Pretenţii. Decizia nr. 2140/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2140/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-12-2013 în dosarul nr. 21705/4/2010
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IV A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 2140 R
Ședința publică de la 11.12.2013
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE:- P. F.
JUDECĂTOR:- M. A.
JUDECĂTOR:- D. Y.
GREFIER:- F. J.
----------------
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenta-reclamantă E. L.-M.-JEANE, recurenții-pârâți B. A.-CIREȘICA și B. I. și recurentul-chemat în garanție M. FINANȚELOR PUBLICE REPREZENTAT DE D.G.F.P.M.B. împotriva Deciziei civile nr.1139 A/13.12.2012 pronunțată în dosar nr._ de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, având ca obiect, revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică, a răspuns recurenta-reclamantă E. L.-M.-Jeane prin apărător, avocat D. N., cu împuternicire avocațială nr._ – fila 25 dosar și recurenții-pârâți B. A.-Cireșica și B. I. prin apărător, avocat P. I., cu împuternicire avocațială nr._ – fila 19 dosar, lipsă fiind recurentul-chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P.M.B.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, părțile prezente declară că nu mai au cereri noi de formulat și nici probe de administrat, motiv pentru care Curtea, apreciază cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs
Recurenta-reclamantă E. L.-M.-JEANE prin apărător, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat în scris, hotărârea atacată fiind nelegală și netemeinică, modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii apelului și păstrarea hotărârii pronunțată la fond, fără cheltuieli de judecată.
Recurenții-pârâți B. A.-CIREȘICA și B. I. prin apărător, solicită respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă E. L.-M.-Jeane ca nefondat și menținerea hotărârii pronunțată în apel prin care s-a respins apelul formulat de reclamantă în ceea ce privește acțiunea în revendicare.
Solicită admiterea recursului formulat de părțile pe care le apără astfel cum a fost formulat și motivat în scris, hotărârea atacată fiind nelegală și netemeinică, motivele de recurs fiind strict pe cheltuielile de judecată, modificarea hotărârii atacate în sensul obligării recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată conform chitanței depusă în faza procesuală a apelului, în temeiul dispozițiilor art. 274 Cod procedură civilă, cu precizarea că acestea sunt dovedire.
În ceea ce privește recursul formulat de recurentul-chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P.M.B. solicită în principal respingerea acestuia ca inadmisibil și în subsidiar, solicită respingerea recursului ca neîntemeiat, motivul de recurs fiind invocat direct în recurs.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
La solicitarea instanței, apărătorul recurenților-pârâți B. A.-Cireșica și B. I. arată că cererea accesorie privind cheltuielile de judecată, urmează cererii principale, chiar dacă prin cererea principală nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Apărătorul recurentei-reclamante E. L.-M.-Jeane solicită respingerea recursului formulat de recurenții-pârâți B. A.-Cireșica și B. I. ca nefondat, cu mențiunea că cheltuielile de judecată au fost solicitate pe ambele cereri și respingerea recursului formulat de recurentul-chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P.M.B. ca nefondat.
CURTEA
Prin decizia civilă nr.1139A/13.12.2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV a Civilă s-au admis apelurile formulate de apelanții-pârâți B. I. și B. A.-Cireșica, și apelantul-chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 8018/08.11.2011 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă E. L.-M.-Jeane;s-a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că respinge acțiunea în revendicare formulată de reclamanta E. L.-M.-Jeane;s-a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție formulată de pârâții B. I. și B. A.-Cireșica; s-a respins ca neîntemeiată cererea privind obligarea chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice către pârâți; s-a menținut restul dispozițiilor sentinței civile;s-a respins cererile privind acordarea cheltuielilor de judecată din apel.
Analizând sentința civilă atacată cu apel prin prisma criticilor formulate, în raport cu probatoriul și dispozițiile legale incidente, tribunalul a reținut următoarele:
I. Asupra apelului declarat de apelanții-pârâți B. I. și B. A.-Cireșica:
Tribunalul va analiza cu prioritate apelul declarat de apelanții-pârâți B. I. și B. A.-Cireșica, apel pe care îl găsește ca fiind fondat, în limitele și pentru considerentele care succed.
Într-o primă critică,apelanții-pârâți susțin că instanța de fond a pronunțat o sentință netemeinică și nelegală întrucât, deși prin sentința civilă nr. 559/03.02.2004 pronunțată în dosarul nr. 938/2003, Judecătoria sectorului 4 București a admis excepția prescripției dreptului reclamantei de a solicita să se constate nulitatea absolută a contractului încheiat în baza Legii nr. 112/1995 și care constituie titlul de proprietate al pârâților și a respins în mod irevocabil ca fiind prescrisă această acțiune, instanța de fond înțelege să verifice dacă reclamanta a fost în culpă pentru neexecutarea în termen a acțiunii în nulitatea contractului.
