Pretenţii. Decizia nr. 237/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 237/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 15-10-2013 în dosarul nr. 28949/3/2011
Dosar nr._ (735/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 237 A
Ședința publică de la 15.10.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - S. G.
JUDECĂTOR - I. S.
GREFIER - I. A. G.
Pe rol se află pronunțarea cererii de apel formulate de apelantul - pârât V. V., împotriva sentinței civile nr. 2071 din data de 21.11.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul - reclamant V. C..
Obiectul cauzei - pretenții.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 08.10.2013, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie și când curtea – pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării – a amânat pronunțarea cauzei la 15.10.2013, hotărând următoarele:
CURTEA,
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._, reclamantul V. C. a formulat acțiune în răspunderea mandatarului, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului V. V. la plata către reclamant a sumei de 123.237 euro (503.657 lei), precum și la plata dobânzilor pentru sumele întrebuințate în folosul său, de la data însușirii acestora (data plății prețului de către cumpărător).
De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu acest litigiu.
În motivarea cererii, s-a arătat că reclamantul V. C., a fost proprietarul unui teren în suprafață de 300 mp, situat în București, . nr. 78, sectorul 2, teren pe care l-a obținut prin sentința civilă nr. 2274/23.03.2007.
În data de 09 noiembrie 2007, printr-o procură notarială eliberată de B.N.P.A. L.L. și R. I. C. sub nr. 3864, l-a mandatat, în vederea vânzării acestui teren, pe pârâtul V. V..
Pârâtul, în baza acestei procuri notariale, a vândut terenul prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 957/23.04.2008, încheiat la B.N.P. M. E..
După efectuarea vânzării, pârâtul i-a înmânat reclamantului suma de 10.000 euro (compusă din 8.500 euro din vânzare, și 1.500 euro datoria acestuia către reclamant, pe care o recunoștea), restul sumei de bani nefiind achitată. Din totalul de 135.000 euro, a mai fost achitat impozitul pe venitul realizat din vânzare, în cuantum de 11.622 lei (adică 3.263 euro), cum a arătat mai sus.
A precizat reclamantul că mandatul pe care l-a încredințat pârâtului este cu titlu gratuit. Însușirea, practic, a întregii sume de bani, denotă o rea-credință. Până în acest moment, nu există nicio disponibilitate din partea pârâtului de a-i restitui sumele de bani cuvenite, dimpotrivă, acesta și-a manifestat refuzul constant și irevocabil de a îi restitui.
Reclamantul a mai arătat că, înainte de a demara această acțiune, l-a notificat pe pârât. La notificarea trimisă prin intermediul B.E.J.A., pârâtul a răspuns în scris, în fața notarului public, printr-o declarație, și a recunoscut faptul că a încasat prețul de 135.000 euro pe terenul vândut în baza procurii semnate de reclamant, dar că refuză să îi restituie, reținând pentru el suma de 123.237 euro, ca fiind o datorie morală către el.
A mai solicitat reclamantul ca, ținând cont și de dispozițiile mandatului încredințat pârâtului, văzând și dispozițiile art. 1541 și 1544 Cod civil, să se constate că pârâtul nu și-a îndeplinit obligațiile impuse de mandatul dat de către reclamant decât parțial, reținând pentru sine aproximativ 92% din suma ce trebuia să o achite, dând dovadă de o rea-credință constantă și vădită, în pofida eforturilor sale de a rezolva pe e amiabilă acest diferend.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 969, art. 970, art. 1539, alin. 1, art. 1540, art. 1541 și art. 1544, C.civ., art. 2 alin. 1 lit. b, art. 242 alin. 2, art. 274 și art. 275 C.proc.civ.
Pârâtul V. V. a formulat întâmpinare – reconvențională.
Pe cal de întâmpinare s-a solicitat respingerea cererii reclamantului, ca neîntemeiată.
S-a arătat că V. C., fratele pârâtului, a împărțit moștenirea rămasă de pe urma părinților lor în cote egale de ½, astfel cum prevedeau regulile succesiunii legale. Înțelegerea lor a fost în acest sens, iar întocmirea certificatului de moștenitor pe numele fratelui nu a reflectat realitatea, întrucât la solicitarea lui V. C. a fost de acord ca acesta să apară unic succesor pe motiv că patrimoniul său era amenințat de fosta soție (o mașina fiind disputată între foștii soți ca masă partajabilă).
Acesta a cunoscut pe deplin acest aspect, procura data fiind pur formala, pârâtul fiind titularul dreptului, pârâtul ducând procesul și toate cheltuielile antrenate de acest proces, ulterior vânzând terenul câștigat in instanța; în același timp, fratelui i-a revenit un alt teren, ca urmare a înțelegerii lor.
