Legea 10/2001. Decizia nr. 1661/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1661/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-11-2014 în dosarul nr. 6140/3/2012
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 1661 R
Ședința publică de la 04.11.2014
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE – DORINA ZECA
JUDECĂTOR – D. F. G.
JUDECĂTOR – DANIELA LAURA MORARU
GREFIER – S. V.
……………………
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții reclamanți . SA, V. E., B. C. F., R. L., V. M. și de recurentul-pârât M. București prin P. G., împotriva sentinței civile nr. 759/25.06.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._, având ca obiect „Legea 10/2001”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurenții reclamanți V. E., B. C. F., R. L., V. M. reprezentați de avocat Toia P., cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind intimata-reclamantă . SA și recurentul-pârât M. București prin P. G..
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Apărătorul recurenților-reclamanți V. E., B. C. F., R. L., V. M. arată că nu mai are alte cereri de formulat.
Având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Apărătorul recurenților-reclamanți V. E., B. C. F., R. L., V. M. solicită admiterea recursului propriu, casarea sentinței recurate și trimiterea dosarului spre rejudecare pentru introducerea în cauză forțată a cumpărătorilor celor două spații, care au făcut obiectul contractelor de vânzare cumpărare și pentru a fi pusă în discuție nulitatea absolută a celor două contracte, în raport de dispozițiile art. 20 alin. 1 Legii nr. 10/2001, atât în forma inițială, cum era în vigoare la momentul încheierii contractului în anul 2004. Arată că ambele dispoziții legale prevăd că orice cerere de cumpărare sau de înstrăinare a unor spații care fac obiectul unor notificări formulate în baza Legii nr. 10/2001 sunt indisponibilizate până la momentul soluționării notificării.
Apreciază că, chiar dacă nu a fost formulată o cerere expres de către reclamanți prin care să invoce această nulitate, instanța trebuia să dea eficiență dispozițiilor imperative, urmând a se avea în vederea art. 7 din Legea nr. 10/2001, care prevede că imobilele preluate abuziv, care fac obiectul acestei legi reparatorii se restituie în natură și doar dacă nu este posibil se restituie în echivalent. Solicită a se avea în vedere dispozițiile art. 21 alin. 5 care dispune că orice înstrăinare care afectează aceste imobile care fac obiectul unor notificări nesoluționate este nulă de drept.
Consideră că se impune casarea sentinței cu trimitere spre rejudecare pentru a se pune în discuția părților introducerea forțată în cauză a cumpărătorilor celor două spații.
Precizează că susține motivele de recurs formulate de reclamanta . SA prin care se solicită a se lua act de tranzacția încheiată între recurenții reclamanți persoane fizice și . SA, în sensul de a constata că a fost desființată convenția părților referitor la contractul de cesiune care a fost avut în vedere de instanța de fond.
Cu privire la recursul M. București prin P. G. solicită respingerea acestuia. Apreciază că motivele invocate nu sunt întemeiate. Critica privind transmiterea dosarului aferent notificării către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor este neîntemeiată, în raport de dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 165/2013. Apreciază că nici critica privind soluționarea notificării de către instanță nu este întemeiată, pentru că instanța a soluționat o contestație împotriva refuzului de soluționare a notificării.
Referitor la critica privind acordarea cheltuielilor de judecată, arată că acestea sunt acordate în mod legal.
