Cereri. Decizia nr. 1183/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 1183/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 30-06-2014 în dosarul nr. 10334/300/2012

ROMÂNIA

Dosar nr._

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A-IV-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 1183R

Ședința publică de la 30 iunie 2014

Curtea compusă din:

PREȘEDINTE - BIANCA ANTOANETA SCROB

JUDECĂTOR - C. M. S.

JUDECĂTOR - I. P.

GREFIER - V. Ș.

Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul reclamant S. V. împotriva deciziei civile nr. 34A/13.01.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, M. FINANȚELOR PUBLICE și S. ROMÂN PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE, având ca obiect: pretenții, restituire preț, spor valoare, alte cereri.

La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă părțile în proces.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că recurentul reclamant a depus la dosar concluzii scrise, prin serviciul registratură, la data de 23.05.2014, prin care a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în raport de dispozițiile art. 242 pct.2 Cod pr. Civilă.

Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.

CURTEA

Deliberând asupra cererii de apel de față:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrata pe rolul Judecătoriei sector 2 București la data de 19.03.2012, sub nr._ reclamantul S. V. i-a chemat în judecată pe pârâții M. București prin Primar General, Ministerul Finanțelor Publice și S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea acestora la plata contravalorii prețului de piață a imobilului situat în București, . nr. 25, sectorul 2, respectiv . București, . nr. 25, sectorul 2, vândut în baza Legii 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 406/26.10.1996 și . imobil vândut în baza Legii 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4146/25.09.1997, urmând ca valoarea reală să fie stabilită prin expertiză, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin decizia civilă nr. 2108/27.11.2008 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, instanța a respins acțiunea în revendicare a . București, . nr. 25, sectorul 2 vândut în baza Legii 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 406/26.10.1996 și a . imobil vândut în baza Legii 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4146/25.09.1997.

Întrucât imobilul a fost preluat abuziv de stat în baza Decretului nr. 92/1950, a apreciat că este justificată obligarea pârâților la plata contravalorii prețului de piață al imobilului sus menționat.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 548, 550, 553, 555, 564 alin. 1 teza a doua, art. 556 alin. 2, art. 1537, 1538 Cod civil, art. 20, 41, 44 din constituția României, art. 1 și 6 din CEDO, art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Pârâta Primăria M. București prin Primar General a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii reclamantului ca neîntemeiată.

Pe cale de excepție a invocat lipsa calității procesuale pasive în ceea ce o privește având în vedere ca potrivit dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și ale HG 20/1996 rep., beneficiarul sumelor încasate de către municipalitate din vânzarea locuințelor in temeiul legii menționate este M. de Finanțe .

Astfel ,în baza prevederilor art. 13 din Legea nr.112/1995 se constituie la dispoziția M.F., fondul extrabugetar conf. Lg. nr. 112/1995 din următoarele surse :sumele obținute din vânzarea apartamentelor....(art.39 din HG 20/1996).

De asemenea, potrivit art.1 pct.5 ce modifica art.51 din OG 184/2002 "plata sumelor prevăzute la alin. 2 se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit in temeiul art. 13 alin 6 din Legea nr.112/1995”.

Pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, nefiind îndeplinite cerințele legale pentru a putea opera obligația de garanție pentru evicțiune.

A arătat sub acest aspect, faptul că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare imobilul era proprietate de stat toate condițiile încheierii contractului au fost îndeplinite, nevalabilitatea titlului statului fiind constatată ulterior.

Chiar în condițiile răspunderii pentru evicțiune în condițiile dreptului comun evicțiunea totală presupune, în primul rând restituirea integrală a prețului plătit și a daunelor interese, acestea din urmă reprezentând diferența între preț și sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii.

Obligația de garanție pentru evicțiune nu presupune în nici un caz valoarea de circulație a imobilului, cu atât mai mult în situația imobilelor ce au făcut obiectul legii nr. 112/1995.

Astfel, în ceea ce privește imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, obligația de garanție este particularizată, pe de o parte, de situația juridică specifică a bunului ce formează obiectul vânzării și, pe de altă parte de normele speciale adoptate în acest sens prin legea nr. 10/2001.

Cu privire la primul aspect, a arătat faptul că în cazul imobilelor vândute în baza legii nr. 112/1995, încheierea contractelor de vânzare - cumpărare putea fi făcută doar cu îndeplinirea anumitor condiții restrictive ( art. 9 din legea nr. 112/1995), că prețul vânzării a fost stabilit pe criterii de protecție socială fiind foarte mic în comparație cu valoarea reală, că a existat un regim juridic restrictiv al circulației acestor bunuri, astfel că nu se poate vorbi de valoarea de piață a acestor imobile.