Criticile sunt fondate.
Argumentele reținute de către instanța de fond care consideră că, deși acțiunea în constatarea nulității absolute a fost respinsă în mod irevocabil ca fiind prescrisă, însă, „cu toate acestea, trebuie analizat în ce măsură există vreo culpă a reclamantei în neexercitarea acțiunii în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți”, puteau forma, eventual, motive pentru o eventuală repunere în termenul de formularea a acțiunii, în fața instanței care a soluționat litigiul și care a pronunțat sentința civilă nr. 559/03.02.2004.
Tribunalul va respinge, așadar, și apărările privind aplicarea dispozițiilor art. 45 (fost 46) din Legea nr. 10/2001 cu consecința „blocării” accesului reclamantei la instanță potrivit art. 6 paragraf 1 din CEDO, întrucât s-a pronunțat deja o instanță, iar hotărârea pronunțată se bucură de puterea de lucru judecat și nu mai poate fi repusă în discuție chestiunea prejudicială dezlegată.
Această hotărâre nu intră „în coliziune” cu hotărârile pronunțate de Curtea EDO deoarece instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca si ocrotirea drepturilor concrete si efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobilele naționalizate de fostele regimuri comuniste nu este contrara spiritului practicii CEDO (cauza Pincova si Pinc contra Republicii Cehia). Asupra acestei chestiuni tribunalul va reveni cu precizări în analiza celorlalte critici și apărări formulate de părți.
Așa fiind, tribunalul nu va primi nici apărările formulate de intimata-reclamantă prin întâmpinare și în care se susține că nu a avut cunoștință despre existența contractelor încheiate pe Legea nr. 112/1995
Tribunalul va respinge apărările intimatei-reclamante și în considerarea adresei nr._/05.10.1998 emisă de Primăria sectorului 4 – Comisia Locală pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 prin care i se pune în vedere să se prezinte de urgență în vederea completării dosarului format în baza Legii nr. 112/1995 în termen de 15 zile, în caz de neprezentare urmând a fi respinsă cererea de restituire a imobilului (fila 61), tribunalul reținând, pe de o parte că reclamanta avea posibilitatea ca, prin minime diligențe, să afle că apartamentul în litigiu a fost vândut, contractul de vânzare cumpărare fiind încheiat la data de 01.07.1997 (fila 36), iar pe de altă parte, lipsa de interes în general pentru soluționarea cererii formulate în baza Legii nr. 112/1998, întrucât unitatea deținătoare revine încă o dată la data de 23.11.1998 solicitând depunerea altor înscrisuri lipsă la dosar (fila 62).
În sfârșit, tribunalul a reținut că reclamanta a avut cunoștință despre existența încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 1914/01.07.1997 privindu-i pe pârâții B. încă din noiembrie 2002, în timp ce acțiunea în anularea contractului e promovată un an mai târziu, în 2003.
Astfel,prin adresa nr._/07.11.2002 emisă de C.G.M.B. – Administrația Fondului Imobiliar îi comunică reclamantei E. L. M.-Jeane, la solicitarea acesteia din urmă, faptul că imobilul care a constituit proprietatea lui Teododescu D. și care a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950 a fost vândut parțial în baza Legii nr. 112/1992, în lista atașată adresei figurând pentru . I. cu contractul de vânzare-cumpărare nr. 1914/01.07.1997 (filele 76-77).
Tribunalul conchide că reclamanta a manifestat total dezinteres față de imobil, deoarece anterior anului 2001, nu a efectuat nici un demers pentru redobândirea dreptului de proprietate pretins.
Certificatul de moștenitor de pe urma bunicului a fost emis în anul 2001, respectiv sub nr. 133/06.08.2008 (fila 31), deși el era solicitat în mod expres de comisia de Lege nr. 112/1995 chiar pe numele reclamantei la data de 23.11.1998, în termen de 15 zile, în caz de neprezentare urmând a fi respinsă cererea de restituire a imobilului (fila 62).
Poziția de total dezinteres manifestată de reclamantă rezultă fără echivoc din răspunsul pe care aceasta îl dă la întrebarea nr.6 din interogatoriul propus de pârâți, reclamanta recunoscând că nu s-a deplasat niciodată la imobil (fila 116).