Cu cheltuieli de judecată. Depune la dosar note scrise.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._ , la data de 29.02.2012, reclamanții V. I., B. C.-F., R. L. și S.C. R. G. Invest S.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții M. București prin P. G., P. G. și S. R. prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor (CCSD), ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună; soluționarea pe fond a notificării nr. 1652/28.09.2001 privind imobilul situat în București, ., sector 5 (actuala . teren în suprafață de 465 mp și construcție în suprafață de 327 mp, în conformitate cu Legea nr. 10/2001, în sensul de a dispune restituirea în natură a părții din imobil pentru care nu au fost încheiate contracte de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, dar și de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru partea de imobil ce nu poate fi restituită în natură, la valoarea de piață de la momentul soluționării, stabilită prin expertiză efectuată pe baza standardelor internaționale de evaluare; obligarea M. București să transmită imediat și direct către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor dosarul aferent notificării nr. 1652/28.09.2001 însoțit de hotărârea judecătorească ce se va pronunța în cauză; obligarea pârâtului S. R. prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor să înregistreze dosarul transmis de M. București; obligarea pârâtul M. București în solidar cu P., la plata unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului cert actual creat datorită refuzului nejustificat de a soluționa notificarea prin emiterea unei dispoziții, despăgubire care se va determina prin expertiză tehnică și care se compune din: a) diferența între valoarea de piață a imobilului de la data la care trebuia soluționată notificarea nr. 1653/28.09.2001, respectiv la 22.03.2011, și valoarea de piață actuală de la momentul soluționării, pentru imobilele imposibil de restituit în natură; b) câștigul nerealizat reprezentând dobânda legală aplicată la suma menționată la pct. a) calculată de la momentul soluționării prezentei cereri și până la momentul transmiterii dosarului către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și obligarea Municipiului București în solidar cu P. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.
În motivarea cererii, s-a arătat că prin notificarea nr. 1652/28.09.2001, transmisă prin executor judecătoresc, înregistrată la Primăria Municipiului București sub nr._, nesoluționată până în prezent, V. I. și B. I. (în prezent decedat), au solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul compus din teren și construcție situat în București, ., sector 5 (actuala . în mod abuziv de către stat.
Terenul situat în București, ., sector 5, în suprafață de aproximativ 560 mp, a fost dobândit de autorul reclamanților N. D. (Doropol, Doropolos) în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov – Secția notariat sub nr. 2189/23.01.1929 și transcris sub nr. 1303/23.01.1929.
În anul 1928 a fost emisă autorizația nr. 230M pe numele autorului reclamanților N. D., prin care s-a aprobat ridicarea unei construcții pe terenul mai sus rubricat, dar cu cedarea suprafeței de 116,86 mp prin expropriere ca urmare a procesului de aliniere. În procesul-verbal de Carte Funciară de la nivelul anului 1942 s-a înscris dreptul de proprietate în persoana autorului D. N. pentru suprafața de teren de 465 mp, suprafață rezultată în urma măsurătorilor precum și două corpuri de clădire.
Autorul reclamanților, D. N. (zis și Doropolos), a decedat în anul 1947, unica moștenitoare a acestuia fiind soția supraviețuitoare, Doropol F., conform certificatului de moștenitor nr. 244/1966. Ulterior, în anul 1982, a decedat și autoarea reclamanților, Doropol F., iar conform certificatului de calitate de moștenitor legal nr. 80/2002, au rămas ca moștenitori V. I., împreună cu B. I., în calitate de nepoți de frate ai defunctei. De asemenea, B. I., titular al notificării nr. 1652/28.09.2001, a decedat la data de 14.06.2009, reclamanții R. (născută B.) L. și B. C.-F., având calitatea de moștenitori ai acestuia în calitate de fiică și fiu, care au preluat toate drepturile conferite de Legea nr. 10/2001. Autorul reclamanților Doropolos N. (N.) a fost una și aceeași persoană cu Doropol N. sau D. N. (N.) și autoarea lor Doropolos F. a fost una și aceeași persoană cu Doropol F. sau D. F., conform declarațiilor de notorietate autentificate sub nr. 3630/2002 și sub nr. 3644/2002, la Biroul notarului public L. C.-C..
Imobilul din . a fost trecut în anexa Decretului nr. 92/1950 la poziția 2120, unde a fost înscrisă în mod greșit și numita Horanis A., aceasta fiind menajera familiei de la acea dată și nu proprietara imobilului, alături de autoarea D. F., care era proprietara imobilului, iar conform Legii nr. 213/1998 preluarea de la o altă persoană decât proprietarul este considerată a fi fără titlu.
