Pretenţii. Decizia nr. 162/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 162/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 31-01-2013 în dosarul nr. 6915/3/2012
Dosar nr._
(2727/2012)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.162
Ședința publică de la 31.01.2013.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta reclamantă S. V., împotriva sentinței civile nr. 1734 din 11.10.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
P. are ca obiect: pretenții – despăgubiri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă consilierul juridic A. C., în calitate de reprezentant al intimatului pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, conform delegației pe care o depune la dosar, lipsind recurenta reclamantă S. V..
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează depunerea la dosar, prin serviciu registratură al instanței la data de 17.01.2013, a unei cereri formulate de recurenta reclamantă prin care solicită acordarea unui termen pentru lipsă de apărare.
Reprezentatul intimatului pârât arată că nu se opune la amânarea cauzei față de motivul invocat de partea adversă, având în vedere că este primul termen de judecată în această fază procesuală, deși, în opinia sa, cererea nu este motivată potrivit dispozițiilor art. 156 din Codul de procedură civilă.
Deliberând asupra cererii de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare, Curtea, având în vedere faptul că recurenta reclamantă nu a motivat solicitarea potrivit dispozițiilor art. 156 din Codul de procedură civilă, în condițiile în care partea a fost citată în propria cale de atac încă din luna decembrie 2012, respinge cererea formulată.
Reprezentantul intimatului pârât arată că nu are probe noi de solicitat și nici cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul intimatului pârât solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală, urmând a se avea în vedere deciziile pronunțate de Curtea Constituțională ca și decizia nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 7.03.2012, pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă, sub nr._, reclamanta S. V., în calitate de fiică a numitului S. I. (decedat) a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de A.G.F.P.-M.B., în baza Legii nr.221/2008, pentru ca pe baza probelor ce vor fi administrate în prezenta cauză să se dispună obligarea la plata sumei de 70.000 Euro - reprezentând daune morale și măsuri reparatorii pentru prejudiciul moral încercat prin arestarea tatălui său.
În motivare, reclamanta a arătat că tatăl său S. I., născut la 02 august 1914, în ., cu domiciliul ulterior în Argetoaia, raionul Filiași, având funcția de preot, în anul 30.06.1959 a fost arestat și condamnat pentru manifestare dușmănoasă la adresa regimului comunist.
A mai menționat reclamanta că tatăl său, care era un om de o demnitate și reputație recunoscute în acea vreme, a fost maltratat și persecutat, fiindu-i afectate onoarea și reputația profesională, relațiile cu prietenii, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală suferită de victimă. Prin pedepsele aplicate lui am suferit atât reclamanta, cât și fratele și mama lor, iar dânsului i-au fost.
După condamnarea executată și munca silnică, reintegrarea tatălui său nu a mai fost posibilă. Nu a mai avut parohie și nu a mai putut să-și desfășoare nici o activitate pentru care era pregătit profesional, respectiv cea de preot.
Tatăl său nu a beneficiat de alte măsuri reparatorii, astfel că suma de 70.000 Euro solicitată consideră că ar fi suficientă și echitabilă față de prejudiciul moral suferit de către ei, precum și față de atingerea adusă onoarei, reputației și persoanei tatălui său, atât în ceea ce privește viața sa privată, cât și cea socială.
Prin sentința civilă nr.1734/_, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins cererea formulată de reclamanta S. V..
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a avut în vedere, pe de o parte, faptul că prin Decizia 1358 a Curții Constituționale s-a reținut că în acest domeniu există reglementări paralele precum Decretul lege nr.118/1990 și OUG nr.214/1999 și în raport de acestea a reținut că despăgubirile ce le prevăd sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate.
Mai mult, Curtea a constatat că prin textul de lege criticat se contrazice art. 1 al. 3 din Constituție privind statul de drept, democratic și social despăgubirile prezentate în acest text având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul nr.118/1990.