Așa fiind, era firesc ca reclamanta să nu cunoască situația de fapt a imobilului, însă culpa îi aparține în exclusivitate și nimeni nu se poate folosi de propria sa turpitudine pentru a obține ocrotirea unui drept.
Tribunalul va admite apelul și va înlătura și apărările precum și considerentele instanței de fond fondate pe confuzia între numerele poștale 67 și 97, care ar fi făcut dificil de identificat imobilul, întrucât, astfel cum rezultă din răspunsul dat de către reclamantă la întrebarea nr. 9 din interogatoriul propus de pârâți, reclamanta recunoscând că știa că imobilul cu nr. 67 și cel cu nr. 97 sunt unul și același imobil (fila 117).
Același dezinteres a fost manifestat și ulterior de către reclamantă, întrucât la întrebarea nr.11 răspunde că nu știe dacă Dispoziția nr. 9040/2007 prin care i s-au propus despăgubiri pentru apartamentul în litigiu, printre altele, a fost sau nu contestată potrivit Legii nr. 10/2001 (fila 117).
Pe de altă parte, în condițiile în care notificarea pe Legea nr. 112/1995 a privit imobilul situat la o altă adresă, această confuzie profită pârâților care au cumpărat imobilul pe care l-au ocupat, potrivit adresei la care a fost identificat în acte și cărora nu li se poate opune o cerere care privea un imobil de la o adresă diferită.
Potrivit dispozițiilor art. 15alin. 2 din Legea nr. 112/1995 în forma în vigoare la nivelul anului 1996 „Cererea trebuie să cuprindă datele complete de identificare a solicitantului, calitatea de proprietar sau de moștenitor al acestuia, după caz (…),precum și orice alte mențiuni care să-l ajute să intre în posesia apartamentului sau a despăgubirilor ce i se cuvin. La cererea astfel formulată, petiționarul este obligat să anexeze copie legalizată de pe actul care face dovada dreptului său de proprietate ori al defunctului pe care-l moștenește asupra apartamentului solicitat să i se restituie în natură sau pentru care urmează să primească despăgubiri (…),precum și orice alte acte pe care le consideră necesare în realizarea dreptului său.”
Ori, astfel cum s-a reținut anterior, și la nivelul anului 1998, ulterior vânzării apartamentului în litigiu, reclamantei i se solicitau încă acte necesare și obligatorii care să facă dovada calității sale de moștenitor, dovedirea acestei calității fiind prioritară celei care privea identitatea imobilului, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 15 alin. 2 din Legea nr. 112/1995, amintit anterior.
În schimb, reclamanta cunoștea încă din data de 25.06.1996 că imobilul purta în prezent nr.67, fapt care rezultă fără dubiu din adresa nr. 2357/25.06.1996 depusă ca probă de reclamantă și în care . comunică mandatarului reclamantei relații ca „urmare a cererii (n.n. sale) nr. 2357/17.06.1996 privind imobilul din .” că acesta a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 pe numele fostului proprietar T. D.” (fila 59).
Cu toate acestea, ulterior obținerii relațiilor menționate, la data de 27.07.1996 fratele reclamantei dl T. Ș. Hanibal I. formulează cererea de restituire a imobilului în baza Legii nr. 112 indicând vechea adresă a imobilului, respectiv nr. 97, fără a menționa că în prezent imobilul poartă, nr. 67 (fila 60).
Așa fiind, ei nu aveau obligația să aștepte soluționarea unei cereri care nu privea la acea dată imobilul pe care îl ocupau în calitate de chiriași și care purta nr. 67, cu privire la care nu era formulată cerere de restituire, iar identificarea imobilului de către Comisia de lege nr. 112/1995 nu se putea face decât la data soluționării notificării privind imobilul de la nr. 97.
Tribunalul apreciază ca fiind fondat și motivul de critică în care apelanții-pârâți susțin că,urmare a admiterii cererii în revendicare, reclamanta beneficiază de o dublă reparație, atât în despăgubiri, ca urmare a soluționării notificării pe Legea nr. 10/2001, dar și în natură, în baza prezentei hotărâri.
Astfel, deși instanța fondului a reținut că, în urma notificării formulate de reclamanta din prezenta cauză, în favoarea reclamantei a fost emisă Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr. 9039/07.11.2007, prin care a fost restituit în natură reclamantei imobilul situat în București, ., sector 4, cu excepția apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, printre care figurează și cel înstrăinat pârâților (filele 19-21), iar cu privire la aceste apartamente a fost emisă o altă dispoziție,nr. 9040/07.11.2007, prin care s-a respins cererea de restituire în natură și s-a propus acordarea de despăgubiri (filele 28-31), dispoziții care nu au fost atacate și modificate în instanță, însemnând că s-a stabilit deja de către o autoritate învestită cu analizarea acestui aspect, respectiv că suntem în prezența unui imobil preluat în mod abuziv, totuși procedează din nou la o astfel de analiză căreia îi acordă însă o funcție sancționatoare împotriva pârâților.