S-a mai arătat că reclamantul a introdus acțiunea la limita prescripției, încercând să profite de forma deficitară a actelor și să se îmbogățească pe seama sa, deși cunoștea foarte bine când și cui a fost vândut terenul precum și faptul că suma rezultată i se cuvenea integral.
Pe calea cererii reconvenționale, s-a solicitat a se declara nulitatea absoluta parțială a certificatului de moștenitor 43/06.03.2002, constatând că și pârâtul V. C. are calitatea de moștenitor al tatălui lor, V. M., în realitate nefiind renunțător expres, ci acceptant tacit al succesiunii acestuia.
La data de 11.04.2012, pârâtul a formulat cerere precizatoare a cererii reconvenționale, arătând că a solicitat declararea nulității absolute a certificatului de moștenitor nr. 43/ 06.03.2002, în sensul că este deopotrivă moștenitor al defunctului tată, V. M., pentru o cota de ½ din masa succesorala, fiind și pârâtul-reclamant acceptant tacit al succesiunii.
În subsidiar, s-a solicitat constatarea caracterului simulat al certificatului de moștenitor precum și al procurii autentice nr. 3864/09.11.2004, față de înțelegerea reală dintre moștenitori, respectiv împărțirea întregii masei succesorale rămasa de pe urma părinților, prin partaj de ascendent, prin vânzarea de către pârât a terenului, procura data valorând recunoașterea acestei înțelegeri.
Între părți, ca frați, a existat o înțelegere prin care averea rămasă de pe urma părinților lor urma a fi împărțită în mod egal între părți.
A susținut pârâtul reclamant că, la notar, i s-a solicitat să dea o declarație autentică în sensul de a renunța la moștenire pentru că fratele său a pretextat că autoturismul cumpărat de el pe numele tatălui ,dar care nu aparținuse niciodată tatălui său, să îi revină lui, fără a fi introdus în masa partajabilă în cadrul divorțului.
Fiind frați, nu s-au gândit vreodată să ceară a se declara în scris această înțelegere verbală. După moartea tatălui, au dobândit (prin vânzare) terenul de 600 mp și construcția aferentă; terenul de 300 mp si construcțiile aferente urmau a-i reveni pârâtului.
Pârâtul reclamant a mai arătat că el s-a ocupat de toate procesele pentru recuperarea acestui teren, iar reclamantul nu i-a plătit niciun ban pentru aceasta, nu i-a semnat niciun document.
În realitate nu a renunțat la moștenire, ci a stabilit o modalitate o dezbate în care aparent era unic moștenitor, nu a perfectat un mandat ,ci un act ce îi permitea să își valorifice succesiunea, de unul singur cum era și normal.
La data de 09.05.2012, reclamantul V. V. a depus la dosar precizare a acțiunii introductive de instanța, în principal solicitând declararea nulității absolute a certificatului de moștenitor nr. 43/2002, ca urmare a împrejurării că a acceptat deopotrivă succesiunea defunctului nostru tată V. M.. În acest context, pretinsa „renunțare” la succesiune, este de fapt simulată, la cererea fratelui, pentru a înlesni ca acesta să dobândească un autoturism ce a fost cumpărat pe numele tatălui, pentru a nu fi supus partajului cu fosta sa soție.
În aceste condiții, s-a solicitat a se constata calitatea sa de moștenitor acceptant (tacit), declarând nul parțial certificatul de moștenitor si constatând ca au calitatea de moștenitori atât reclamantul cât și fratele său, reclamantul având o cota de ½ din întreaga moștenire.
Moștenirea se compune din imobilele menționate in certificatul de moștenitor precum si din imobilul ce a făcut obiectul mandatului său, mandat simulat.
Nulitatea absolută a certificatului de moștenitor 43/2002, precum și a declarației pârâtului în sensul că este renunțător/neacceptând față de moștenire, este – în susținerea pârâtului reclamant o consecința a dolului din partea comoștenitorului V. C., având în vedere că sunt frați buni, iar reclamantul a profitat de buna sa credință, și sub pretextul că dorește să reglementeze problema unui autoturism - Volkswagen (cuprins de altfel in certificatul de moștenitor) a indus în eroare, determinându-l să declare că nu a acceptat succesiunea, deși își însușise calitatea de moștenitor.
În subsidiar, s-a solicitat constatarea simulației la întocmirea certificatului de moștenitor (în 2003, deși decesul intervenise în 1998), existând o înțelegerea verbală prealabilă între frați, și pentru care nu se puteau preconstitui înscrisuri având în vedere gradul de rudenie, care reprezintă o imposibilitate morală în scopul preconstituirii unor înscrisuri (singurele înscrisuri fiind cele obligatorii stabilite de lege si impuse de notar la facerea succesiunii).