Așadar, pe criterii de simetrie și de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieței imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă, obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale In spiritul protejării drepturilor reclamanților în baza unei legi, respectiv legea nr. 112/1995, și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO. reclamanții ar fi îndreptățiți să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv cu stabilirea, în funcție de prețul plătit de reclamanți la achiziționarea apartamentului în temeiul legii nr._, ce imobil ar fi putut cumpăra pe piața liberă cu acest preț la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piață a unui astfel de imobil.

Numai în aceste limite s-ar putea aprecia valoarea economică a dreptului de proprietate dobândit de reclamanți și pierdut ca urmare a evicțiunii, și nicidecum prin raportare la valoarea actuală de piață a imobilului, întrucât obligația de garanție pentru evicțiune funcționează pe principiul protejării patrimoniului dobânditorului față de pierderea dreptului dobândit, iar reparația pecuniară pentru această pierdere se apreciază în raport de valoarea efectivă și reală a prejudicierii acestui patrimoniu.

Având în vedere că imobilul a fost preluat fără titlu, plata acestei sume se face de către Ministerul Finanțelor Publice pentru cazul imobilelor care au fost preluate de stat fără titlu valabil. Nu mai exista unitate deținătoare deoarece imobilul a fost restituit adevăraților proprietari, astfel încât sumele cuvenite reclamanților vor fi suportate de către Ministerul Finanțelor Publice ca reprezentant al statului.

Prin sentința civilă nr._/20.11.2012 Judecătoria sectorului 2 a admis excepția de inadmisibilitate, și a respins cererea ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut ca prin decizia civilă nr. 2108/27.11.2008 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, instanța a respins acțiunea reclamanților S. V., Rautenberg S. Albrecht, Rautenberg Michael Johannes privind revendicarea . București, . nr. 25, sectorul 2 vândut în baza Legii 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 406/26.10.1996 și a . imobil vândut în baza Legii 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4146/25.09.1997.

A reținut de către respectiva instanță că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil, în baza Decretului nr.92/1950, imobil vândut chiriașilor în baza Legii112/1995.

Instanța a statuat faptul că ambele părți dețin un bun în sensul art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în cazul imobilelor naționalizate existând dispoziții legale exprese, instituite prin Legea10/2001.

A mai reținut de asemenea faptul că, dacă se constată valabilitatea contractului de vânzare cumpărare măsurile reparatorii în favoarea fostului proprietar deposedat abuziv se stabilesc în condițiile art. 18 lit.d din Legea nr.10/2001, notificarea fiind adresată tot unității deținătoare și tot sub controlul instanței, dându-se o reglementare legală și pentru situația în care imobilul înstrăinat către fostul chiriaș nu se mai află în patrimoniul unității deținătoare.

Instanța a reținut că nu există o hotărâre de retrocedare anterioară vânzării în baza Legii 112/1995, o cerere împotriva statului fiind înregistrată pe rolul instanțelor la data de 17.09.1998, reclamanții având dreptul să obțină despăgubiri în condițiile legii.

Prin cererea de față, reclamantul a solicitat să se dispună obligarea pârâților la plata contravalorii prețului de piață a imobilului situat în București, . nr. 25, sectorul 2, respectiv . București, . nr. 25, sectorul 2, vândut în baza Legii 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 406/26.10.1996 și . imobil vândut în baza Legii 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4146/25.09.1997

Instanța a făcut trimitere la decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat faptul că “ Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natura și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din aceasta convenție, sunt inadmisibile”.

A reținut faptul că “în privința acțiunilor directe, îndreptate împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care s-au solicitat despăgubiri bănești în temeiul art. 480 și următoarele din Codul civil și al art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, acestea nu pot fi primite, deoarece ignora principiul specialia generalibus derogant.

Aceeași este soluția și în ceea ce privește dispozițiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicata, ce reglementează acțiunea în revendicare, respectiv art. 563 – 566.

Prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001.

In prezenta cauza se analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în alta procedura decât cea instituita de legea speciala.

Este așadar evidentă similitudinea problemei de drept în discuție, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamant.

Astfel, prin decizia menționată s-a stabilit ca, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea speciala si legea generala se rezolva în favoarea legii speciale, chiar daca acest fapt nu este prevăzut expres în legea speciala, și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea speciala, respectiv Legea nr. 10/2001, si Convenția europeana a drepturilor omului, aceasta din urma are prioritate.

Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege speciala, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, ca dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea speciala.

În ceea ce privește concordanța dintre legea speciala și Convenția europeana, se constata că jurisprudența C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea masurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Or, în această materie statul a decis ca restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 si de Legea nr. 247/2005.

Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o . modificări de substanța Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora.

Astfel, potrivit art. I pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investita potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) si (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnata de Comisia Centrala de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului,va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

In ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiza al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrala de Stabilire a Despăgubirilor.

Cu privire la acest aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibila cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțata în recenta Cauza M. A. și alții împotriva României (paragraful 115).