Pentru imobilul preluat în mod abuziv de către stat în baza Decretului nr. 92/1950 nu au fost încasate despăgubiri, astfel cum reiese și din declarația pe proprie răspundere autentificată sub nr. 1047/01.07.2010.
Conform adresei nr. 3771/31.03.2009 emisă de . compus din teren în suprafață de 461,19 mp și construcție cu 2 corpuri de clădire A și B, are 5 unități locative din care un apartament a făcut obiectul Legii nr. 112/1995, fiind încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. N6324/21.06.2004, iar pentru celelalte patru apartamente sunt încheiate contracte de închiriere de .>
Aceasta înseamnă că există posibilitatea restituirii în natură doar a părții din imobil pentru care nu au fost încheiate contracte de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, urmând să se acorde măsuri reparatorii prin echivalent pentru partea de imobil ce nu poate fi restituită în natură.
În conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, la data de 19.01.2011 am depus la dosar toate documentele pe care le-a anexat în original sau, după caz, în copie legalizată, prin care am dovedit: calitatea de proprietar a autorilor reclamanților asupra imobilului la momentul preluării abuzive, preluarea abuzivă, continuitatea dreptului de proprietate până la momentul preluării abuzive, situația juridică a imobilului, situația juridică a despăgubirilor, calitatea de moștenitor, solicitând expres pârâtului emiterea Dispoziției în sensul art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.
Pârâtul M. București a refuzat să respecte termenul imperativ de 60 de zile de la data solicitării emiterii dispoziției prevăzut de art. 25 alin. 1 și art. 26 din Legea nr. 10/2001 și a pct. 25 din H.G. 250/2007, și nu a emis dispoziția în termenul de 60 de zile de la data depunerii adresei de solicitare și a declarației că nu mai sunt alte acte de depus, respectiv 22.03.2011. Pârâtul avea obligația înlăuntrul acestui termen să-i fi informat cu privire la situația în care, fundamentarea și emiterea dispoziției cu privire la imobilul în discuție, ar fi fost condiționate de depunerea și a altor probe. Lipsa unei asemenea solicitări reprezintă o confirmare a faptului că dosarul este complet, iar pârâtul era obligat să emită decizia/dispoziția motivată în termenul de 60 de zile.
Potrivit dispozițiilor art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, termenul de 60 de zile în care unitatea deținătoare este obligată să emită decizia/dispoziția motivată, începe să curgă de la data depunerii notificării sau de la data depunerii întregului set de acte doveditoare prevăzute de art. 22 din lege.
Legiuitorul a stabilit două date de referință pentru îndeplinirea acestei obligații, în ideea de a nu prejudicia persoanele îndreptățite care nu au depus întregul material probator odată cu notificarea.
Deși, inițial nu s-a prevăzut nicio altă obligație în sarcina unității deținătoare de a verifica suficiența materialului probator al dreptului de proprietate și a calității de moștenitor, Normele Metodologice aprobate prin HG nr. 498/2003 și ulterior prin HG nr. 250/2007, au instituit pentru unitatea deținătoare, la pct. 25.1, obligația de a comunica în scris celeilalte părți, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.
Sesizarea instanței pentru a tranșa asupra dreptului pretins de către persoane îndreptățite la restituire s-a datorat atitudinii culpabile a primarului care, învestit cu notificare în anul 2001 și cu cererea de emitere a dispoziției formulată la data de 28.09.2010, nu a procedat la soluționarea acesteia, nesocotind flagrant dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, fiind astfel în culpă cu nesoluționarea notificării pe o perioadă care depășește cu mult durata oricărui termen rezonabil.
Lipsa de diligență a primarului ca reprezentant al unității deținătoare creează un raport de solidaritate între unitate și primar, solidaritate care era fundamentată pe dispozițiile art. 1000 alin. 3 din vechiul Cod civil, instituție preluată prin dispozițiile art. 1373 din Noul Cod Civil, precum și în baza art. 16 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
În concluzie, se observă că pârâtul M. București nu a îndeplinit obligația legală de a face, respectiv de a emite dispoziția, prevăzută în art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.