Prin sentința civilă nr.2071/21.11.2012, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis cererea principală, a obligat pârâtul-reclamant la plata către reclamantul-pârât a sumei de 123.237 lei, echivalent în lei la data plății, precum și a dobânzii legale aferente debitului principal (de 123.237 Euro), începând cu data 23.08.2008 și până la achitarea debitului principal. A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant V. V., și s-a luat act că reclamantul-pârât nu solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a dispune astfel, instanța a reținut următoarele:
Părțile sunt frați, iar reclamantul, prin procura specială autentificată sub nr.3864/09.11.2007 de B.N.P. A L.Lese, R.I.C., l-a împuternicit pe pârâtul V. V., ca în numele lui și pentru el să vândă cui va crede de cuviință și la prețul cel mai avantajos pentru mandant (reclamant) terenul în suprafață de 300 mp, situat în București, . nr.78,sector 2, mandatul acordat fiind gratuit și netransmisibil, valabil până la îndeplinirea lui.
În baza acestei procuri, a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.957/23.04.2008 de BNP M. E., prețul vânzării fiind de 135.000 Euro, respectiv 481.113 lei, încasat de vânzător prin mandatarul său - pârâtul din prezenta cauză.
Prin procura acordată de reclamant pârâtului l-a împuternicit pe acesta din urmă să încaseze și prețul vânzării.
Prin cererea reconvențională formulată, pârâtul-reclamant a solicitat anularea certificatului de moștenitor nr.43/05.03.2002 emis de B.N.P. D. D., arătându-se că acesta a acceptat tacit moștenirea de pe urma tatălui său (V. M.), renunțarea sa la moștenire fiind o consecință a dolului din partea reclamantului, în subsidiar invocându-se simulația la întocmirea acestui certificat de moștenitor.
Renunțarea la moștenire reprezintă un act juridic unilateral, expres și solemn prin care succesibilul declară,în cadrul termenului de prescripție a dreptului de opțiune succesorală, că nu își însușește titlul de moștenitor, desființând cu efect retroactiv vocația sa succesorală, devenind străin de moștenire.
Spre deosebire de acceptarea moștenirii, care poate fi și tacită, renunțarea nu poate fi decât expresă; renunțarea la succesiune constituie un act juridic solemn.
Pârâtul-reclamant, potrivit certificatului de moștenitor contestat, este străin de moștenire prin neacceptare conform art.700 Cod civil. Dacă succesibilul nu și-a exercitat dreptul de opțiune succesorală în termenul prevăzut de art.700 C.civ., potrivit regulilor aplicabile prescripției extinctive, în puterea legii, se stinge dreptul de a accepta moștenirea și, odată cu acest drept se stinge, cu efect retroactiv, și titlul său de moștenitor, acesta devenind străin de moștenire. Prin urmare, stingerea prin prescripție a dreptului de opțiune atrage stingerea chiar a vocației succesorale.
Dar, neexercitarea dreptului de opțiune în termenul prevăzut de lege nu se confundă cu renunțarea la moștenire.
Deși pârâtului-reclamant i s-au acordat mai multe termene în vederea precizării obiectului cererii reconvenționale, acesta a invocat faptul că dorește anularea parțială a certificatului de moștenitor și recunoașterea și în favoarea sa a calității de moștenitor cu o cotă de ½, invocând existența unei simulații între părți, în realitate nerenunțând la moștenire.
Pârâtul-reclamant a solicitat anularea parțială a certificatului de moștenitor, dar nu a invocat niciun motiv care ar fi putut justifica repunerea acestuia în termenul de acceptare a moștenirii, ci, deși s-a constat că pârâtul-reclamant este străin de moștenire prin neacceptare conform art.700 Cod civil, toate apărările acestuia se referă la eroarea în care s-a aflat pentru a renunța la moștenire.
Pârâtul-reclamant invocă existența unei declarații de renunțare la moștenirea tatălui său, fără a face vreo dovadă în acest sens.
A mai reținut instanța că invocarea simulației la întocmirea certificatului de moștenitor este total eronată, întrucât simulația reprezintă o excepție de la opozabilitatea față de terți a contractului, și presupune existența concomitentă, între aceleași părți, a două contracte: unul public, aparent, denumit și contract simulat (prin care se creează o anumită aparență juridică ce nu corespunde realității), și unul secret, denumit contraînscris, care corespunde voinței reale a părților (prin care se anihilează, în tot sau în parte, aparența juridică creată prin actul public, simulat).
Certificatul de moștenitor nu reprezintă un contract, și, prin urmare, nu se poate invoca simulația acestuia, ci reprezintă un act emis de notarul public în cadrul procedurii succesorale notariale necontencioase, ce cuprinde constatări referitoare la masa succesorală, calitatea moștenitorilor și cotele ce le revin, potrivit dispozițiilor din Legea nr.35/1995.
Cât timp pârâtul-reclamant nu și-a exercitat dreptul de opțiune succesorală, deși cunoștea că fratele său - reclamantul - intenționează să dezbată succesiune de pe urma tatălui său, acesta nu poate invoca faptul că a acceptat tacit moștenirea tatălui său, cu știința reclamantului.