A mai constatat Curtea că raportat la jurisprudența C.E.D.O. aceasta a stabilit că dispozițiile convenției nu impun statelor membre nici o obligație specifică de a repara nedreptățile sau pagubele pricinuite de predecesorii lor, că nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite în perioada comunistă, ar exista vreo obligație a statelor de a le acorda și cu toate acestea, legiuitorul român de după 1989 a adoptat două asemenea acte normative.
Totodată, Curtea Constituțională a mai apreciat că prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul al II-lea de a beneficia de despăgubiri pentru daunele morale suferite pe persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează aceste despăgubiri întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri morale pentru daunele morale suferite de predecesorii lor, ca și acesta din urmă.
Tribunalul a mai avut în vedere și faptul că printr-o Decizie a Curții Europene din 02 dec. 2008 în cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei, Curtea Europeană a apreciat că nu se poate susține că o lege care după . fost declarată neconstituțională ar putea reprezenta o bază temeinică legală în sensul jurisprudenței Curții pentru a se putea aprecia că reclamanții aveau o speranță legitimă de a obține despăgubirile stabilite prin acea lege.
Situația de față este una care corespunde întocmai împrejurărilor avute în vedere de Curte și enunțate anterior.
Totodată, s-a avut în vedere că prin Decizia nr.12/19.09.2011 a I.C.C.J. dată în interesul legii publicată în M.Of. s-a statuat că urmare a deciziilor nr. 1358/2010 și 1360/2010 ale Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 al. 1 lit. a teza I – a din Legea nr.221/2009 nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv, acestea încetându-și efectele.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamanta S. V., solicitând anularea acesteia și pronunțarea unei hotărâri prin care să fie obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 70.000 euro.
În motivare, recurenta reclamantă a susținut că, în calitate de fiică a numitului S. I. în baza Legii nr.221/2009 a chemat în judecată S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE pentru ca pe baza probelor ce vor fi administrate în prezenta cauză, să dispună obligarea la plata sumei de 70.000 Euro - reprezentând daune morale și măsuri reparatorii pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său.
Astfel cu rezultă din înscrisurile depuse la dosar, S. I. născut în 02.08.1914 a avut funcția de preot, iar în anul 30.06.1959 a fost arestat și condamnat pentru manifestare dușmănoasă la adresa regimului comunist.
După condamnarea executată a avut domiciliul forțat, iar ulterior, timp de peste 7 ani de zile, nu a mai putut desfășura nici o activitate.
Prin suma solicitată de către reclamantă, în calitate de fiică, nu a urmărit a obține compensarea în bani a suferinței produse tatălui său și familiei sale.
Reclamanta a arătat că tatăl său nu a beneficiat de nici o altă lege specială, nu a primit bani de la S. R..
S-a mai susținut că, printr-o decizie a Curții Constituționale s-a precizat că prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul al II-lea de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist - ar fi o încălcare a legii.
Recurenta reclamantă, a arătat că în calitate de fiică, este moștenitor de gradul I și prin Legea nr.221/2009 s-a prevăzut clar posibilitatea obținerii de despăgubiri fără a mai face alte interpretări tendențioase ulterioare.
A mai menționat că Legea nr.221/2009 nu a fost declarată neconstituțională.
În calea de atac a recursului nu s-au administrat probe noi.
În ce privește recursul declarat de recurenta reclamantă, ce urmează a fi analizat prin raportare la art. 304/1 Cod procedură civilă, Curtea constată următoarele:
Reclamanta a învestit instanța de fond arătând că atât ea cât și familia sa au înregistrat un prejudiciu de natură morală cauzat de măsura arestării tatălui său luată de organele de urmărire penală, dar și de trimiterea acestuia într-o colonie de muncă, acesta suferind ca urmare a vătămărilor fizice și psihice suportate, în urma acțiunilor represive a autorităților statului comunist, prejudiciul solicitându-se a fi acoperit în conformitate cu dispozițiile speciale ale Legii nr. 221/2009.
Curtea urmează a constatat că instanța de fond a analizat cererea reclamantei din perspectiva dispozițiilor Legii nr.221/2009, soluția instanței de fond fiind de respingere ca urmare a deciziei nr.12/_ pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii.
