Validare poprire. Decizia nr. 1012/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1012/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 16-06-2014 în dosarul nr. 34914/4/2012
Dosar nr._/4/2012
(580/2014)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1012
Ședința publică de la 16 iunie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - IOANA BUZEA
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
GREFIER - LUCREȚIA C.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurentul –debitor M. JUSTIȚIEI, precum și de recurentul terț poprit A. DE T. ȘI contabilitate PUBLICĂ A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, împotriva deciziei civile nr. 1119 A din 14.11.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-creditori A. I., C. M. și P. M..
Cauza are ca obiect – validare poprire.
La apelul nominal făcut în ședința publică, nu au răspuns recurentul-debitor M. Justiției, recurentul terț poprit A. de T. și contabilitate Publică a Municipiului București și intimații-creditori A. I., C. M. și P. M..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează lipsa părților și împrejurarea că s-a solicitat judecata în lipsă.
Curtea având în vedere că părțile au solicitat judecata în lipsă, constată cauza în stare de judecată și reține dosarul în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București la data de 22.10.2012 sub nr._, creditorii A. I., P. M. și C. M., în contradictoriu cu debitorul M. JUSTIȚIEI și terțul poprit A. DE T. ȘI CONTABILITATE PUBLICĂ A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, au solicitat validarea popririi înființate de B.E.J Raportoru G. în dosarul de executare nr. 461/2012, până la concurența sumei totale de 758.751 lei.
Prin sentința civilă nr.3256/27.03.2013, judecătoria sector 4 București a respins cererea de chemare în judecată având ca obiect validare poprire formulată de către creditorii A. I., P. M. și C. M., în contradictoriu cu debitorul M. JUSTIȚIEI, și terțul poprit A. DE T. ȘI CONTABILITATE PUBLICĂ A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut următoarele:
Creditorii A. I., P. M. și C. M. au solicitat B.E.J Raportoru G. începerea executării silite în baza titlurilor executorii reprezentate de sentința civilă nr. 1122/17.06.2010 pronunțată de Tribunalul Suceava, sentința civilă nr. 1478/6.12.2007 pronunțată de Tribunalul Suceava, sentința civilă nr. 1087/02.06.2008 pronunțată de Tribunalul Suceava, sentința civilă nr.125/17.01.2008 pronunțată de Tribunalul Suceava, sentința civilă nr. 59/04.12.2008 pronunțată de Curtea de Apel Suceava și sentința civilă nr. 1217/19.06.2008 pronunțată de Tribunalul Suceava, formându-se în acest sens dosarul de executare nr. 461/2012 pe rolul B.E.J Raportoru G..
Prin aceste hotărâri judecătorești, debitorul M. Justiției, alături de alți debitori, a fost obligat la plata drepturilor salariale restante către creditori, constând în spor de confidențialitate în procent de 15%, majorări salariale în procent de 5%, 2% și 11%, spor de risc și solicitare neuropsihică în procent de 50% și spor de vechime.
Prin adresa din data de 19.09.2012 întocmită de către executorul judecătoresc Raportoru G. și comunicată terțului poprit la data de 20.09.2012, executorul judecătoresc a dispus înființarea popririi în cadrul dosarului de executare mai sus menționat, solicitându-se terțului poprit A. de T. și Contabilitate Publică a Municipiului București indisponibilizarea sumelor datorate de către terțul poprit debitorului M. Justiției, până la concurența sumei totale de 767.795,26 lei, cuvenită tuturor creditorilor.
Terțul poprit nu a dat curs înființării poprii, iar prin adresa nr._/25.09.2012, terțul poprit a comunicat că executarea se va realiza în termenele prevăzute de O.U.G nr. 71/2009 ale cărei prevederi a apreciat că sunt aplicabile.
In urma verificării concordanței dispozițiilor OUG nr.71/2009 cu prevederile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, astfel cum acestea au fost interpretate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a apreciat ca suspendarea de drept reglementată prin OUG nr. 71/2009 presupune imposibilitatea pentru executor de a mai emite acte de executare, dar și obligația pentru instanța care soluționează o cerere de validare de a nu a da curs acestei solicitări. În cazul admiterii cererii, s-ar produce o încălcare a normei imperative menționate, întrucât executarea și-ar continua cursul.