S-a avut în vedere faptul că, în raport de dispozițiile art.689 C.civ., acceptarea este tacită când succesibilul face un act (fapt) pe care nu-l putea săvârși decât în calitatea sa de erede și din care rezultă, indirect, dar neîndoielnic, intenția sa de acceptare a moștenirii. Asemănător acceptării exprese, acceptarea tacită poate fi făcută și prin reprezentant, inclusiv prin mandatar convențional împuternicit special să facă acte de acceptare tacită a moștenirii, mandatarul putând fi și un comoștenitor împuternicit să facă acte de acceptare tacită și pentru ceilalți moștenitori.
Dar, actele de acceptare tacită trebuie să fie săvârșite de mandatar în termenul de prescripție a dreptului de opțiune succesorală. Or, în prezenta cauză, pârâtul-reclamant a încheiat actul de vânzare-cumpărare referitor la terenul ce face parte din masa partajabilă în data de 23 aprilie 2008, procura specială în baza căreia s-a încheiat acest contract a fost dată de reclamant pârâtului în data de 9 noiembrie 2007, iar certificatul de moștenitor a fost emis în 6 martie 2002. În aceste condiții, pârâtul-reclamant nu poate invoca acceptarea tacită a moștenirii tatălui său printr-un act făcut cu mult timp după dezbaterea succesiunii, și nici nu făcut dovada că a fost împiedicat, din motive de forță majoră, să-și exercite dreptul său de opțiune, în vederea repunerii în termenul de prescripție, potrivit art.700 alin.2 C.civ.
În aceste condiții, tribunalul a apreciat că pârâtul-reclamant nu poate invoca nici acceptarea tacită a moștenirii tatălui său, nici dolul și nici simulația la întocmirea certificatului de moștenitor a cărui nulitate se invocă. Mai mult, pârâtul-reclamant ar fi avut posibilitatea să facă acte de acceptare a moștenirii și să invoce calitatea sa de moștenitor înainte ca reclamantul să promoveze prezenta acțiune, ceea ce denotă faptul că pârâtul niciodată nu a considerat că prin actele pe care le face în baza procurii speciale date de fratele său ar fi acceptat moștenirea tatălui său.
În consecință, având în vedere că pârâtul-reclamant a fost împuternicit de reclamantul-pârât să vândă terenul în suprafață de 300 mp, situat în București, . nr.78, sector 2, teren ce a fost înstrăinat prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.957/23.04.2008, în baza art.1541 C.civ., potrivit căruia mandatarul are obligația de a da socoteală mandantului despre îndeplinirea mandatului, pârâtul-reclamant a fost obligat să plătească reclamantului-pârât suma de 123.237 Euro, echivalent în lei la data plății, reprezentând contravaloarea terenului înstrăinat de pârât (prețul fiind de 135.000 Euro, din care reclamantul a primit doar suma de 11.763 Euro) .
Având în vedere că pârâtul-reclamant a primit prețul pentru terenul înstrăinat în numele reclamantului-pârât la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare (23.04.2008), iar prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a executat practic mandatul acordat de reclamant pârâtului prin procura specială din 09.11.2007, tribunalul a apreciat că dreptul la acțiune al mandantului pentru predarea sumelor de bani încasate de mandatar de la terți se naște de la data executării mandatului, și prin urmare, întrucât această sumă nu a fost predată reclamantului, fiind însușită de pârât, acesta a fost obligat și la plata dobânzii legale aferente debitului principal (de 123.237 Euro) de la data executării mandatului (data încheierii contractului de vânzare-cumpărare) și până la achitarea debitului principal.
Pentru aceste considerente, tribunalul a admis cererea principală în sensul celor reținute anterior și a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant.
S-a luat act de faptul că reclamantul-pârât nu solicită cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinței primei instanțe a formulat apel pârâtul V. V.. În motivarea apelului se arată în esență că:
I. Hotărârea criticată este nulă, întrucât instanța a încălcat prevederile art. 167 raportate la art. 129 și 105 Cod de procedură civilă, fapt ce atrage nulitatea hotărârii criticate.
Solicită anularea și rejudecarea cauzei, cu evocarea probelor și administrarea probelor.
În cursul administrării interogatoriului încuviințat a fi luat reclamantului pârât V. C., la întrebarea nr. 21, pusă de către instanță, acesta a răspuns „da”. Instanța a revenit și a adresat încă odată aceeași întrebare, pentru a se asigura că reclamantul a înțeles sensul întrebării, răspunsul fiind tot da.
Cu toate acestea, instanța a antrenat discuții excesive și explicații care exced rolului activ, determinând în final pe reclamant să revină și sa spună NU.
Arată apelantul că rolul instanței este de a afla adevărul, nu de a îl impune părților, iar reclamantul era în drept a achiesa la cererea reconvențională, ceea ce a și făcut răspunzând da la întrebarea nr. 21.