Împotriva acestei sentințe a formulat apel, în termen legal, reclamantul S. V., apel care a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București la data de 29.07.2013 sub nr. de dosar_ .

Prin motivele de apel apelantul reclamant a susținut în esență că în mod nelegal și netemeinic instanța de fond a admis excepția inadmisibilității, aceasta nefiind prevăzuta de nici o norma procedurala sau substanțiala in materie si în contradicție cu dispozițiile art. 21 din Constituția României care consacra accesul liber la justiție ca drept fundamental, prevăzându-se că "nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept".

Acest drept fundamental este prevăzut si in art. 6 din Convenția Europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților Fundamentale: „Orice persoana are dreptul la judecarea cauzei sale de către o instanța independenta si imparțiala, instituita prin lege, care va hotăra asupra încălcării drepturilor sale ... „.

În speță, imobilul în întregime a fost revendicat pe calea dreptului comun înainte de apariția Legii nr. 10/2001 fiind admisa acțiunea in revendicare a autoarei reclamantului prin sentința /civila nr. 4646/25.03.1999 pronunțata de Judecătoria sectorului 2 in dosarul nr._/1998.

In baza acestei sentințe a fost emisă Dispoziția Primarului General al mun. București nr. 1378/25.07.2001 si a fost realizata punerea in posesie prin procesul-verbal nr._/21.05.2003, ocazie cu care s-a aflat că apartamentele în litigiu au fost vândute .

Prin adresa nr. 3990/17.09.2002 . comunicat in data de 17.09.2002 ca „Imobilul a fost retrocedat in baza dispoziției Primarului General al mun. București nr. 1378/25.07.2001 dnei Rautenberg I. - S. -T., cu excepția apartamentelor vândute in baza Legii 112/1995", deci cu excepția apartamentelor care formează obiectul prezentului dosar.

Datorita faptului că această comunicare a fost primită în data de 17.09.2002, după expirarea termenului de depunere a notificării in baza Legii nr. 10/2001 reclamantul s-a aflat in imposibilitatea de a formula in termen notificare in baza Legii nr. 10/2001 pentru despăgubiri, deoarece termenul expirase la data de 14.02.2002.

A rezultat așadar că imobilul situat în București, . nr. 25, sector 2 a fost retrocedat în natura in baza Legii nr. 112/1995 prin dispoziția Primarului general al municipiului București nr. 1378/25.07.2001 și prin sentința civila nr. 4646/25.03.1999 pronunțata de Judecătoria sectorului 2, prin care s-a constatat ca autoarea Rautenberg I. - S. - T. este proprietara imobilului situat in București, . nr. 25, sector 2, (cu excepția apartamentelor vândute in baza Legii 112/1995) deci pe calea dreptului comun astfel încât și prezenta acțiune trebuie soluționata tot pe calea dreptului comun, nefiind incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr.34A/13.01.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a III a Civilă s-a respins ca nefondat, apelul declarat de apelantul reclamant S. V. împotriva sentinței civile nr._/20.11.2012 pronunțată în dosarul nr._ de Judecătoria Sectorului 2 București, în contradictoriu cu intimații pârâți M. București prin Primar General, Ministerul Finanțelor Publice și S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Argumentele apelantului reclamant în sensul că, din moment ce întregul imobil a fost retrocedat în natură prin dispoziția Primarului General al municipiului București nr. 1378/25.07.2001 emisa in baza sentinței civile nr. 4646/25.03.1999 pronunțata de Judecătoria sectorului 2 prin care s-a constatat că autoarea Rautenberg I. - S. - T. este proprietara imobilului situat în București, . nr. 25, sector 2 cu excepția celor doua apartamente, și acțiunea de față trebuie să poată fi soluționată tot pe calea dreptului comun, nefiind incidente dispozițiile Legii nr.10/2001 nu sunt întemeiate.

In mod corect prima instanță a reținut că prin sentința civila nr.4646/25.03.1999 pronunțată de Judecătoria sector 2 București a fost admisă acțiunea formulata de autoarea Rautenberg I. S.-T. în contradictoriu cu CGMB și . au fost obligate pârâtele să lase în deplină proprietate și posesie acesteia imobilul situat la adresa din București, . nr.25,sector 2 și în baza acesteia a fost emisa dispoziție de punere în posesie 25.07.2001 și a fost încheiat procesul verbal de predare primire în data de 21.05.2003 cu moștenitorii proprietarei, numiții Rautenberg S. Albrecht, Rautenberg Michael Johannes si S. V. prin care imobilul în cauza mai puțin apartamentele nr.1 vândut în baza Legii 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 406/26.10.1996 și . baza Legii 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4146/25.09.1997.