De asemenea, tribunalul apreciază ca fiind fondate și criticile formulate de apelanții-pârâți privind analizarea titlului vânzătorului din perspectiva nelegalei preluări în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950, cu consecința aprecierii titlului exhibat de reclamantă ca fiind mai bine caracterizat.
Tribunalul constată că reclamanta nu are in patrimoniul propriu un „bun” în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, apt a fi aparat pe calea acțiunii in revendicare, ci are exclusiv dreptul de a urma căile procedurale legal reglementate prin legi speciale. Ori, astfel cum deja s-a reținut, reclamanta și-a valorificat deja acest drept, obținând restituirea bunului în natură în măsura în care a fost posibil, iar pentru restul imobilului, deci și pentru partea de imobil deținut în prezent în proprietate de către pârâți, reclamantei fiindu-i acordate despăgubiri.
In interpretarea art.1 din Protocolul nr.1, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a precizat noțiunile de " bun " și de " drept asupra bunurilor " în sensul ca autoritățile naționale asigura respectarea exercițiului dreptului de proprietate, care trebuie să fie actual, adică să existe în patrimoniul persoanei ce invoca protecția normei și să conțină ca element fundamental prerogativa de a dispune de bunurile sale (Marckx c. Belgia, Handyside c. Marea Britanie).
S-a statuat ca art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează dreptul de a dobândi un anumit bun, nici dreptul de a deveni proprietarul unui bun, nici dreptul la restituirea unui bun trecut in stăpânirea unui stat fost totalitar.
Noțiunea de " bun " cuprinde si dreptul de creanța si speranța legitima, ca valori patrimoniale. O creanța nu poate fi considerata un bun în sensul art. 1 decât daca ea a fost constata sau stabilita printr-o decizie judiciara trecuta in puterea lucrului judecat (Fernandez- Molina Gonzales și alții c. Spania, în C. B., op. cit., p. 974 paragraful 41).
Așa fiind, reclamanta are o creanță, însă împotriva statului, nu însă un „bun” care să poată fi opus dreptului de proprietate aflat în prezent în patrimoniul pârâților, apt de a fi comparat cu titlul de proprietate al pârâților, în condițiile art. 480 C.civ.
Chiar și în ipoteza în care am reține că recunoașterea acestui drept de creanță ar putea fi asimilată unei recunoașteri a vechiului drept, aceasta nu produce efecte retroactive.
Potrivit dispozițiilor art. 25 alin. 4 din legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată „(4) Decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară.”
Ori, cum reclamanta nu a primit o dispoziție de restituire în natură, nu are un titlu de proprietate care să poată fi opus cu succes celui de care se prevalează în prezent pârâții, ea are doar un titlu care îi conferă un drept de creanță.
Nu constituie un bun protejat prin art.1 acțiunea reclamantului, pendinte pe rolul instanțelor interne, ci ea dă naștere exclusiv eventualității dobândirii unei valori patrimoniale, obținută deja de reclamant prin Dispoziția nr. 9040/07.11.2007emisă în baza Legii nr.10/2001 de Primăria Municipiului București. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut distincție intre speranța legitima protejata ca bun si simpla speranța de restituire, care nu constituie un bun protejat: " în măsura în care cel interesat nu a îndeplinit condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut in proprietatea statului sub regimul politic anterior, exista o diferența evidenta intre " simpla speranța de restituire " și o " speranța legitima, de natura mult mai concreta, bazata pe o dispoziție legala sau pe o decizie judiciara”.
In speța, reclamanta nu are un bun apt a fi protejat în temeiul art. 480 C.civ. si art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece nu are in patrimoniul său actual nici exercițiul dreptului de a folosi bunul, nici exercițiul dreptului de a-l administra, nici exercițiul dreptului de a dispune cu privire la acesta, ci are contravaloarea acestui drept recunoscută și acordată potrivit legii speciale nr. 10/2001 sub al cărei regim juridic se plasează imobilul în litigiu.
Pentru a exista o protecție – în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului - care sa impună prevalenta dreptului subiectiv afirmat de reclamantă, este necesar, potrivit jurisprudenței CEDO ... să fie vorba de un bun actual al acesteia (aflat in patrimoniul sau) calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscuta printr-o hotărâre judecătoreasca sau pe calea unor masuri legislative de restituire concretizând in patrimoniul părții existenta unei speranțe legitime, de redobândire a bunului in materialitatea sa, în speță o dispoziție de restituire în natură emisă în baza Legii nr. 10/2001.
