Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr. 196/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 196/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-02-2013 în dosarul nr. 17704/299/2010
Dosar nr._
(2889/2012)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.196
Ședința publică din 05.02.2013
Curtea constituită din:
Președinte - L. D.
Judecător - S. G. P.
Judecător - M. V.
Grefier - E. C.
- XX -
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta-pârâtă V. E. împotriva deciziei civile nr.914 A din 10.10.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant V. G..
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru partaj bunuri comune.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, se prezintă recurenta-pârâtă V. E., asistată de avocatul G. G., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013, eliberate de Baroul București, precum și avocatul O. G., în calitate de reprezentant al intimatului-reclamant V. G., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013, eliberate de Baroul București.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura de citare este legal îndeplinită, iar intimatul a depus la dosar, prin registratura instanței, întâmpinare în două exemplare, dintre care unul a fost comunicat părții adverse.
Avocatul recurentei depune la dosar chitanța nr._/31.01.2013, emisă de Direcția Generală de Impozite și Taxe Locale Sector 1 - București pentru suma de 2660 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru și timbre judiciare în valoare de 5 lei, pe care instanța le anulează, constatând că recursul este legal timbrat.
Părțile arată că nu au alte cereri de formulat și nu solicită administrarea altor probe, împrejurare față de care, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Avocatul recurentei-pârâte V. E. solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
Solicită a se observa că problema în cauza de față este cota ce revine fiecăruia dintre foștii soți.
Instanța de fond a reținut cote egale, bazându-se pe recunoașterea soțului, care, în cererea reconvențională, a arătat că bunurile au fost dobândite în cote egale. Ulterior, a solicitat majorarea cotei ce-i revine, dar instanța a dat prevalență recunoașterii de la momentul formulării cererii reconvenționale.
În apel, instanța s-a raportat la proba testimonială, reținând că pârâtul a primit un dar manual. Critică, așadar, decizia recurată pentru motivul prevăzut la art.304 pct.7 C. proc. civ., în sensul că instanța, deși a reținut în considerente că părțile au realizat venituri sensibil egale, la final constată că veniturile nu mai sunt egale. Consideră că instanța de apel a reținut argumente contradictorii, deși la dosar de află proba recunoașterii pârâtului, respectiv cererea reconvențională.
Susține și motivul de recurs prevăzut la art.304 pct.9 C. proc. civ., anume acela că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a legii, respectiv a art.1191 din Cod civil, care statuează că orice problemă patrimonială mai mare de 250 lei se dovedește cu înscrisuri; tribunalul a dat prevalență probei testimoniale, încălcând, astfel, legea.
Invocă și încălcarea prevederilor art.261 pct.5 C. proc. civ., arătând că instanța trebuia să motiveze punctual măsura de înlăturare a unor probe.
Solicită, în concluzie, admiterea recursului, casarea deciziei atacate și menținerea sentinței pronunțate de Judecătoria sectorului 1 București.
Avocatul intimatului-pârât V. G. solicită respingerea cererii de recurs, ca nefondate și menținerea hotărârii atacate, ca fiind temeinică și legală.
Consideră că motivele de recurs invocate de partea adversă nu se încadrează în dispozițiile art.304 C. proc. civ., dar precizează că nu înțelege să invoce acest aspect pe cale de excepție, ci solicită respingerea recursului și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, dovedite prin chitanța în cuantum de 2.000 lei, reprezentând onorariu avocat.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, Curtea constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 24.02.2010, reclamanta V. E. a chemat în judecată pe pârâtul V. G., solicitând desfacerea căsătoriei acestora și revenirea la numele avut anterior căsătoriei.
Pârâtul a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat desfacerea căsătoriei, prin acordul soților, revenirea reclamantei la numele purtat anterior căsătoriei, partajarea imobilului bun comun, dobândit de soți în timpul căsătoriei, în cote egale.
Prin sentința civilă nr.7190/14.04.2010, Judecătoria Sectorului 1 București a admis acțiunea reclamantei, în contradictoriu cu pârâtul, a dispus desfacerea căsătoriei înregistrată la data de 13.12.1986, prin acordul părților, a dispus ca reclamanta să mențină numele din căsătoriei și a disjuns capătul din reconvențională privind partajul bunurilor comune.
Cererea de partaj a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 sub nr._ .
Prin întâmpinare, pârâta V. E. (reclamantă în acțiunea de divorț) a solicitat ca singurul bun imobil dobândit de părți în timpul căsătoriei, apartamentul nr.36 din București, ..18-22, ..B, ., să-i fie atribuit acesteia, întrucât locuiește acolo împreună cu fiica părților, V. C. D., în vârstă de 22 ani, studentă.
