Anulare act. Decizia nr. 642/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 642/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 09-04-2013 în dosarul nr. 8574/299/2008
Dosar nr._
(446/2013)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 642
Ședința publică din 09.04.2013
Curtea constituită din:
Președinte - L. D.
Judecător - S. G. P.
Judecător - M. V.
Grefier - E. C.
- XX -
Pe rol se află soluționarea recursurilor declarate de reclamanții W. I.-A., W. E., W. I.-Ș. și de recurentul-chemat în garanție S. R., PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 762 A din 21.09.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți N. S., A. V. și M. BUCUREȘTI, PRIN PRIMARUL GENERAL, cu intimata-pârâtă-chemată în garanție S.C. R. V. S.A. și cu intimata-chemată în garanție P. M. BUCUREȘTI, PRIN PRIMARUL GENERAL.
Cauza are ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, se prezintă avocatul I. V.-C. în calitate de reprezentant al intimatului-pârât A. V. S., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013, eliberate de Baroul București; lipsesc recurenții-reclamanți W. I.-A., W. E., W. I.-Ș., recurentul-chemat în garanție S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, intimații-pârâți N. S., A. Speranța E. și intimata-pârâtă-chemată în garanție S.C. R. V. S.A și intimatul-pârât M. București, prin Primarul General, intimata-chemată în garanție P. M. București, prin Primarul General.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura de citare este legal îndeplinită, că recurenții-reclamanți au depus prin registratura instanței concluzii scrise.
În prealabil, Curtea pune în discuție calitatea procesuală în recurs a pârâtei A. Speranța E., cu privire la care instanța de fond a dispus scoaterea din proces, având în vedere probele administrate cu privire la partajul, în urma divorțului, dintre aceasta și A. V. S. asupra imobilului ce face obiectul prezentei cauze.
Avocatul intimatului A. V. S. confirmă scoaterea acesteia din cauză, precizând că nu o reprezintă.
După deliberare, Curtea constată că nu se justifică menționarea în citativ, în recurs, a pârâtei A. Speranța E., întrucât acesta nu are calitate procesuală în recurs, fiind scoasă din proces pe parcursul judecății în primă instanță, fără ca această măsură să fie contestată vreodată de oricare din părțile litigante.
Avocatul intimatului-pârât A. V. S. arată că nu are cereri prealabile de formulat și nu solicită administrarea altor probe.
Curtea constată cauza în stare de judecată și invocă, din oficiu, excepția de ordine publică a lipsei de interes a chematului în garanție S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice în formularea recursului. Acordă cuvântul în dezbaterea recursului declarat de reclamanți și asupra excepției lipsei de interes cu privire la recursul chematului în garanție.
Avocatul intimatului-pârât A. V. S. lasă instanța să aprecieze asupra excepției lipsei de interes.
Cu privire la recursul reclamanților solicită respingerea acestuia, ca nefondat și menținerea hotărârii atacate, ca fiind temeinică și legală. Solicită să se constate că aspectele invocate de reclamanți nu sunt motive de casare pentru a se trimite cauza spre rejudecare, nici de modificare a hotărârii.
În cazul admiterii recursului și modificării hotărârii, solicită ca să se soluționeze pe fond cauza, în sensul admiterii cererii pârâtului A. V. S. de chemare în garanție a Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice și ., privind plata despăgubirilor pentru imobilul a cărui restituire se solicită.
Arată că solicită obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată. Cu privire la primul motiv de recurs, prin care se solicită casarea și trimiterea spre rejudecare a cauzei pentru încălcarea procedurii, respectiv administrarea probatoriului deși procedura de citare a lui N. S. nu era îndeplinită, apreciază că este neîntemeiat întrucât încă de la prima instanță a fost indicată adresa acestuia, unde a fost citat timp de trei ani, îndeplinindu-se procedura și prin afișare la ușa instanței. Ulterior s-au solicitat relații la Institutul Național de Evidența Persoanelor și s-a constatat că N. S. avea un alt domiciliu, chiar dinainte de data introducerii acțiunii. Apreciază că, în conformitate cu prevederile art.112 C. proc. civ., reclamantul stabilește cadrul procesual și indică domiciliile părților, iar potrivit art.108 al.3 și 4 C. proc. civ. „Neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfățișare ce a urmat după această neregularitate și înainte de a pune concluzii în fond” și „Nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuită prin propriul său fapt”.
În plus, această critică a fost invocată și în apel, iar instanța a respins-o.
Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs prin care se invocă încălcarea legii, apreciază că în mod corect instanțele de fond și apel au stabilit că temeiul de drept al capătului de cerere, ce vizează constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, este art.45 al.5 din Legea nr.10/2001 și nu art.480 și urm. din vechiul cod civil, admițând excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește acest capăt de cerere.
În același sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr.33/2008, stabilind că acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun formulate după . Legii nr.10/2001 sunt inadmisibile. Conform aceleiași decizii, atunci când se sesizează neconcordanță între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, are proprietate norma europeană. Legislația internă se aplică numai în situația în care, prin admiterea cererii, nu se aduce atingere dreptului unei alte persoane, în speță al pârâtului A.. Invocarea drepturilor omului de către reclamanți nu este în concordanță cu prevederile art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căruia o persoană îndreptățită la restituire este privată de dreptul său dacă nu beneficiază de măsuri reparatorii.
În favoarea reclamanților s-a emis dispoziția Primăriei M. București prin care s-a dispus restituirea în natură a celorlalte apartamente din imobil, mai puțin apartamentul nr.2 pe care îl deține A. V. S.. Reclamanților li s-au acordat despăgubiri în echivalent, aceștia au atacat dispoziția primăriei în instanță, judecata în cauză fiind suspendată în temeiul art.242 pct.2 C. proc. civ.; prin sentința nr.17/2010 Tribunalul București - Secția a V - a Civilă a constatat perimarea contestației.
În această situație, apreciază că prin admiterea recursului, reclamanții ar beneficia de o dublă despăgubire – restituirea în natură și măsuri reparatorii în echivalent.
Arată că pârâtul A. nu a cumpărat apartamentul în litigiu în temeiul Legii nr.112/1995 ci în urma adjudecării bunului, ulterior a transcris în cartea funciară dreptul său de proprietate asupra spațiului care constituie singura sa locuință și se comportă ca un adevărat proprietar. Reclamanții nu au solicitat în termen, pe lângă anularea actului nr._ și a actelor subsecvente (de adjudecare).