Deși teza probatorie era aceea a declarării nulității absolute, și în subsidiar simulației certificatului de moștenitor, în condițiile în care părțile sunt frați, fiind – în susținerea apelantului - evidentă imposibilitatea morală de a preconstitui înscrisuri, pârâtul a solicitat proba cu un martor, în persoana fiicei sale, V. S., singura persoană care a asistat la discuțiile legate de moștenirea tatălui pârâtului.
Deși la întrebarea nr. 8, reclamantul-pârât și-a exprimat acordul pentru a fi audiată fiica pârâtului, instanța a respins această probă, ca neutilă.
Se arată că instanța nu poate interveni peste voința părților, fără a încălca principiul disponibilității, atunci când părțile sunt de acord cu privire la administrarea unei probe.
Cu toate că instanța a respins de la administrare o recunoaștere spontană a reclamantului, cenzurând de o manieră nejustificată răspunsul sincer al acestuia, așa cum s-a arătat mai sus, și a respins proba cu martor, ce viza evident atât acceptarea tacită cât și realitatea moștenirii după tată, acțiunea pârâtului a fost respinsă ca nedovedită, iar acțiunea principală admisă, fără a se putea apăra prin administrarea vreunei probe.
II. Hotărârea criticată ca fiind netemeinică și nelegală.
Instanța de fond a respins acțiunea în simulație ca neîntemeiată, deși din considerente rezultă că aceasta ar fi inadmisibilă.
Conform considerentelor, acțiunea în simulație este posibilă numai în cazul unor convenții nu și a certificatului de moștenitor.
Apreciază apelantul - pârât că o asemenea interpretare este inexactă, cât timp certificatul de moștenitor în discuție a fost emis astfel, pe baza unei înțelegeri între comoștenitori asupra moștenirii, care, deși în aparență revenea numai unuia dintre ei, reclamantul, în realitate a revenit în cote egale, atât pârâtului cât și reclamantului, situația ce a susținut fiind dovedită cu interogatoriul, cu modalitatea de încredințare a mandatului și de executare a acestuia.
Instanța de fond a dat actelor autentice (pentru simplul motiv că sunt autentice) forță supremă în cauză, deși pârâtul a arătat că modul în care i-a fost încredințat mandatul și l-a executat, dovedea că a acționat ca proprietar și moștenitor nu ca mandatar.
Apreciază că este nelegală acordarea forței probante supreme, fața de înscrisurile autentice, care s-au întocmit în raport de ceea ce părțile au declarat, și nu în raport de înțelegerea și situația reală dintre părți, pentru acest motiv fiind respinse orice alte mijloace de probă (martori).
Acceptarea tacită nu constă în executarea mandatului, ci în preluarea de bunuri mobile, situație pe care însă o cunoștea numai fiica pârâtului, datorită specificului relațiilor de familie.
Se mai arată că instanța a îngrădit probele apte a conduce la demonstrarea acceptării tacite, respingând de plano proba cu martori prin încheierea din 10.10.2012.
Dacă apelantul – pârât ar fi avut posibilitatea să administreze proba cu martori, ar fi putut să demonstreze că a acceptat tacit succesiunea, situație prin ea însăși de natură a conduce la admiterea acțiunii în nulitatea certificatului de moștenitor.
Acest aspect, pe care apelantul – pârât tindea a-l dovedi, era susținut de altfel și de actele notariale, în certificatul de moștenitor fiind menționat că nu există moștenitori renunțători.
Mai mult, declarația dată cu ocazia dezbaterii succesiunii, este în sensul că apelantul – pârât nu a acceptat succesiunea (fapt neadevărat), pentru ca ulterior să declare că a renunțat la succesiune (ceea ce presupune că anterior a acceptat-o).
Susține apelantul că toate aceste confuzii sunt firești cât timp înțelegerea a fost că atât pârâtul cât și fratele său moștenesc în părți egale.
Ca și critică ce vizează netemeincia sentinței apelate, arată apelantul că:
D. subsidiar, probele administrate (chiar în condițiile în care a fost împiedicat să administreze alte probe), au aptitudinea de a atrage concluzia, ca este moștenitor acceptant, că succesiunea a fost făcută doar pe numele fratelui său pentru a proteja automobilul său WW de un eventual partaj (după divorț), anularea certificatului de moștenitor fiind soluția legală și temeinică în contextul probator ilustrat.
In dovedirea apelului, apelantul – pârât solicită încuviințarea probei cu înscrisuri, interogatoriu suplimentar față de cel de la fond, martori (fiica sa V. S. și cumpărătorii din act, L. D. și L. M.) precum si orice alt mijloc de proba a cărui utilitate va reieși din dezbateri.
Apelantul a formulat cererea de ajutor public judiciar în ce privește taxa de timbru datorată în cauză.