Instanța a constat în cauză că, deși la momentul înființării popririi prevederile O.U.G nr. 71/2009 erau aplicabile în raport de titlurile puse în executare de către creditori, din dosarul de executare rezultă că s-a înființat poprirea la cererea acestora pentru întreaga sumă la care ar fi îndreptățiți potrivit titlurilor executorii, cu nesocotirea termenelor de plată menționate mai sus pentru tranșele astfel stabilite.
Referitor la compatibilitatea acestor dispoziții de drept intern cu dispozițiile art. 6 par.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție, instant a apreciat că la acest moment nu se justifică neaplicarea acestor dispoziții de drept intern în conformitate cu dispozițiile art.11 alin.2 din Constituția României, întrucât, astfel cum rezultă și din interpretarea dată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu reiese că ar fi o neconcordanță între aceste prevederi legale și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Instanța reține că aspectele reținute de Curtea Europeană in cauza D. contra României sunt aplicabile mutatis mutandis și în cauza de față, creditorii aflându-se într-o situație asemănătoare, în condițiile în care, din adresa nr.1321/DEA/19.03.2013 înaintată de Tribunalul Suceava la solicitarea instanței, rezultă că acestora li s-au plătit parțial sume de bani în anii 2008, 2010 și inclusiv în cursul anului 2012, pentru punerea în aplicare a titlurilor executorii.
În sensul celor reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza „D. și alții c. României”, în cauza de față instanța a reținut că atitudinea Guvernului nu a fost de a refuza plata drepturilor salariale suplimentare recunoscute prin hotărâri judecătorești, ci de a eșalona plata acestora pentru a se evita dezechilibrele bugetare, în condițiile în care creanțele cumulate la nivelul țării au un nivel ridicat, plătindu-se către creditori sume de bani care au fost alocate prin hotărâri de Guvern. Astfel, la aprecierea conduitei autorităților statului, instanța a avut în vedere faptul că plățile titlurilor executorii au început a se efectua de către Guvern încă din anul 2008 (când s-a achitat un procent de 30% din creanțele născute până la acel moment), pentru ca ulterior să se mai plătească sume de bani în cursul anilor 2010 (fiind alocate sume de bani conform H.G nr.422/2010) și 2012 (fiind alocate sume de bani conform H.G nr.257/2012, H.G nr.598/2012, H.G nr.954/2012 și H.G nr.1169/2012).
În concluzie, în sensul celor reținute de Curtea Europeană și în condițiile în care situația de fapt avută în vedere de Curte nu s-a modificat semnificativ, la acest moment instant a apreciat că nu există indicii că debitorii instituții publice nu vor respecta termenele de eșalonare a creanțelor, nefiind motive de a se înlătura aplicabilitatea dispozițiilor interne.
Instanța a apreciat că procedura de validare a popririi este faza judiciară a procedurii execuționale, iar potrivit art.1 alin.2 din O.U.G nr.71/2009 executarea silită este suspendată de drept, instant a reținut faptul că nu se poate da curs cererii pentru a se valida poprirea, deoarece o asemenea măsură a instanței ar permite continuarea executării silite, cu încălcarea dispozițiilor legale mai sus menționate ce sunt pe deplin aplicabile.
Prin decizia civilă nr.1119A/14.11.2013 Tribunalul București - Secția IV-a Civilă a admis apelul creditorilor împotriva sentinței civile de mai sus, pe care a modificat-o în tot în sensul că a dispus admiterea cererii și validarea popririi înființată de B. Raportoru G. în dosarul de executare nr.461/2012 până la concurența sumei de 758.751 lei și a obligat terțul poprit la plata acestei sume.
În motivarea acestei soluții, instanța de apel a arătat următoarele:
Susținerile instanței de fond referitoare la nerespectarea dispozițiilor O.G. nr.22/2002, cât și a dispozițiilor O.U.G nr.71/2009 cu modificările ulterioare și O.U.G nr.45/2010, nu au fost primite de tribunal.