In situația dată ,tribunalul a reținut că apelantul reclamant avea posibilitatea notificării în baza Legii nr.10/2001 pentru obținerea de măsuri reparatorii prin echivalent, termenul pentru formularea notificării fiind avut în vedere în raport de data încheierii procesului verbal de punere în posesie sau în urma eventualei anulări a celor doua contracte de vânzare cumpărare de către instanțele de judecată să obțină câștig de cauza în acțiunea în revendicare.

Apelantul reclamant a ales să formuleze acțiune în revendicare în contradictoriu cu cumpărătorii celor doua apartamente în baza Legii nr.112/1995 respinsa în mod irevocabil prin decizia civila nr. 2108/27.11.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civila.

Ca urmare în mod corect și judicios, prezenta acțiune înregistrată pe rolul primei instanțe la data de 19.03.2012 a fost respinsa ca inadmisibila in raport de cele stabilite prin Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat faptul că “ Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din aceasta convenție, sunt inadmisibile”.

A reținut faptul că “în privința acțiunilor directe, îndreptate împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care s-au solicitat despăgubiri bănești în temeiul art. 480 și următoarele din Codul civil și al art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, acestea nu pot fi primite, deoarece ignora principiul specialia generalibus derogant.

In concluzie în baza art. 296 c.pr.civ tribunalul va respinge apelul ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr.34A/13.01.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a III a Civilă a declarat recurs recurentul reclamant S. V., recurs întemeiat pe prevederile art.304 pct.9 C.pr.civ. .

În motivarea deciziei recurentul reclamant critică decizia și sentința ca nelegale și netemeinice pentru următoarele motive:

Sentința civila nr._/20.11.2012 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București în dosarul civil nr._ este nelegală și netemeinică deoarece:

Prin decizia civila nr.2108/27.11.2008 pronunțată de Tribunalul Bucures1 secția a V -a civilă în dosarul nr._ instanța a respins acțiunea în revendicare . București . nr. 25, sector 2, vândut în baza Legii 112/1995 prin contractul de vânzare -cumpărare nr. 406/26.10.1996 și . . nr. 25, sector 2, vândut în baza Legii nr. 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4146/25.09.1997.

Întrucât imobilul a fost luat abuziv de către stat în baza Decretului nr.92/1950, recurentul arată că a solicitat obligarea pârâților la plata contravalorii prețului de piață a imobilului situat București . nr. 25, sector 2, respectiv: . București . nr. 25, sector 2, vândut în baza Legii nr.112/1995 prin contractul vânzare-cumpărare nr. 406/26.10.1996 si . București . nr. 25, sector 2, vândut în baza Legii nr.112/1995 prin contractul de vânzare cumpărare nr. 4146/25.09.1997.

In mod nelegal și netemeinic instanța de fond a admis excepția inadmisibilității aceasta nefiind prevăzuta de nici o norma procedurala sau substanțiala în materie.

Decizia civila nr. 34A/13.01.2014 pronunțata de Tribunalul București Secția a III-a civila în dosarul nr._ este nelegală și netemeinic deoarece excepția inadmisibilității vine în contradicție cu:

Dispozițiile art. 21 din Constituția României consacra accesul liber la justiție ca drept fundamental, prevăzându-se ca "nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept".

Acest drept fundamental este prevăzut și în art. 6 din Convenția Europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale: "Orice persoana are dreptul la judecarea cauzei sale de către o instanța independenta și imparțiala, instituita prin lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor sale ... ".

Demersul de față a trebuit să aibă în vedere și art. 44 din Constituția României și art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, privind dreptul fundamental la proprietate și respectul bunurilor, precum și dispozițiile art. 20 din Constituția României, conform cărora în materia drepturilor fundamentale ale omului, nu numai textul legilor interne, inclusiv ale Constituției României trebuie să respecte convențiile internaționale la care România este parte, dar și interpretarea și aplicarea acestora trebuie să fie conforma acestor norme internaționale, în caz de conflict având prioritate norma internațională.

Tot imobilul a fost revendicat pe calea dreptului comun înainte de apariția Legii nr.10/2001 fiind admisa acțiunea în revendicare a autoarei reclamantului prin sentința civila nr.4646/25.03.1999 pronunțata de Judecătoria sectorului 2 în dosarul nr._/1998.

In baza acestei sentințe a fost emisă Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr. 1378/25.07.2001 care a fost comunicata mult mai târziu, deoarece văzând că nu îi comunica aceasta dispoziție mandatarul meu C. Ș. a depus o cerere la . Fond locativ care a comunicat faptul că imobilul a fost retrocedat în baza Dispoziției Primarului General al Municipiului București nr. 1378/25.07.2001.

A fost realizată punerea în posesie prin procesul-verbal nr._/21.05.2003, cu aceasta ocazie aflând ca apartamentele în litigiu au fost vândute după care a urmat procese în instanță.