Ca urmare, instanța are a analiza doar criticile recurentei referitoare la neacordarea daunelor morale, fără a face referiri la caracterul măsurilor luate față de autorul reclamantei prin raportare la art. 1 din Legea nr.221/2009.
În ce privește daunele morale solicitate în temeiul Legii nr.221/2009, prin raportare la art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr.221/2009, instanța de recurs constată că a fost sesizată Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a acestor prevederi.
Urmare soluționării acestei excepții prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanță că dispozițiile legale sus-enunțate sunt neconstituționale.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată: „decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie”.
În conformitate cu prevederile art. 147 alin. 1 din Constituție: „Dispozițiile din legile [...] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul [...], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.
Instanța de recurs urmează să constate că până la data soluționării prezentei cauze termenul de 45 zile, anterior menționat, s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, astfel încât nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii în prezenta cauză.
Curtea are, de asemenea, în vedere faptul că în situația excepției de neconstituționalitate a unor prevederi din lege, decizia definitivă a Curții Constituționale produce efecte juridice cât privește aplicarea normei juridice, iar în cazul în care se decide că prevederea legală în cauză este neconstituțională - cum este și cazul de față - ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanțele judecătorești cu luarea în considerare a acestei noi realități juridice.
Prin urmare, decizia Curții Constituționale, paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate și constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituției.
Efectele pentru viitor ale deciziilor instanței constituționale prin care au fost declarate neconstituționale unele prevederi legale, semnifică faptul că ele nu se aplică situațiilor juridice sau drepturilor câștigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituțională.
Totodată, instanța de recurs are în vedere, ca și instanța de fond, decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii nr.12/19 septembrie 2011, obligatorie pentru instanțe în acord cu art. 329din Codul de procedură civilă, prin aceasta stabilindu-se că: „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Or, în cazul de față, reclamanta nu este beneficiara niciunui drept câștigat, la fond, până la data publicării deciziilor Curții Constituționale la care s-a făcut referire, respectiv 15 noiembrie 2010, acțiunea reclamantei fiind soluționată ulterior acestei date, la 11.10.2012.
Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. 11 din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din OUG nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. 1 din același articol, Curtea Constituțională a constatat că trimiterile la lit. a a alin. 1 al art. 5 din Legea nr. 221/2009, au rămas fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.
Instanța de recurs are în vedere că principiul care stă la baza controlului constituționalității legilor este acela potrivit cu care Constituția este superioară legii, așadar orice lege contrară Constituției nu este lege și că a admite contrariul înseamnă a se ajunge la aplicarea unei norme legale care înfrânge Constituția.
Ca urmare a caracterului general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, pronunțate în temeiul art. 146 lit. c din Constituție, prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată, încetându-și de drept efectele pentru viitor.
Instanța de recurs are în vedere că efectele admiterii excepției se produc erga omnes și, ca atare, în aceleași condiții, atât față de autorul excepției, cât și față de alții. Totodată, are în vedere că, în cazul admiterii excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia s-a invocat excepția nu mai poate face aplicarea textului declarat neconstituțional prin ipoteză ulterior sesizării instanțe.
A considera că efectele admiterii excepției, deși se produc în mod necontestat în cauza în care a fost invocată, nu s-ar produce totuși și pentru alte cauze aflate în curs de desfășurare la data publicării deciziei Curții Constituționale, ar constitui o diferență de tratament nejustificată, deoarece primul dosar în care ar fi invocată ar fi stabilit în mod aleatoriu de autorul excepției.
Având în vedere că Legea nr. 47/1992 nu permite invocarea unei noi excepții de constituționalitate în cazul în care dispoziția legală a fost declarată neconstituțională, se impune concluzia că admiterea excepției de neconstituționalitate trebuie să producă erga omnes .
Ca o consecință, concluzia care se impune este aceea că norma juridică inferioară care înfrânge o dispoziție constituțională nu mai poate fi aplicată în cadrul tuturor proceselor aflate în curs de desfășurare la data publicării deciziei Curții Constituționale.