Tribunalul a reținut că aceste critici vizează executarea silită însăși, ele neavând relevanta în cauza de față, în raport de calea procedurală aleasă, respectiv validarea popririi la cererea creditoarelor, față de împrejurarea că instanța este ținută a verifica numai îndeplinirea condițiilor prevăzute de disp. art.460 Cod procedură civilă.
Potrivit art.460 alin.1 C.pr.civ., „Dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce îi revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi”. Conform alin.2 din același text de lege, în cazul în care în baza probelor administrate se constată că terțul poprit datorează sume de bani debitorului, instanța de executare va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terțul poprit să plătească creditorului, în limita creanței, suma datorată debitorului, iar în caz contrar va hotărî desființarea popririi”.
Potrivit art.460 alin. 2 C.pr.civ, instanța va da o hotărâre de validare a popririi, prin care va obliga terțul poprit să plătească creditorului suma datorată debitorului, în limita creanței, dacă din probele administrate rezultă că terțul poprit datorează sume de bani debitorului, iar în caz contrar va hotărî desființarea popririi.
În consecință, în instanța de validare se examinează doar existența calității de debitor a terțului poprit în raport de debitorul urmărit, în acest sens fiind atât doctrina, cât și practica instanțelor judecătorești, dar și reglementarea cuprinsă în Noul Cod de Procedură Civilă (art.778 alin.3 teza finală, în conformitate cu care, în instanța de validare, terțul poprit poate opune creditorului urmăritor toate excepțiile și mijloacele de apărare pe care le-ar putea opune debitorului (iar nu creditorului), în măsura în care ele se întemeiază pe o cauză anterioară popririi).
Prin urmare, față de argumentele expuse, toate aspectele invocate și care privesc executarea silită însăși, puteau fi invocate numai pe calea unei contestații la executare, în temeiul prevederilor art.399 Cod procedură civilă, cu respectarea termenului de introducere a acesteia, reglementat de disp. art. 401 alin. 1 Cod procedură civilă.
A considera că în cadrul unei cereri de validare de poprire ar putea fi primite apărări ce vizează eventuale neregularități ale executării silite, ar însemna recunoașterea în favoarea celui interesat sau vătămat de executare a posibilității de a promova practic o contestație la executare, cu eludarea termenului imperativ de 15 zile, calculat conform art. 401 alin. 1 Cod procedură civilă, ceea ce nu poate fi admis.
În raport de cele expuse, nu pot fi supuse analizei instanței de recurs, criticile referitoare la dreptul creditorilor de a declanșa executarea silită, față de faptul că ele puteau fi valorificate numai în calea procedurală a contestației la executare.
Tribunalul a reținut că terțul poprit nu a contestat faptul că deține conturile debitorului, astfel încât se constata că este îndeplinită condiția ca terțul poprit să datoreze sume de bani debitorului. De asemenea, terțul poprit nu a invocat afectarea sumelor de bani asupra cărora s-a înființat poprirea unor destinații speciale, conform art. 452 alin. 2 lit. a C.pr.civ., cu consecința imposibilității înființării popririi. Cu toate acestea, în mod nejustificat, terțul poprit nu și-a îndeplinit obligația de a consemna sumele de bani menționate în adresa de poprire și de a trimite dovada executorului în termen de 15 zile de la comunicarea popririi, astfel cum dispune art. 456 alin. 1 C.pr.civ. Instanța a reținut și faptul că, în ceea ce îl privește pe debitorul din prezenta cauză, nu s-a făcut dovada că actele executare din dosarul nr. 461/2012 al B.E.J „Raportoru G.” au fost anulate până în prezent de către instanța de executare și nici nu s-a dispus de către aceasta suspendarea executării silite în condițiile art. 403 C.pr.civ.