Au arătat că pârâtul M. București le încalcă și dreptul la un proces echitabil, privind soluționarea în termen rezonabil a notificării, principiu consacrat prin art. 6, paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale la care România a devenit parte.
În acest context, se impune ca instanța de judecată să evoce fondul în condițiile prevăzute de art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de acordare de despăgubiri, pronunțând o hotărâre care să țină loc de dispoziție și nu doar să oblige pârâtul la emiterea dispoziției pentru că, în acest caz, ar fi fost obligați și să se reîntoarcă în faza aceleiași proceduri care i-au trimis în fața instanței judecătorești și astfel, s-ar prelungi nejustificat procedura de restituire.
În același timp, trebuie avut în vedere și caracterul reparatoriu al legii speciale și a nu pronunța o hotărâre care să țină loc de dispoziție, ar duce la obstrucționarea persoanelor îndreptățite în redobândirea drepturilor recunoscute de lege, impunându-le sa aștepte în mod nelimitat un răspuns și să fie la discreția unor persoane juridice deloc interesate în a acorda măsuri reparatorii.
Acest punct de vedere l-a exprimat și Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, prin Decizia nr. XX/19 martie 2007, prin care a fost admis recursul în interesul legii, privind aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001.
În conformitate cu dispozițiile art. 10 din legea specială, restituirea în natura este o măsură reparatorie prevalentă față de măsurile reparatorii prin echivalent. Atunci când este imposibil ca imobilul să fie restituit în natură, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent, astfel cum este stipulat de art. 1 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, constând fie în compensare cu alte bunuri sau servicii, fie în despăgubiri cu acordul persoanei îndreptățite. Cuantumul măsurilor reparatorii se va stabili în funcție de valoarea de piață a imobilului la momentul soluționării notificării, potrivit standardelor internaționale de evaluare, conform art. 10 și 11 din Legea nr. 10/2001 și a H.G. nr. 250/2007 privind aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Astfel, potrivit prevederilor art. 10 alin. 8 și 9 și art. 11 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, valoarea terenurilor și a construcțiilor expropriate și demolate „se stabilește potrivit valorii de piață de la data soluționării notificării, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare”.
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001, Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, art. 1 din Primul Protocol adițional Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 6 paragraful 1, art. 25 din Convenție, Decizia nr. XX a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Decizia nr. 33/2008 a Înalta Curte de Casație și Justiție, art. 16, Cap. V din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, art. 1073 din vechiul Cod civil, art. 1523 alin. 2 lit. a, art. 1373 Cod civil, și celelalte acte normative menționate în cuprinsul cererii.
În dovedirea acțiunii, au fost depuse la dosar notificarea nr. 1652/28.09.2001; actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2189/23.01.1929 de Tribunalul Ilfov – Secția Notariat, însoțit de planul de situație; adresa nr. C4190/09.09.2008 emisă de Arhivele Naționale – Direcția Municipiului București, însoțită de copie de pe Procesul-verbal de Carte Funciară nr._/1940 și Partea I-a, Partea a II-a emise de Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare în București; adresa nr. C4191/09.09.2008 emisă de Arhivele Naționale – Direcția Municipiului București, însoțită de copie de pe Planul cadastral scara 1:500 din anul 1940 și verificat în anul 1946; certificatul de moștenitor nr. 244/1966 întocmit după defunctul Doropolos N. la Notariatul de Stat al Raionului V.I.Lenin, din arhiva Camerei Notarilor Publici București; certificatul de calitate de moștenitor legal