Curtea reține, totodată, că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la efectele consacrării pe calea controlului de neconstituționalitate, a lipsei conformității unei prevederi legale cu Constituția, a fost deja în atenția Curții Constituționale, așa cum s-a arătat mai sus, astfel că nu este de natură a conduce la alte concluzii, decât cele deja expuse.
Prin urmare, Curtea, văzând considerentele celor două decizii de neconstituționalitate, apreciază prin prisma art. 51 din Constituția României că, în aplicarea legii interne, trebuie respectată interpretarea dată acesteia de Curtea Constituțională în analiza compatibilității sale cu norma constituțională, prin raportare la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform art. 20 din Constituție, având în vedere rolul Curții Constituționale de unică autoritate de jurisdicție constituțională, ce are ca scop garantarea respectării Constituției și, implicit, efectele deciziilor sale pronunțate în această materie.
Legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. Reglementările adoptate, așa cum a reținut și instanța de contencios constituțional au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481 (2006) intitulată „necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist”.
Or, aceste acte au doar caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei. Potrivit acestor recomandări cuprinse în Rezoluțiile amintite mai sus, având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, s-a constatat necesar ca persoanele nevinovate, persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil și, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.
În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea Constituțională a constatat că există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist.
În acest sens au fost reținute prevederile Decretului-lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, prevederile OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acte normative care stabilesc o . drepturi.
În ceea ce privește art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, trebuie în primul rând avut în vedere faptul că, pornind de la caracterul autonom al noțiunilor utilizate de Convenție și de actele sale adiționale, Curtea a extins noțiunea de „bun”, în sensul textului menționat, la situații în care apar puse în discuție anumite interese economice ale unui subiect de drept, persoană fizică sau juridică, care pot să se prezinte sub forma unor speranțe legitime la obținerea unor indemnizări (cauza Pressos Compania Naviera S.A. împotriva Belgiei, hotărârea din 25 martie 1999).
În cauza Broniowski împotriva Poloniei, hotărârea din 22 iunie 2004, instanța de contencios european a statuat că „reclamantul era titularul unui interes patrimonial ce intră sub protecția instituită de art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece dreptul său la despăgubiri avea o bază legală ce fusese menținută în mod continuu în dreptul intern și după . dispozițiilor Convenției cu privire la Polonia”. În schimb, în cauza Kopecký împotriva Slovaciei, hotărârea din 28 septembrie 2004, Curtea a constatat că, în speță, creanța reclamantului era condițională, fiind necesară intervenția unei instanțe care să constate că toate condițiile impuse de lege pentru restituire erau îndeplinite.
Aplicând distincțiile menționate în cauza de față, se constată că situația este similară aceleia din ultima hotărâre, întrucât potrivit Legii nr. 221/2009, dispozițiile acesteia se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute anumite drepturi prin acte normative anterioare, cu condiția să nu fi beneficiat deja de despăgubiri, ceea ce impune anumite verificări din partea instanțelor învestite.
De asemenea, instanța de recurs reține, prin raportare la Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, că instanța de contencios european a acordat o „importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o ,,speranță legitimă” în obținerea compensațiilor respective.
Instanța de recurs urmează să aibă în vedere, totodată, faptul că instanța de contencios european nu a sancționat sub aspectul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a Articolului 6 paragraful 1 din Convenție împrejurarea că în cursul procedurii interne, Curtea Constituțională a declarat neconstituționalitatea dispozițiilor legale incidente în cauză.
Ceea ce a sancționat instanța de contencios european în alte cauze a fost intervenția statului prin puterea legislativă, având ca scop modificarea în favoarea sa a unei legi aplicabile cauzei în care statul era parte și prin aceasta crearea unei șanse de câștig a procesului (a se vedea cauza Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Andreadis c. Greciei, cererea nr._/87, hotărâre din 9 decembrie 1994, și cauza C. c Româaniei, cererea nr._/98, hotărâre din 27 mal 2003).