Cererea astfel formulată a fost admisă, dispunându-se scutirea reclamantului de plata a 50% din taxa de timbru aferentă apelului declarat, și eșalonarea plății diferenței – de 2286,89 lei – în 5 rate lunare egale plătibile la data de 15 a fiecărei luni în perioada octombrie 2013 – februarie 2014.
În ședința publică din data de 08.10.2013, apelantul și intimatul au invederat instanței că nu solicită administrarea de probe noi în etapa apelului.
Analizând apelul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de limitele stabilite prin art. 295 din C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Prin primul motiv de apel se susține nulitatea hotărârii primei instanțe, cu argumentul că au fost încălcate prevederile art. 167 raportat la art. 129 și 105 din C.pr.civ.
În dezvoltarea acestui motiv de apel se arată că instanța a procedat în mod incorect la administrarea probei cu interogatoriul reclamantului-pârât, în sensul că a reluat de mai multe ori aceeași întrebare, deși pârâtul formulase un răspuns la aceasta, ajungându-se la situația în care răspunsul final al pârâtului a fost diferit de cel inițial dat. Consideră apelantul că, procedând în acest mod, instanța „impus” reclamantului-pârât o conduită procesuală diferită de cea pe care acestea a adoptat-o inițial – în sensul că a fost de acord să se declare nulitatea parțială a certificatului de moștenitor.
Tot în cadrul acestui prim motiv de apel, se reproșează primei instanțe că a respins, ca neutilă, solicitarea apelantului pârât de administrare a probei cu audierea martorului V. S. (fiica apelantului), deși reclamantul pârât a răspuns la interogatoriu în sensul că este de acord cu audierea acestei martore.
Potrivit art. 167 C.pr.civ. „Dovezile se pot încuviința numai dacă instanța socotește că ele pot să aducă dezlegarea pricinii, afară de cazul când ar fi primejdie ca ele să se piardă prin întârziere.
Ele vor fi administrate înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului.
Dovada și dovada contrarie vor fi administrate pe cât cu putință în același timp.
Când dovada cu martori a fost încuviințată în condițiile art. 138, dovada contrară va fi cerută sub pedeapsa decăderii în aceeași ședință, dacă amândouă părțile sunt de față.
Partea lipsă la încuviințarea dovezii este obligată să ceară dovada contrarie la ședința următoare, iar în caz de împiedicare, la prima zi când se înfățișează.”
Din economia normei juridice enunțate, Curtea reține că aceasta se referă la actul procedural al încuviințării probelor, și nu la cel al administrării lor.
Ca atare, modalitatea în care prima instanță a procedat la administrarea probei cu interogatoriul reclamantului pârât nu intră în sfera de aplicare a acestei reglementări și, ca atare, nu se poate reține că aspectele critice semnalate de apelant ar fi de natură a atrage sancțiunea invalidării invocată de apelant.
Din perspectiva modului de administrare a interogatoriului, Curtea reține că actele și lucrările dosarului nu relevă împrejurarea evocată de apelant, și anume aceea că instanța ar fi impus un anumit răspuns intimatului reclamant pârât, la întrebarea cu nr. 21 din interogatoriul ce i s-a luat. Ipoteza că instanța a reluat întrebarea adresată părții interogate nu este, în sine, contrară prevederilor art. 129 alin. 5 din C.pr.civ. (normă la care apelantul se raportează) pentru că instanța, în exercitarea obligației de stăruință în aflarea adevărului, este datoare să se asigure întrebarea a fost corect percepută de partea interogată, și că răspunsul formulat este dat de această parte în cunoștință de cauză.
Pe de altă parte, Curtea reține că întrebarea nr. 21 din interogatoriul formulat de apelantul pârât reclamant (cu următorul conținut „sunteți de acord să fie declarat nul absolut parțial, certificatul de moștenitor 43/2001în sensul ca și eu am ca frate, dreptul la ½ din moștenirea tatălui nostru?”) nu se referea la fapte personale ale reclamantului pârât, de natură a contura situația de fapt dedusă judecății, ci prin aceasta se tindea a se obține achiesarea părții interogate la pretenția formulată de apelantul pârât prin cererea reconvențională.
Or, o astfel de achiesare trebuie să fie consecința unei decizii a părții asupra conduitei procesuale pe care o adoptă, ea reflectându-se în cuprinsul unor acte procesuale proprii din care să rezulte explicit și neechivoc o astfel de opțiune, iar nu consecința unui răspuns provocat printr-o întrebare formulată de adversarul procesual în coordonatele probei cu interogatoriu, scopul acestei probe fiind limitat – conform art. 218 din C.pr.civ. – la aspecte privitoare „la fapte personale, care fiind în legătură cu pricina, pot duce la dezlegarea ei”.
