Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Decizia nr. 336/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 336/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 06-02-2014 în dosarul nr. 1386/299/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ, CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 336 R
Ședința publică din data de 06.02.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – I. R. D.
JUDECĂTOR – I. C.
JUDECĂTOR – A. P. B.
GREFIER – C. I. Ș.
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă N. E. împotriva decizia civile nr.894/25.09.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți ANGHELINIȘ I., ANGHELINIȘ O., S. R. PRIN MINISTERUL CULTURII, P. M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL și P. S. 1 BUCUREȘTI, având ca obiect obligația de a face.
La apelul nominal făcut în ședința publică la prima strigare a cauzei, a răspuns recurenta-reclamantă prin avocat C. A., care depune delegație la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că prin Serviciul Registratură, la data de 31.01.2014, intimatul Ministerul Culturii a depus întâmpinare, iar la data de 05.02.2014 intimatul-pârât P. Sector 1 a depus întâmpinare.
Recurenta-reclamantă, prin apărător, depune la dosar chitanța nr. BCIT_/04.02.2014 în cuantum de 10 lei prin care face dovada achitării taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar în valoare de 0,15 lei.
Curtea procedează la anularea chitanței, reținând satisfăcut timbrajul astfel cum a fost stabilit prin rezoluția de primire a cererii de recurs, după care ii comunică recurentei-reclamante, prin apărător, un exemplar de pe întâmpinarea depusă de P. Sector 1.
Recurenta-reclamantă, prin apărător, solicită amânarea cauzei pentru a lua cunoștință de întâmpinările depuse la dosar, având în vedere că întâmpinarea depusă de P. Sector 1 nu este depusă cu respectarea termenului de 5 zile, iar cea depusă de Ministerul Culturii, deși este depusă cu respectarea termenului de 5 zile, este depusă dosar într-un sigur exemplar.
Curtea constată că întâmpinarea depusă de Ministerul Culturii este depusă cu respectarea termenului legal de 5 zile, iar în ceea ce privește P. S. 1 București, aceasta nu mai are calitate în dosar, prin urmare întâmpinarea depusă de acesta nu mai prezintă relevanță. Consideră că cererea de amânare comportă discuții având în vedere aceste împrejurări și dispune lăsarea cauzei la ordine, față de lipsa celorlalte părți de la strigarea cauzei.
La apelul nominal făcut în ședința publică la a II-a strigare a cauzei, a răspuns recurenta-reclamantă prin avocat C. A., cu delegație la dosar și intimata P. M. București prin Primar General prin consilier juridic M. I., care depune delegație la dosar.
Recurenta-reclamantă, prin apărător, arată că nu mai insistă în cererea de amânare, întrucât între timp a luat cunoștință de conținutul celor două întâmpinări. De asemenea, arată că nu are cereri de formulat și probe de administrat în recurs.
Curtea îi comunică intimatului-pârât un exemplar de pe întâmpinarea depusă de P. S. 1 București, după care, nemaifiind alte cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, acordă cuvântul asupra recursului.
Recurenta-reclamantă, prin apărător, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, admiterea apelului și pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate un drept de preempțiune subsecvent celui legal pe care îl deține Ministerul Culturii și autoritățile.
Arată că imobilul din Piața Romană nr. 1 este monument istoric, aflându-se pe lista monumentelor istorice grupa B. Este ultimul imobil cu destinație de locuință care a rămas în picioare. Recurenta deține peste 65% din imobil, iar ceilalți doi coproprietari nu mai folosesc imobilul de peste 13 ani, fapt ce duce la degradarea lui. Acest imobil a fost un imobil cu destinat pentru o singură familie, dar sunt trei familii care folosesc o baie. Nu se neagă dreptul de preempțiune al statului, dar dorește recunoașterea unuia subsecvent.
Invocă art.304 pct.7 Codul de Procedură Civilă, în sensul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii, arătând că instanța a constat că nu există o reglementare a dreptului de preempțiune, dar tocmai de aceea s-a formulat cererea de față, pentru a se institui un drept de preempțiune de către aceasta, dacă era reglementat deja de lege nu mai era necesară intervenția instanței.
Cu privire la al doilea motiv de recurs, respectiv art.304 pct.8 Codul de Procedură Civilă, constând în interpretarea greșită a actului dedus judecății, arată că nu solicită un drept de preempțiune preferențial, ci unul legal.
Consideră incidente și dispozițiile art.304 pct.9, nefiind corect aplicate dispozițiile art.111 codul de procedură civilă și fiind încălcate și dispozițiile art. 3 Cod civil. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Intimatul-pârât Municipiul București, prin consilier juridic, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii din apel, niciunul dintre motivele de recurs nu pot fi primite. Au fost avute în vedere și dispozițiile Legii nr.422/2001 raportat la textele de lege în vigoare, o asemenea cerere nu poate fi primită și o instanță nu poate să constate întemeiat acest drept. Instanța de fond și de apel au procedat în mod corect. Se face referire în mod corect la art. 969 și art. 1869 Cod Civil.
