poată verifica respectarea principiului contradictorialității și al oralității dezbaterilor, precum și dispozițiile instanței și argumentarea lor, astfel încât să se reflecte cu claritate argumentele pentru care unele probe au fost admise, iar altele respinse (caracterul legal, pertinent, concludent), precum și măsurile de aducere la îndeplinire a acestor dispoziții.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 312 pct. 3 și 5 vechiul Cod procedură civilă.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 304 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
I.1. Cu titlu prealabil, Curtea reține că cel de-al nouălea motiv de recurs se referă la situația în hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. În cauza de față criticile formulate de către recurentul pârât vizează însă încălcarea unei norme juridice de procedură - respingerea eronată a unor probe și aplicarea greșită a sancțiunii decăderii din dreptul de a mai administra alte probe în etapa apelului -, astfel încât ele vor fi încadrate, în temeiul art. 306 alin. 3 Cod procedură civilă, în cel de-al cincilea motiv de recurs, care are caracter de normă specială față de cea cu caracter general cuprinsă în art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, și analizate ca atare. Cel de-al cincilea motiv de recurs vizează neregularități de ordin procedural și care sunt sancționate cu nulitatea de art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă; toate neregularitățile procedurale care nu sunt enunțate în alte motive de recurs au fost integrate astfel într-un singur motiv de casare, ce constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură.
2. Referitor la înțelesul sintagmei „actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale”, folosită de art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă, trebuie să se țină seama și că există texte de lege care conferă judecătorului o putere de apreciere, dându-i posibilitatea de a lua sau de a nu lua o anumită măsură. În asemenea situații, măsurile nu pot fi însă dispuse în mod discreționar, ci trebuie să fie justificate de motive pertinente și suficiente. Depășirea acestei limite, întrucât nu realizează un bilanț rezonabil al elementelor pertinente ale cauzei în procesul decizional, care este impus întotdeauna, expres sau implicit, de normele juridice incidente, constituie o încălcare a legii și, ca atare, este supusă controlului instanței de recurs. Aceasta înseamnă că, în realitate, instanțele de fond beneficiază în aceste cazuri numai de o anumită marjă de apreciere.
II.1. La termenul din 26.02.2013, tribunalul a respins probele propuse de apelantul pârât. În privința înscrisurilor, soluția a fost motivată pe împrejurarea că apelantul nu a indicat înscrisurile pe care dorește să le depună și nici ce dorește să dovedească cu acestea, tribunalul neputând aprecia asupra caracterului pertinent și concludent al acestora. În privința probei testimoniale, instanța de apel a constatat că apelantul este decăzut din această probă potrivit art. 287 alin. 2 Cod procedură civilă coroborat cu art. 112 pct. 5 teza ultimă Cod procedură civilă, reținând că, în condițiile procedurale anterior menționate, proba testimonială trebuia propusă cu arătarea numelui și locuinței martorului, sub sancțiunea decăderii.
2.i. Din perspectiva celor expuse anterior (pct. I.2), Curtea reține că în categoria textelor de lege ce implică o apreciere a judecătorului în cadrul demersului de aplicare a lor în concret se include și art. 167 alin. 1 Cod procedură civilă, potrivit căruia: „Dovezile se pot încuviința numai dacă instanța socotește că ele pot să ducă la dezlegarea pricinii”, conferindu-i o marjă de apreciere a pertinenței, concludenței și utilității lor.
Prin urmare, trebuie stabilit dacă instanța de apel a făcut o greșită aplicare a acestui text de lege atunci respingând proba cu înscrisuri solicitată de apelantul pârât.
Sub acest aspect, Curtea constată că analiza pertinenței, concludenței și utilității probei implică în mod necesar individualizarea prealabilă a acestora, în cazul înscrisurilor prin emitent și aspectele la care se referă, precum și indicarea tezei probatorii.