Se impune a fi subliniat faptul că nici nulitatea unui act juridic notarial – ce reprezintă sancțiunea civilă incidentă în cazurile în care actul a fost încheiat cu încălcarea unor norme juridice imperative -, și nici stabilirea existenței sau inexistenței dreptului apelantului de moștenitor al tatălui decedat nu constituie fapte personale ale intimatului reclamant pârât, astfel că aceste aspecte nu erau unele apte a fi dovedite prin intermediul probei reglementate prin art. 218 C.pr.civ. Ca atare, și în ipoteza evocată de apelat, respectiv aceea că intimatul a răspuns inițial afirmativ la întrebarea menționată, respectivul răspuns nu putea constitui suportul invalidării certificatului de moștenitor.
Având în vedere aceleași coordonate ale probei cu interogatoriu, respectiv scopul acestuia, Curtea reține că nici răspunsul afirmativ dat de intimat la întrebarea care viza acordul acestuia de a fi audiată, ca martor, fiica apelantului nu era de natură a atrage obligativitatea audierii respectivului martor.
Dincolo de faptul că posibilitatea audierii unui martor nu constituia un fapt personal al intimatului, de natură a duce la dezlegarea pricinii, discuțiile asupra admisibilității, utilității și pertinenței probelor constituie un act procesual de sine stătător, instanței revenindu-i atributul de a hotărî care dintre probele propuse vor fi încuviințate spre administrare.
În ce o privește pe martora V. S., instanța fondului a respins propunerea apelantului de audiere, cu motivarea că proba nu este utilă cauzei, iar nu pentru motivul că ar fi făcut parte din categoria martorilor ce pot fi audiați numai cu acordul părții adverse. Cum instanței îi revine, potrivit art. 167 C.pr.civ., puterea de apreciere relativ la utilitatea administrării unei probe, Curtea reține că norma juridică menționată a fost respectată.
Curtea notează că, în apel – cale de atac cu efect devolutiv – apelantul a avut posibilitatea de a propune și administra probe noi (inclusiv cele care i-au fost respinse la prima instanță), conform art. 295 alin. 2 C.pr.civ.
În condițiile în care acesta s-a prezentat în fața instanței de apel, beneficiind de asistență juridică calificată din partea avocatului ales, și a precizat că nu înțelege să mai solicite alte probe, au lipsit premisele necesare pentru ca instanța de apel să aprecieze asupra utilității probei constând în audierea martorului V. S..
Având în vedere considerentele expuse, Curtea constată caracterul nefondat al criticilor formulate de apelant prin primul motiv de apel.
Prin cel de-al doilea motiv de apel se susține că instanța fondului a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect simulația, iar din considerentele sentinței rezultă că acest capăt de cerere a fost respins ca inadmisibil.
Critica astfel formulată de apelant este nefondată, având în vedere că instanța a procedat la verificarea condițiilor premisă cerute pentru a fi în prezența simulației, iar o astfel de analiză este specifică unei verificări a temeiniciei cererii.
O soluție de inadmisibilitate ar fi însemnat un fine de neprimire a cererii, deci un refuz al instanței de a efectua orice analiză a cerințelor impuse de acțiunea în constatarea simulației, în speță neregăsindu-se o atare situație.
Opinia apelantului în sensul că interpretarea primei instanțe – în sensul că acțiunea în simulație este posibilă numai în cazul unor convenții, nu și în cazul certificatului de moștenitor – ar fi inexactă pentru că certificatul de moștenitor a cărui simulație se invocă ar fi fost emis pe baza unei înțelegeri a comoștenitorilor asupra moștenirii, nu poate fi privită ca fondată pentru că este fundamentată pe o premisă eronată, și anume aceea că certificatul de moștenitor este rezultatul unui acord de voință între comoștenitori.
Or, în lumina prevederilor art. 7 și 106 alin. 1 din Legea 36/1997 privind notarii publici și activitatea notarială (conform cărora „Actul îndeplinit de notarul public, purtând sigiliul și semnătura acestuia, este de autoritate publică și are forța probantă și, după caz, forța executorie prevăzute de lege.” și respectiv „În cadrul procedurii succesorale, notarul public stabilește calitatea moștenitorilor și legatarilor, întinderea drepturilor acestora, precum și compunerea masei succesorale.”) certificatul de moștenitor este un act de autoritate publică, întocmit de notarul public la finalul unei proceduri riguros reglementate prin lege și în raport de dispozițiile normative relative devoluțiunea succesorală. Ca atare, un astfel de act juridic nu constituie expresia unui acord de voință al comoștenitorilor, ci el reprezintă un act de dispoziție emis de notarul public în baza investirii de a exercita un serviciu public (conform art. 3 din Legea 36/1995).