În urma preluării abuzive a imobilului de către stat, se susține că reclamantul a fost lipsit de dreptul de proprietate asupra imobilul în litigiu.

Acest imobil a trebuit evaluat de expert prin expertiza tehnica pe care a solicitat să fie încuviințată și efectuata în cauză.

Fapta ilicita a pârâților a constat în preluarea, deținerea și înstrăinarea abuziva a imobilului în litigiu inclusiv și îngrădirea, exercitarea tuturor atributelor dreptului de proprietate.

Preluarea și deținerea abuziva a imobilului a generat imposibilitatea reclamantului de a se bucura de imobilul care îi aparține și de care a fost lipsit o perioada foarte mare de timp, pârâții asumându-și riscul de a păstra un bun pentru care nu justificau dreptul de proprietate și nici unul dintre atributele acestui drept.

Prin adresa nr. 3990/17.09.2002 . comunicat în data de 17.09.2002 că imobilul a fost retrocedat în baza dispoziției Primarului general al municipiului București nr. 1378/25.07.2001 dnei Rautenberg I. - S. - T., cu excepția apartamentelor vândute în baza Legii 112/1995", deci cu excepția apartamentelor care formează obiectul prezentului dosar.

Recurentul susține că datorită faptului că a primit aceasta comunicare în data de 17.09.2002, după expirarea termenului de depunere a notificării în baza Legii nr. 10/2001 nu a mai fost în termen ca să depună notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru despăgubiri, deoarece termenul expirase la data de 14.02.2002.

De asemenea din sentința civila nr. 4646/25.03.1999 pronunțata de Judecătoria sectorului 2 a rezultat ca autoarea Rautenberg I. - S. - T. este proprietara imobilului situat în București, . nr. 25, sector 2.

A rezultat că imobilul situat în București, . nr. 25, sector 2 a fost retrocedat în natură în baza Legii nr. 112/1995 prin dispoziția Primarului general al municipiului București nr. 1378/25.07.2001 și prin sentința civila nr. 4646/25.03.1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 2, prin care s-a constatat că autoarea Rautenberg I. - S. - T. este proprietara imobilului situat în București, . nr. 25, sector 2, (cu excepția apartamentelor vândute în baza Legii 112/1995) deci pe calea dreptului comun astfel încât și prezenta acțiune trebuie soluționată tot pe calea dreptului comun, nefiind incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Pentru aceste motive a solicitat admiterea recursului modificarea deciziei civile nr. 34A_ pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a civila în dosarul nr._, admiterea apelului, casarea sentinței civile nr._/20.11.2012 pronunțata de Judecătoria sectorului 2 București în dosarul civil nr._ și trimiterea cauzei spre rejudecare deoarece instanța de fond a soluționat cauza pe excepții și nu a intrat în cercetarea fondului impunându-se încuviințarea și administrarea probei că expertiza având ca obiectiv stabilirea contravalorii prețului de piață a imobilului situat în București . nr. 25, sector 2, respectiv: . București . nr. 25, sector 2, vândut în baza Legii nr. 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare nr.406/26.10.1996 și . București . nr. 25, sector vândut în baza Legii nr. 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare J 4146/25.09.1997 .

In drept, au invocat art. 299 – 316 Cod proc. civ, art. 548, 550, 553, 555, 563 al 1 teza a doua 566 alin 2, 1357, 1381 Cod civil, art. 20, 41, 44 din Constituția României, art.1 și 6 Convenția Europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului precum și orice alte dispoziții legale în materie.

În dovedirea recursului a solicitat proba cu înscrisuri, precum și orice altă probă utilă cauzei.

Intimații pârâți, deși legal citați, nu au formulat întâmpinare.

Nu s-au solicitat și administrat probe noi în sensul prevederilor art.305 C.pr.civ. în faza recursului.

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, a apărărilor intimaților și a prevederilor art.304 C.pr.civ., Curtea reține următoarele:

Astfel, în fapt, prin sentința civila nr.4646/25.03.1999 pronunțată de Judecătoria sector 2 București a fost admisă acțiunea formulata la data de 17.09.1998 de către autoarea recurentului reclamant, Rautenberg I. S.-T. în contradictoriu cu CGMB și . au fost obligate pârâtele să lase în deplină proprietate și posesie acesteia imobilul situat la adresa din București, . nr.25,sector 2

Dispoziția de punere în posesie în baza acestei sentințe a fost emisă la data de 25.07.2001 iar procesul verbal de predare primire privind partea neînstrăinată din imobil mai puțin apartamentele nr.1 vândut în baza Legii 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 406/26.10.1996 și . baza Legii 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4146/25.09.1997 a fost încheiat în data de 21.05.2003 cu moștenitorii proprietarei, numiții Rautenberg S. Albrecht, Rautenberg Michael Johannes si S. V..