Prin recursul formulat împotriva acestei din urmă hotărâri și întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă, debitorul M. Justiției a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile O.U.G. nr.71/2009 și ale O.G. nr.22/2002 modificată și completată prin Legea nr.92/2011. Potrivit cu dispozițiile art.14 din Ordonanța nr.17/23.08.2012 plata neefectuată a sumelor stabilit prin hotărâri judecătorești reprezentând drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii în perioada 01.01. – 31.12.2012 se va realiza în aceleași condiții cu cele prevăzute de O.U.G. nr. nr.71/2009.
Se mai susține că în mod eronat instanța de apel nu a luat în considerare concluziile Curții Europene a Drepturilor Omului din cauza D. contra României când s-a analizat în mod punctul și detaliat compatibilitatea prevederilor O.U.G. nr.71/2009 cu dispozițiile convenționale arătându-se în concluzie că măsura eșalonării titlurilor executorii urmărește un scop legitim și că autoritățile statului au respectat hotărârile judecătorești.
La rândul său, recurentul – terț poprit Direcția Regională Generală a Finanțelor Publice București – A. de T. și Contabilitate Publică a criticat hotărâre instanței de apel din perspectiva dispozițiilor art.304 pc.9 din codul de procedură civilă și astfel a arătat că în mod greșit instanța de apel a reținut că acțiunea terțului poprit de a se prevala de dispozițiile O.U.G. nr.71/2009 reprezintă un refuz exprimat cu rea credință și astfel, a aplicat greșit dispozițiile art.460 alin.1 din Codul de procedură civilă.
Prin măsura dispusă de validarea popririi, instanța de apel a nesocotit dispozițiile art.1 din O.U.G. nr.45/2010 potrivit cu care în cursul termenelor prevăzute la alin.1 orice procedură de executare silită este suspendată de drept.
Acțiunea terțului poprit de a se prevala de dispozițiile O.U.G. nr.71/2009 a fost pe deplin justificată și prin raportare la decizia Curții EDO în cauza D. contra România și a deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională în materia dedusă judecății.
Examinând cauza din perspectiva motivelor de recurs evocate, Curtea a apreciat că recursurile sunt nefondate pentru considerentele care urmează:
Sub un prim aspect, Curtea observă că ambele recursuri vizează în principal aceleași aspecte, anume nelegalitatea deciziei pronunțate în apel, de validare a popririi, din perspectiva dispozițiilor OUG nr.71/2009 astfel cum a fost modificată prin OUG nr.45/2010, dispoziții ce reglementează modul în care se face executarea în ce privește creanțele de tipul celor al căror beneficiari sunt creditorii din prezenta cauză și care, totodată, stipulează suspendarea de drept a executării silite. Așa fiind, urmează ca susținerile ambilor recurenți să fie analizate împreună.
În ce privește critica prin care se susține că în cadrul procesual declanșat de cererea creditorilor de validare a popririi instanța trebuia să rețină că sunt incidente dispozițiile OUG nr.71/2009, Curtea constată că susținerile recurentelor sunt neîntemeiate.
Legat de referirea la dispozițiile OUG nr.71/2009, potrivit cărora plata anumitor sume de bani prevăzute în titluri executorii se face în termenele și perioadele prevăzute de acesta (inițial 2010-2012 și apoi 2012-2016), iar orice cerere de executare silita se suspenda de drept, curtea reține că actele normative ce au acordat succesive termene de grație și eșalonări debitorului încalcă flagrant art.6 CEDO în partea privitoare la dreptul la un proces echitabil interpretat prin raportare la faza executării silite.
Sub acest aspect, Curtea are în vedere, la fel ca și Tribunalul, numai două din cauzele în care, chiar împotriva statului roman, Curtea Europeană a constatat încălcarea dreptului la un proces echitabil din perspectiva arătată mai sus. Astfel, în cauza S. împotriva României, Curtea a arătat că executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerate ca făcând parte integrantă din "proces", în sensul articolului 6 din Convenție, întrucât dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți. În cauza de față, cu toate că reclamanta obținuse o hotărâre judecătorească definitivă prin care autoritățile administrative au fost obligate la o acțiune specifică, aceasta nu fusese executată, din cauza refuzului debitorului de a respecta această hotărâre.