nr. 80/2002, întocmit după defuncta Doropol F., la Biroul Notarului Public L. C. C.; certificatul de moștenitor succesiv nr. 109/2009, întocmit după defuncții B. V. și B. I.; adresa nr. 3621/_/25.08.2008 emisă de Primăria Municipiului București, Direcția Administrație Publică, Serviciul Arhivă Acte Administrative, însoțită de autorizația de construcție nr. 230M/20.07.1928; adresa nr._ din 05.12.2008 emisă de Direcția Impozite și Taxe Locale Sector 5; adresa nr. 20D/1257/C.Z./A emisă de Secretariatul G. al Guvernului, însoțită de Decretul nr. 92/1950 cu anexa pentru București, la poziția nr. 2120; declarația pe proprie răspundere autentificată sub nr. 1047/01.10.2010, la Societatea Civilă de Notari Publici „V. și asociații”; adresa nr._/19._ emisă de Administrația Fondului Imobiliar; adresa nr. 3771/31.03.2009 emisă de S.C. Cotroceni S.A., însoțită de copii de pe fișele locative aflate la mapa imobilului; adresa nr. 2999/15.08.2008 emisă de . nr._/17.09.2009, prin care Administrația Fondului Imobiliar a transmis către Primăria Municipiului București, contractul de vânzare-cumpărare nr. N/6324/21.06.2001; contractele de închiriere încheiate în baza Legii nr. 112/1995 de către S.C. Cotroceni S.A. pentru imobilul din .; adresa nr._/_ din 11.12.2008 emisă de Primăria Municipiului București, Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală; adresa nr._/_ din 27.02.2009 emisă de Primăria Municipiului București, Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală, Serviciul Nomenclatură Urbană; declarația autentificată sub nr. 2437/08.10.2009 la Biroul Notarilor Publici Asociați „R. D., M. P. și A. P.”; declarație de notorietate autentificată sub nr. 3630/10.09.2002; declarație de notorietate autentificată sub nr. 3644/11.09.2002; expertiza tehnică extrajudiciară întocmită de expert tehnic judiciar D. M. A. la data de 05.10.2010; planuri vechi și noi scara 1:500 și 1:2000 privind imobilul situat în București, ., sector 5; cererea de emitere a dispoziției înregistrată sub nr._/28.09.2010; contractul de cesiune autentificat sub nr. 70/23.01.2012; contractul de mandat autentificat sub nr. 68/23.01.2012.
Reclamanții V. E., V. M., B. C.-F., R. L. și S.C. R. G. Invest S.A., a depus la dosar, în temeiul dispozițiilor art. 132 Cod procedură civilă, cerere precizatoare, completatoare și modificatoare a cererii de chemare în judecată, în sensul că: solicită a se lua act că nu mai stăruie în soluționarea capătului al treilea al cererii de chemare în judecată, S. R., prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor urmând a fi scos din cauză. Prin urmare, renunță și la judecarea cererii în contradictoriu cu această pârâtă.
De asemenea, au arătat că înțeleg să-și completeze capătul 2 din cererea de chemare în judecată, în sensul că solicită, în subsidiar, în situația în care se va aprecia că, față de soluționarea pe cale judecătorească a notificării, sunt totuși aplicabile dispozițiile art. 16 alin. 2 ind. 1 din Legea nr. 247/2005, solicită obligarea pârâtului M. București să transmită dosarul către Prefectura Municipiului București, în vederea centralizării și continuării procedurii administrative.
Totodată, au arătat că își modifică capătul din cererea principală în sensul că solicită obligarea pârâtului M. București, la plata unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului cert actual creat datorită refuzului nejustificat de a soluționa notificarea prin emiterea unei dispoziții, despăgubire care se va determina prin expertiză tehnică și care se compune din prejudiciu efectiv reprezentat de lipsa de folosință a imobilului ce poate fi restituit în natură.
La termenul din data de 11.12.2013, reclamanții persoane fizice au arătat că S.C. R. Group Invest S.A. nu mai are calitatea de reclamantă ca urmare a desființării contractului de cesiune de creanță pentru cota de 25 %, cotă care reintră în patrimoniul cedenților, potrivit tranzacției autentificate sub nr. 2188/28.11.2013 de BNP R. C. M..