Acțiunea în revendicare formulată de recurent pentru restituirea în natură a apartamentului nr.1 din București, . nr.25,sector 2, formulată în contradictoriu cu cumpărătorii celor doua apartamente în baza Legii nr.112/1995 a fost respinsa în mod irevocabil prin decizia civila nr. 2108/27.11.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civila.

Referitor la natura juridică a prezentei acțiuni, Curtea constată că recurentul a investit prima instanță cu o acțiune în pretenții la data 19.03.2012, prin care a solicitat obligarea intimaților la plata prețului de piață reprezentând contravaloarea apartamentului 1 din București, . nr. 25, sectorul 2, vândut în baza Legii 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare nr.406/26.10.1996 și a apartamentului 1 din același imobil vândut în baza Legii 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4146/25.09.1997, invocând prevederile art.563 și următoarele din noul cod civil ce reglementează acțiunea în revendicare de drept comun, precum și art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO, susținând imposibilitatea de a readuce imobilul a cărei contravaloare o cere în patrimoniul său ca urmare a faptului că acesta a fost transmis unor terți ce au dobândit valabil proprietatea lui precum și faptul că a fost lipsit de bun.

Instanțele de fond, contrar susținerilor nefondate ale recurentului au reținut corect în raport de situația juridică a imobilului a cărei contravaloare a făcut obiectul acțiunii, (acesta fiind un imobil trecut în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și înstrăinat cu titlu valabil foștilor chiriași anterior formulării de către recurent a cererii de constatare a nevalabilității titlului statului) și de data investirii instanței, împrejurarea că prezentei acțiuni îi sunt aplicabile prevederile legii speciale ce reglementează posibilitatea acordării de despăgubiri, respectiv a prevederile Legii nr.10/2001 și ale Legii nr.247/2005, iar în raport de . Legii nr.165/16 mai 2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, fiind vorba de una din cauzele în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflată pe rolul instanțelor, prevederile acestui din urmă act normativ, potrivit art.4 ale acestui din urmă act, sunt pe deplin aplicabile.

În acest sens, după cum au reținut și instanțele de fond în raport de dezlegarea dată prin decizia pronunțată într-un recurs în interesul legii nr.27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție problemei de drept a admisibilității unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun în raport de prevederile legii speciale ce reglementează acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, (dezlegare obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei, potrivit prevederilor art.330⁷ C.pr.civ.), în situația unui concurs între prevederile generale ale art.563 și următoarele din noul Cod Civil ce reglementează acțiunea în revendicare de drept comun, precum și ale art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO și cele ale legislației speciale reprezentate de prevederile Legii nr.10/2001, de cele ale Legii nr.247/2005, și de cele ale Legii nr.165/16 mai 2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, în virtutea principiului ,,specialia generalibus derogant,, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială.

Decizia nr.27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat că ,,acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr.247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile.,,

Împrejurarea invocată de către recurent, respectiv aceea că imobilul pentru care se solicită despăgubiri pe calea dreptului comun în prezenta acțiune a fost revendicat înainte de apariția Legii nr.10/2001, prin sentința civila nr.4646/25.03.1999 pronunțata de Judecătoria sectorului 2 în dosarul nr._/1998 fiind admisa acțiunea în revendicare a autoarei reclamantului, nu exclude aplicabilitatea legislației speciale, care vizează, astfel cum prevăd dispozițiile art.1 din Legea nr.10/2001 în forma aplicabilă în prezent.

Prevederile art.1 alin.1 din Legea nr.10/2001 prevăd clar împrejurarea că ,,imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi.,,

Dispozițiile art.1 alin.2 din Legea nr.10/2001 statuează la rândul lor faptul că ,,în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv,, iar art.1 alin.3 prevede că ,,măsurile reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii se acordă prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității învestite potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării. Măsurile reparatorii în echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv se propun a fi acordate prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității învestite potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării.,,

Totodată, Curtea mai reține că la data formulării acțiunii reclamantului-fost proprietar al cărui bun preluat abuziv în proprietatea statului nu mai putea fi restituit acestuia în natură- stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru imobil se putea face doar în condițiile Legii nr. 247/2005, potrivit art. 16 alin.6 și 7 din titlul VII al actului normativ menționat, de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, care proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, legalitatea și temeinicia deciziei de despăgubire putând fi cenzurată pe cale jurisdicțională de către o instanță judecătorească ulterior emiterii deciziei de despăgubire de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

În prezent, dispozițiile aplicabile ale Legii nr.165/2013 prevăd posibilitatea acordării de măsuri reparatorii în echivalent constând în compensarea cu bunuri sau în măsura compensării prin puncte, iar stabilirea măsurilor compensatorii pentru imobil se poate face doar în condițiile art.21 și următoarele din capitolul III al actului normativ menționat, potrivit procedurii administrative prevăzute de lege, de către entitatea prevăzută de lege, evaluată de către Secretariatul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, și validată de Comisia Națională, iar cuantumul despăgubirilor acordate poate face, potrivit prevederilor art.35 din lege, obiectul cenzurii secției civile a tribunalului doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.