Or, în situația de față, nu s-a ridicat problema intervenției legislative și statului, ci a declarării neconstituționalității unor dispoziții legale incidente în cauză.
Referitor la incidența art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, instanța de recurs reține că instanța europeană a fost confruntată cu problema de a ști în ce măsură intervenția puterii legislative sau a puterii executive într-o procedură judiciară aflată în curs de derulare este de natură să pună în discuție dreptul la un tribunal garantat de acest text.
Curtea a admis că puterea legiuitoare poate adopta reglementări cu efect retroactiv în materie civilă; preeminența dreptului și noțiunea de proces echitabil exclud însă orice ingerință a puterii legiuitoare într-un proces deja existent în vederea influențării soluționării litigiului de către puterea judiciară, cu excepția cazului în care există motive extrem de importante de interes general (Zielinski, Pradal, Gonzales și alții împotriva Franței, hotărârea din 28 octombrie 1999).
Singurul motiv acceptat până acum de Curte, când intervenția legislativă a corespuns unei „evidente și imperioase justificări a interesului general” a fost „umplerea unui vid juridic”, adică îndreptarea unei situații create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului. În aceste cazuri, Curtea a considerat că intervenția a fost previzibilă, era de așteptat și reclamanții nu puteau pretinde că ar fi avut un drept de a beneficia de situația astfel creată (cauza Eeg-Slachthuis Verbis împotriva Belgiei, hotărârea din 10 noiembrie 2005). În același sens, în cauza Gigli Construzioni împotriva Italiei, hotărârea din 1 aprilie 2008), Curtea nu a constatat o încălcare a principiului egalității armelor, reținând că „intervenția legiuitorului avusese ca scop înlăturarea unei erori de tehnică legislativă”.
Făcând aplicarea acestor principii în cauza de față, instanța de recurs constată, pe de o parte, că nu este vorba de o intervenție a legiuitorului sau a executivului în vederea influențării soluționării litigiului, de natură să aducă atingere principiului preeminenței dreptului și noțiunii de proces echitabil sau a principiului egalității și nediscriminării, ci a Curții Constituționale, care potrivit statutului său este o autoritate publică independentă și al cărei scop este garantarea supremației Constituției, iar pe de altă parte, intervenția a avut loc în principal, așa cum s-a reținut anterior pentru a înlătura un paralelism legislativ, apreciat de către autoritatea cu competențe în această materie, contrar normelor de tehnică legislativă și principiilor constituționale.
Dată fiind distincția evidentă pe care Curtea europeană o realizează sub acest aspect, Curtea va constata și faptul că, prin declararea ca neconstituțională a normei art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, de către Curtea Constituțională, organism independent învestit cu sarcina asigurării supremației Constituției, nu se aduce atingere dreptului reclamantei la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, garantat de art. 21 din Constituție, indiferent dacă această analiză se realizează din perspectiva componentei dreptului de acces la o instanță sau din cea a egalității de arme în cadrul unui proces.
Nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Instanța de recurs are în vedere, pe de altă parte, că prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. În același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare.
Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului. În situația analizată însă, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
Deși recurenta a formulat susțineri în legătură cu calitatea sa de a solicita despăgubiri de pe poziția art. 5 teza I din Legea nr.221/2009, Curtea reține că solicitarea reclamantei de a i se acorda despăgubiri morale nu a fost respinsă pe argumente vizând acest temei de drept, ci ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr.221/2009.
Mai mult, instanța de fond a analizat cererea reclamantei prin raportare la cererea acesteia de acordare a despăgubirilor morale și nu materiale, fără a face trimiteri la vreo solicitare de despăgubiri materiale.
În consecință, Curtea, în raport de art. 312 alin. 1 cu referire la art. 304/1 Cod procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta reclamantă S. V. împotriva sentinței civile nr.1734/11.10.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 31 ianuarie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M.-A. I. D. M. I.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.I.D.
Tehnored.I.D/B.I.
2 ex/6.02.2013
------------------------------------
T.B- Secția a III-a – Ș.Ț.
| ← Partaj judiciar. Decizia nr. 107/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 591/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