Prin sentința civilă nr. 759 din 25.06.2014, Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată formulată de reclamanții V. E., V. M., B. C.-F., R. L. și S.C. R. G. Invest S.A., în contradictoriu cu pârâtul M. București, prin P. G., a obligat pârâtul la emiterea în favoarea reclamanților a unei dispoziții motivate privind propunerea de acordare de măsuri compensatorii sub formă de puncte, în condițiile Legii nr. 165/2013, pentru imobilul situat în București .. M.) nr. 72, sector 5, ce a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 respectiv, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 8438 din 09.03.2011, imobil compus din construcție în suprafață utilă de 53,79 mp și 68,36 mp teren situat sub construcție și prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 6324/21.06.2004, imobil compus din construcție în suprafață utilă de 26,10 mp și 33,17 mp teren situat sub construcție. Totodată, a obligat pârâtul să emită dispoziție de restituire în natură în favoarea reclamanților pentru imobilul situat în București, .. M.) nr. 72, sector 5, compus din teren în suprafață de 336,59 mp și construcții edificate pe acesta, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză topografică completat, întocmit de expert ing. A. M. și să predea Secretariatului Comisiei Naționale deciziile care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentație care a stat la baza emiterii acestora și documentele care atestă situația juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, potrivit dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 165/2013. De asemenea, a respins, ca neîntemeiată, pentru rest cererea de chemare în judecat și a obligat pârâtul M. București la plata către reclamanți a sumei de 2.700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, analizând cererea reclamanților, astfel cum a fost precizată, în raport de motivele invocate și de probele administrate, tribunalul a reținut următoarele:
La data de 02.10.2001 reclamantul V. I. și numitul B. I. (în prezent decedat) au formulat notificarea înregistrată sub nr. 1652/2001 la B.E.J. V. P. (filele 120 și 121) solicitând restituirea în natură a imobilului din București, fostă . (., compus din teren și construcție.
S-a constatat că, deși notificatorii au depus la dosarul întocmit pe baza notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 toate actele necesare pentru soluționarea notificării, nici până în prezent aceasta nu a fost soluționată. În aceste condiții, tribunalul a apreciat, în conformitate cu interpretarea dată art. 26 din Legea nr. 10/2001 și Deciziei nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, că reclamanții sunt îndreptățiți să solicite tribunalului soluționarea pe fond a notificării, tribunalul a analizat notificarea formulată sub toate aspectele.
Imobilul teren în suprafață de 560 mp ce formează obiectul notificării a fost dobândit prin actul de vânzare autentificat sub nr. 2189/23.01.1929 la Tribunalul Ilfov – Secția Notariat și transcris sub nr. 1303/23.01.1929 de numitul N. D. (filele 122-126).
În anul 1023, numitul N. D. a obținut autorizația de construire pe terenul anterior menționat (filele 131-136), fiind expropriată suprafața de 124,50 mp ca urmare a procesului de aliniere.
Prin procesul-verbal din data de 4 iulie 1942 întocmit de Comisiunea pentru Înființarea Cărților Funciare București (filele 127-129) s-a înscris dreptul de proprietate al numitului N. D. pentru imobilul situat în ., compus din terenul în suprafață de 465 mp și două corpuri de clădire (corpul I compus din 5 camere la parter și 6 camere la etaj și bucătărie și corpul II compus din 10 camere și 2 magazii de scândură).
Din declarația de notorietate autentificată sub nr. 3630/10.09.2002 de BNP L. C.-Cistina (fila 168) rezultă că numitul D. N. a fost una și aceeași persoană cu Doropol N. sau Doropolos N., iar numita Doropol F. sau Doropolos F. sau D. F. a fost una și aceeași persoană.
Autorul reclamanților, Darapolos N. a decedat la data de 6 aprilie 1947, conform certificatului de moștenitor nr. 244 din 27 aprilie 1966 (filele 158 și 159) unic moștenitor fiind numita Doropol F., în calitate de soție.
Numita Doropol F. a decedat la data de 10 martie 1982, potrivit certificatului de calitate de moștenitor legal nr. 80/10.09.2002 emis de BNP L. C. C. (fila 160), moștenitorii acesteia fiind: reclamantul-notificator V. I. și notificatorul B. I., ambii în calitate de nepoți de frate, cu o cotă de ½ fiecare.