Tribunalul a apreciat că prevederile articolului 1 din protocolul nr. 1 la Convenția EDO si jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu pot fi reținute în cauza de față pentru a determina temeinicia acțiunii in revendicare, întrucât reclamantul nu a justificat existența unui bun actual în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului pentru a se ridica problema vreunei atingeri aduse acestuia care să atragă incidența textului din Convenție menționat.
Astfel, Convenția Europeana a Drepturilor Omului garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate. Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat (in anul 1974, data la care Statul R. nu era semnatar al Convenției), nu intră sub protecția Articolului nr. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului. Convenția nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun.
Aprecierea reclamantului că dreptul de proprietate există și solicitarea ca titlul său să fie comparat cu cel al pârâtei nu sunt suficiente pentru a reține existența unui bun actual. Noțiunea autonomă de bun care circumscrie domeniul de aplicare al Articolului nr. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului presupune ca reclamanții să aibă cel puțin o speranță legitimă cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Or, în cauza de față, reclamantul nu are nici măcar o asemenea speranță. De altfel, în jurisprudența sa în cauzele împotriva României, în situații similare Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat că solicitarea de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă (Cauza P. c. României cererea nr._/99 decizia Curții de inadmisibilitate din 13.11.2001).
Dimpotrivă, în cauza de față se poate aprecia ca la acest moment este justificata speranța legitima a pârâților chiriași-cumpărători de a se bucura de acest bun în condițiile în care titlul lor de proprietate nu a fost desființat, ci din contra s-a consolidat prin împlinirea termenului legal în care se putea invoca nulitatea - art. 45 din Legea 10/2001 (situație asemănătoare cu cea in care acțiunea în anulare a fost promovata cu respectarea termenului legal, dar a fost respinsa - în acest sens cauza R. c. României in care Curtea a constatat încălcarea art. 1 din protocolul 1 la Convenție, urmare a admiterii acțiunii în revendicare ulterior respingerii acțiunii în anulare a titlului chiriașilor-cumpărători, cu consecința condamnării Statului R.).
Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca si ocrotirea drepturilor concrete si efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobilele naționalizate de fostele regimuri comuniste nu este contrara spiritului practicii CEDO (cauza Pincova si Pinc contra Republicii Cehia).
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat ca diminuarea vechilor atingeri nu trebuie sa creeze noi prejudicii disproporționate. Astfel, în hotărârea R. c. României - 19.10.2006, s-a arătat ca persoanele care și-au dobândit cu buna-credința bunurile nu trebuie sa fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
Această hotărâre este pronunțată de Curtea EDO anterior emiterii dispozițiilor pe Legea nr. 10/2001 și, evident, anterior sesizării instanței cu prezenta acțiune în revendicare.
De asemenea, tribunalul a reținut că în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat în favoarea foștilor proprietari încălcarea dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul art. 1 al Convenției Europeana a Drepturilor Omului, în situații diferite de cea a reclamantei din prezenta cauza, și anume în condițiile în care petenții au justificat existenta unui bun în sensul Convenției, și anume o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care le-a consfințit dreptul de proprietate asupra bunului revendicat, urmată de desființarea acesteia sau imposibilitatea punerii în executare, ulterior momentului din care în sarcina Statului Român s-a născut obligația respectării Convenției Europeana a Drepturilor Omului.
În cauza R. împotriva României, Curtea E.D.O. reține: „Totuși, Curtea reamintește faptul că a statuat că atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația ar trebui să permită să se țină seama de circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile de bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta povara responsabilității statului care confiscase odinioară aceste bunuri (a se vedea Pincova și Pinc, citată mai sus, § 58)”.
În sfârșit, chiar în ipoteza în care am admite că reclamanta ar avea în patrimoniul său un „bun”, tribunalul a reținut pe acest aspect și decizia de îndrumare nr. XXXIII (33) din 2008, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe potrivit art. 329 alin. 3 C.proc.civ.
Tribunalul a apreciat ca fondate și criticile privind punerea în discuție de către instanța fondului a bunei credințe și a valabilității titlului de proprietate exhibat de pârâți.
Analizând la rândul său temeinicia sentinței civile din această perspectivă, tribunalul a apreciat că instanța de fond a făcut o greșită interpretare a prezentei situații de fond și, pe cale de consecință, și o greșită aplicare a principiilor de soluționare a cererii instituite de decizia de îndrumare nr. XXXIII (33) din 2008, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție.
