Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 795/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 795/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-04-2013 în dosarul nr. 71395/3/2011
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 795 R
Ședința publică de la 10.04.2013
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE:- M. A.
JUDECĂTOR:- D. Y.
JUDECĂTOR:- P. F.
GREFIER:- F. J.
----------------
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenții-reclamanți B. E., K. I. și K. J., împotriva Sentinței civile nr. 1178/30.05.2012 pronunțată în dosar nr._ de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, având ca obiect, despăgubiri Legea nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, nu au răspuns părțile.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentat de procuror M. B..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, reprezentantul Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București solicită repunerea cauzei pe rol.
Deliberând, Curtea repune cauza pe rol.
Reprezentantul Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București declară că nu mai are cereri noi de formulat și nici probe de administrat, motiv pentru care Curtea, apreciază cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.
Invocă dispozițiile Deciziei nr. 12 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului T. sub nr._ reclamanta Keleeman A. a chemat a solicitat despăgubiri din cauza deportării în B., conform Legii nr. 221/2009, atât pentru sine cât și pentru soțul acesteia Karl (C.) K..
Prin sentința civilă nr. 2521/PI/2010 Tribunalul T. a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului București, reținând că potrivit art. 4 alin 4 din Legea nr. 221/2009 litigiul este de competența tribunalului în circumscripția căruia domiciliază reclamanta, iar potrivit art. 155 din Legea nr. 105/1992 competent este Tribunalul București.
Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a IV-a Civilă sub nr._ .
Prin sentința civilă nr. 1178/30.05.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta Keleemann A., în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a hotărî astfel, analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut că se poate doar constata caracterul politic al măsurii administrative luate față reclamantă și soțul acesteia, însă nu este formulat un capăt distinct în acest sens, pentru ca tribunalul să se pronunțe explicit pe acesta, iar pe de altă parte, măsura strămutării și stabilirea domiciliului obligatoriu sunt recunoscute de drept de Legea nr. 221/2009 ca reprezentând măsuri administrative cu caracter politic.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009, “constituie măsura administrativa cu caracter politic orice măsura luata de organele fostei miliții sau securități având ca obiect dislocarea sau stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de munca, stabilirea de loc de munca obligatoriu”.
Tribunalul retine ca în urma admiteri excepției de neconstituționalitate al dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. „a” Teza I din Legea 221/2009 prin decizia 1358/2010 a Curții Constituționale, tribunalul urmează să constate că în lipsa unui text legal din Legea 221/2009 care constituie temeiul de drept al cererii reclamantei cererea este neîntemeiată în privința cererii pentru acordarea de daune morale.
Prin decizia nr.1358/2010 din_ a Curții Constituționale, s-a stabilit că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Curtea a apreciat că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nici o obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).
Curtea a reținut, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.
Curtea a constatat că reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată.
Or, Curtea a observat că – în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă – există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Având în vedere că până în prezent legiuitorul român nu a pus de acord dispozițiile Legii nr. 221/2009 cu dispozițiile constatate neconstituționale de către Curtea Constituțională, deși a trecut termenul de 45 de zile prevăzut de Legea nr. 47/1992, tribunalul a constatat că nu mai există nici un text de drept material în Legea nr. 221/2009 care să dea posibilitatea reclamantei să obțină despăgubiri pentru prejudiciul moral.
Împotriva sentinței tribunalului au declarat recurs reclamanții B. E., K. I. și K. J., care au criticat-o arătând că, din conținutul sentinței civile recurate rezultă cu claritate că judecarea cauzei a avut un caracter pur formal.
Soluția instanței se întemeiază exclusiv pe reluarea argumentelor din decizia de neconstituționalitate, ignorând conținutul Deciziei CEDO din cauza Kiladze contra Georgiei, care în fapt consacră obligația unui stat care a recunoscut caracterul nedrept al unor măsuri represive să despăgubească victimele acestora. Este irelevant faptul că decizia lasă la latitudinea statelor recunoașterea sau nu a caracterului nedrept al măsurilor represive imputabile fostului regim, în condițiile în care se statuează că odată recunoscut acest caracter și asumată obligația de a fi despăgubite victimele, statul este obligat să și procedeze la compensarea prejudiciului moral suferit. Referirea la măsurile de protecție socială acordată victimelor abuzurilor fostului regim nu are relevanță în prezenta cauză, deoarece nici defuncta reclamantă și nici ei, recurenții-reclamanți în calitate de moștenitori ai acesteia nu au beneficiat niciodată de vreo prevedere a Decretului-lege nr. 118/1990 și nici nu pot beneficia de aceste măsuri, deoarece nu mai locuiesc în România.
Prevederile constituționale sunt clare în ceea ce privește prioritatea normelor internaționale de protecție a drepturilor omului fată de legislația internă, iar judecătorul național este obligat să procedeze la aplicarea directă a acestor reglementări, indiferent dacă garanțiilor instituite prin tratatele internaționale le contravin acte normative aflate în vigoare, abrogarea acestora prin decizii ale Curții Constituționale sau interpretarea lor de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin recurs în interesul legii.
Or, în condițiile în care prin abrogarea dreptului la daune morale potrivit Legii nr. 221/2009 în baza unei decizii de neconstituționalitate și prin pasivitatea ulterioară a legiuitorului s-a creat o situație discriminatorie pentru recurenții-reclamanți și numeroase persoane aflate în situația lor, textele Constituției României și Tratatelor Internaționale nu doar oferă instanțelor naționale temeiul pentru înlăturarea unei astfel de încălcări a drepturilor omului, ci și impun fără nici un dubiu instanțelor naționale obligația de a proceda la înlăturarea încălcării.
Articolul 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta materială esențială a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, impune respectarea principiului egalității părților în procesul civil și interzice, în principiu, intervenția legiuitorului, pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu.
Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în acord cu principiul egalității cetățenilor în fața legii.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea "bunuri" privește atât "bunurile actuale" având o valoare patrimonială (cauza V. der Mussele împotriva Belgiei, hotărâre a din 23 noiembrie 1983), cât și, în situații precis delimitate, creanțele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate avea o "speranță legitimă" că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate (cauza Pressos Compania Naviera S.A. și alții împotriva Belgiei; cauza Draon împotriva Franței, cauza Gratzinger și Gratzingerova împotriva Cehiei; cauza Trgo împotriva Croației.)
Referitor la noțiunea de "speranță legitimă", întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanței, acesta nu poate fi considerat o "valoare patrimonială", în sensul articolului 1 din Primul Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecky c. Slovaciei, par. 52).
Prin urmare, câtă vreme voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul normativ menționat, în acord cu Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de P., adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, se poate aprecia că acestea aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare de către instanțele interne.
Față de cele expuse, în ceea ce privește Decizia Curții Constituționale nr._, recurenții-reclamanți solicită a se constata că se impune analizarea compatibilității acestei decizii cu garanțiile oferite de Convenție, din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, a art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea "în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale, și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor. Se impune constatarea că aplicarea deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 litigiilor aflate în curs de judecată contravine Convenției.
În virtutea considerațiilor expuse, recurenții-reclamanți arată că se află în situația de a fi promovat acțiunea anterior intervenirii deciziei Curții Constituționale, motiv pentru care le sunt aplicabile dispozițiile legale de la momentul investirii instanței, această decizie neputând retroactivă, fără a afecta, în principiu, garantarea art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 14 al Convenției și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de către instanța națională, prima chemată să aplice Convenția.
Recursul nu este fondat.
Curtea, analizând actele și lucrările dosarului, constată că prin decizia nr. 1354/20.10.2010 a Curții Constituționale (publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 761/15.11.2010) a fost admisă excepția de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile art. I pct. 1 și art. 2 din OUG nr. 62/2010, pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989 și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente.
Prin decizia nr. 1360/21.10.210 a Curții Constituționale (publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 761/15.11.2010) a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989.
De asemenea, prin decizia nr. 1358/20.10.2010 a Curții Constituționale (publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 761/15.11.2010) a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989.
Deciziile Curții Constituționale produc efecte juridice erga omnes, iar dispozițiile legale constatate ca neconstituționale își încetează efectele juridice în termen de 45 de zile de la data publicării acestora, dacă în acest interval Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile constatate neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Pe durata acestui termen, actele normative constatate ca neconstituționale sunt suspendate de drept.
Prin această decizie, Curtea Constituțională a constatat că nu se poate concluziona în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă existența vreunei obligații a statului de a acorda aceste despăgubiri, iar legiuitorul român după data de 22.12.1989, a adoptat Decretul-lege nr. 118/1990, cât și Legea nr. 221/2009 în acest scop.
În acest sens, există două norme juridice, respectiv art. 4 din Decretul Lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 cu aceeași finalitate.
Prin decizia nr. 1360/21.10.2010 a Curții Constituționale, s-a reținut că despăgubirile pentru daune morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale, cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative, ori despăgubirile prevăzute de dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.
Curtea constată că reclamanții puteau beneficia de despăgubiri morale în temeiul prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, dar în situația în care acest text de lege a fost declarat neconstituțional, temeiul juridic ce justifică acordarea acestor daune, nu mai există.
În consecință, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenții-reclamanți B. E., K. I. și K. J., împotriva sentinței civile nr. 1178/30.05.2012 pronunțată în dosarul nr._ de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 10.04.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. A. D. Y. P. F.
GREFIER,
F. J.
Red. MA
Tehnored. PS 2 ex.
13.05.2013
Jud. fond: S. E. P.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 2140/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 343/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