Curtea declară dezbaterile închise și reține dosarul în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 16.01.2012 pe rolul Judecătoriei S. 1 București, astfel cum a fost modificată la data de 24.09.2012, reclamantul Gold N. G. (ale cărui drepturi litigioase au fost apoi cedate reclamantei N. E.) a chemat în judecată pe pârâții Anghelinis I. și O., solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru imobilul cu destinația de locuință situat în București, Piața R. nr.1, etaj 1, . și să oblige pârâții să îi pună la dispoziție originalele documentelor de proprietate asupra apartamentului, necesare întocmirii documentației cadastrale, cu cheltuieli de judecată.
Prin cererea modificatoare din data de 24.09.2012, reclamanta a chemat în judecată și pârâții Statul Român prin Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, P. M. București prin Primarul General și P. S. 1 București, solicitând instanței să constate existența unui drept de preemțiune legal al Statului R. sau (în ipoteza neexercitării dreptului de preemțiune de către acesta) a autorității publice locale în a dobândi proprietatea asupra imobilului și, subsecvent, a constata dreptul de preemțiune al reclamantei în a dobândi dreptul de proprietate asupra celorlalte apartamente situate în imobil în scopul reîntregirii unicității inițiale a acestuia și a conservării în acest mod a monumentului istoric. Prin aceeași cerere modificatoare, reclamanta a solicitat să se ia act de renunțarea la capătul de cerere având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru imobilul cu destinația de locuință situat în București, Piața R., nr. 1, etaj 1, ..
În motivarea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost modificată, reclamanta a învederat, în esență, faptul că la data de 24.10.2000, în calitate de promitent-cumpărător a încheiat cu autoarea pârâților în calitate de promitentă-vânzătoare antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1413, semnat și de pârâții Anghelinis I. și O. în calitate de fidejusori (garanți). A arătat reclamanta că imobilul fusese dobândit de promitenta-vânzătoare în baza Legii nr. 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 3372/_/25.02.1997, neputând fi înstrăinat la momentul încheierii antecontractului, urmând să se perfecteze vânzarea când era posibil, iar obligația de a vinde urma să fie adusă la îndeplinire de către cei doi fidejusori. Reclamanta a arătat că imobilul ce a făcut obiectul promisiunii de vânzare este monument istoric, fiind încadrat în această categorie de către Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, aflându-se pe lista monumentelor istorice grupa B, iar potrivit art. 4 alin. 4 ș.u. din Legea nr.422/2001 S. R. are un drept de preemțiune la cumpărare și, în subsidiar, în ipoteza neexercitării dreptului de preemțiune de către stat, în condițiile exercitării acestui drept de către autoritățile publice locale. Reclamantul a învederat că a notificat Statul Român prin Ministerul Culturii, cât și autoritățile publice locale, respectiv P. M. București prin Primarul General și P. S. 1 prin Primar, dar că niciuna din autorități nu a comunicat poziția lor față de dreptul de preemțiune.
Pârâții Anghelinis I. și O. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată. Au arătat pârâții că au notificat reclamantul prin notificarea nr. 519/26.02.2007 pentru a se prezenta la notar în vederea încheierii în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare, dar că reclamantul nu s-a prezentat, că a mai existat o acțiune având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare perimată prin sentința civilă nr._/14.12.2010 în dosarul_/299/2009. Au invocat pârâții neexecutarea obligației de către reclamanți la perfectarea vânzării.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Culturii a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței, excepția lipsei de calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar respingerea cererii ca nefondată.
Pârâta P. S. 1 București prin Primar a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei capacității procesuale de folosință a sa, motivat de faptul că primăriile sunt structuri funcționale, iar drepturile și obligațiile revin autorităților administrației publice locale, ca titulare ale drepturilor subiective civile și a obligațiilor izvorâte din competențele lor legale. A mai invocat această pârâtă și excepția lipsei de calitate procesuală pasivă, motivat de faptul că nu există identitate între unitatea administrativ teritorială și această pârâtă.
Prin încheierea de ședință din data de 19.11.2012, instanța a respins excepția necompetenței materiale, a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei P. S. 1 București și a unit cu fondul excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâtului Statul Român prin Ministerul Culturii.
La termenul de judecată din data de 21.01.2013, instanța a invocat din oficiu excepția inadmisibilității capătului de cerere în constatare, a luat concluziile părților prezente și a unit excepția cu fondul cauzei.