Buna credință reglementata de dispozițiile art. 46 alin 2 ( în prezent art. 45 alin. 2) din Legea 10/2001 (si recunoscută în practica judiciară anterioară), ca situație care salvează de la nulitate contractul de vânzare-cumpărare, încheiat de către un vânzător neproprietar, semnifica eroarea scuzabila, invincibilă și neimputabilă, a cumpărătorului care a crezut întemeiat, fără să poată pune la îndoială în mod normal, că vânzătorul este proprietarul imobilului. Buna credință trebuie să fie perfectă, lipsită de orice culpă proprie a părții sau chiar de orice îndoială lș, este exclusă acolo unde ignoranța părții s-a datorat propriei neglijențe sau imprudențe.
Ceea ce interesează, este dac părțile au fost în eroare scuzabilă si invincibilă,cu privire la dreptul de proprietate al vânzătorului asupra imobilului.
De asemenea, buna sau reaua credință reprezintă atitudinea subiectiva a părții la încheierea contractului, propria sa reprezentare asupra legalității convenției, atitudine care însă nu poate fi apreciată decât prin raportarea la un criteriu obiectiv, al omului normal de diligent in raport cu circumstanțele materiale concrete ale cauzei. Este de buna credință acela care, prin raportare la o atitudine normala diligenta, nu a avut elementele pe baza cărora sa poată pune la îndoiala legalitatea convenției si dreptul vânzătorului asupra lucrului vândut. Este dimpotrivă, de rea credință, cel care, cu depunerea unor diligente normale si accesibile lui, ar fi putut cunoaște existenta unor cauze de nelegalitate a convenției si ar fi cunoscut ca dreptul de proprietate al vânzătorului era îndoielnic.
Cum la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare imobilul se afla în proprietatea statului, iar titlul acestuia nu era contestat în instanță și reclamanta nici nu formulase vreo cerere în temeiul Legii nr.112/1995, potrivit precizărilor făcute de tribunal în analizarea criticilor anterioare și pe care nu le va relua, respectiv privind imobilul ocupat de către pârâți, din culpa neîndoielnică a reclamantei, tribunalul a apreciat că prezumția de bună-credință nu a fost răsturnată și operează în favoarea actualilor proprietari.
Având în vedere cele reținute, tribunalul a apreciat că rațiunile privind ocrotirea siguranței circuitului civil, al bunei-credințe își găsește aplicarea nu numai sub aspectul salvării efectelor juridice ale actului de la nulitatea absolută, dar și de la caducitate, ca efect al comparării acestuia cu actul exhibat de către reclamant, ca proprietar inițial.
Pentru aceste motive, tribunalul, văzând și dispozițiile art. 480C.civ., va respinge ca neîntemeiată acțiunea în revendicare, acordând câștig titlului de proprietate exhibat de către pârâți, singurul valabil la data formulării prezentei acțiuni.
II. Asupra apelului declarat de apelantul-chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice:
Ca urmare a respingerii acțiunii principale în revendicare, pe cale de consecință, tribunalul va respinge și ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție formulată de pârâți B. I. și B. A. -Cireșica împotriva chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice, cu consecința admiterii apelului formulat de acesta din urmă și a respingerii cererii de obligare a chematului în garanție de a le achita pârâților contravaloarea imobilului la valoare de circulație.
Așa fiind, tribunalul a apreciat că nu se mai impune analizarea criticilor formulate de către apelantul-chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice, privind calitatea de debitor al obligației de plată a prețului imobilului potrivit art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001 în ipoteza în care pârâții ar cădea în pretenții, nefiind îndeplinită condiția premisă, astfel cum s-a reținut și nici cele privind valoarea despăgubirilor potrivit raportului de expertiză efectuat în fața instanței de fond.
Tribunalul va primi însă criticile formulate privind valabilitatea contractului încheiat de către pârâți în baza Legii nr.112/1995 pentru considerentele expuse pe larg în analizarea apelului pârâților.
Împotriva deciziei civile nr.1139 A din 13.12.2012 pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului București Secția a IV a Civilă au formulat recurs, reclamanta E. L. – M. – Jeane, pârâții B. I. și B. A. – Cireșica și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice .
În motivarea cererii de recurs, întemeiată pe art.304 pct.7 și 9 Cod procedură civilă reclamanta E. L. – M. – Jeane a susținut, în sinteză, următoarele critici:
Printr-un prim motiv, întemeiat pe art.304 pct.7 Cod procedură civilă s-a susținut că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii.