Or, a arătat Curtea, administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească sau întârzie în executarea acesteia, garanțiile articolului 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi.
În plus, Curtea nu a subscris la teza Guvernului conform căreia reclamanta ar fi trebuit sa recurgă la executarea silită a sentinței, întrucât nu este oportun să-i ceri unei persoane care, în urma unei proceduri judiciare, a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție, Curtea concluzionând că, prin refuzul de a executa sentința, precum și prin refuzul plații cheltuielilor de judecată dispuse de către instanțele judecătorești, autoritățile naționale au lipsit reclamanta de un acces efectiv la justiție în privința executării unei hotărâri definitive pronunțate în favoarea sa, iar art.6 (1) din Convenție a fost încălcat.
De asemenea, în cauza S. P. împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observat că cele obligate să îl pună în posesie pe reclamat erau autoritățile, în temeiul unei hotărâri care îi stabilise acestuia dreptul de proprietate. În consecință, obligația de a acționa incumbă autorităților, iar nu reclamantului și a-i cere reclamantului să facă alte demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv, și anume ca instanța să dispună încă o dată autorității administrative competente să execute o hotărâre judecătorească definitivă, ar fi prea oneros și nu ar corespunde cerințelor art.35 alin. l din Convenție. Curtea a amintit că dreptul de acces la justiție, garantat de art.6 din Convenție, protejează și executarea hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii și, în consecință, executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau întârziată într-un mod excesiv. În consecință, a statuat Curtea, hotărârea judecătorească dată în favoarea reclamantului nu a fost executată conform dispozitivului său și neexecutarea sa este imputabilă exclusiv autorităților administrative competente, iar imposibilitatea pentru reclamant de a obține executarea completă constituie o ingerință în dreptul său la respectarea bunurilor, așa cum este prevăzut de prima frază a primului alineat al art.1 din Primul Protocol adițional al Convenției.
Așadar, Curtea consideră că sarcina de a asigura executarea unei hotărâri judecătorești împotriva statului revine în primul rând autorităților de stat începând din momentul în care hotărârea respectivă devine definitivă și executorie. Complexitatea procedurii interne de executare silită sau a sistemului bugetar nu poate scuti statul de obligația sa, în baza Convenției, de a respecta fiecărei persoane dreptul la executarea unei hotărâri judecătorești definitive și executorii într-un interval rezonabil. De asemenea, autoritățile nu pot invoca lipsa de fonduri sau a altor resurse pentru a justifica neexecutarea unei hotărâri judecătorești. Revine statelor obligația de a-și organiza sistemul legal ,de asemenea manieră încât autoritățile să își poată îndeplini obligația lor în aceasta privința (hotărârea Burdov vs.Rusia (nr.2) din 15 ianuarie 2009).
În același sens, curtea are în vedere și hotărârea din 20 decembrie 2007 pronunțată în cauza Miclici împotriva României, hotărârea din 29 iulie 2008 pronunțată în cauza O. împotriva României .
Curtea apreciază că, în cauză, nu poate fi invocată nici incidența dispozițiilor O.G. nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, care prevăd că, în situația în care executarea nu începe din cauza lipsei de fonduri, instituțiile statului dispun de un termen de 6 luni care curge din momentul adresării de către creditor a unei somații de plata, întrucât, pe lângă faptul că nu s-a făcut dovada premisei pentru emiterea acestei somații, de la data devenirii executorii a hotărârii și până în momentul înființării popririi a trecut o perioada îndelungată, astfel, că a existat suficient timp pentru ca ordonatorul de credite să prevadă în buget sumele necesare pentru achitarea sumei stabilite prin titlul executoriu.
În acest sens, dispozițiile art.460 alin.1 Cod procedură civilă dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi.
Și în ce privește critica legată de nelegalitatea deciziei pronunțate în apel determinată de ignorarea de către tribunal a jurisprudenței CEDO, în special a statuărilor Curții de la Strasbourg din cuprinsul cauzei D. și alții împotriva României, susținerile recurentelor sunt neîntemeiate.
Astfel, trebuie observat că asupra executării de îndată a hotărârilor judecătorești în condițiile în care debitor este statul sau una dintre instituțiile acestuia s-au pronunțat mai multe hotărâri de către Curtea de la Strasbourg, în cauzele Hornsby, S., Metaxa, Bourdov, etc.
Curtea a sancționat neexecutarea hotărârilor judecătorești definitive și executorii pronunțate de instanțele interne, apreciind că faza executării unei hotărâri face parte din „proces”, în sensul articolului 6 din Convenție. Totodată, în măsura în care s-a considerat că o creanță recunoscută printr-o hotărâre judecătorească îndeplinea condițiile pentru a fi considerată un ”bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, s-a reținut și încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ce protejează dreptul la proprietate (a se vedea cauza Bourdov c. Rusiei, hotărârea din 7 mai 2002).
Obligația de a pune în executare hotărârile pronunțate de instanțele judecătorești interne a fost analizată cu o exigență sporită în cazul în care debitor al obligațiilor ce rezultau din hotărâre era Statul însuși, prin instituțiile sale (a se vedea cauza Bourdov, citată anterior, dar și o . hotărâri pronunțate împotriva României: S. – hotărârea din 29 septembrie 2005, Miclici – hotărârea din 20 decembrie 2007, O. – hotărârea din 29 iulie 2008, T. – hotărârea din 29 iulie 2008, N. – hotărârea din 21 aprilie 2009 etc.).
Curtea a sancționat, astfel, nu doar neexecutarea hotărârilor interne, dar și întârzierea în executarea lor, inclusiv prin eșalonarea pe o perioadă nerezonabilă a sumelor datorate.
În cauza invocată de cele două recurente, D. și alții contra României, pronunțată în 4 septembrie 2012, publicată la 18 septembrie, CEDO s-a pronunțat asupra compatibilității cu Convenția a eșalonării aplicate prin OUG nr. 71/2009, însă în raport de circumstanțele speței prezentate.
Prin decizia sa din data de 4 septembrie 2012, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a respins ca vădit neîntemeiate cererile reclamanților din cauza "D. și alții împotriva României", prin care aceștia invocau încălcarea articolului 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil), respectiv a articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție (dreptul de proprietate), prin aceea că autoritățile interne (M. Justiției și Ministerul Finanțelor Publice) au refuzat să pună de îndată în executare hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanțele interne, hotărâri ce recunoșteau drepturi salariale restante.
Curtea a amintit că executarea unei hotărâri sau decizii judecătorești face parte integrantă din "proces", în sensul art. 6 (Hornsby împotriva Greciei, neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva acestuia poate constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la instanță, consacrat la art. 6, punctul 1 din Convenție-cauza Bourdov împotriva Rusiei. În plus, neexecutarea poate aduce atingere dreptului persoanei la respectarea bunurilor ei, în condițiile în care hotărârea pronunțată în favoarea ei poate da naștere unei anumite creanțe care poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul 1.
S-a mai menționat că o autoritate publică nu poate invoca lipsa de resurse pentru neplata unei datorii întemeiate pe o hotărâre judecătorească. Deși este adevărat că o întârziere la executarea unei hotărâri judecătorești poate fi justificată în împrejurări speciale, această întârziere nu poate fi de așa natură încât să afecteze însăși substanța dreptului protejat prin Convenție. Cauzele Jesiuniene împotriva Lituaniei, Qufaj Co. Sh.p.k. împotriva Albaniei, precum și Beshiri și alții împotriva Albaniei.
Curtea și-a nuanțat poziția și a apreciat că mecanismul de eșalonare stabilit de Guvern prin OUG nr. 71/ 2009 poate fi considerat ca unul rezonabil și nu denotă refuzul Guvernului de a achita aceste sume de bani, ci prin acesta s-a urmărit un scop de utilitate publică - asigurarea echilibrului bugetar în contextul în care, începând cu anul 2009, Statul Român s-a confruntat cu o criză economică puternică.