Depune concluzii scrise și dovada cheltuielilor de judecată solicitate, respectiv două chitanțe reprezentând onorariu avocat în cuantum total de 3500 lei.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor de față, constată următoarele:
Prin sentința civila nr. 4676/10.03.2011 pronunțată de Judecătoria sector 1 București a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. București prin Primar General și excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților pe capătul al doilea de cerere ca neîntemeiate, a fost admisa excepția prescripției dreptului material la acțiune cât privește capătul al doilea de cerere, în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr._ și a fost respins ca prescris acesta, a fost admisă în parte excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei . pe capetele de cerere 1, 3 și 4 și în ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul A. V. și au fost respinse acestea ca fiind formulate împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor pe cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul A. V., ca neîntemeiată, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a chematei în garanție PMB și respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul A. V., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A fost respinsă acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta A. Speranța, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și a fost admisă în parte acțiunea, s-a constatat nevalabilitatea titlului statului cu privire la apartamentul nr.2 situat în București, . nr.18,sector 1, au fost respinse ca neîntemeiate capetele de cerere având ca obiect constatarea existenței dreptului de proprietate al reclamanților asupra imobilului și revendicarea imobiliară, ca neîntemeiate. De asemenea, au fost respinse cererile de chemare in garanție formulate de paratul A. V. si de către chematul in garanție Statul Român prin Ministerul Economiei si Finanțelor ca lipsite de interes.
Pentru a pronunța aceasta soluție, prima instanță a avut în vedere următoarele considerente:
Imobilul situat în București, . (fosta ., sector 1 a fost dobândit de către Richard Beege și Edviga Beege de la vânzătoarea A. D. prin actul de vânzare încheiat în anul 1907.
Reclamanții justifică prin actele de stare civilă și certificatele de moștenitor depuse la dosar calitatea de moștenitori ai proprietarilor imobilului, având astfel legitimare procesuală activă pentru formularea prezentei cereri. De asemenea, s-a constatat că reclamanții au făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor lor asupra bunului imobil situat în București, ..18 (fosta ..
Imobilul a fost preluat de stat în temeiul Decretului Steagul R./1950 si al Deciziunii nr.1784/31.08.1963 emisa de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Raionului Grivita Rosie.
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr.218/112/15.09.2000 pârâta . înstrăinat către pârâtul N. S. apartamentul nr.2, aflat la parterul imobilului menționat, în temeiul Legii nr. 112/1995. Pârâtul A. V. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului prin actul de adjudecare nr.4/2001 întocmit de executorul Judecătoresc Staiculescu D..
Analizând valabilitatea titlului statului în conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. 3 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, instanța a apreciat că prevederile actului normativ în baza căruia s-a efectuat preluarea imobilului contravin dispozițiilor Constituției din 1948, art.8, art. 10 și art. 16, potrivit cărora proprietatea particulară se bucura de o protecție specială, cetățenii Republici Populare Române fiind egali în fața legii, iar exproprierile pentru cauză de utilitate publică se făceau pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită prin justiție.
Totodată, aceste prevederi contravin dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, privitoare la proprietate, respectiv art.481 C.civ., potrivit căruia „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică, primind o dreaptă și prealabilă despăgubire” precum și dispozițiilor tratatelor internaționale la care România era parte, privitoare la proprietate, și anume Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Instanța a reținut că art.6 din Legea nr. 213/ 1998 tranșează clar problema valabilității preluării de către stat, reglementând expres că sunt preluate cu titlu valabil doar imobilele care au intrat în proprietatea statului cu respectarea legilor și a Constituției în vigoare la data preluării de către stat.
Pentru aceste considerente instanța a admis capătul nr.1 din cererea reclamanților având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului și a constatat că imobilul ce face obiectul cererii de față a fost preluat fără titlu valabil. Referitor la acest capăt de cerere, instanța a constatat că reclamanții au făcut dovada identității între persoana pârâtului M. București prin Primarul General și pârâta despre care au pretins că ar fi obligată în raportul juridic dedus judecății, astfel încât a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei pârâte ca neîntemeiată.
Analizând mai departe capătul nr.2 al cererii de chemare în judecată având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr._ încheiat între . și N. S., instanța a constatat sub un prim aspect, că a fost invocată excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, excepție care a fost respinsă ca neîntemeiată, față de obiectul acestuia, respectiv constatarea nulității absolute a unui act juridic, nulitate care poate fi invocată de orice persoană care justifică un interes, deci și de reclamanții din prezenta cauză, motiv pentru care excepția invocată a fost respinsă ca neîntemeiată.
Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune pe capătul nr.2 al cererii de chemare în judecata, instanța a constatat că dreptul la acțiune pentru constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare s-a născut conform dispozițiilor art.45 (fost nr.46) alin.5 din Legea nr.10/2001, republicata, cu modificările și completările ulterioare, la data de 14.02.2001 și s-a stins prin prescripție la data de 14.08.2002. Or, având în vedere ca prezenta cerere de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 27.05.2008, instanța a respins acest capăt de cerere ca fiind prescris.
In ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei ., instanța a constatat că, . nu are calitate procesuală pasivă pe capetele de cerere 1, 3 și 4 privind constatarea nevalabilității titlului statului, constatarea dreptului de proprietate al reclamanților asupra imobilului și revendicarea imobiliară, neexistând identitate între persoana acestei pârâte și persoana despre care reclamanții pretind că ar fi obligată în raporturile juridice deduse judecății.
Analizând mai departe celelalte capete de cerere, instanța a reținut că reclamanții au invocat în susținerea cererii de chemare în judecat, ca și temei juridic prevederile art. 480 si urm. C.civ.
In acest sens, instanța a avut în vedere faptul că acțiunea în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art.480-481 din C.civ., este instrumentul juridic pe care legiuitorul îl oferă proprietarului neposesor pentru a putea cere restituirea bunului său, aflat în posesia altei persoane ce nu are calitate de proprietar.
Acesta este motivul pentru care în cadrul unei acțiuni în revendicare imobiliară, reclamantul trebuie să facă dovada dreptului de proprietate, arătând titlul în baza căruia a dobândit calitatea de proprietar.
Anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, restitutio in integrum, ca efect al ineficacității actelor de preluare, a fost guvernat de dreptul comun al revendicării, fondat pe dispozițiile art.480-481 C.civ.
Prin Legea nr.10/2001 se instituie măsuri reparatorii pentru imobilele preluate de stat, cu titlu sau fără titlu valabil, reglementând în mod expres posibilitatea persoanelor ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil de a beneficia de măsuri reparatorii. Aceste dispozițiile sunt în concordanță și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care prin deciziile sale obligă, într-adevăr, statul la măsuri reparatorii, dar nu în mod exclusiv la restituirea imobilelor în natură, măsurile reparatorii putând consta și în despăgubiri prin echivalent. Curtea Europeană, în cele mai multe dintre hotărârile ce vizează măsurile reparatorii, se referă la punerea în executare a hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile, iar nu la modalitățile de restituire a imobilelor în natură sau prin echivalent, și a statuat că vânzarea de către stat a bunului unei persoane către terți de bună-credință reprezintă o privare de proprietate, care dacă este combinată cu lipsa totală de despăgubire este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Așadar, este contrar prevederilor art. 1 din menționatul protocol actul juridic prin care o persoană îndreptățită la restituire este privată de proprietate dacă nu beneficiază de măsuri reparatorii. Or, din cuprinsul art. 1 și următoarele ale Legii nr. 10/2001, rezultă că cei îndreptățiți, cărora nu li se restituie imobilul în natură, beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent.
De asemenea, instanța a avut în vedere faptul că prin consacrarea principiului restituirii în natură a imobilului, Legea nr.10/2001 oferă posibilitatea redobândirii dreptului de proprietate asupra bunului preluat de stat, decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură, făcând dovada dreptului de proprietate al persoanei îndreptățite.
Prin urmare, reclamanții nu se află în situația în care dreptul lor de proprietate, actual și necontestat se bucură de protecția oferită de dispozițiile art. 480 și art.481 din C.civ., întrucât acțiunea promovată de aceștia reprezintă un demers judiciar declanșat, ce are ca scop redobândirea unui drept de proprietate asupra imobilelor ce s-au preluat abuziv.
Dar, un asemenea demers judiciar nu poate fi parcurs decât în condițiile și cu respectarea procedurii instituite de Legea nr. 10/2001, care constituie dreptul comun în materie.
De asemenea, instanța a apreciat că nu se poate considera că această condiționare a demersului judiciar al reclamanților ar încălca art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
Procedând astfel, nu se poate susține că, reclamanții nu au avut asigurat accesul la justiție, atâta vreme cât li s-a asigurat o cale specială de urmat în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului, în condițiile în care termenul de depunere a notificărilor în baza Legii nr.10/2001 a fost prelungit succesiv, tocmai pentru a da posibilitatea celor aflați în situații identice să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de această lege, singurele posibile după . acesteia.
Conform jurisprudenței constante a organelor jurisdicționale ale Convenției, art. 1 din Protocolul adițional nr.1 ocrotește bunurile actuale, iar nu speranța de a vedea renăscut un vechi drept de proprietate, imposibil de exercitat, de o perioadă îndelungată de timp.
Atâta vreme cât reclamanții au avut la dispoziție o cale specială de urmat în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, acestora li s-a asigurat si liberul acces la justiție. Stabilirea unui termen în care foștii proprietari puteau solicita retrocedarea imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr.10/2001, a fost de natură să asigure respectarea principiului securității și stabilității raporturilor juridice în materia proprietății.
De asemenea, prin operațiunea juridică de acordare a măsurilor reparatorii, legiuitorul a urmărit menținerea unui just echilibru între interesul general al societății și interesele persoanelor îndreptățite.
Dobândirea în proprietate, de către chiriași a imobilelor prin vânzare-cumpărare, cu respectarea condițiilor prevăzute în Legea nr.112/1995, dă expresie principiului general de drept potrivit căruia dobândirea cu bună-credință cu titlu oneros a unui bun valorează proprietate pentru cumpărător. Prezumția de bună-credință este o prezumție relativă (juris tantum), ce poate fi răsturnată în fața instanței de judecată, prin dovedirea relei-credințe a dobânditorului.
De altfel, instanța a reținut că Legea nr.10/2001, este o lege reparatorie speciala. În acest sens este și Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în care s-a statuat că, "în cazul concursului dintre legea specială și legea generală, se aplică legea specială, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă aceasta nu este prevăzut în legea specială".
Pe de alta parte, jurisprudența CEDO a stabilit, în mod constant că în cazul în care nu mai este posibila restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat, cu sau fără titlu, pentru că de exemplu titlul subdobânditorului nu a fost anulat iar masurile reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001 sunt iluzorii, urmează să i se plătească persoanei îndreptățite despăgubiri bănești actuale și egale cu valoare de piață imobiliară a bunului.
Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, dispozițiile din art. 6 alin.2 din Legea nr.213/1998 prevăd ca pot fi revendicate de către foștii proprietari sau de moștenitorii acestora, daca nu fac obiectul unei legii speciale de reparație”, or, Legea nr.10/2001 reglementează toate măsurile reparatorii, inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, oferind, astfel o gama mai larga de masuri reparatorii fata de acțiunea în revendicare.
Pe de alta parte, Legea nr.10/2001 instituie, atât o procedură prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate în mod abuziv.
Prin decizia civilă nr.762/A/21.09.2012, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanți, de pârâtul M. București, prin Primarul General și de chematul în garanție S. român, prin Ministerul finanțelor Publice, împotriva acestei sentințe.
În ceea ce privește apelul formulat de apelanții-reclamanți, tribunalul a reținut că acesta este nefondat întrucât dispozițiile art. 45 pct. 5 din Legea 10/2001 stabilesc că indiferent de cauza de nulitate invocată, fie aceasta una stabilită în condițiile generale, de drept comun ale Codului civil cât privește încheierea valabilă a actului civil consensual, fie reglementată prin dispozițiile speciale ale Legii nr.112/1995, dreptul la acțiunea în nulitate se prescrie în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a legii astfel încât norma legala sus menționată se circumscrie exclusiv contractelor de vânzare cumpărare încheiate în baza Legii 112/1995 și instanța de fond a stabilit corect că la data sesizării instanței dreptul apelanților-reclamanți de a solicita să se constate nulitatea contractului încheiat în baza Legii nr.112/1995 era prescris.