În dezvoltarea motivului s-a arătat că la fila 13 alin.4 ale deciziei recurate instanța a reținut pe de o parte că prin dispoziția nr.9040/07.11.2007 s-a respins cererea de restituire în natură și s-a propus acordarea de despăgubiri iar la aceeași filă la alin.6 se reține că reclamanta și-a valorificat deja acest drept, obținând restituirea bunului în natură în măsura în care a fost posibil iar pentru restul fiindu-i acordate despăgubiri.
Recurenta arată că prima afirmație este corectă dar a doua în care se susține că s-au acordat despăgubiri este eronată și se sugerează că în ipoteza admiterii acțiunii în revendicare s-ar beneficia de o dublă reparație, atât în despăgubiri cât și în natură, în baza hotărârii judecătorești.
Recurenta arată că despăgubirile prevăzute de Legea nr.10/2001 sunt doar iluzorii și că Convenția are ca scop garantarea drepturilor concrete, efective, astfel că prin Dispoziția nr.9040/07.11.2007 s-a dat doar un drept iluzoriu.
De asemenea a arătat că nu a atacat Dispoziția nr.9040/07.11.2007 pentru că imobilul ce face obiectul litigiului fusese înstrăinat de către Municipiul București iar, o eventuală acțiune ar fi fost respinsă pentru lipsa calității procesual pasive.
Printr-un al doilea motiv s-a arătat că respingerea acțiunii în revendicare pe considerentul existenței obligației de a urma căile procedurii speciale echivalează cu respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare și cu o obstrucționare la un recurs efectiv.
S-a mai arătat că o asemenea interpretare vine în contradicție cu Decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit cu care concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială iar, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr.10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate care poate fi dată în cadrul unei acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Recurenta arată că prin opunerea procedurilor prevăzute de Legea nr.10/2001 i s-a încălcat dreptul la acces la instanță, respectiv dreptul la un recurs efectiv.
Printr-un al treilea motiv s-a susținut ca nelegal instanța a reținut că nu are un „bun” în sensul Convenției.
În dezvoltarea motivului s-a arătat că și în acest caz exista un aspect motivat contradictoriu în sensul că la fila 13 alin.6 s-a reținut, pe de o parte faptul că reclamanta și-a valorificat dreptul în măsura în care a fost posibil iar pe de altă parte, recunoaște că Primăria era în imposibilitate de a restitui întregul imobil.
Referindu-se la reținerea lipsei de „bun” s-a arătat că este eronată și în contradicție cu jurisprudența CEDO, pentru că prin Dispoziția nr.9039 și 9040 recurentei i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra întregului imobil, astfel că respingerea acțiunii în revendicare a apartamentelor vândute constituie o încălcare o încălcare a dreptului de proprietate.
În final se arată că s-a reținut cu rea – credință faptul că reclamanta a dat dovada de dezinteres.
În motivarea cererii de recurs întemeiată pe art.304 pct.6,7,9 Cod procedură civilă pârâții B. A. Cireșica și B. I. au susținut că nelegal instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată iar, în situația în care se va aprecia că s-a pronunțat se arată că soluția trebuie modificată, avându-se în vedere munca depusă de avocat respectiv formularea de apel și întâmpinare, prezentarea la termenele de judecată, precum și depunerea de concluzii scrise.
În final se arată că trebuia sancționat abuzul reclamantei prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii de recurs, întemeiată pe art.304 pct.9 Cod procedură civilă chematul în garanție – Ministerul Finanțelor Publice – a susținut următoarele critici: Față de soluția pronunțată nu se mai justifică menținerea obligației de plată a cheltuielilor de judecată în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, menținere care este nelegală, fiind încălcate dispozițiile art.274 Cod procedură civilă.
Recursul reclamantei este nefondat, recursul pârâților și al chematului în garanție sunt fondate.
În ce privește recursul declarat de reclamanta E. L. – M. Jeane .
Primul motiv întemeiat pe art.304 pct.7 astfel cum a fost dezvoltat este nefondat pentru următoarele argumente:
Din examinarea paragrafelor 4 și 6 de la pag.13 a deciziei recurate se constată că în paragraful 4 instanța reține că reclamantei i s-a emis dispoziția nr.9040/07.11.2007 prin care s-a respins cererea de restituire în natură și s-au propus acordarea de despăgubiri pentru partea din imobil vândută iar la paragraful 6 s-a reținut că reclamanta avea dreptul exclusiv de a urma căile procedurale legal reglementate prin legi speciale și că și-a valorificat acest drept. Din aceste considerente rezultă că nu exista contradicție invocată de reclamantă pentru că în prima afirmație se vorbește de respingerea dreptului de a se restitui în natură partea din imobil vândută în timp ce a doua afirmație se referă la exercitarea dreptului procedural stabilit prin legi speciale.