Reclamantul V. G. (pârât în acțiunea de divorț) a precizat cererea de partaj, solicitând ca împărțirea bunurilor comune, mobile și imobile, enumerate în lista anexă (inclusiv îmbunătățiri aduse apartamentului și un autoturism Rover an fabricație 2000), să fie făcută în cote de 75% pentru acesta și 25% pentru pârâtă, raportate la întreaga perioadă a căsătoriei, să se dispună atribuirea folosinței apartamentului nr.36 către reclamant și atribuirea în proprietate exclusivă a apartamentului ce a constituit domiciliu conjugal.
Pârâta V. E. a susținut că cererea precizatoare este tardivă, că în mod nejustificat reclamantul a solicitat o cotă majoră de 75% la dobândirea bunurilor comune, fără să facă vreo dovadă în acest sens (de altfel nici nu ar exista o astfel de probă, bunurile fiind dobândite din veniturile salariale ale părților). A menționat, totodată, că fostul său soț a dobândit prin succesiune, în calitate de unic moștenitor, imobilul din București, ., sector 1, unde și locuiește în fapt.
În legătură cu bunul imobil solicitat a fi împărțit, pârâta a arătat că acesta nu are îmbunătățiri, că a fost zugrăvit în 1999. A precizat că unele bunuri mobile nu sunt de calitate și marcă cunoscută, astfel încât valoarea lor este mai mică, că în perioada divorțului, la 19.11.2009, a dat o procură reclamantului pentru a înstrăina un imobil proprietate comună, din Tătărăștii de Sus, ., imobil ce a fost vândut, dar pentru care nu cunoaște suma încasată, însușită de reclamant și folosită în interesul acestuia, în timpul despărțirii în fapt, că în anul 2010 a fost înstrăinat de reclamant și autoturismul marca Daewoo Nubira, suma obținută fiind folosită în interes personal și că mașina Daewoo Nubira II, achiziționată cu contract de leasing, a fost folosită exclusiv de reclamant, deși ratele au fost plătite de pârâtă.
Prin concluziile formulate după administrarea probelor, reclamantul V. G. a susținut că aproape jumătate din suma de 116.469 lei, sumă plătită în contul apartamentului bun comun, a provenit de la părinții acestuia, sub forma darului manual, iar restul sumei de bani din economiile personale ale soților. A invocat dispozițiile art.31 lit.b Codul familiei.
Prin încheierea de admitere în principiu pronunțată la data de 01.06.2011, Judecătoria Sectorului 1 București a admis în parte și în principiu acțiunea principală precizată, a constatat că părțile au o contribuție comună de 50% fiecare la dobândirea bunurilor comune, că masa partajabilă se compune din imobilul situat în ..18-22, ..B, ., sector 1, conform contractului de vânzare-cumpărare nr.4108/824B/22.10.1991, bunuri mobile: autoturism marca Rover număr de înmatriculare_, suma de 800 euro contravaloarea auto marca Daewoo, canapea + 2 fotolii, măsuță televizor TV Sony, aer condiționat 2 buc., centrala Saunier Duval, lustra, galerie, perdele + draperii, aplica, cuier, mobila bucătărie, aragaz, hota, combină frigorifică, masă pliantă, scaune 7 buc., chiuveta inox, set farfurii, set pahare, mașină spălat cu uscare Wirlpool, baterie bucătărie, set oale inox, cuptor microunde inox Samsung, canapea birou de colț, TV Samsung, aspirator, aplica, carpete, perdele + draperii, combina audio, pick-up, oglinda, ușă metalică, dulap haine, comodă, multifuncțională Brothers, geam termopan, gresie, faianță, parchet laminat, glafuri PVC, icoane de argint 2 buc., a dispus efectuarea de expertize tehnice: imobiliară, auto și mobiliară, în vederea identificării bunurilor și stabilirii loturilor.
În ceea ce privește stabilirea cotelor, instanța a reținut că această operațiune se face în funcție de contribuția efectivă a părților la achiziționarea și conservarea bunurilor respective, aportul soților putând fi neegal, dacă participarea economică la dobândirea bunurilor a fost diferită. De asemenea, cota de contribuție se stabilește în funcție de întreaga masă partajabilă și nu de fiecare element component.
Referitor la veniturile obținute de părți și care ar fi putut servi la dobândirea bunurilor comune, instanța a mai reținut că atât reclamantul, cât și pârâta au realizat pe durata căsătoriei venituri din muncă, pârâta având o perioadă în care a întrerupt activitatea pentru creșterea copilului. Veniturile reclamantului nu ies în evidență, din copia cărții de muncă prezentate rezultând că acestea erau modeste, pentru o perioadă de timp acesta neîncasând și alte venituri. Părțile duceau o existență comună, gospodărindu-se împreună, astfel încât poate fi determinată o contribuție egală la dobândirea bunurilor comune, inclusiv prin raportare la argumentele anterioare.
Instanța a respins solicitarea reclamantului de a se stabili o cotă majorată la cumpărarea imobilului, cât timp nu rezultă din probele administrate că acesta a fost doar el gratificat de mama sa, declarația martorei S. M., singulară în acest sens, nefiind coroborată cu alte probe în cauză.