Ca atare, instanța de apel și-a folosit puterea de apreciere în legătură cu admiterea probei în mod corect, argumentele în susținerea soluției fiind pertinente și suficiente.
ii. Potrivit art. 287 alin. 1 Cod procedură civilă: „Cererea de apel va cuprinde: (…) 4. dovezile invocate în susținerea apelului”. Conform alineatului 2 al aceluiași text de lege, cerințele de la pct. 4 sunt prevăzute sub sancțiunea decăderii și aceste cerințe pot fi împlinite până la prima zi de înfățișare. De asemenea, art. 287 alin. 3 prevede că: „Când dovezile propuse sunt martori sau înscrisuri nearătate la prima instanță, se vor aplica în mod corespunzător dispozițiile art. 112 pct. 5”. La rândul său, art. 112 pct. 5 teza finală Cod procedură civilă dispune că: „Când se va cere dovada cu martori, se va arăta numele și locuința martorilor”.
Din interpretarea sistematică a acestor texte de lege reiese că, într-adevăr, apelantul pârât trebuia să indice numele și locuința martorilor cel mai târziu la termenul din 26.02.2013, sub sancțiunea decăderii.
Pe de altă parte, trebuie stabilit dacă norma juridică imperativă de procedură conținută de art. 287 alin. 2 Cod procedură civilă este una de ordine publică sau, din contră, de ordine privată. Această clasificare are drept criteriu finalitatea textului legal, adică natura interesului ocrotit prin edictarea normei juridice de procedură civilă. Potrivit acestui criteriu, norma este de ordine privată dacă urmărește ocrotirea unui interes individual. În schimb, este de ordine publică dacă depășește cadrul interesului individual al părților din proces, protejând (și) un interes general, public.
Potrivit jurisprudenței create în cadrul punerii în aplicare a Codului de procedură civilă în vigoare la data sesizării instanței în cauză, termenele pentru îndeplinirea de către părți a obligațiilor ce le revin în cursul cercetării judecătorești (nu numai propunerea și administrarea dovezilor, ci și depunerea întâmpinării, modificarea cererii de chemare în judecată) sunt stabilite prin norme de ordine privată, uneori legea prevăzând în mod expres posibilitatea depășirii lor cu acordul celeilalte părți (art. 135 Cod procedură civilă, care se referă la cererea reconvențională și cererile de intervenție).
Judecarea cauzei într-un termen rezonabil apare astfel ca un drept al părților, la care implicit acestea pot să renunțe neopunându-se la amânările solicitate de adversari, iar nu ca o regulă de drept pe care instanța trebuie să o respecte în asemenea situații peste voința lor.
Subsecvent, Curtea mai reține că și în cazul decăderii instituite printr-o normă de ordine privată sunt aplicabile dispozițiile art. 108 alin. 3 Cod procedură civilă: „Neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfățișare ce a urmat după această neregularitate și înainte de a pune concluzii în fond”.
Având în vedere că în speță intimata reclamantă nu a invocat decăderea care deriva din neindicarea numelui și domiciliului martorului la termenul la care a fost propus de apelantul pârât cu încălcarea dispozițiilor procedurale corespunzătoare, în mod greșit instanța a dispus din oficiu aplicarea acestei sancțiuni.
Față de aceste considerente, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, Curtea urmează să admită recursul, să caseze decizia recurată și să trimită cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În rejudecare, instanța de apel va pune în vedere apelantului pârât să indice numele și martorului propus, făcând aplicarea, dacă este necesar, a dispozițiilor art. 1551 alin. 1 și 2 teza I Cod procedură civilă.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, trebuie să se țină seama de faptul că art. 274 Cod procedură civilă (text ce prevede că partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească toate cheltuielile de judecată), astfel cum este interpretat printr-o jurisprudență constantă, are în vedere partea care a câștigat irevocabil procesul. Or, dacă s-ar statua în mod favorabil la momentul actual asupra solicitării formulate de recurentul pârât, această regulă de drept, pentru ipoteza respingerii apelului, nu ar mai fi respectată, întrucât nu există într-un asemenea caz niciun mijloc procedural ce ar putea fi folosit de cealaltă parte pentru a înlătura respectiva dispoziție a instanței ce a trimis cauza spre rejudecare, cu privire la cheltuielile de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul pârât N. M. împotriva deciziei civile nr. 35 A din data de 26.02.2013, pronunțate de Tribunalul Ilfov – Secția Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă N. V..
Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 13.06.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. S. C. G. M. H.
GREFIER
S. R.
Red. C.G.
Tehnored. C.S./CG
Ex.2/09.07.2013
Tribunalul Ilfov - E. M. O.
- L. C. C.
Jud. B. - A. C.
| ← Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... | Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... → |
|---|