Afirmația recurentei reclamante potrivit cu care despăgubirile ar fi iluzorii și că dacă ar fi atacat Dispoziția nr.9040/07.11.2007 acțiunea ar fi fost respinsă nu se încadrează în dispozițiile art.304 pct.7 Cod procedură civilă.
În concluzie nefiind incidente dispozițiile art.304 pct.7 Cod procedură civilă, primul motiv de recurs este nefondat.
Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs astfel cum a fost dezvoltat este critica este nefondată pentru următoarele argumente:
Din examinarea deciziei recurate se constată că acțiunea în revendicare a fost respinsă ca neîntemeiată și nu ca inadmisibilă. De asemenea, din considerentele deciziei recurate rezultă că s-a reținut faptul că reclamanta nu are un bun în sensul convenției care să poată fi opus dreptului de proprietate al pârâților.
Susținerea recurentei în motivul trei de recurs că eronat s-a reținut lipsa unui bun și în contradictoriu cu jurisprudența CEDO, pentru că prin dispoziția nr.9039 și 9040 i s-a recunoscut dreptul de proprietate pentru întregul imobil este greșită, pentru că prin dispoziția nr.9040/07.11.2007 pentru partea din imobil vândut i s-a recunoscut un drept de creanță și nu un drept de proprietate.
În ce privește susținerea potrivit cu care s-ar fi reținut reaua credință a reclamantei, acest aspect pe de o parte nu se încadrează în art.304 pct.9 Cod procedură civilă, pe de altă parte este și nefondat, din considerentele deciziei recurate nu rezulta un asemenea considerent al instanței și care nu se confundă cu noțiunea de culpă.
În concluzie nefiind incidente art.304 pct.9 Cod procedură civilă și acest motiv va fi respins ca nefondat, iar în temeiul art.312 Cod procedură civilă recursul reclamantei va fi respins.
În ce privește recursul promovat de pârâții B. A. Cireșica și B. I. se constata că numai formal au fost invocate art.304 pct.6 și 7, lipsind orice critică pe aceste temeiuri în cererea de recurs.
În ce privește critica întemeiată pe art.304 pct.9 Cod procedură civilă aceasta este fondată pentru că nelegal s-a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de către apelanții pârâți B., la dosar filele 24 și 25 (dosar apel) existând chitanțele cu plata onorariul de avocat în sumă de 2000 lei.
În concluzie fiind incidente dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, în temeiul art.312 Cod procedură civilă se va admite acest recurs cu consecința modificării în parte a deciziei civile nr.1139A din 13.02.2012 în sensul obligării reclamantei la plata sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată în apel către apelanții pârâți B. I. și A..
În ce privește recursul declarat de către chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice și acesta este fondat. Astfel din dispozitivul și considerentele deciziei recurate rezultă că s-a admis apelul chematului în garanție și s-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâții B. ca rămasă fără obiect. Cum cererea de cheltuieli era accesorie cererii de chemare în garanție în mod legal trebuia ca sentința civilă nr.8018 din 08.11.2011 pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei Sectorului 4 București să fie schimbată și în ce privește obligarea chematului în garanție la plata sumei de 2000 lei cu titlu de cheltuieli către pârâți. Neprocedându-se în acest mod au fost încălcate art.274 Cod procedură civilă și deci sunt incidente art.304 pct.9 Cod procedură civilă, motiv pentru care în temeiul art.312 Cod procedură civilă se va admite acest recurs.
Se vor menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate și ale sentinței apelate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta reclamantă E. L.-M.-Jeane împotriva Deciziei civile nr.1139 A/13.12.2012 pronunțată în dosar nr._ de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă.
Admite recursul formulat de recurenții pârâți B. A.-Cireșica și B. I. și recurentul-chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P.M.B. împotriva Deciziei civile nr.1139 A/13.12.2012 pronunțată în dosar nr._ de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, și în consecință modifică în parte decizia civilă nr.1139A/13.12.2012 în sensul că obligă reclamanta la 2000 lei cheltuieli de judecată în apel către pârâții B. I. și A. – Cireșica și în sensul că respinge și capătul de cerere de obligare a Ministerului Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată.
Menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 11 decembrie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
P. F. M. A. D. Y.
GREFIER
F. J.
RED.PF
Tehnored.MȘ/ 2 ex.
24.01.2014
| ← Anulare act. Decizia nr. 341/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 795/2013. Curtea de... → |
|---|