Prin sentința civilă nr._/5.10.2011, Judecătoria Sectorului 1 București a admis acțiunea precizată, în parte, a dispus ieșirea din indiviziune a părților, a atribuit pârâtei în proprietate imobilul situat în ..18-22, ..B, ., sector 1 și bunurile mobile dobândite în perioada căsătoriei, a luat act de declarația părților că achiesează la valorile indicate pentru aceste bunuri, conform precizărilor de la fila 38 din dosar, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 25.000 Euro, cota de ½ din valoarea apartamentului, plus 12.225 lei, contravaloarea cotei de ½ din valoarea bunurilor mobile, iar, în temeiul art.67310 alin.4 Cod procedură civilă, să achite suma în contul reclamantului, în termen de 90 zile de la pronunțarea hotărârii. Instanța a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
În considerentele hotărârii, instanța a reținut că prin sentința civilă nr.7190/14.04.2010 a Judecătoriei Sector 1 București s-a declarat desfăcută căsătoria încheiată de părți prin acord, sentința fiind irevocabilă.
Conform art.1169 Cod civil, reclamantul are obligația de a-și dovedi afirmațiile. Cu privire la existența imobilului în patrimoniul comun al foștilor soți, aceasta a probat dobândirea apartamentului prin înscrisurile depuse la dosar, respectiv contractul vânzare cumpărare .
În ceea ce privește cotele de contribuție ale soților la dobândire a bunului comun, acestea au fost stabilite de instanță prin încheierea de admitere în principiu din data de 01.06.2011.
Potrivit art.6739 Cod procedură civilă, la formarea și atribuirea loturilor instanța va ține seama, după caz, și de acordul părților, mărimea cotei-părți ce se cuvine fiecăreia ori masa bunurilor de împărțit, natura bunurilor, domiciliul și ocupația părților, faptul că unii dintre coproprietari, înainte de a se cere împărțeala, au făcut construcții, îmbunătățiri cu acordul coproprietarilor sau altele asemenea.
În cauză, bunul imobil este în posesia pârâtei, care îl folosește împreună cu copilul major al părților, iar reclamantul locuiește în alt domiciliu de mai mult timp, obținut prin moștenire. Pârâta nu deține un alt imobil în care să locuiască, iar imobilul în litigiu nu este comod partajabil în natură pentru a fi folosit ca doua unități locative independente, fără ca să se aducă atingere la viața personală a părților.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul V. G., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate, partajarea bunurilor comune mobile și imobile în cote de 75% către reclamant și 25% către pârâtă, atribuirea în proprietate exclusivă a apartamentului ce a constituit domiciliul conjugal către reclamant, cu obligarea sa la plata sultei aferente, atribuirea celorlalte bunuri mobile către acesta.
În motivarea apelului, reclamantul a arătat că în mod greșit, prima instanță a atribuit pârâtei în proprietate imobilul și bunurile mobile dobândite în timpul căsătoriei, cât timp aceasta nu a formulat o cerere reconvențională privind partajul bunurilor comune și atribuirea imobilului, cerere care să fie timbrată corespunzător pretențiilor formulate.
De asemenea, instanța de fond greșit s-a raportat la faptul posesiei cât privește atribuirea bunului imobil, întrucât din nicio probă nu reiese că reclamantul nu locuiește în imobilul al cărui partaj se solicită. Din contră, acesta din urmă a depus la dosar două adeverințe eliberate de Asociația de proprietari a blocului în care se află apartamentul în cauză, în care se specifică că în acesta locuiesc trei persoane, precum și chitanțe de plată a întreținerii, din care rezultă că reclamantul este cel care achită cotele aferente imobilului în litigiu. De altfel, chiar pârâta a recunoscut că reclamantul a locuit în acest imobil tot timpul, la interogatoriul propus și administrat.
Apelantul a criticat soluția primei instanțe și în ceea ce privește stabilirea cotelor de contribuție, considerând că din probele administrate reiese o contribuție mai mare a sa la dobândirea bunurilor comune.
Astfel cum recunoaște și pârâta la interogatoriu, pentru achiziționarea apartamentului în litigiu reclamantul a dat la schimb o garsonieră. Aproape jumătate din suma de 116.469 lei au provenit de la părinții reclamantului, sumă ce a intrat în patrimoniul reclamantului sub forma darului manual, așa cum recunoaște și martora propusă de parte, dar și pârâta la interogatoriu. Prin urmare, aportul reclamantului la achiziționarea imobilului în litigiu este net superior celui adus de pârâtă, care a avut întotdeauna venituri mai mici, iar o perioadă de 4 ani nu a lucrat.
În speță, reclamantul a invocat dispozițiile art.30 Codul familiei, precum și art.31 Codul familiei și a susținut că suma de 50.000 lei i-a fost donată personal de către părinții săi, numai pentru acesta, cu scopul precis de a se achita apartamentul. Pârâta nu a făcut dovada prin niciun mijloc de probă că părinții reclamantului au înțeles să gratifice pe ambii soți cu referire la suma acordată, folosită pentru achitarea imobilului.