Prin sentința civilă nr. 1316/28.01.2013, pronunțată de Judecătoria Sector 1 București în dosarul nr._, s-a anulat cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta P. S. 1 București, pentru lipsa capacității procesuale de folosință a pârâtei P. S. 1 București; s-a anulat, ca netimbrat, capătul de cerere având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare pentru imobilul situat în București, Piața R., nr. 1, etaj 1, .; s-a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâților Anghelinis I. și O., la a pune la dispoziția reclamantei originalul titlului de proprietate al acestor pârâți, ca rămas fără obiect; s-a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect constatarea unui drept de preemțiune al Statului R. prin Ministerul Culturii și Patrimoniului Național; s-a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea unui drept de preemțiune al Statului R. prin Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, ca inadmisibil; s-a respins excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect constatarea unui drept de preemțiune al reclamantei, ca neîntemeiată; s-a respins excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâtului Statul Român prin Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, ca neîntemeiată; s-a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea dreptului de preemțiune al reclamantei N. E. formulat în contradictoriu cu pârâtul Statului R. prin Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și cu pârâta P. M. București prin Primarul General, ca neîntemeiat și s-a respins cererea reclamantei și cererea pârâților Anghelinis I. și O. de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre, deliberând asupra excepției inadmisibilității acțiunii în constatare, raportat la dispozițiile art.111 C.pr.civ., pe capătul de cerere având ca obiect constatarea dreptului de preemțiune al Statului R. prin Ministerul Culturii, instanța a reținut că reclamanta a formulat o acțiune în constatare pentru a se constata existența unui drept al pârâtului Statului R. prin Ministerul Culturii împotriva pârâților Anghelinis I. și O. și existența unui drept al reclamantei.
A considerat prima instanță că o asemenea acțiune nu realizează premisa de reglementare a art.111 C.pr.civ., neputând fi clasificată ca o acțiune declaratorie pozitivă sau negativă, deoarece de esența acțiunii declaratorii pozitive este solicitare de a se constata un drept al reclamantului, iar de esența unei acțiuni declaratorii negative este de a constata inexistența unui drept al pârâtului. Nicio acțiune în constatare provocatorie nu poate fi reținută în cauză, deoarece pârâtul S. R. nu contestă dreptul reclamantei născut din antecontract, iar acțiunea nu poate avea efect de consolidare a dreptului reclamantei.
Pentru aceste considerente, a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect constatarea unui drept de preemțiune a statului R. prin Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și va respinge acest capăt de cerere ca inadmisibil.
În ce privește capătul de cerere având ca obiect constatarea unui drept de preemțiune al reclamantei subsecvent dreptului statului, acest capăt de cerere este, din perspectiva considerentelor de mai sus, o acțiune declaratorie pozitivă și pe cale de consecință admisibilă, fiind analizată pe fond.
În ce privește excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a Statului R. prin Ministerul Culturii, chiar dacă raportat la soluția dată excepției inadmisibilității pe capătul de cerere în constatarea dreptului de preemțiune al Statului nu se mai impune a fi analizată această excepție, reținând că se reclamă un drept subsidiar al reclamantei de preemțiune, instanța a analizat și această excepție, reținând că reclamanta justifică calitatea procesuală pasivă a cu Statul Român prin Ministerul Culturii prin raportare la dispozițiile art.4 alin.4 din Legea nr.422/2001 și nu raportat la dispozițiile art.1073 C.civ., invocând un drept de preemțiune legal al acestui pârât, născut din lege și nu un drept raportat la antecontractul de vânzare-cumpărare, astfel că nu interesează efectele relative ale antecontractului, motiv pentru care a respins excepția ca neîntemeiată.
Pe fondul cererii de chemare în judecată, instanța a reținut ca la data de 24.10.2000, s-a încheiat între promitentul cumpărător Gold N. G. și promitenta vânzătoare D. M. și fidejusorii garanți Anghelinis I. și O. antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1413 la BNP C. S. P., având ca obiect imobilul situat în București, Piața Romană nr.1, ., imobilul fiind clasat ca monument istoric, așa cum rezultă din lista monumentelor istorice publicată în Monitorul Oficial al României partea I, nr. 670 bis/1.10.2010.
În drept, potrivit art.4 alin.4 din Legea nr.422/2001, monumentele istorice aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat pot fi vândute numai în condițiile exercitării dreptului de preemțiune al statului român, prin Ministerul Culturii și cultelor, pentru monumentele istorice clasate în grupa A, sau prin serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii și Cultelor, pentru monumentele istorice clasate în grupa B, ori al unităților administrativ-teritoriale, după caz, potrivit prezentei legi, sub sancțiunea nulității absolute a vânzării.
Dispozițiile Legii nr.422/2001 se completează cu dispozițiile art.1730 ș.u. Codului civil din 2009 numai în ce privește preemțiunea instituită prin lege, în aplicarea dispozițiilor art.123 alin.1 din Legea nr.71/2011 și ale art.6 alin.6 din Codul civil din 2009, fiind puse în discuție efectele viitoare ale unei situații juridice născute anterior 01.10.2011 ce privește regimul bunurilor.