Sunt vădit nefondate susținerile recurentului potrivit căruia prin respingerea cererii ca inadmisibilă i-ar fi fost încălcat liberul acces la justiție reglementat de art.21 din Constituție și de art.6 din Convenția Europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale deoarece, după cum se reține în chiar considerentele deciziei 27/2011 ,,… parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în recenta Cauză M. A. și alții împotriva României (paragraful 115).

Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.,,

Nefondate sunt și susținerile recurentului potrivit cărora instituirea unei proceduri speciale de acordare a despăgubirilor ar contraveni prin ea însăși art. 44 din Constituția României și art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, privind dreptul fundamental la proprietate și la respectarea bunurilor, precum și dispozițiilor art. 20 din Constituția României, deoarece, după cum se reține în aceleași considerente ale deciziei 27/2011 ,,în ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, se constată că jurisprudența C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Astfel, în Cauza P. împotriva României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.

Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Incertitudinea - fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorități - este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce îi revin.

Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005.,,

Se mai rețin și următoarele: ,,…prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

De fapt, cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, anterior hotărârii-pilot pronunțate în Cauza M. A. și alții împotriva României, rezidă din faptul că statul român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite într-un termen rezonabil, deoarece C.E.D.O. nu a constatat că soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul "Proprietatea", instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcțional.

Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței C.E.D.O. după pronunțarea hotărârii-pilot în Cauza M. A. și alții împotriva României, din moment ce statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție.

Este important de subliniat că și în hotărârea-pilot C.E.D.O. a reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare" și că "punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități interne" (paragraful 233).

Or, mecanismul eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de art. 1 din Primul Protocol adițional, la care se referă C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, a fost

Cu atât mai mult nu se mai poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței C.E.D.O. după . Legii nr.165/2103, lege care a fost adoptată în îndeplinirea obligațiilor stabilite pentru statul român prin hotărârea-pilot pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, și prin care s-au luat măsurile cu caracter general, respectiv cele menționate mai sus, care să poată conduce la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire pentru toate părțile interesate, inclusiv pentru foștii proprietari, astfel încât să le poată fi acestora garantată protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

În ceea ce privește susținerile recurentului potrivit cărora nu putea solicita despăgubiri pe calea prevăzută de legea nr.10/2001 deoarece de abia când s-a realizat punerea autoarei sale în posesie prin procesul-verbal nr._/21.05.2003, a aflat că apartamentele în litigiu au fost vândute, și acestea sunt vădit nefondate. În acest sens este de menționat că recurentul nu poate invoca necunoașterea existența contractelor de înstrăinare a apartamentului 1 la data când a formulat acțiunea în revendicare, respectiv la data de 17.09.1998, câtă vreme, pe de-o parte, la acea dată era de notorietate faptul că potrivit prevederilor Legii nr.112/1995 statul înstrăina imobilele intrate în proprietatea sa chiriașilor, astfel încât trebuia să depună diligențele necesare pentru a verifica situația imobilului, iar pe de altă parte, în circumstanțele date, acesta putea obține relații cu privire la situația imobilului prin efectuarea unor simple demersuri la Primăria Municipiului București.

Mai mult, potrivit prevederilor art.47 alin.3 din Legea nr.10/_ în forma avută de actul normativ la data intrării în vigoare a actului normativ, se statua clar faptul că ,,în cazul în care persoanei îndreptățite i s-a respins, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, acțiunea privind restituirea în natură a bunului solicitat, termenul de notificare prevăzut la art. 21 alin. (1) curge de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești.,,

In situația dată, dreptul recurentului reclamant de a deschide procedura prevăzută de Legea nr.10/2001 pentru obținerea de măsuri reparatorii prin echivalent potrivit prevederilor art.47 alin.3 din Legea nr.10/_ a început să curgă de la data la care i s-a respins, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, acțiunea privind restituirea în natură a bunului solicitat, respectiv de la data 27.11.2008 când s-a pronunțat decizia civila irevocabilă nr.2108/27.11.2008 de Tribunalul București - Secția a V-a Civila, iar acesta nu se poate prevala de necunoașterea legii. Prin urmare, dreptul la acțiune al recurentului pentru acordarea de despăgubiri în baza Legii nr.10/2001 nu a început să curgă la data comunicării adresei nr.3990/17.09.2002 . care i s-a comunicat că imobilul i-a fost retrocedat cu excepția apartamentelor vândute în baza Legii 112/1995 deoarece la acea dată, nu i se respinsese, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, acțiunea privind restituirea în natură a bunului solicitat în sensul prevederilor art.47 alin.3 din Legea nr.10/_.