Susținând - tot în cadrul celui de-al doilea motiv de apel - că instanța de fond „a dat actelor autentice (pentru simplul motiv că sunt autentice) forță supremă în cauză”, apelantul ignoră prevederile art. 1173 din vechiul cod civil (ce erau în vigoare la data judecării cauzei în primă instanță, în puterea dispozițiilor art. 230 lit. a din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii 287/2009 privind Codul Civil) care stabilesc faptul că „actul autentic are deplină credință în privința oricărei persoane despre dispozițiile și convențiile ce constată”. În puterea acestei reglementări, instanța era ținută să recunoască forța probantă deplină a actelor autentice aflate în dosar, simplele afirmații ale pârâtului reclamant relative la modul/calitatea în care in care i-ar fi fost încredințat mandatul neavând forța de a înlătura această putere de probă a respectivelor acte.
Afirmația potrivit căreia „acceptarea tacită nu constă în executarea mandatului, ci în preluarea de bunuri mobile, situație pe care însă o cunoștea numai fiica mea, datorită specificului relațiilor de familie” nu își găsește corespondent în susținerile ce au format obiect de analiză în fața instanței de fond.
Nu a susținut apelantul pârât reclamant – nici prin cererea reconvențională inițial depusă, și nici prin cele două precizări ulterior aduse acesteia – că ar fi preluat bunuri mobile din moștenirea rămasă de pe urma defunctului său tată, ci argumentele prin care și-a susținut calitatea de moștenitor acceptant au fost acelea că a avut o înțelegere cu reclamantul pârât, încheiată la momentul deschiderii procedurii de dezbatere a succesiunii tatălui (moment care este ulterior celui la care s-a împlinit termenul de opțiune succesorală), în sensul că și pârâtul apelant ar avea calitatea de moștenitor, iar această înțelegere a fost determinată de împrejurarea că în masa succesorală a fost introdus un autoturism Volkswagen ce era cumpărat de către reclamant pe numele defunctului.
În condițiile în care procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, iar instanța fondului a fost investită a analiza cererea reconvențională în menționatele coordonate date de motivarea cererii, susținerea nou formulată în apel în sensul că apelantul ar fi acceptat tacit succesiunea tatălui său prin preluarea de bunuri mobile din moștenire apare ca fiind formulată cu încălcarea exigențelor stabilite prin art. 294 alin. 1 C.pr.civ., astfel că ea nu poate fi privită ca o critică întemeiată adusă sentinței apelate.
Cât privește mențiunea ce se regăsește în certificatul de moștenitor în sensul că nu există moștenitori renunțători, Curtea reține că atâta vreme cât nu s-a administrat vreo dovadă în sensul că ar fi fost formulată, înăuntrul termenului de opțiune succesorală stabilit conform art. 700 alin. 1 C.civ., o cerere de renunțare la succesiunea defunctului V. M., nu există temei spre a se reține caracterul inexact al respectivei mențiuni.
Declarația apelantului din data de 05.03.2002 – dată sub forma unui înscris sub semnătură privată, în dosarul notarial în care a fost dezbătută succesiunea defunctului V. M. – în sensul că nu a acceptat succesiunea tatălui său a fost făcută după împlinirea termenului de opțiune succesorală, astfel că ea nu poate avea valențele unui act de opțiune succesorală . În consecință, conținutul acestui înscris nu poate conduce la concluzia că respectivele mențiuni din cuprinsul certificatului de moștenitor ar fi eronate.
Prin cel de-al treilea motiv de apel se susține că probele administrate au aptitudinea de a conduce la concluzia că apelantul este moștenitor acceptant.
Curtea apreciază că această afirmație a apelantului este nefondată, în condițiile în care acesta nu a susținut existența unor acte de acceptare a succesiunii care să fi fost întreprinse înăuntrul termenului de opțiune succesorală.
Înțelegerea pretins avută cu intimatul reclamant, se situează în timp la un moment ulterior împlinirii termenului de opțiune succesorală, dar o atare convenție/înțelegere – chiar în ipoteza în care ar fi fost dovedită – nu ar fi putut conduce la concluzia acceptării succesiunii de către apelantul pârât. Termenul reglementat prin art. 700 alin. 1 C.civ. – normă ce era în vigoare la data deschiderii succesiunii tatălui părților - este un termen de prescripție, astfel că neexercitarea dreptului de opțiune succesorală înăuntrul acestui termen legal imperativ atrage stingerea dreptului respectiv.
Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea constată caracterul nefondat al criticilor aduse de apelant sentinței atacate, urmând a dispune, în conformitate cu prevederile art. 296 C.pr.civ., respingerea apelului astfel susținut.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelantul – pârât V. V., domiciliat în București, ., ., ., sector 4, împotriva sentinței civile nr.2071/21.11.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul – reclamant V. C., domiciliat în București, . nr.81, sector 2.
Ia act că intimatul nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 15.10.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
G. S. I. S.
GREFIER
I. A. G.
Red.G.S.
Tehdact.R.L./G.S.
4 ex./_
TB-S.4 – L.I.-C.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 1566/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Cereri. Decizia nr. 7/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