Nici critica adusă cât privește greșita reținere de către instanța de fond a caracterului special al Legii nr.10/2001 și aplicarea principiului „specialia generalibus derogant” nu a fost găsită întemeiată.
Tribunalul a arătat că apelanții reclamanți nu se pot prevala de existența unui bun în sensul dispozițiilor convenționale prin simplul fapt al constatării nevalabilității titlului statului câtă vreme contractul încheiat în baza Legii nr.112/1995 nu a fost anulat, acțiunea în nulitate fiind respinsă ca prescrisă, apreciindu-se că prin admiterea acțiunii în revendicare s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al cumpărătorului în baza Legii nr.112/1995 și cu atât mai mult subdobânditorului adjudecatar al imobilului.
Cât privește critica adusă în sensul că primul termen la care părțile au fost legal citate în fața instanței de fond a fost abia la data de 25.11.2011, după administrarea probelor în dosar, tribunalul a reținut că nici aceasta nu este întemeiată.
Tribunalul a constatat că lipsa de procedură susținută de apelanții reclamanți vizează persoana pârâtului N. S. care nu a fost citat la adresa cu care figura în evidențele INEP – București, sector 3 . nr. 1, ., . anul 2002 cu mult înaintea înregistrării cauzei pe rolul instanței.
Apelanții-reclamanți prin critica astfel adusă, în fapt, înțeleg să se prevaleze de propria culpă în raport de dispozițiile art. 112 pct. 1 c.pr.civ. care stabilesc în sarcina reclamanților obligația a de a indica domiciliul pârâților în contradictoriu cu care înțeleg să formuleze cererea de chemare în judecată.
Ca urmare, în baza art. 296 c.pr.civ apelul formulat de apelanții reclamanți a fost respins ca nefondat.
În ceea ce privește apelurile formulate de apelantul chemat în garanție S. R. prin MFP și apelantul-pârât M. București prin Primar General, tribunalul a constatat că în cadrul ambelor căi de atac este criticată sentința instanței de fond cât privește greșita soluționare a capătului de cerere având ca obiect – constatarea nevalabilității titlului statului admis de către instanță în condițiile în care cererea având acest obiect apare ca fiind lipsită de interes și s-ar fi impus admiterea excepției lipsei de interes cu consecința respingerii ca atare a cererii.
Critica a fost considerată neîntemeiată, arătându-se că acțiunea în constatarea nevalabilității titlului statului prezintă interes prin prisma notificării formulate în baza Legii nr.10/2001 pentru acordarea de despăgubiri în natură sau prin echivalent cât privește în concret modalitatea de soluționare a acesteia.
In concluzie si apelurile astfel formulate au fost respinse ca nefondate.
Prin decizia civilă nr.1054/A/7.12.2012, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis cererea formulată de intimatul A. V., a dispus completarea deciziei civile nr.762/A/21.09.2012, în sensul că a obligat apelanții reclamanți să plătească intimatului pârât A. V. suma de 1.500 lei cheltuieli de judecată (onorariu avocat în apel).
Împotriva deciziei civile nr.762/A/21.09.2012 a Tribunalului București, au declarat recurs chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și reclamanții W. I.-A., W. E. și W. I.-Ș..
În motivarea recursului declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost criticată decizia atacată în temeiul dispozițiilor art.304 pct.7 și 9 C.proc.civ., exclusiv în privința soluției dată excepției lipsei de interes în formularea capătului de cerere privind nevalabilitatea titlului statului pentru imobilul din București, ..18, sector 1, excepție ce a fost invocată în fața primei instanțe.
În motivarea recursului declarat, recurentul chemat în garanție a formulat următoarele critici:
- în mod greșit instanțele de fond au apreciat că reclamanții justifică interes în formularea cererii privind constatarea nevalabilității titlului statului, în condițiile în care prin modificările aduse Legii nr.10/2001 prin Legea nr.247/2005, nu se mai face nici o distincție între imobile preluate de stat cu titlu sau fără titlu, toate imobilele preluate în perioada 6.03.1945 – 22.12.1989 fiind calificate ca preluate în mod abuziv, astfel că nu se mai poate solicita instanțelor să constate altceva decât ceea ce prevede legea.
Reclamanții nu mai justifică un interes în formularea unui atare capăt de cerere, deoarece Legea nr.247/2005 arată în mod clar modalitatea în care statul a preluat bunul în litigiu.
Reclamanții nu au deschisă calea unei acțiuni în constatarea nevalabilității titlului statului, de vreme ce ei pot obține o statuare din partea instanțelor în cadrul acțiunii în realizare pe care o pot introduce, respectiv aceea în revendicarea imobilului ce le-a fost preluat de către stat.
Acțiunea în revendicare presupune compararea tuturor aspectelor de preferabilitate, printre care se găsește și cel referitor la dobândirea de la adevărații proprietari, alături de celelalte, și în urma evaluării tuturor criteriilor se stabilește cine are titlul cel mai bine caracterizat.
- hotărârea instanței de apel este criticabilă, întrucât aceasta nu cuprinde nici o motivare a convingerii instanței în privința acestui capăt de cerere al acțiunii reclamanților, motivarea instanței fiind ambiguă și lapidară.
Recurentul susține că tribunalul a răspuns criticilor sale de apel formulate în legătură cu dezlegarea dată de prima instanță celui dintâi capăt al acțiunii sale printr-un unic considerent, arătând că „acțiunea în constatarea nevalabilității titlului statului prezintă interes prin prisma notificării formulate în baza Legii nr.10/2001”, considerent care nu este explicat în nici un fel prin alte argumente de către instanță.
Această motivare nu corespunde exigențelor impuse de dispozițiile art.261 alin.1 pct.5 C.proc.civ.
Recurentul a mai solicitat judecarea cauzei și în lipsă în condițiile art.242 alin.2 C.proc.civ.
În motivarea recursului declarat de recurenții reclamanți, au fost formulate următoarele critici:
- hotărârea instanței de apel nu respectă dispozițiile art.304 pct.5 C.proc.civ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenții au arătat că instanța de fond a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art.105 alin.2 C.proc.civ., întrucât primul termen la care părțile au fost legal citate a fost la 25.11.2011, după administrarea probelor în dosar.