Dispozițiile art.1730 ș.u. Codul civil din 2009 sub aspectul preemțiunii convenționale nu sunt aplicabile speței raportat la art.123 alin.2 din Legea nr. 71/2011, care instituie condiția încheierii convenției constitutive a dreptului de preemțiune după . Codului civil din 2009, în cauză reclamanta nefăcând vorbire de o convenție a părților prin care s-a instituit dreptul de preemțiune și datată ulterior datei de 01.10.2011. Astfel, în ce privește natura convențională, urmează a analiza dispozițiile Codului civil de la 1864 sub aspectul pactului de preferință, ca fiind izvorul unui drept convențional de preferință în condiții și la preț egal.
Dreptul de preemțiune legal presupune verificarea îndeplinirii condiției instituirii sale prin lege, în mod imperativ, absolut, opozabil erga omnes.
A constatat judecătoria că, din articolul precizat și articolele subsecvente ale Legii speciale nr. 422/2011 și din dispozițiile art. 1294 C.civ., respectiv 1730 ș.u. C.civ., nu rezultă că legiuitorul a instituit un drept legal de preemțiune la cumpărare pentru titularul promisiunii de vânzare cumpărare sau în favoarea coproprietarului dacă imobilul se caracterizează tehnic prin unicitatea spațiului cu destinație de locuință pentru conservarea monumentului istoric.
Reținând că promitentul-vânzător al imobilului-apartament a dobândit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr.112/1995, instanța a reținut că nici dispozițiile speciale ale Legii nr.112/1995 și nici dispozițiile Legii nr.10/2001 nu instituie în favoarea coproprietarilor un drept legal de preemțiune.
Prin Legea nr. 10/2001 s-a instituit un drept de preemțiune în condițiile art. 17 alin.1 pentru locatarii imobilelor cu destinația specială din anexa nr.2 lit.a și lit. B pct.1 la lege, în condițiile art.19 alin.3, pentru situația noilor corpuri adăugate formei inițiale și în condițiile art.42 alin.2 și 3, pentru situația imobilelor nerestituite persoanelor îndreptățite, cazuri care însă nu sunt aplicabile speței, neregăsindu-ne în ipoteza de reglementare a acestor norme juridice.
Din promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare încheiată între numiții D. M. și Gold N. G. nu rezultă nici existența unui pact de preferință în ce privește celelalte unități locative din imobil în favoarea reclamantei din prezenta cauză.
În lipsa dreptului legal de preemțiune în favoarea reclamantei și în lipsa unui pact de preferință de natură contractuală, instanța a reținut ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect constatarea unui drept de preemțiune al reclamantei la cumpărarea celorlalte unități locative din imobil.
Concluziile raportului de expertiză extrajudiciară efectuat de expert tehnic M. V. stabilește o situație de fapt, aceea că imobilul-construcție este caracterizat de unicitatea spațiului cu destinație de locuință, care însă nu dă naștere unui drept de preemțiune legal, atâta timp cât lămuririle expertului pe o situație de fapt au doar valoare probatorie, neputându-se substitui legiuitorului în a reglementa un caz distinct de constituire a unui drept de preemțiune. Dezlegarea cauzei depinde de existența unui drept instituit prin lege, iar în lipsa normei juridice prin care să se fi constituit dreptul nu există dreptul material alegat.
Pentru aceste considerente, raportat la art. 4 alin. 4 din legea nr. 422/2011, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect constatarea unui drept legal de preemțiune al reclamantei la cumpărarea imobilului.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta N. E. (cesionară a drepturilor litigioase, în legătura cu acest dosar, ale reclamantului Gold N. G.), solicitând schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul pronunțării unei hotărâri prin care sa se constate în favoarea sa un drept de preempțiune subsecvent celui legal (deținut de Statul Român prin Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și autoritățile publice locale), în a dobândi prin vânzare-cumpărare celelalte apartamente situate în imobilul de la adresa Piața Romană nr. l, sector l, București.
În motivarea cererii, apelanta a arătat că atât reclamantul inițial (Gold N. G.) cât și cesionara, în calitate de cumpărător al drepturilor litigioase ale acestuia, s-au văzut în imposibilitatea de a fructifica antecontractul de vânzare-cumpărare și au fost practic constrânși sa nu timbreze acțiunile formulate, motivat de faptul că, în absenta răspunsului entităților titulare ale dreptului legal de preempțiune, nu ar putea obține o hotărâre care sa țină loc de act autentic, consfințind astfel învoiala părților. Pentru corecta edificare a instanței de apel, pe calea acțiunii formulate în dosarul_, astfel cum aceasta a fost ulterior precizată, nu s-a urmărit infirmarea dreptului legal de preemțiune aparținând statului sau autorităților publice, ci, obținerea, în baza probatorului administrat, constatarea (instituirea) unui drept propriu de preempțiune subsecvent titularilor dreptului de preempțiune legal. Din perspectiva celor expuse, apreciază nefondata soluția instanței de fond care, în a soluționa acțiunea precizata a căutat sa identifice o normă legală care să consfințească dreptul de preempțiune al apelantei. Evident că, dacă un astfel de drept ar fi izvorât „ex lege”, apelanta nu ar fi fost interesată în promovarea unei acțiuni prin care să se constate existența acestuia. Pe de altă parte, deși instanța a apreciat că nu exista un pact de preferință de natura contractuală privind dreptul de preempțiune al apelantei în a dobândi celelalte unități locative din imobil, consideră că aprecierea este rezultatul unei analize ușor superficiale și nefundamentate solid juridic.