Vor fi respinse ca nefondate și susținerile recurentului potrivit cărora deoarece imobilul situat în București, . nr. 25, sector 2 i-a fost retrocedat în natură în baza Legii nr.112/1995 prin dispoziția Primarului general al municipiului București nr. 1378/25.07.2001 și prin sentința civila nr.4646/25.03.1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 2, prezenta acțiune trebuia soluționată tot pe calea dreptului comun, deoarece, după cum s-a arătat mai sus, tocmai în raport de situația juridică a imobilului a cărei contravaloare se cere, sunt aplicabile dispozițiile legii speciale ulterioare, care se aplică cu prioritate, în raport de principiul aplicării normei juridice în timp, iar instanțele judecătorești nu pot exclude de la aplicare prevederile actelor normative imperative incidente, respectiv cele ale Legii nr.10/2001 și ale celorlalte acte normative speciale menționate, și care au fost edictate tocmai în scopul asigurării unui mecanism apt de a asigura despăgubirea persoanelor îndreptățite într-un timp rezonabil.

În fine, în ceea ce privește susținerea recurentului potrivit acțiunea întemeiată pe dreptul comun ar fi admisibilă deoarece se invocă încălcarea dreptului său convențional la respectarea dreptului său de proprietate, respectiv a faptului că preluarea și deținerea imobilului de către stat a generat imposibilitatea sa de a se bucura de bunul său, respectiv încălcarea art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO și aceasta va fi respinsă ca nefondată deoarece și în această privință sunt pe deplin relevante considerentele considerente deciziei 27/2011 care statuează că: ,, în ceea ce privește acțiunea directă, îndreptată împotriva statului român, întemeiată pe dispozițiile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

Conform art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, "orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale".

Așa cum C.E.D.O. a arătat în Cauza R. împotriva României, art. 13 din Convenția europeană garantează existența în dreptul intern a unui recurs ce permite invocarea, în substanță, a drepturilor și libertăților consacrate de Convenție. El are ca o consecință directă existența unui "recurs intern", care să permită persoanei remedierea în plan național a oricărei încălcări a unui drept consacrat în Convenție. Această dispoziție solicită deci o cale internă de atac în fața unei "autorități naționale competente" care să examineze orice cerere întemeiată pe dispozițiile Convenției, dar care să ofere și reparația adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce privește modalitatea de a se conforma obligațiilor impuse de această dispoziție.

Prin urmare, posibilitatea analizei pe fond a cererii reclamantului și oferirea unui remediu adecvat constituie ceea ce, în jurisprudența C.E.D.O., se numește a fi "recursul efectiv", în sensul art. 13 din Convenție (cauzele Kudla împotriva Poloniei, Rysovskyy împotriva Ucrainei, Kacmar împotriva Slovaciei etc.).

Cu privire la natura acestui "recurs intern", atât jurisprudența C.E.D.O, cât și doctrina au stabilit că garanțiile prevăzute de art. 13 din Convenție nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenției, sau să atace conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități naționale (cauzele James și alții împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray împotriva Regatului Unit etc.).

Prin urmare, art.13, astfel cum a fost interpretat de organele cu atribuții jurisdicționale ale Convenției, nu deschide calea unui recurs național în convenționalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege națională, oricare ar fi ea, a unui drept ocrotit de Convenție sau de protocoalele sale adiționale, ci garantează o cale de atac care să pună în discuție modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigențele Convenției.

Cu alte cuvinte, în baza acestui articol, judecătorul național nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenției europene, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenționalitate.

Cu atât mai mult nu se poate accepta ideea că deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nicio garanție a oferirii remediului celui mai adecvat, ar reprezenta o soluție compatibilă cu exigențele art. 13 din Convenție.

Or, controlul de convenționalitate al sistemului național existent de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent a fost deja realizat de C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, care a stabilit în sarcina statului român obligația de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, conform principiilor consacrate de Convenție.,,

Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul prevederilor art.312 C.pr.civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca fiind nefondat recursul formulat de recurentul reclamant S. V. împotriva deciziei civile nr. 34A/13.01.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți M. București prin Primarul General, Ministerul Finanțelor Publice și S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi, 30 iunie 2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

B. A. S. C. M. S. I. P.

GREFIER

V. Ș.

RED.BS

Tehnored.MȘ/ 2 ex.

15.12.2014

← Legea 10/2001. Decizia nr. 832/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Pretenţii. Decizia nr. 1505/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Grăniţuire. Decizia nr. 1631/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 832/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 1505/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Anulare act. Decizia nr. 1468/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 216/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Validare poprire. Decizia nr. 1012/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI