Pretenţii. Decizia nr. 370/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 370/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-02-2013 în dosarul nr. 39313/3/2009
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IV A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 370 R
Ședința publică de la 20.02.2013
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE:- D. Y.
JUDECĂTOR:- P. F.
JUDECĂTOR:- M. A.
GREFIER:- F. J.
----------------
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții-reclamanții A. D.-C., A. M.-A. și A. P. și recurentul-pârât S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, având ca obiect, pretenții – Legea nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, nu au răspuns părțile.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentat de procuror M. B..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, reprezentantul Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București declară că nu mai are cereri noi de formulat și nici probe de administrat, motiv pentru care Curtea, apreciază cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București solicită respingerea recursului formulat de recurenții-reclamanți A. D.-C., A. M.-A. și A. P. ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.
Invocă dispozițiile art. 3307 alin.4 Cod procedură civilă în aplicarea Deciziei nr. 12 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Solicită de asemenea și respingerea recursului formulat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.
CURTEA
Deliberând, asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 06.10.2009 și înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a IV-a Civilă, sub nr._, reclamanții A. D. C., A. M. A. și A. P. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, au solicitat instanței să constate caracterul politic al măsurilor administrative luate împotriva lui A. P. în perioada 02.03.1949 – 20.12.1955; să dispună acordarea de despăgubiri în cuantum de 10.000.000Euro pentru măsurile administrative amintite și acordarea contravalorii bunurilor confiscate ca urmare a măsurii administrative.
În motivare, reclamanții au arătat că autorul lor A. P. a fost arestat la data de 02.03.1949 în ., fiind reținut fără însă a fi și judecat. A fost eliberat ulterior, iar după eliberare i s-a fixat domiciliu obligatoriu la Găești, jud. Dâmbovița, până la data de 20.12.1955.
Prin încheierea de ședință din data de 12.03.2010 Tribunalul București- Secția a IV-a Civilă, în temeiul art. 242 alin. 1 pct. 2 C.proc.civ., a dispus suspendarea judecății pentru lipsa părților.
La data de 10.03.2011, reclamanții au formulat cerere de repunere pe rol a cauzei.
Cauza a fost repusă pe rol prin încheierea de ședință din data de 18.05.2011. La același termen, tribunalul a dispus emiterea unei adrese că CNSAS pentru a se comunica actele pe care le deține privindu-l pe A. P.. Reclamanții au depus un set de înscrisuri.
Prin încheierea de ședință din data de 15.06.2011 tribunalul, în temeiul art. 242 alin. 1 pct. 2 C.proc.civ., a dispus din nou suspendarea judecății pentru lipsa părților.
La data de 11.06.2012, reclamanții au formulat cerere de repunere pe rol a cauzei.
Cauza a fost repusă pe rol prin încheierea de ședință din data de 19.09.2012. La același termen tribunalul a rămas în pronunțare asupra pricinii.
În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri, fiind depus în copie și dosarul înaintat de CNSAS.
Prin sentința civilă nr. 1663/19.09.2012 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A. D. C., A. M. A. și A. P., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost constatat caracterul politic al măsurii administrative a dislocării dlui A. P. în Găești, jud. Dâmbovița în perioada 02.03.1949 – 20.12.1955 și s-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind acordarea sumei de 1.000.000 Euro, reprezentând despăgubiri morale. Tribunalul a disjuns capătul de cerere nr. 3 privind acordarea despăgubirilor materiale pentru bunurile confiscate în baza acestei măsuri administrative, cu formarea unui nou dosar civil, pentru soluționarea căruia acordă termen la 17.10.2012, complet F8, ora 8,30 pentru când se vor cita părțile.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat instanței: să constate caracterul politic al măsurilor administrative luate împotriva lui A. P. în perioada 02.03.1949 – 20.12.1955; să dispună acordarea de despăgubiri în cuantum de 10.000.000Euro pentru măsurile administrative amintite și acordarea contravalorii bunurilor confiscate ca urmare a măsurii administrative.
Din certificatul de moștenitor nr. 84/01.02.1984 emis de notariatul de Stat al sectorului 6 București a rezultat că de pe urma defunctului A. P., decedat la data de 12.08.1983, au rămas ca moștenitori A. M., soție, A. P., A. D.-C. și A. M.-A., fiecare cu o cotă de câte ¼.
Din actele depuse de CNSAS a rezultat că pe numele defunctului A. P. a fost deschis un dosar operativ cu nr._/7.03.1963, fiind pus sub urmărire deoarece ar ține ascunse arme și documente secrete.
Din fișa personală a rezultat că acesta a fost la un moment dat arestat fără însă a se preciza intervalul de timp, ori motivul.
Din adresa nr. 2690/25.11.1991 emisă de Ministerul Justiției - Direcția Instanțelor Militare a rezultat că A. P. a fost dislocat din . prin Decretul nr. 83/1989 la data de 02.03.1949 și a avut domiciliu forțat în Găești, jud. Dâmbovița până la data de 20.12.1955, când a fost ridicată restricția prin decizia MAI nr. 6200/1955. Din această adresă rezultă că A. P. nu figurează în evidențe cu bunuri, ori averea posedată.
Potrivit art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009 se poate adresa instanței „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv (…)”
Tribunalul a reținut, așadar, caracterul politic al măsurii fixării domiciliului forțat, luată împotriva tatălui reclamanților.
În ceea ce privește reparația morală în cuantum de 1.000.000Euro, tribunalul a respins pretențiile ca neîntemeiate, pentru considerentele care succed:
Prin numeroase declarații publice efectuate ulterior schimbării regimului politic, în România a fost recunoscut public caracterul politic al unor condamnări suferite în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar ulterior datei de 22 decembrie 1989, s-au putut declara recursului în anulare potrivit Codului de procedură penală pentru a se obține, atât achitarea celor condamnați, cât și, fie în cadrul acestor hotărâri, fie ulterior, posibilitatea obținerii unor reparații morale și materiale.
În acest sens, tribunalul a reținut și decizia nr. 1558/2010 Curtea Constituțională.
În decizia nr. 1358/2010 Curtea Constituțională reținea că: „aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate.”
Pe de altă parte, tribunalul a reținut că unul dintre motivele care au condus la declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 lit. a din legea nr. 221/2009 a fost și acela că legea încalcă principiul „evitării paralelismului” din Legea nr. 24/2000, legiuitorul prevăzând în acte normative succesive reparații morale și materiale.
Astfel, Curtea reține că: „în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de-o parte, Decretul - lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, cu numeroase modificări și completări, și Ordonanța de urgență a Guvernului nr.214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, iar, pe de altă parte, Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.”
Așa fiind, tribunalul a apreciat că reclamanții ar fi putut beneficia de o reparație morală și materială, acordată în baza altor legi speciale de reparație suficientă și echitabilă, ori a dispozițiilor dreptului comun, dacă nu ar fi rămas în pasivitate peste 20ani de la schimbarea regimului politic, respectiv de la 22.12.1989, când au încetat toate interdicțiile.
În acest sens, tribunalul a reținut și Decizia nr. 12 pronunțată de Înalta Curte de Casație și justiție în recursul în interesul legii, prin care ÎCCJ „Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G. și stabilește că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.”, decizie care este obligatorie, potrivit art. 3307 alin.4 din Codul de procedură civilă.
De asemenea, tribunalul a apreciat că, alături de dispozițiile Legii nr. 221/2001, amintite, în care se recunoaște expres caracterul unor condamnări prin indicarea dispozițiilor legale care au condus la condamnare, actele de recunoaștere efectuate de S. R., reprezintă și ele o reparație morală echitabilă și suficientă, prin raportare și la restul argumentelor reținute de tribunal.
În ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea unor despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate, tribunalul, constatând că acesta nu este încă în stare de judecată, în temeiul art. 165C.proc.civ. a dispus disjungerea, cu formarea unui nou dosar, în care acordă termen de judecată la 17.10.2012, complet F8, ora 8,30 pentru când au fost citate părțile.
Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs reclamanții A. D.-C., A. M.-A. și A. P. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate de recurenții reclamanți, aceștia susțin că soluția instanței de fond în ceea ce privește soluționarea capătului 2 de cerere este nelegală și netemeinică.
În opinia recurenților, odată cu . Legii nr. 221/2009 în forma inițială și promovarea prezentei acțiuni, au dobândit dacă nu un bun, în înțelesul C.E.D.O, măcar o speranță legitimă a obținerii unui astfel de bun, respectiv obținerea unei despăgubiri pentru suferința îndurată de autorul recurenților în închisorile comuniste.
Redactarea Legii nr. 221/2009 este cât se poate de clară, astfel că simpla încadrare într-una din situațiile enunțate la art. 1 sau ar, ar fi trebuit să ducă în mod previzibil la obținerea unei despăgubiri.
Faptul că S. R. prin diverse instituții de autoritate, a decis să modifice în mod substanțial cadrul legislativ, nu ar trebui să afecteze securitatea și predictibilitatea procedurilor judiciare în curs de desfășurare.
În motivarea recursului formulat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice se critică soluția pronunțată, în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, arătându-se că măsura administrativă la care a fost supus autorul reclamanților, nu se încadrează la măsurile încadrate explicit în art. 3 și 4 din Legea nr. 221/2009, iar instanța de fond nu a instrumentat probe suficiente, din care să rezulte caracterul politic al măsurii abuzive la care a fost supus autorul reclamanților.
Examinând criticile formulate, Curtea constată că ambele recursuri sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 06.10.2009 și soluționată la data de 19.09.2012.
Aceasta privește acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ca urmare a arestării autorului reclamanților A. P. la data de 02.03.1949 și a fixării unui domiciliu obligatoriu în Găești, jud. Dâmbovița până la data de 20.12.1955 .
Pe parcursul soluționării cauzei în primă instanță, a intervenit decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale prin care s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 194 5- 22 decembrie 1989 cu modificările și completările ulterioare sunt neconstituționale.
A hotărât Curtea Constituțională că „nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop”.
Consecința declarării neconstituționalității unei dispoziții legale este mai puternică decât cea produsă prin abrogare, deoarece, ca urmare a „încetării efectelor juridice” dispoziția legală nu se mai aplică nici chiar situațiilor juridice născute sub imperiul său, deoarece o lege neconstituțională nu poate avea niciun efect.
Aceasta este o concluzie care nu ar putea fi contestată din perspectiva dreptului intern, astfel că la acest moment temeiul juridic al acțiunii formulate de reclamanți a dispărut.
Chiar dacă Constituția prevede în art.20 că în situația în careexistă neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile, potrivit principiului subsidiarității, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu se substituie autorităților interne ale statelor pentru a reglementa care sunt cele mai bune mijloace de protecție și salvgardare a drepturilor prevăzute de Convenție. Autoritățile interne și în primul rând instanțele de judecată sunt chemate să interpreteze și să aplice regulile procedurale și substanțiale relevante din dreptul intern în așa fel încât rezultatul interpretării și aplicării legii interne să nu conducă la încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.
Împrejurarea că la data intentării acțiunii – 06.10.2009 prevederile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, erau în vigoare, nu acordă o speranță legitimă pentru obținerea despăgubirilor morale, în sensul art. 1 din Protocolul I adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel cum s-a decis în mod constant în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne, și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o speranță legitimă în dobândirea proprietății.
Actele internaționale invocate de recurenți, nu creează un drept direct la despăgubire în favoarea persoanelor fizice, iar deciziile C.E.D.O invocate în susținerea cauzei deduse judecății, nu sunt similare situației concrete a recurenților.
În acest sens, este relevantă decizia asupra admisibilității din 02.12.2008, în cauza Slavov și alții contra Bulgariei, prin care instanța de contencios a drepturilor omului a statuat că dispozițiile din legea referitoare la obținerea compensațiilor, au fost anulate, nu ca urmare a unei decizii a unui organism ad hoc, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate a acesteia, ceea ce a condus la concluzia curții, în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o speranță legitimă în obținerea compensațiilor respective.
În ceea ce privește recursul declarat de pârât, acesta este de asemenea nefondat, măsura stabilirii unui domiciliu forțat luată împotriva tatălui reclamanților, în temeiul Decretului nr. 83/1949, încadrându-se în situațiile prevăzute de art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009.
Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 3 din Legea nr. 221/2009, constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.
În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. 1 din O.U.G. nr. 214/1999, constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop:
a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică;
b) susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic;
c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta;
c1) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist;
d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;
e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială.
Din actele dosarului, a rezultat fără putință de tăgadă că autorul reclamanților, P. A., a fost președintele Organizației Frontul Românesc și în această calitate, s-a format pe numele său, un dosar informativ de către organele de securitate, viața acestuia fiind atent monitorizată.
Ca atare, măsura dislocării și stabilirii domiciliului forțat luate împotriva acestuia, au un caracter politic, astfel că în mod legal, instanța de fond a apreciat ca fiind dovedit caracterul politic al măsurii administrative.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursurile, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenții-reclamanții A. D.-C., A. M.-A. și A. P. și recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva sentinței civile nr. 1663/19.09.2012 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 20.02.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. Y. P. F. M. A.
GREFIER
F. J.
Red.D.Y.
Tehnored. T.I/GC 2 ex
26.03.2013
Jud. fond: E. R.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 159/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 132/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