Pactul de preferință și promisiunea de vânzare sunt instituții distincte, însă cu multiple trăsături comune. Astfel, în vreme ce în primul caz proprietarul se obligă să acorde preferință la vânzare beneficiarului dacă se va hotărî în acest sens, în cel de-al doilea (al promisiunii) proprietarul se obligă chiar să vândă, în speța dedusă judecății fiind determinat inclusiv prețul și executate de cedentul drepturilor litigioase o parte a obligațiilor asumate.
Apartamentul intimaților Anghelinis nu reprezintă în sine o unitate locativă distinctă, acesta neavând dependințe proprii. Practic, intimații Anghelinis exploatează în comun cu ceilalți proprietari din imobil unica baie și unicul WC existente în imobil. Nu vorbim așadar de existenta unor părți comune convenționale, specifice imobilelor de tip . de existența unei coproprietăți forțate asupra unor părți comune menite a asigura minimul confort urban. Mai mult, decât atât, pentru ca intimații Anghelinis sa poată vinde apartamentul lor (impropriu denumit astfel), au neapărată nevoie de acordul apelantei, care deține din dependințele folosite de aceștia o cota de aproape 65%.
Instanța de fond nu a avut în vedere scopul urmărit de apelantă și care converge cu cel al legiuitorului în materia instituirii unui drept de preempțiune între coproprietari. Astfel, legislația în vigoare acordă reglementare (este drept ca oarecum insuficientă sau lacunară) dreptului de preempțiune, tocmai pornind de la ideea ca fracționarea unui bun implică diminuarea valorii sale economice și de piață, cauzând prejudicierea proprietarului. În urma abrogării Legii 54/1998, dreptul de preempțiune nu mai are o reglementare expresă doar în materia proprietății terenurilor situate în extravilan, ci acest drept urmează să se aplice, în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, și în materia chiriașilor, coproprietarilor, domeniului silvic și asociaților unei societăți comerciale. Scopul urmărit de legiuitor pentru acordarea dreptului de preempțiune în cazul coproprietarilor tinde la realizarea unei unități de sine stătătoare a proprietății, ceea ce duce la o mai buna folosință, la o mai bună îngrijire și la o mai bună punere în valoare a bunurilor asupra cărora se exercită dreptul de proprietate. Deși instanța de fond a reținut concluziile expertului Meita V. dintr-o expertiza judiciară derulata într-o altă cauză, concluzii care demonstrau unitatea funcțională, unicitatea imobilului din Piața Romană nr. l și imposibilitatea exploatării sale optime în comun, precum și clasificarea imobilului ca monument istoric, în mod neîntemeiat, a ignorat noțiunea și scopul juridic al dreptului de preempțiune și a respins acțiunea apelantei.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 și următoarele C.pr.civilă, precum și celelalte dispoziții invocate în apel.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul pârât Ministerul Culturii a solicitat respingerea apelului ca nefondat și menținerea în parte a sentinței civile apelate ca fiind temeinică și legală. A reiterat excepția lipsei calității procesual pasive față de pretențiile din cererea de chemare în judecată.
Prin decizia civilă nr.894A/25.09.2013, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins apelul ca nefondat.
A reținut tribunalul în primul rând principiile care guvernează judecata unui apel, respectiv împrejurarea că acesta este o cale de atac ordinară, de reformare, devolutivă. Obiectul unui apel îl constituie întotdeauna o hotărâre judecătorească, ceea ce înseamnă ca apelantul are obligația de a indica motivele de critică față de modul în care s-a desfășurat prima judecată, precum și față de considerentele reținute de judecătorul fondului. O expunere de motive identică în conținut cu cererea de chemare în judecata sau cererea modificatoare formulate la judecata în primă instanță nu răspunde cerințelor prevăzute de legiuitor în dispozițiile art.287 pct.3 C.proc.civ. Totuși, față de prevederile art.295 alin.1 C.proc.civ, tribunalul a procedat la analizarea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, dar in limitele cererii de apel.
Astfel, examinând calea de atac promovată de reclamanta, s-a constatat că este criticată soluția pronunțată de prima instanță în ceea ce privește capătul de cerere privind instituirea în favoarea sa a unui drept de preemțiune subsecvent celui al statului. Confirmând hotărârea instanței fondului cu privire la acest aspect, tribunalul a statuat că în cauza de față, contrar opiniei apelantei, ceea ce trebuie dezlegat este o problemă de drept. Este salutară cercetarea doctrinara făcută de apelanta în ceea ce privește distincția dintre pactul de preferință și promisiunea de vânzare, însă fără vreo legătură cu împrejurările cauzei. Într-adevăr, pactul de preferință reprezintă promisiunea unilaterală a promitentului că, în cazul în care va vinde, va acorda preferință, la preț egal beneficiarului promisiunii. Adică este promisiunea afectată de o condiție simplă potestativă din partea celui care se obligă. În ceea ce privește promisiunea de vânzare, din modul în care este redactată expunerea apelantei, a dedus tribunalul că are în vedere promisiunea bilaterală, denumită și antecontractul de vânzare-cumpărare, care nu se confundă cu pactul de opțiune (promisiunea unilaterală), creație jurisprudențială preluata în Noul Cod Civil, art.1668, care presupune că promitentul se obligă față de beneficiarul promisiunii să vândă un bun, dacă acesta din urmă își manifestă intenția de a cumpăra, de regulă într-un anumit termen.
A reținut instanța de apel că niciuna dintre aceste instituții nu se confundă cu dreptul de preemțiune și nici nu se determină una pe cealaltă, contrar opiniei apelantei. În acest sens, s-a reținut că dreptul de preemțiune, care în prezent se bucură de o reglementare în legea fundamentală civila, reprezintă posibilitatea cumpărătorului, instituită de lege sau convențional, de a achiziționa un bun de la vânzător, având prioritate față de orice alt cumpărător. În esență, dreptul de preemțiune reprezintă o restrângere a principiului libertății contractului prevăzut de art.969 alin.1 C.civ, respectiv art.1169 N.C.civ, în sensul că libertatea de a contracta a părților este limitată de existența unui drept de preemțiune, dată fiind obligația vânzătorului de a respecta dreptul preemtorului. Așadar, de principiu părțile sunt libere să contracteze cu cine doresc și în ce condiții aleg, însă în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri, iar contractul astfel încheiat reprezintă legea părților, acestea fiind obligate să îl respecte întocmai ca orice act normativ emis de puterea legiuitoare ori executivă.
În cauza de față, este unanim admis că reclamanta nu este beneficiara unui drept de preemțiune legal. Rămâne sa fie cercetat daca este util a se impune o astfel de sarcina pârâților, fiind evident că apelanta nu are calitatea de preemtor nici pe cale convențională. A reținut tribunalul că noua reglementare recunoaște posibilitatea instituirii dreptului de preemțiune prin contract (art.1730 alin.1 N.C.civ), însă neexistând o asemenea stipulație convențională, a apreciat că eventualului vânzător nu i se poate suplini consimțământul în sensul recunoașterii în favoarea unui terț a unei astfel de preferințe. Fiind o limitare a libertății contractuale, aceasta trebuie prevăzută în mod expres. Or, legiuitorul civil nu a inserat o asemenea posibilitate nici în codul civil din anul 1864 si nici în noul cod civil.
S-a mai reținut că susținerile apelantei privind unicitatea imobilului în discuție și imposibilitatea exploatării sale optime în comun de mai mulți coproprietari sunt lipsite de temeinicie față de problema de drept supusă dezbaterii. Impunerea unui drept de preemțiune pe seama unui proprietar, fără acordul acestuia, ar echivala cu o nesocotire a principiului libertății contractuale, ceea ce, în opinia instanței, reprezintă o sarcină prea excesivă, fără o justificare legală. Limitele principiului libertății actelor juridice sunt trasate de normele imperative și de morală. Or, reclamanta nu a putut justifica necesitatea impunerii unei asemenea limite eventualilor vânzători - pârâții Anghelinis.
S-a mai reținut că sancțiunea în cazul nerespectării obligațiilor decurgând din antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr 1413/24.10.2000 (având natura a unei promisiuni bilaterale de vânzare), neputându-se situa în afara legii, va fi cea specifică și reglementată de părți ori de dreptul comun aplicabil în materie, astfel că, în considerarea obligațiilor personale asumate de părți și autorii lor în actul juridic menționat, nu poate fi impusă o nouă sarcină unuia dintre contractanți.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta N. E., solicitând modificarea deciziei atacate, in sensul admiterii apelului, cu consecința schimbării în parte a sentinței pronunțate de instanța fondului, în sensul pronunțării unei hotărâri prin care să se constate (să se instituie) în favoarea apelantei-reclamante un drept de preempțiune subsecvent celui legal (deținut de Statul Român prin Ministerul Culturii si Patrimoniului Național și autoritățile publice locale), în a dobândi prin vânzare-cumpărare celelalte apartamente situate în imobilul de la adresa Piața Romană nr. 1, sector 1, București.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a IX-a Civilă pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 02.12.2013 sub nr._ .
1. În dezvoltarea motivelor de critică, recurenta-reclamantă a invocat prevederile art. 304 pct.7 Cod proc.civ., arătând că instanța de apel a reținut în mod corect (ultimul alineat al paginii nr. 9) ca reclamanta nu este beneficiara unui drept de preempțiune legal, pentru ca ulterior să respingă apelul său cu argumentația că, în absenta unei reglementari legale un astfel de drept nu ar putea fi instituit pe cale judecătorească.
Apreciază recurenta drept contradictorie motivarea instanței, care, în opinia sa trebuia să cerceteze utilitatea practică a instituirii unui drept de preempțiune și nu să verifice dacă un astfel de drept are deja dată o reglementare legală. Așa cum a arătat chiar și în declarația de apel, dacă reclamantei legea însăși i-ar fi recunoscut un drept de preempțiune, nu ar fi avut interes în promovarea acțiunii în constatare.
Pe de altă parte însă, soluția instanței de apel este criticabilă și din perspectiva dispozițiilor art.3 C.Civ., care statuează că „judecătorul care va refuză de a judeca, sub cuvânt ca legea nu prevede, sau ca este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate”. Altfel spus, judecătorul nu va putea respinge o acțiune (sau sa mențină o astfel de soluție în apel), motivat de faptul că dreptul a cărui instituire/constatare s-a cerut nu are o reglementare expresă legală. El este chemat să dea o soluție de admitere sau respingere a acțiunii prin raportare la împrejurările concrete ale speței și nu ca efect al simplei cercetări în ce privește existența dreptului în lege.
2. Într-o critică întemeiată în drept pe dispozițiile art.304 pct.8 Cod proc.civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a interpret greșita actul juridic dedus judecății când a apreciat că prin instituirea unui drept de preempțiune în favoarea sa, potențialilor vânzători li se impune practic cumpărătorul și că astfel se aduce atingere principiului libertății contractuale, deoarece un drept de preempțiune recunoscut sau instituit în favoarea unei persoane nu impune cumpărătorul. Un astfel de drept presupune doar ca, în ipoteza în care va dori să vândă, un coproprietar din imobilul situat în Piața Romană nr. 1 va fi obligat să acorde preferința recurentei care deține o cotă majoritară din imobil și din dependințele comune. Dreptul de preempțiune însă urmează a fi exercitat în condiții de egalitate, adică potențialul vânzător nu va fi obligat să-i vândă, decât dacă oferă aceleași condiții pe care i le oferă un terț. Spre exemplu, dacă potențialul vânzător identifica un terț cumpărător care îi oferă un anumit preț, el nu va putea fi obligat să vândă reclamantei la un preț mai mic. Iată așadar că instituirea unui drept de preemptiune nu încalcă libertatea de a contracta și nici nu impune cumpărătorul.
Pe de altă parte, referirile instanței de apel la antecontractul de vânzare-cumpărare exced pricinii. Instanța de apel a înțeles greșit ca recurenta invocă un drept de preempțiune izvorât din acesta, în condițiile în care a cerut să se instituie un astfel de drept în favoarea motivat de unicitatea locativă a imobilului.
3. Într-o critică ce valorifică prevederile art.304 pct.9 Cod proc.civ., recurenta-reclamantă arată că apreciază hotărârea pronunțată ca fiind rezultatul greșitei aplicări a dispozițiilor art. 111 Cod proc.civ., precum și a art. 3 C.Civ. și ca instanța trebuia să dea o dezlegare pricinii prin raportare la aspectele concrete ale acesteia și nu strict prin verificarea existenței unei reglementări exprese a unui drept de preempțiune care să opereze în favoarea sa.
Ministerul Culturii, în calitate de reprezentant al intimatului-pârât S. R., a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii de recurs ca nefondată.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, mai sus expuse, încadrate de aceasta în prevederile art.304 pct.7, 8 și 9 Cod proc.civ., curtea constată că recursul este nefondat.
1. Astfel, în mod greșit susține recurenta că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii constând în a reține concomitent că nu există reglementat în beneficiul reclamantei un drept legal de preemțiune și că în absența unei reglementări legale un asemenea drept nu poate fi instituit de instanță.
Or, tocmai aceasta este esența argumentării de către instanța de apel a soluției luate: că, atât timp cât dreptul de preemțiune reprezintă o limitare a dreptului de proprietate, el trebuie să fie expres prevăzut de lege, în absența unei astfel de reglementări neputând fi instituit de instanță.
Aceasta întrucât, față de principiul libertății actelor juridice în materie civilă, instituirea unui drept de preemțiune constituie, indubitabil, o limitare a libertății recunoscute de lege.
Contrar susținerii recurentei reclamante (dezvoltată în cadrul celui de-al doilea motiv de recurs), existența unui drept de preemțiune constituie o limitare a libertății persoanei de a dispune de bunul proprietatea sa prin încheierea unui act juridic.
Câtă vreme la preț egal proprietarul este ținut a vinde titularului dreptului de preemțiune, fără ca vânzătorul să poată alege liber persoana cumpărătorului, nu se poate afirma că instituția preemțiunii nu limitează atributul proprietății care este dispoziția, un contract de vânzare către un terț putând avea o cauză complexă, inclusiv de sorginte subiectivă, care nu va putea fi respectată de vânzător, obligat a vinde celui pe care legea îl instituie drept preemtor.
În aceste coordonate, în care preemțiunea reprezintă o limitare a dreptului de proprietate, rezultă și corectitudinea raționamentului instanței de apel, în sensul că orice excepție de la regulă (libertatea contractuală) trebuie să fie expres și limitativ prevăzută de lege, noua reglementare civilă acceptând și ca această excepție să izvorască din convenție, însă ambele stipulații lipsesc în speță.
De aceea, este nefondată critica în sensul unei motivări contradictorii.
În cadrul aceluiași motiv de recurs a susținut recurenta că instanța de apel se face vinovată de denegare de dreptate, în sensul art.3 Cod Civil, în opinia sa tribunalul fiind ținut, odată ce a constatat că nu există o reglementare în lege a dreptului dedus judecății, să dispună instituirea sa.
Or, după cum s-a arătat deja, în materia limitărilor aduse dreptului de proprietate nu se poate dispune pe cale judecătorească instituirea unor excepții care nu sunt prevăzute de lege sau convenție, astfel că instanța de apel nu a refuzat a judeca, ci, dimpotrivă, a constatat că dreptul pretins de reclamantă nu există și a respins apelul ca neîntemeiat.
Recurenta-reclamantă întemeiază această critică pe o interpretare a art.3 cod civil în sensul că, de plano, orice drept poate fi instituit judecătorește, chiar dacă nu este reglementat, ceea ce nu poate fi primit.
2. Critica întemeiată pe dispozițiile art.304 pct.8 Cod proc.civ. nu valorifică în realitate o greșită interpretare a actului juridic dedus judecății, argumentele recurentei privind de fapt, cum s-a arătat, calificarea dreptului de preemțiune ca nefiind de fapt o limitare a dreptului de proprietate.
Or, nicio susținere din cadrul acestui motiv de recurs nu poate fi încadrat în prevederile art.304 pct.8 Cod proc.civ., deoarece argumentația expusă de recurentă nu are legătură cu un act juridic dedus judecății.
Nici susținerea în sensul că în mod greșit a examinat instanța de apel efectele antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă cu pârâții nu se califică drept motivul de recurs în discuție, aceasta putând fi, cel mult, o chestiune care atrage aplicarea art.304 pct.7 Cod proc.civ.
Chiar și așa, curtea constată că analiza instanței de apel a tins la verificarea tuturor circumstanțelor speței, de vreme ce s-a reținut că preemțiunea poate fi instituită și convențional (sub imperiul noii reglementări civile), pentru a se stabili corect dacă acest drept există sau nu în patrimoniul recurentei reclamante.
În aceste coordonate, și cea de-a doua critică este neîntemeiată.
3. În ultimul motiv de recurs, recurenta-reclamantă reiterează pretinsa încălcare a art.3 Cod Civil, dezlegată în cele ce preced, precum și a prevederilor art.111 Cod proc.civ., fără însă a argumenta în ce mod au fost încălcate cele din urmă dispoziții.
Legat de acest aspect, curtea observă, pe de o parte, ambiguitatea demersului recurentei-reclamante, care (inclusiv în cererea de recurs) a solicitat atât constatarea, cât și instituirea unui drept de preemțiune la cumpărarea imobilului proprietatea pârâților Angheliniș.
Or, o acțiune în constatare întemeiată pe art.111 Cod proc.civ. nu ar fi putut fi primită în prezența unei acțiuni în realizare, cum este cea având ca obiect solicitarea de instituire a dreptului pretins.
Chiar și așa, nu rezultă din argumentația acestui motiv de recurs în ce mod a încălcat instanța de apel art.111 Cod proc.civ., curtea observând că decizia recurată nu cuprinde în considerente nicio referire la aplicarea amintitelor prevederi, chestiunea fiind tratată de doar de prima instanță.
Or, în condițiile în care aspectul aplicării art.111 Cod proc.civ. nu a făcut obiectul discuției în apel, el nu se poate constitui nici în motiv de recurs, și această critică urmând a fi găsită nefondată.
Pentru toate aceste motive, în temeiul art.312 Cod proc.civ., curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă N. E., cu domiciliul în București, Piața Romană nr.1, sectorul 1, împotriva decizia civile nr.894/25.09.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți ANGHELINIȘ I. și ANGHELINIȘ O., ambii cu domiciliul în București. Piața Romană nr.1, etaj 1, ., S. R. prin MINISTERUL CULTURII, cu sediul în București. ., sectorul 3, P. M. BUCUREȘTI prin PRIMAR GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291-293, sectorul 6, și ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 06.02.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. R. I. C. A. P.
D. B.
GREFIER
C. I. Ș.
Red./thred.IRD
2 ex./24.10.2014
Tribunalul București – Secția a V-a Civilă – judecători C. L. B. și L. RElena P.
Judecătoria S. 1 București - judecător L. Garabei
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 281/2014. Curtea de Apel... | Expropriere. Decizia nr. 254/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