Aceasta întrucât, de la data înregistrării acțiunii – 27.05.2008 și până la 25.11.2011, procedura de citare cu pârâtul N. S. a fost îndeplinită exclusiv prin afișare. La termenul din 2.09.2010, procedura de citare cu pârâtul N. S. a fost returnată cu mențiunea că „pârâtul figurează ca fiind mutat”, fără a-și comunica adresa, afișarea fiind interzisă.
Urmare a acestui fapt, reclamanții s-au adresat Direcției Evidența Persoanelor, care le-a comunicat cu adresa din 14.10.2010 (fila 222 dosar fond) că pârâtul figurează înregistrat cu domiciliul în București, . nr.1, ., .. Cu o adresă ulterioară a aceleiași instituții din 29.12.2010, s-a confirmat că pârâtul are acest domiciliu încă din 27.02.2002, așadar anterior introducerii acțiunii, ceea ce demonstrează că până la 25.11.2011 toate actele au fost îndeplinite pe fondul unei lipse totale de procedură cu pârâtul N. S..
- decizia instanței de apel nu respectă dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ., hotărârea fiind dată cu aplicarea greșită a legii.
Această a doua critică de recurs vizează soluția dată capătului de cerere privitor la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr._ încheiat între S.C. R. V. S.A. și N. S., ce a fost respins ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților.
Această soluție este criticată de către recurenți, susținându-se că acest al doilea capăt al cererii lor nu a avut ca temei dispozițiile art.45 pct.5 din Legea nr.10/2001, astfel că dispozițiile derogatorii de la dreptul comun conținute în această prevedere legală nu sunt aplicabile cauzei de față.
Cererea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr._ s-a întemeiat pe dispozițiile de drept comun privind constatarea nulității absolute, raportate la dispozițiile art.1 din Protocolul adițional la C.E.D.O.
Fiind un capăt de cerere întemeiat pe dreptul comun, în mod greșit instanțele de fond au reținut excepția prescripției dreptului material la acțiune, câtă vreme acțiunea în constatarea nulității absolute în dreptul comun este o acțiune imprescriptibilă, conform art.2 din Decretul nr.167/1958.
Trecând peste această excepție, recurenții susțin că din întregul material probatoriu al cauzei rezultă că reclamanții au formulat o cerere de restituire în natură a imobilului în temeiul Legii nr.112/1995, înregistrată sub nr._/8.09.1977 la care nu au primit nici un răspuns. Au efectuat și alte demersuri pentru a obține informații despre imobil, care au rămas de asemenea nerezolvate.
Deși S.C. R. V. S.A. avea cunoștință de demersurile efectuate de reclamanți pentru recuperarea imobilului, a înstrăinat prin fraudă la lege apartamentul nr.2 din imobil către pârâtul N. S., încheind cu acesta contractul de vânzare-cumpărare nr.218/112/15.09.2000. Intimatul A. V. a figurat ca garant al cumpărătorului N. S. în contractul menționat, acesta acționând cu rea-credință și dobândind proprietatea apartamentului 2 prin aparența unui act de adjudecare întocmit pentru a eluda interdicția de vânzare care greva imobilul timp de 10 ani de la cumpărarea acestuia de către chiriași.
Recurenții consideră că menționarea pârâtului A. V. ca garant în contractul de vânzare-cumpărare nr.218/112/15.09.2000 demonstrează reaua-credință a tuturor părților semnatare ale contractului.
- în mod greșit instanțele de fond au respins capetele 2 și 3 ale cererii de chemare în judecată, privitoare la constatarea existenței dreptului de proprietate al reclamanților asupra imobilului în litigiu și la revendicarea acestuia, motivându-și soluția pe ideea că Legea nr.10/2001 este o lege specială, iar în concursul dintre aceasta și legea generală se aplică legea specială, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Recurenții susțin că în mod eronat, instanța de fond nu a reținut din cuprinsul deciziei nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție faptul că, atunci când sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, prioritatea putând fi dată chiar în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Prin formularea capătului de cerere în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr._, reclamanții chiar acest lucru au dorit să-l evite.
În continuarea motivării recursului lor, recurenții au pledat pentru constatarea existenței dreptului lor de proprietate asupra întregului imobil, drept care nu se putea transmite valabil în temeiul unor prevederi legale violente, ce încălcau Constituția în vigoare la momentul preluării abuzive, cât și Normele internaționale ratificate de România. Acest drept de proprietate a continuat să existe în patrimoniul reclamanților și autorilor lor, fiindu-le transmis pe cale de moștenire.
O dată constatată nevalabilitatea titlului statului și, în consecință, nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, dar și existența dreptului de proprietate al reclamanților asupra imobilului, cerințele existenței unui bun și a unei speranțe legitime în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, sunt îndeplinite, justificând admiterea integrală a acțiunii.
De asemenea, constatând nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr._, se impune și constatarea ori desființarea actelor juridice subsecvente, respectiv actul de adjudecare nr.4/2001 și încheierea nr.2481/7.03.2002.
În drept, recurenții au invocat dispozițiile art.304 pct.5, 9 și pe cele ale art.312 alin.2, 3, 4 și 5 din Codul de procedură civilă.
La 15.03.2013 intimatul pârât A. V. a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamanți, solicitând respingerea acestuia ca nefondat, cu acordarea cheltuielilor de judecată.
În recurs nu au fost administrate probe suplimentare.
În ședința publică din 09.04.2013, Curtea a dispus scoaterea din cauză a numitei A. Speranța E., persoană care a figurat în cauză în calitate de intimată - pârâtă, fiind chemată în judecată de către reclamanți, dar în privința căreia, prin încheierea din 19.02.2009 a primei instanțe, s-a statuat în sensul lipsei calității procesuale pasive ca urmare a pronunțării divorțul și, subsecvent acestuia, a partajului bunurilor comune aparținând soților pârâți A., prin sentința civilă nr. 6359/9.10.2007 a Judecătoriei sect. 6 (dos.nr._ ), rămasă definitivă și irevocabilă. Potrivit acestei hotărâri judecătorești, bunul imobil compus dintr-o cameră, o bucătărie, WC comun și pivniță, situat în București, . nr. 18, sect.1, deținut în baza actului de adjudecare nr. 14/19.09.2001 emis de B. S. D., a fost atribuit în proprietatea exclusivă a pârâtului A. V. S..
Această dezlegare a primei instanțe a intrat în puterea lucrului judecat, nefiind contestată în căile de atac exercitate împotriva sentinței pronunțate de Judecătoria sect. 1, astfel că prezența în litigiu a intimatei A. Speranța E. a fost doar una formală, această persoană neavând calitatea de parte în recurs.
La același termen de judecată, Curtea a invocat din oficiu excepția de ordine publică a lipsei de interes a chematului în garanție S. român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în formularea recursului său, prin care critica dezlegarea dată de către instanțele de fond unei chestiuni litigioase care a făcut obiectul cererii de chemare în judecată principale, respectiv aceea a constatării nevalabilității titlului statului cu privire la apartamentul 2 din București, . nr. 18, sect. 1.
1. Referitor la excepția invocată, Curtea reține că atragerea în proces a Statului român prin Ministerul Finanțelor Publice a avut loc prin formularea unei cereri de chemare în garanție de către pârâții A. V. și A. Speranța E., prin care aceștia au solicitat obligarea Primăriei M. București, a Statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a . la plata prețului reactualizat, cu care s-a achiziționat imobilul revendicat și a valorii de piață a acestuia.
Deși soluționarea cererii principale de chemare în judecată a avut loc prin admiterea sa în parte, singura pretenție rezolvată favorabil fiind aceea a constatării nevalabilității titlului statului asupra apartamentului 2 din București, . nr. 18, sect. 1, totuși, capetele de cerere având ca obiect constatarea existenței dreptului de proprietate al recurenților și revendicarea imobiliară - adică acele solicitări a căror admitere ar fi indus în mod obligatoriu necesitatea unei dezlegări și a raporturilor juridice secundare generate de formularea cererii de chemare în garanție - au fost respinse ca neîntemeiate.
Acest mod de rezolvare a cererii principale a atras, de bună seamă, și consecința respingerii ca fiind lipsită de interes a cererii de chemare în garanție care îl viza, printre alții, și pe recurentul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice.
Prin urmare, nicio consecință juridică în proces nu s-a produs în privința chematului în garanție S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, din modul în care prima instanță a soluționat cererea principală de chemare în judecată.
Reținând acest aspect și reamintind că S. român, prin Ministerul Finanțelor Publice este parte în proces doar în cererea de chemare în garanție formulată inițial de ambii soți pârâți A., între acesta și reclamanți neexistând nici un raport juridic, dar și că soluția din cererea de chemare în garanție depinde de soluția din cererea principală, iar în litigiul de față atât acțiunea în revendicare cât și cea în pretenții (a cererii de chemare în garanție) au fost respinse, Curtea apreciază că S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, nu justifică nici un interes de a declara o cale de atac împotriva dezlegărilor date de instanța de fond unui capăt de cerere din cererea principală și al cărui mod de rezolvare totuși nu a influențat modalitatea de soluționare a cererii de chemare în garanție care, chiar și în aceste condiții, a fost respinsă ca lipsită de interes.
Este important de reținut și faptul că S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi considerat nici că a acționat în apărarea unui interes de ordin general, acela al unei corecte dezlegări asupra titlului cu care a fost preluat imobilul revendicat, atunci când a declarat prezentul recurs, procesul civil fiind unul al intereselor private, doar Ministerului Public recunoscându-i-se dreptul de a interveni în procesul civil în modalitățile arătate în cuprinsul art. 45 din Codul de procedură civilă, așadar inclusiv prin exercitarea căilor de atac împotriva soluțiilor ce dezleagă raporturi juridice procesuale în care acesta nu a fost parte, în numele apărării intereselor generale ale societății și a ordinii de drept.
În considerarea acestor argumente, Curtea apreciază ca fiind lipsit de interes recursul declarat de chematul în garanție S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva modului de soluționare de către instanțele de fond a capătului de cerere din cererea principală, având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului revendicat, cerere în care recurentul nu a avut calitatea de parte, și îl va respinge în consecință.
2. Cu referire la recursul declarat de recurentă - reclamanți și analizând criticile acestuia, Curtea apreciază că aceste este nefondat.
a) Cea dintâi critică a acestui recurs a vizat încălcarea dispozițiilor art. 105 alin. 2 din codul de procedură civilă de către prima instanță, care a judecat cauza și a îndeplinit actele de procedură în dosar până la data de 25.11.2011, în condițiile lipsei de procedură cu intimatul pârât N. S., despre care s-a comunicat abia prin adresele nr. D. 4775/14.10.2010 și nr. D. 6177/29.12.2010 emise de Direcția Evidența Persoanelor că, începând cu data de 27.02.2002 are domiciliul în București, ., nr. 1, ., ., adică o cu totul altă adresă decât cea la care a fost citat până la 25.11.2011.
Curtea apreciază critica drept nefondată în condițiile în care intimatul - pârât N. S. a dobândit calitatea de parte în proces ca urmare a chemării sale în judecată de către reclamanți, prin chiar cererea introductivă de instanță. Or, în calitatea lor de titulari ai cerii de chemare în judecată, recurenților le revenea obligația, prevăzută de dispozițiile art. 112 al. 1 pct. 1 și art. 133 cod procedură civilă, de a indica numele și prenumele, domiciliul sau reședința părților, persoane fizice, respectiv denumirea, sediul, numărul de înmatriculare în registrul Comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal și contul bancar, în cazul persoanelor juridice.
Desigur, obligația subînțeleasă și dedusă din dispozițiile de principiu ale art. 723 alin. 1 Cod procedură civilă, este aceea de îndeplinire a obligațiilor procesuale cu bună - credință și cu o diligență suficientă în furnizarea de informații către instanță care să corespundă realității și actualității.
Or, indicarea adresei de domiciliu a pârâtului chemat în judecată N. S., ca fiind aceea din București, . nr. 18, parter, ., adică a imobilului revendicat de către reclamanți, s-a realizat chiar de către ei și aceste circumstanțe au făcut posibilă judecarea litigiului în fața primei instanțe până la termenul de judecată din 14.10.2010, cu citarea pârâtului N. S. la o altă adresă decât cea a domiciliului său actual, din București, ., nr. 1, ., . (adusă la cunoștința instanței, de către reclamanți la 14.10.2010, potrivit înscrisului aflat la fila 222 din dosarul de fond).
Însă, potrivit dispozițiile art. 108 alin. 4 din Codul de procedură civilă, nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuită prin propriul său fapt, astfel că recurenților - reclamanți nu le poate fi îngăduită invocarea neregularității constând în judecarea cauzei până la termenul din 14.10.2010, în condițiile nelegalei citări a pârâtului N. S., atâta timp cât ei înșiși au concurat prin propriul fapt la producerea acestei neregularități.
Curtea apreciază că era de datoria reclamanților, ca acelea dintre părți care fie cunosc cel mai bine situația imobilului, fie sunt cel mai puternic interesate într-o corectă și deplină stabilire a adevărului în condiții de legalitate, de a se interesa și de a verifica în prealabil introducerii cererii de chemare în judecată asupra domiciliului părților împotriva cărora urmăreau să-și stabilească drepturile, diligență accesibilă lor în primul rând întrucât ei înșiși dețin un titlu de proprietate asupra unei părți a imobilului revendicat, constând în dispoziția nr. 9523/13.02.2008 a Primarului M. București (fila 56 dosar fond). De asemenea, Curtea apreciază că la această diligență recurenții erau cu mai puternic cuvânt obligați, în condițiile în care acțiunea lor în revendicare a fost introdusă atât împotriva pârâtului N. S., cumpărătorul inițial al apartamentului, dar și împotriva pârâtului A. V., dobânditorul ulterior al bunului, dovedindu-se astfel că recurenților le erau cunoscute raporturile juridice dintre pârâți, care ar fi putut avea (și, s-a dovedit că au și avut) consecințe în privința modificării domiciliilor acestora.
Curtea mai notează că interesul recurenților – reclamanți în invocarea acestei critici este dat de formularea cererii lor completatoare în fața primei instanțe, la data de 25.11.2010, prin care au solicitat anularea tuturor actelor subsecvente contractului de vânzare cumpărare nr._, respectiv actul de adjudecare nr. 4/2001 și încheierea nr. 2481/7.03.2002, cerere care a fost lăsată în necercetare întrucât s-a apreciat că a fost introdusă cu încălcarea limitei prevăzute de art. 132 alin. 1 cod procedură civilă, a primei zile de înfățișare.
Pentru considerentele prezentate anterior, care își găsesc temeiul în dispozițiile art. 108 alin. 4 cod procedură civilă, Curtea va respinge critica recurenților întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 cod procedură civilă, ca nefondată, apreciind, că singurii care trebuie să suporte neregularitatea pricinuită prin propriul fapt nu pot fi decât cei care au și provocat-o, respectiv reclamanții.
b) Cea de-a doua critică a acestui recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 cod procedură civilă și a fost îndreptată împotriva modului de soluționare atât a capătului de cerere în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr._ încheiat între . și N. S., cât și a celor privind constatarea existenței dreptului recurenților de proprietate asupra imobilului și în revendicarea acestuia.
Și aceste critici sunt nefondate, Curtea reținând că în mod corect instanțele de fond au stabilit că cererea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr._, introdusă de recurenți la 27.05.2008, a fost formulată cu depășirea termenului legal special de prescripție de 1 an prevăzut prin dispozițiile art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001, republicată, aspect ce a atras respingerea acestui capăt de cerere ca fiind prescris.
Criticând această soluție, recurenții – reclamanți au susținut că temeiul de drept al acestui capăt de cerere al cererii lor nu a fost cel prevăzut de dispozițiile art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, ci acesta s-a întemeiat pe „dispozițiile de drept comun privind constatarea nulității absolute, raportate la dispozițiile art. 1 din Protocolul Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului”. De asemenea, ei au afirmat că, fiind un capăt de cerere întemeiat pe dreptul comun, nu poate fi invocată prescripția dreptului material la acțiune câtă vreme acțiunea în constatarea nulității absolute în dreptul comun este o acțiune imprescriptibilă.
Pentru a combate aceste susțineri, Curtea reamintește recurenților conținutul alineatului 5 al art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cu care, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Așadar, după cum rezultă din însuși textul acestei dispoziții legale, incidența sa intervine „indiferent de cauza de nulitate” invocată în susținerea cererii în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare contestat, iar termenul de prescripție legal, special, de 1 an de zile pentru introducerea acțiunii în constatarea nulității are un caracter derogator de la dreptul comun.
De altfel, acesta constituie și singurul exemplu la care, în mod constant doctrina face trimitere atunci când analizează regimul juridic al sancțiunii juridice a nulității absolute, al cărei specific este acela al invocării sale nelimitat în timp, regulă căreia prin mai sus redata dispoziție legală i-a fost adusă și o excepție.
Pornind de la aceste considerente, Curtea nu va da curs analizei motivelor de nulitate a contractului de vânzare cumpărare nr._ încheiat în baza Legii nr. 112/1995, pe care recurenții le-au expus în cuprinsul motivării recursului lor (filele 8 și 9 din dosarul de recurs), reamintind acestora că o consecință a faptului de a nu fi acționat înăuntrul termenului special de prescripție de 1 an de zile prevăzut de art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, republicată, prin introducerea cererii în constatarea nulității acestui contract, este aceea a consolidării sale în virtutea legii, astfel că, indiferent de motivele de ordine publică ce s-ar fi putut invoca în privința acestuia, el este prezumat prin lege ca fiind legal încheiat. Tot astfel, discutarea ori analizarea motivelor de nevalabilitate a contractului nu mai poate avea loc nici pe cale de acțiune, dar nici pe cale incidentală, de excepțiune (respectiv, a excepției de nelegalitate a actului juridic), căci altfel s-ar eluda dispozițiile imperative ale art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, republicată, a căror rațiune a fost aceea de a mobiliza subiectele interesate spre a lămurii cât mai grabnic situația juridică a acestor acte juridice.
Și critica vizând soluționarea prin respingere a ultimelor două capete de cerere este nefondată, instanțele de fond făcând o corectă aplicare în cauză deciziei obligatorii pronunțată de ICCJ în soluționarea unui recurs în interesul legii, cu nr.33/2008.
Dată fiind situația de fapt a cauzei, raporturile juridice născute între părți în legătură cu apartamentul revendicat, drepturile și interesele aflate în joc și pe care părțile și le opun reciproc, Curtea reține că în litigiul pendinte sunt incidente dezlegările cu caracter obligatoriu cuprinse în cel de-al patrulea alineat al deciziei nr.33/2008, potrivit cu care „În cazul în are sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”.
În cuprinsul acestei decizii, Înalta Curte a mai precizat că judecarea acțiunii în revendicare nu mai poate avea loc exclusiv prin utilizarea criteriului clasic al comparării titlurilor de proprietate ale autorilor părților aflate în concurs, fiind necesar a se ține seama și de dispozițiile legii speciale cu caracter reparator și a consecințelor pe care aceasta le produse în situația juridică a fiecărei părți.
De bună seamă, trebuie avută în vedere și jurisprudența C.E.D.O. în privința aplicării art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional al Convenției.
Făcând aplicare acestor criterii la care îndrumă decizia nr. 33/2008, Curtea reține că în mod corect instanța de apel a înlăturat susținerile reclamanților prin care aceștia au invocat deținerea unui „bun” în sensul jurisprudenței CEDO, cu argumentarea că simpla constatare a nevalabilității titlului statului asupra apartamentului revendicat este insuficientă în acest sens.
Este aici locul de a aminti că sub aspectul definirii noțiunii de „bun”, jurisprudența CEDO a cunoscut un reviriment cu ocazia pronunțării hotărârii pilot în cauza M. A. și alții împotriva României, instanța europeană reținând (paragraful 140) că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
În continuare (paragraful 141), aceeași instanța europeană a mai precizat că simpla constatare a ilegalității naționalizării generează un interes patrimonial a cărui transformare într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
Or, instanța de recurs constată că recurenții nu se află în posesia unei hotărâri definitive și executorii prin care instanțele să le fi recunoscut calitatea de proprietar, cu referire la apartamentul 2 situat în București, . nr. 18, sect. 1 și, subsecvent acestei constatări, să fi dispus în mod expres restituirea acestui bun.
Este adevărat că, în urma formulării unei notificări în baza Legii nr. 10/2001, recurenților le-a fost eliberată dispoziția nr. 9523/13.02.2008 a Primarului General al M. București, prin care s-a dispus restituirea în natură în favoarea lor a imobilului din București, . nr. 18, sect.1, compus din construcții și teren, însă de la această recunoaștere a dreptului de proprietate și restituire în natură având forța și valoarea recunoașterii deținerii unui „bun actual”, a fost făcută o excepție, cea privitoare la apartamentul 2, ce a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995, în temeiul contractului de vânzare cumpărare nr._, împreună cu cota de teren aferentă, în suprafață de 54,78 mp.,contract ce nu a fost desființat.
D. consecință, pentru acest apartament și cota de teren aferentă, în suprafață de 54,78 mp., s-a recunoscut recurenților, prin dispoziția nr. 9524/13.02.2008, dreptul de a fi despăgubiți și prin echivalent în condițiile legii speciale de acordare a măsurilor reparatorii.
Prin urmare, în legătură cu acest bun imobil, revendicat de la intimații - pârâți în prezenta procedură, interesul patrimonial al recurenților a fost transformat într-o „valoare patrimonială”, de protejat în egală măsură în baza art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, însă în ceea ce privește acordarea unei indemnizații reparatorii, iar nu a unui drept la restituire în natură.
În afara demersului întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, Curtea reține că recurenții nu au invocat și probat inițierea altor demersuri judiciare, până la data formulării prezentei acțiuni, care să fi fost finalizate prin recunoașterea dreptului lor de proprietate asupra imobilului în litigiu și, eventual, dispoziția de restituire în proprietatea lor.
Prin urmare, observația instanței de apel în sensul că recurenții nu dețin un „bun”, în sensul jurisprudenței C.E.D.O. în legătură cu bunul imobil revendicat este exactă.
Spre deosebire de ei însă, Curtea apreciază că actualul titular al dreptului de proprietate asupra apartamentului 2, intimatul - pârât A. V., deține un „bun”, în înțelesul aceleiași noțiuni autonome a instanței europene, pe care l-a dobândit în urma adjudecării sale la licitație pe seama chiriașului cumpărător care are, la rândul său, pentru motivele sus arătate, calitatea de dobânditor cu titlu legal și valabil. Niciunul din aceste titluri nu au fost desființate și în special cel al chiriașului cumpărător, fiind contestat de o manieră imperfectă, respectiv după împlinirea termenului special al prescripției, printr-o acțiune ce a fost soluționată în mod legal prin respingerea sa ca prescrisă.
În consecință, în mod corect instanțele de fond au respins acțiunea în revendicare formulată de recurenți, făcând o justă aplicare la circumstanțele cauzei a îndrumărilor obligatorii ale deciziei nr. 33/2008, care pledează pentru ocrotirea drepturilor dobândite cu bună - credință, în egală măsură de ocrotit în baza art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, și a principiului securității raporturilor juridice, ca element al preeminenței dreptului.
În considerarea tuturor acestor motive, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanți, iar la solicitarea intimatului - pârât, va face aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. 1 cod procedură civilă și va obliga recurenții - reclamanți să plătească acestuia suma de 3.5000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, constând în onorariu de avocat plătit cu chitanțele atașate la filele 61 și 62 dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca lipsit de interes, recursul declarat de recurentul chemat în garanție S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva deciziei civile nr.762/A/21.09.2012 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă.
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții reclamanți W. I.-A., W. E., W. I.-Ș. împotriva deciziei civile nr.762/A/21.09.2012 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți N. S., A. V. și M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, intimata pârâtă chemată în garanție S.C. R. V. S.A. și intimata chemată în garanție P. M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
Obligă pe recurenții reclamanți să plătească intimatului pârât A. V. suma de 3.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 9 aprilie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
L. D. S.-G. P. M. V.
GREFIER
E. C.
Red.L.D.
Tehdact.B.I./GIA
2 ex./25.06.2013
--------------------------------------------
T.B.- Secția a III-a – I.L.M.
- S.M.P.
Jud.Sector 1 – I.H.
| ← Cereri. Decizia nr. 1848/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Anulare act. Decizia nr. 341/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