Or, așa cum s-a precizat și în literatura juridică, contribuția părinților la achiziționarea unor bunuri în timpul căsătoriei este considerată ca o donație făcută în favoarea exclusivă a copilului lor, dacă nu s-a specificat în mod expres că au voit să-i gratifice pe ambii soți.
Acest aspect conduce la stabilirea unei cote majoritare de contribuție a reclamantului la dobândirea bunurilor comune realizate de părți în timpul căsătoriei.
Prin întâmpinare, intimata V. E. a solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând, în esență, că soții au avut o contribuție egală la dobândirea bunurilor comune, aspect recunoscut chiar de apelant la instanța de fond, prin cererea reconvențională depusă, în care indică o cotă de 50% (numai ulterior, în scop de șicană, reclamantul a solicitat o cotă de 75% în considerarea faptului că a obținut un dar manual de la părinții săi, de 50.000 lei, pentru a fi folosit la achiziționarea apartamentului, precum și pentru că a realizat venituri mai mari decât ale pârâtei).
În speță, apartamentul a fost achitat din veniturile salariale ale părților, prin reținerea de rate pe salariile lor, iar înscrisul privind darul manual este făcut ulterior, astfel că nici nu a fost indicat în cererea reconvențională.
În perioada 1987 – 1990 pârâta a fost însărcinată și a crescut un copil, astfel încât nu a lucrat, dar, în acest interval de timp, s-a ocupat singură de menaj pentru întreaga familie, de creșterea și educarea copilului, ceea ce echilibrează veniturile sale cu cele ale reclamantului.
A mai arătat intimata că se contestă faptul formulării unei cereri de atribuire a apartamentului către aceasta în fața instanței de fond, însă afirmația este făcută cu rea-credință, întrucât o astfel de solicitare a fost formulată și instanța a luat act de ea, constatând că pârâta locuiește împreună cu fiica părților în imobilul obiect al partajului și că reclamantul are o altă locuință, dobândită prin succesiune.
Pârâta a învederat și faptul că în perioada divorțului a dat reclamantului o procură notarială pentru înstrăinarea imobilului situat în ., ., imobil vândut, însă suma încasată a fost însușită și folosită în interesul reclamantului.
În apel au fost depuse la dosar înscrisuri.
Prin decizia civilă nr.914/10.10.2012, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis apelul formulat de reclamantul V. G., a schimbat în parte sentința civilă apelată, în ceea ce privește contribuția și cuantumul sultei, în sensul că a constatat că părțile au avut o contribuție la dobândirea bunurilor comune de 75% reclamantul și de 25% pârâta, a obligat pârâta să plătească reclamantului o sultă de 37.500 euro ori echivalentul în lei la cursul BNR la data plății, plus 18.337,50 lei, în termen de 5 luni de la data pronunțării deciziei, a menținut în rest dispozițiile sentinței apelate și a obligat intimata să plătească apelantului suma de 1331 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
În considerentele hotărârii, instanța de apel a reținut că părțile au fost căsătorite în perioada 13.12.1986 – 14.04.2010, iar din căsătoria lor a rezultat un copil, născut la 30.07.1987. Pârâta nu a lucrat în perioada menționată, pentru că a îngrijit copilul.
Conform contractului de vânzare-cumpărare depus la dosar, apartamentul în cauză a fost cumpărat la 22.10.1991 pentru prețul de 116.469 lei, din care, la data încheierii contractului, s-a achitat avansul de 66.469 lei, respectiv comisionul de 48.279 lei. Aceste sume au fost plătite de către reclamant, astfel cum rezultă din chitanțele atașate.
La interogatoriu (întrebarea nr.10) pârâta a recunoscut că reclamantul a obținut constant venituri și din alte preocupări și că a avut contribuția cea mai mare la dobândirea bunurilor comune.
Martora S. M., propusă de reclamant, vecină cu părinții reclamantului, a declarat că s-a aflat în casa acestora când, în anul 1991, au dat fiului lor suma de 50.000 lei, în scopul cumpărării unui imobil. Pe de altă parte, martora propusă de pârâtă, R. D. F., prietenă cu fiica părților din anul 2001 – 2002, a declarat că nu a asistat la discuții între soți cu privire la achiziționarea apartamentului, dar știe de la prietena sa că reclamantul lua toți banii pârâtei și îi gestiona.
În consecință, tribunalul a apreciat că nu s-au dovedit în cauză aspecte contrare declarației martorei S. M., ceea ce duce la considerarea acestei depoziții ca fiind concludentă, în concordanță cu recunoașterea pârâtei la interogatoriu.
D. consecință, suma de bani acordată a fost calificată ca un dar manual al părinților reclamantului în favoarea acestuia, nefiind dovedită dorința de gratificare a ambilor soți.