In cauza D. contra României, Curtea a observat că reclamanții aveau drepturi ferme și intangibile în temeiul unor hotărâri judecătorești definitive pronunțate în perioada februarie-aprilie 2008. Curtea constată că, deși mecanismul de eșalonare instituit a suferit modificări, autoritățile statului l-au respectat, dând dovadă de diligență în executarea hotărârilor judecătorești sus-menționate. (...) Ținând seama de faptul că o parte importantă din sumele datorate reclamanților le-a fost deja plătită, respectiv mai mult de o treime din suma totală acordată de instanțe, restul sumei trebuind să fie plătit eșalonat, conform legislației în vigoare, până în 2016, Curtea nu a considerat că a fost afectată însăși substanța dreptului reclamanților”. CEDO a argumentat că reclamanții au primit până în prezent o fracție semnificativă din sumele cuvenite și că nu există indicii cu privire la o eventuală intenție a Guvernului de a nu respecta calendarul plăților pentru viitor.
Executarea hotărârii judecătorești rezultă din faptul că O.U.G. nr. 71/2009 nu neagă dreptul la executare, ci doar stabilește modul în care creanța se va realiza, cu o întârziere rezonabilă, apreciată ca atare și de instanța europeană în cauza Vasyl Petrovych Krapynytskly împotriva Ucrainei, având în vedere că titlul executoriu a fost obținut la începutul anului 2009, că prin ordin de plată s-a plătit deja creditorului o parte din sumă, respectiv 3.967,26 lei, diferența urmând a fi plătită anual, în tranșe.
Curtea reține că în cadrul cererii de validare a popririi, instanța are de analizat exclusiv dacă terțul poprit datorează sume de bani debitorului, neputând face obiectul acestei proceduri verificarea legalității titlului executoriu sau lămurirea acestuia ori verificarea legalității declanșării executării silite împotriva debitorului sau a legalității actelor de executare.
Conform dispozițiilor art. 1718 Cod civil, precum și art. 452 Cod procedură civilă și următoarele, poprirea poate fi validată chiar și în cazul în care debitorul nu are disponibil bănesc în contul deschis la terțul poprit, executarea popririi urmând să aibă loc în măsura alimentării contului.
Din această perspectivă, la acest moment al fazei execuționale, terțul poprit și debitorul nu mai pot invoca apărări legate de aplicabilitatea O.G. nr.22/2001, O.U.G. nr.71/2009 și celorlalte acte speciale, având în vedere elementele a căror analiză trebuie făcută în cadrul cererii de validare a popririi, acestea putând fi invocate doar în procedura contestației la executare, așa încât, recurenții nu mai sunt îndreptățiți ca în procedura validării de poprire să invoce nelegalitatea executării silite în raport de prevederile O.G. nr.22/2000 și celelalte acte speciale, ci exclusiv aspecte legate de forma execuțională a popririi la acest moment procesual, în raport de dispozițiile art.460 Cod procedură civilă.
Prin urmare, Curtea reține că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr.71/2009.
De asemenea, Curtea reține că în mod legal, tribunalul a constatat că reclamanții dețin o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva debitorilor, fiind corect interpretate dispozițiile art. 379 Cod procedură civilă. În acest sens, se reține că reclamanții dețin o creanță certă (a cărei existență rezultă indubitabil din hotărârile judecătorești ce constituie titluri executorii), lichidă (cuantumul său fiind determinabil cu ajutorul criteriilor stabilite prin hotărârile judecătorești ce constituie titluri executorii) și exigibilă.
Interpretarea dată de instanța de apel dispozițiilor O.G. nr.22/2002 și respectiv O.U.G. nr.71/2009 este în concordanță cu prevederile art.6 par.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului referitor la dreptul la un proces echitabil, deoarece în mod greșit prima instanță a reținut că nu sunt motive pentru a înlătura de la aplicare dispozițiile de drept intern privind eșalonarea plății debitelor restante.
Dispozițiile O.G. nr.22/2002, invocate, care limitează dreptul creditorului de a urmări silit bunurile aflate în patrimoniul instituției publice în raport de procedura instituită de această ordonanță, încalcă dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale din perspectiva interpretării în acest sens date în mod constant în jurisprudența Curții.
Prin urmare, potrivit acestei interpretări, posibilitatea invocării de către instituția publică debitoare a termenului de 6 luni pentru a face demersurile necesare de a-și îndeplini obligația de plată (iar nu pentru a o îndeplini), precum și a lipsei fondurilor necesare efectuării plății, reprezintă prevederi incompatibile cu principiile statuate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, enunțate anterior.
Având în vedere dispozițiile art. 20 alin. 2 din Constituția României care indică modul de soluționare a unui anumit conflict între dispozițiile Convenției, ca tratat privitor la drepturile omului la care România este parte și reglementările interne, în sensul că au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile, precum și faptul că normele cuprinse în Convenție și în protocoalele sale adiționale alcătuiesc, împreună cu jurisprudența organelor sale, un . consecința că aceasta se impune autorităților naționale cu aceeași forță juridică cu care se impun și normele convenționale, sancțiunea aplicabilă într-o asemenea ipoteză este deci, aceea a inaplicabilității normei interne contrare Convenției pentru raportul juridic concret și situația conflictuală supusă examinării.
Se reține că prin decizia pronunțată la data de 04.09.2012 publicată la data de 18.09.2012 în cauza "D. și alții împotriva României", Curtea Europeană a Drepturilor Omului) a respins ca neîntemeiată cererea reclamanților, prin care invocau încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil) și respectiv a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție (dreptul de proprietate) prin aceea că autoritățile interne (M. Justiției și Ministerul Finanțelor Publice) au refuzat să pună de îndată în executare hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanțele interne, hotărâri ce recunoșteau drepturi salariale restante.
Însă, în acea cauză s-a avut în vedere că reclamanții au primit mai mult de o treime din suma totală acordată de instanțe, restul sumei trebuind să fie plătit eșalonat, conform legislației în vigoare, până în 2016. Ținând seama de faptul că o parte importantă din sumele datorate reclamanților le-a fost deja plătită, Curtea a considerat că nu a fost afectată însăși substanța dreptului reclamanților, împrejurare care nu se poate reține și în prezenta cauză.
În consecință, față de toate argumentele ce preced, Curtea reține că criticile debitorului și terțului poprit nu pot fi primite, precum și că acesta datorează creditorilor sumele pentru care se solicită validarea popririi, conform hotărârii ce constituie titlu executoriu și actelor de executare ce nu au fost contestate și, totodată, că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.460 alin.2 Cod procedură civilă, terțul poprit A. de T. și Contabilitate Publică a Municipiului București datorând sume de bani debitorului, ale cărei conturi sunt deschise la această instituție.
De asemenea, se reține că terțul poprit nu și-a îndeplinit obligația de a plăti creditorilor sumele pentru care s-a emis adresa de înființare a popririi, lipsa disponibilului nefiind un impediment la validarea popririi, în acest sens fiind și Decizia nr. IV din 12.09.1998 dată de Curtea Supremă de Justiție în recurs în interesul legii, așadar obligatorie, prin care s-a stabilit că „poprirea poate fi validată chiar și în cazul în care debitorul nu are disponibil bănesc în contul deschis la terțul poprit, executarea popririi urmând să aibă loc în măsura alimentării contului.”
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de recurentul – debitor M. JUSTIȚIEI și recurentul – terț poprit DIRECȚIA REGIONALĂ GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI – A. DE T. ȘI CONTABILITATE PUBLICĂ împotriva deciziei civile nr.1119A/14.11.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția IV-a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații – creditori A. I., P. M. și C. M..
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 16.06.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. B. DOINIȚA M. D. A. B.
GREFIER
LUCREȚIA C.
Red.D.M.
Tehnored.C.S.
Ex.2/09.07.2014
T.B.Secția a IV-a Civilă – L.I.F.
- R.I.G.
Jud.sectore 4 București – F.M.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 216/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 964/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