Pe de altă parte, nu s-a dovedit, în speță, că pentru achiziționarea apartamentului în litigiu s-ar fi dat la schimb o garsonieră a reclamantului.
Coroborând toate aceste probe, tribunalul a reținut că aproximativ jumătate din prețul apartamentului a fost plătit din banii proprii ai reclamantului, că valoarea imobilului reprezintă aproximativ 90% din valoarea totală a masei partajabile, iar acest procent este reprezentat de 45% contribuție proprie a reclamantului (dar manual) și 45% contribuția ambilor soți. Contribuția celor două părți în litigiu se regăsește și în procentul de 10% reprezentat de bunurile mobile.
Acceptând ideea că munca depusă de pârâtă în gospodărie și pentru creșterea copilului reprezintă o contribuție la dobândirea bunurilor comune aproape egală cu a reclamantului, rezultă că părțile au avut la dobândirea bunurilor comune următoarele contribuții: reclamantul – 45% plus 22,5%, iar pârâta – 22,5% plus 5%, ceea ce conduce la stabilirea unei cote de 75% pentru reclamant și 25% pentru pârâtă.
Referitor la atribuirea bunurilor în favoarea pârâtei, tribunalul a respins criticile formulate de reclamant, constatând că pârâta a solicitat atribuirea apartamentului prin întâmpinare și concluziile scrise depuse la dosar, că reclamantul locuiește la altă adresă, aspect dedus din declarația martorei R. D. F., astfel că s-a considerat că prima instanță a dat în mod corect eficiență criteriului posesiei, care permite ca partea care a folosit bunurile să suporte și uzura.
De asemenea, bunurile mobile aflate în apartament au fost atribuite părții căreia i-a fost atribuit apartamentul, în considerarea aceluiași criteriu al posesiei.
În consecință, sulta datorată de pârâtă a fost determinată la suma de 37.500 euro, respectiv 18.337,5 lei, corespunzătoare cotelor indicate anterior.
S-a făcut și aplicarea prevederilor art.67310 alin.4 C.proc.civ.
Cât privește plata cheltuielilor de judecată, tribunalul a reținut că reclamantul nu a formulat o astfel de solicitare la judecata în fond, iar, pentru apel, a plătit o taxă judiciară de timbru de 2.660 lei. Întrucât doar o parte din criticile sale au fost constatate ca fondate, pârâta, aflată în culpă procesuală, a fost obligată la plata a ½ din suma menționată, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
În termen legal, a declarat recurs pârâta V. E., în drept invocând dispozițiile art.304 pct.7 și 9 C.proc.civ.
În motivarea recursului, recurenta a arătat că, deși instanța de apel a constatat întemeiate apărările sale privind obținerea de venituri la același nivel cu intimatul (pe lângă salariu, aceasta îndeplinind și activitățile gospodărești și de îngrijire a copilului), totuși, în mod contradictoriu, a reținut că partea adversă a avut venituri mai mari.
Tribunalul a motivat contradictoriu hotărârea apelată și prin necoroborarea mărturisirii reclamantului, cuprinsă în cererea reconvențională, depusă în dosarul de divorț la data de 14.04.2010, unde partea în cauză a solicitat partajarea bunurilor în cote egale și a recunoscut contribuția pârâtei la același nivel cu contribuția reclamantului. Or, mărturisirea are forță probantă de neînlăturat.
A mai susținut recurenta că instanța de apel a constatat o contribuție a intimatului de 75% la dobândirea bunurilor comune prin raportare la declarația martorei S. M., care a declarat că în anul 1991 intimatul a primit, doar pentru el, suma de 50.000 lei, în scopul cumpărării unui imobil.
Această motivare este nelegală, întrucât probarea actelor juridice cu o valoare de peste 250 lei se face doar prin act autentic sau sub semnătură privată, conform art.1191 C.civ.; în speță, nu există niciun act care să dovedească darul manual, iar instanța de apel l-a considerat probat cu martori, ceea ce este împotriva legii.
Mai mult, prin încălcarea prevederilor art.261 pct.5 C.proc.civ., privind arătarea probelor și motivelor pe care se întemeiază, tribunalul a omis să coroboreze proba mărturisirii reclamantului, în care recunoaște existența unei contribuții egale la dobândirea bunurilor comune, cu declarația martorei, care a confirmat, în mod eronat, neadevărat, că s-ar fi primit un dar manual doar de către reclamant. Totodată, tribunalul a arătat că acea declarație este concordantă cu răspunsul pârâtei la întrebarea nr.10 din interogatoriu, or, acest răspuns nu are legătură cu un presupus dar manual.
Prin urmare, proba testimonială este contrazisă de alte probe și nu este concludentă.
A precizat recurenta că tribunalul a omis să observe că intimatul, în timpul divorțului, a vândut imobilul din ., . și autoturismul marca Daewoo Nubira, banii obținuți fiind cheltuiți în interes personal.
De altfel, instanța de apel a efectuat și calcule greșite, în sensul că, însumând cotele de contribuție, rezultă un procent de 95%, iar nu de 90%, cum s-a indicat: reclamantul – 45% plus 22,5%, iar pârâta 22,5% plus 5%.
În imobilul în litigiu locuiește pârâta împreună cu fiica părților, în vârstă de 22 ani, studentă, iar reclamantul, deși inițial a considerat că apartamentul poate fi transmis către copilul rezultat din căsătorie, ulterior s-a răzgândit și a solicitat o cotă majorată.
Prin întâmpinare, intimatul V. G. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
A susținut, în principal, că recursul vizează în exclusivitate aspecte de analiză a fondului, iar nu motive de nelegalitate ce pot fi încadrate în prevederile art.304 C.proc.civ.
Pe fond, intimatul a arătat că în cuprinsul hotărârii recurate nu se face nicio referire la aspectele contradictorii invocate de recurentă și nici la recunoașterile acesteia în privința unei cote egale de contribuție a părților la dobândirea bunurilor comune.
În ceea ce privește suma de 50.000 lei, intimatul a menționat că recurenta nu a făcut niciun fel de dovadă din care să rezulte că părinții reclamantului au înțeles să-i gratifice pe ambii soți cu valoarea necesară pentru achitarea imobilului în litigiu. Or, în lipsa unei astfel de dovezi, suma de bani respectivă reprezintă bunul propriu al soțului gratificat. În sprijinul celor susținute vine și declarația martorei S. M., cea care a fost de față la predarea sumei în cauză; chiar și recurenta a recunoscut la interogatoriu că aproape jumătate din suma de 16.469 lei a provenit de la părinții intimatului.
A menționat reclamantul că fiica părților are în realitate 26 ani și că este angajată la Operator Ingest RTV Satelit net, iar în imobil locuiesc trei persoane, reclamantul, pârâta și fiica acestora.
La data de 5.02.2013, intimatul, prin avocat, a declarat că nu mai înțelege să invoce excepția nulității recursului prin prisma art.3021 lit.a C.proc.civ.
În recurs nu s-au administrat probe noi.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, având în vedere dispozițiile art.304 pct.7 și 9 C.proc.civ., temeiuri de drept invocate de către recurenta V. E., Curtea constată următoarele:
Dispozițiile art.304 pct.7 C.proc.civ. nu pot fi reținute ca fiind fondate în prezenta cauză.
Potrivit textului de lege menționat, modificarea hotărârii recurate se poate cere atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În speță, recurenta a invocat o motivare contradictorie a argumentelor utilizate de tribunal, în sensul că, deși se constată de către această instanță întemeiate apărările sale privind obținerea de venituri la același nivel de către părțile în litigiu, ulterior, instanța de apel reține că partea adversă a avut venituri mai mari.
Verificând considerentele hotărârii recurate, Curtea reține că o astfel de situație nu se regăsește în speță, tribunalul ajungând la concluzia că reclamantul are o contribuție mai mare la dobândirea bunurilor comune prin coroborarea probelor cu interogatoriul, proba testimonială și înscrisuri.
Astfel, instanța a reținut că pârâta a recunoscut că reclamantul a obținut venituri în mod constant și din alte preocupări și că a avut o contribuție mai mare la dobândirea bunurilor comune, la dosar fiind depusă doar copia cărții de muncă a reclamantului, că martora S. M. a confirmat acordarea darului manual de către părinții reclamantului în favoarea reclamantului pentru achiziționarea apartamentului bun imobil, supus partajului, a cărui valoare reprezintă aproximativ 90% din valoarea totală a masei partajabile, că munca depusă de pârâtă în gospodărie și pentru creșterea copilului reprezintă o contribuție la dobândirea bunurilor comune, aproape egală (deci nu egală) cu a reclamantului.
Or, în aceste condiții, nu se poate aprecia că sunt prezentate motive contradictorii în considerentele hotărârii atacate, aspectul sesizat, fiind, cel mult, calificat din perspectiva interpretării probelor administrate, respectiv ca o greșeală gravă de fapt. Critica vizând greșita stabilire a situației de fapt, ca urmare a interpretării eronate a probatoriului administrat nu mai poate fi valorificată pe calea recursului, nemaiconstituind motiv de recurs în actuala reglementare a art.304 C.proc.civ.
Tribunalul în mod corect, prin raportare la dispozițiile art.6735 C.proc.civ., a stabilit bunurile supuse împărțelii, calitatea de coproprietari, cota parte ce se cuvine fiecărei părți, luând în calcul toate criteriile ce conduc la determinarea proporției în care ambii soți au contribuit la dobândirea bunurilor comune (venituri, munca depusă în gospodărie, darul manual).
Curtea mai reține că, în aplicarea aceluiași temei juridic, art.304 pct.7 C.proc.civ., recurenta a invocat o motivare contradictorie datorată necoroborării mărturisirii reclamantului cu celelalte probe administrate, în condițiile în care acesta, prin cererea reconvențională formulată în fața instanței de divorț, a solicitat stabilirea unei cote egale de contribuție a părților la dobândirea bunurilor comune.
Pe de o parte, Curtea apreciază că acest aspect vizează netemeinicia hotărârii recurate (prin prisma interpretării materialului probator administrat de instanțele de fond), iar, pe de altă parte, că reclamantul a precizat cererea de chemare în judecată, în cererea de partaj disjunsă, în sensul de a se constata o contribuție a sa la dobândirea bunurilor comune de 75%.
Deși s-a învederat de către pârâtă că această cerere ar fi fost tardiv formulată, acest aspect nu a mai fost cenzurat de instanța de apel, întrucât partea în cauză nu a înțeles să conteste soluția primei instanțe din această perspectivă.
Referitor la aplicarea prevederilor art.304 pct.9 C.proc.civ., ce vizează lipsa de temei legal, încălcarea sau aplicarea greșită a legii de către instanța de apel, Curtea constată că aspectul contestat de recurentă vizează stabilirea unei cote majore a intimatului la dobândirea bunurilor comune, în considerarea probei testimoniale, care, în opinia tribunalului, confirmă existența darului manual pentru reclamant.
Astfel, se critică de către recurentă faptul că probarea actelor juridice cu o valoare de peste 250 lei se face doar prin act autentic sau sub semnătură privată, conform art.1191 C.civ., iar, în cauză, nu există un astfel de înscris.
Curtea reține, sub acest aspect, că între soți dovada calității de bun propriu se poate face prin orice mijloc de probă. Legiuitorul a prevăzut posibilitatea dovedirii caracterului propriu al bunurilor în sensul menționat, întrucât a voit să ușureze dovada, între soți, a calității de bun propriu, derogându-se astfel de la dreptul comun cu privire la proba actelor juridice, astfel încât aplicarea acestui drept comun să constituie excepția și nu invers; deci, între soți există principiul libertății probațiunii caracterului propriu al bunului, chiar dacă rezultă dintr-un act juridic.
În măsura în care caracterul propriu al bunului rezultă dintr-un act juridic, dovada că un bun este propriu se poate face nu numai prin înscrisuri, ci și prin martori ori prezumții, fără nicio restricție, chiar dacă este vorba despre acte juridice cu o valoare ce depășește suma de 250 lei. De altfel, practica judecătorească a considerat că dovada cu orice mijloc de probă se poate face între soți chiar potrivit normelor dreptului comun. Astfel, în ceea ce privește art.1198 C.civ., s-a arătat că trebuie să se țină seama că acest text se referă și la imposibilitatea materială și morală a întocmirii înscrisului, cum ar fi, de exemplu, cea provocată de raporturile între soți sau rude apropiate, între care este greu să se pretindă întocmirea de acte scrise atunci când relațiile sunt normale.
Proba cu martori și prezumții poate fi folosită și în cazul actelor juridice care, ad probationem, trebuie întocmite în formă scrisă și care, potrivit dreptului comun, nu pot fi dovedite prin martori sau prezumții, chiar dacă valoarea lor nu depășește suma de 250 lei.
Potrivit art.1191 C.civ., nu se poate face dovada prin martori în contra sau peste ceea ce cuprinde actul scris. Derogarea pe care o face legiuitorul în materia probațiunii bunurilor proprii se referă și la această dispoziție legală și, deci, oricare dintre soți poate dovedi, prin orice mijloc de probă, chiar împotriva sau peste conținutul unui act scris, că anumite bunuri nu sunt comune, ci proprii.
În cauza de față, reclamantul a invocat existența unui dar manual, aspect recunoscut chiar și de pârâta V. E. la interogatoriu, la întrebările nr.2 și 10, pe care a înțeles să-l dovedească prin proba testimonială, propunând în acest sens audierea martorei S. M., precum și cu chitanța nr.5857/21.10.1991. Prin urmare, reclamantul nu a invocat existența unei convenții scrise între acesta și părinții săi pentru a justifica acordarea darului manual, care să poată fi contestat de pârâtă, depunând la dosar numai chitanța de plată a sumei de_ lei.
În consecință, Curtea constată, pentru considerentele deja expuse, că nu era necesară o astfel de dovadă a fi făcută prin act autentic sau sub semnătură privată, astfel cum arată recurenta.
Curtea reține, de asemenea, că s-a invocat și încălcarea prevederilor art.261 pct.5 C.proc.civ., în sensul omisiunii de coroborare a mărturisirii reclamantului, în care acesta recunoaște existența unei contribuții egale la dobândirea bunurilor comune, cu depoziția martorei propuse de reclamant, care a confirmat în mod nereal primirea darului manual doar de către reclamant.
Curtea apreciază, pe de o parte, că acest argument se constituie într-o critică de netemeinicie, întrucât se invocă nepronunțarea asupra unei dovezi ori greșita apreciere a probelor, iar, pe de altă parte, că, fiind vorba de un dar manual, proba voinței dispunătorului ca bunul să devină comun se poate face cu orice mijloace de probă, inclusiv martori și prezumții, însă de către partea care invocă o astfel de situație de fapt. Or, în speță, contribuția părinților reclamantului la dobândirea apartamentului în litigiu nu poate fi socotită decât ca o donație făcută în favoarea exclusivă a copilului lor, dacă nu s-a arătat în mod expres că s-a înțeles gratificarea ambilor soți. Pârâta nu a răsturnat prezumția instituită de art.31 lit.b Codul familiei în partea sa finală, care vizează prevederea dispunătorului ca bunul să devină bun comun.
Prin urmare, nu pot fi reținute ca aplicabile dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ.
Referitor la înstrăinarea pe parcursul divorțului a imobilului din ., ., Curtea constată că o cerere de includere în masa partajabilă a valorii obținute pentru acest imobil nu a fost formulată de către pârâtă în fața primei instanțe de judecată și că, totodată, această parte nu a exercitat calea de atac a apelului, în condițiile în care această solicitare ar fi fost făcută, iar instanța de fond a omis a se pronunța asupra ei prin încheierea de admitere în principiu dată la data de 01.06.2011.
În cauză, pârâta nu a formulat cerere reconvențională, ci doar a arătat prin întâmpinare că a acordat reclamantului o procură pentru înstrăinarea imobilului menționat și că suma rezultată din vânzarea acestui bun ar fi fost folosită exclusiv de către reclamant.
Nu s-a contestat calificarea acestei apărări, respectiv natura întâmpinării, iar cererea depusă la dosar, în fața instanței de fond, nu a fost timbrată corespunzător, pentru a putea fi cenzurată ca o cerere de partaj asupra bunului indicat.
Totodată, Curtea reține că în privința acestui imobil, pe fond, deși nu a fost sesizată în mod legal, prima instanță a constatat că a fost înstrăinat de către părți, iar pârâta a confirmat prin procura dată reclamantului ca acesta să încaseze prețul obținut din vânzarea imobilului; din probele administrate la fond de către pârâtă nu a rezultat că suma nu a fost folosită de părți împreună sau că reclamantul este cel care și-a însușit prețul vânzării, astfel încât bunul a fost scos din masa partajabilă.
În ceea ce privește autoturismul marca Daewoo Nubira, prima instanță a apreciat că reprezintă bun comun contravaloarea obținută din vânzarea acestuia pe parcursul procesului de ieșire din indiviziune, respectiv suma de 800 euro. Această valoare a fost luată în calcul la stabilirea valorii masei partajabile și la ieșirea din indiviziune, ulterior pârâta necontestând măsura dispusă de prima instanță.
Un ultim aspect sesizat de către recurentă a privit calculul eronat al cotelor de contribuție, constatat din însumarea procentelor menționate.
Într-adevăr, Curtea observă că tribunalul a omis să consemneze pentru reclamant și cota de 5% cu care acesta ar fi participat la dobândirea bunurilor mobile comune, ce reprezintă un procent de 10% din valoarea masei partajabile, diferența de 90% fiind constituită din valoarea bunului imobil.
O astfel de omisiune, însă, nu conduce la modificarea hotărârii prin prisma art.304 pct.9 C.proc.civ., fiind vorba doar de o simplă eroare de redactare sau motivare, iar nu o chestiune care vizează aplicarea legii, în condițiile în care, anterior, instanța de judecată a precizat, în concret, modalitatea de calcul.
Curtea observă că ambele părți au făcut referire la posesia exercitată asupra imobilului, fie de către reclamant, pârâtă și fiica părților din căsătorie, în opinia reclamantului, fie de către ultimele două, în opinia pârâtei, însă apărările lor nu vor fi analizate, modalitatea de soluționare a cererii de ieșire din indiviziune nefăcând obiect al prezentului recurs.
Pentru toate aceste argumente, Curtea, conform art.312 alin.1 C.proc.civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de către recurenta pârâtă V. E. împotriva deciziei civile nr.914/10.10.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant V. G..
Întrucât recurenta este cea care a căzut în pretenții, dată fiind soluția de respingere a prezentului recurs, față de dispozițiile art.274 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea o va obliga la plata sumei de 2.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către intimat – onorariu de avocat, conform chitanței nr.17/28.01.2013 (fila 15 dosar recurs).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta pârâtă V. E. împotriva deciziei civile nr. 914/A/10.10.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant V. G..
Obligă pe recurentă la 2.000 lei cheltuieli de judecată către intimat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 5 februarie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
L. D. S.-G. P. M. V.
GREFIER
E. C.
Red.M.V.
Tehnored.B.I.
2 ex/25.03.2013
---------------------------------------------------
T.B.- Secția a V-a – C.C.
- S.V.
Jud.Sector 1 – P.U.
| ← Exercitarea autorităţii părinteşti. Decizia nr. 1037/2013.... | Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... → |
|---|