Notificatorul B. I. a decedat la data de 14 iunie 2009, conform certificatului de moștenitor nr. 109 din 08.10.2009, emis de BNP Asociați R. D., M. P. și A. P. (filele 161-164), moștenitorii acestuia fiind reclamanții R. L. și B. C.-F., în calitate de copii, cu o cotă de ½ fiecare.
Potrivit art. 4 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, de prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite.
Din actele depuse la dosarul cauzei (acte de stare civilă, certificate de moștenitor) rezultă că reclamanții au făcut dovada calității de moștenitor după Doropolos N., decedat în data de 6 aprilie 1947.
Imobilul în litigiu a fost preluat de stat în anul 1950 prin Decretul de naționalizare nr. 92/1950, la poziția 2120, pe numele D. N. F. și Horanis A., potrivit adresei nr._/26.05.2011 emisă de Primăria Municipiului București, Direcția Patrimoniu, adresei nr._/_ din 11.12.2008 emisă de Primăria Municipiului București – Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală și adresei nr._/19.08.2008 emisă de Consiliul G. al Municipiului București, Administrația Fondului Imobiliar (filele 142-145 și 151).
Numita Horanis A. nu figurează ca moștenitor al autorului comun (Darapolos N.) și nici nu s-a făcut dovada formulării vreunei notificări, astfel că îndreptățirea acesteia de a beneficia de dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu este justificată și nici nu afectează dreptul reclamanților de a se bucura de beneficiile Legii nr. 10/2001 pentru întreg imobilul ce a aparținut autorului lor.
Din adresa nr._/_/27.02.2009 emisă de Primăria Municipiului București, Serviciul Nomenclatură Urbană (filele 146, 147) rezultă că artera de circulație care actual poartă denumirea de Șoseaua S., Sector 5, din anul 1964 a purtat următoarele denumiri: Șoseaua M., Prelungirea M., unificată cu Șoseaua M. în anul 1957. Prin Decizia Comitetului Executiv al Consiliului popular al Municipiului București, emisă sub nr. 584/13.05.1958 s-a atribuit denumirea de ., secțiunii din Șoseaua S., cuprinsă între Șoseaua Viilor și Calea Ferentari.
Din adresele nr. 3771/31.03.2009 și nr. 6946/25.01.2002, emise de S.C. Cotroceni S.A. (filele 156, 157) și adresa nr._/04.12.2013 emisă de Administrația Fondului Imobiliar (fila 341) rezultă că pentru imobilul din . (fostă .) s-au încheiat următoarele acte: contractul de vânzare-cumpărare nr. N 8438/09.03.2011, titular R. C. pentru ampatamentul nr. 1, situat în Corp A, parter; contractul de vânzare-cumpărare nr. N 6324/21.06.2004, titular G. F. și G. V., pentru apartamentul situat la parter și următoarele contracte de închiriere emise de S.C. Cotroceni S.A.: nr. 194/19.01.2000 pentru P. E., nr. 684/03.03.2000 pentru G. V. și nr. 3700/04.01.2005 pentru I. A., iar un spațiu este liber, ca urmare a contractului de închiriere nr. 1260/01.07.1999 deținut de B. M. (filele 342-366).
Din cele expuse, tribunalul a constatat că reclamanții au făcut atât dovada formulării în termen a notificării cât și dovada calității de persoane îndreptățite la restituire, în condițiile art. 4 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 pentru imobilul notificat.
Având în vedere că restituirea în natură nu este posibilă pentru apartamentele ce au făcut obiect al vânzării în baza Legii nr. 112/1995, potrivit art. 7 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 1 alin. 2 din Legea nr. 165/2013, tribunalul a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor, pentru aceste imobile.
Cuantumul despăgubirilor ce se cuvin reclamanților se vor stabili pe baza criteriilor și a procedurilor reglementate de dispozițiile cuprinse în art. 21 din Legea nr. 165/2013 și care se care se aplică potrivit art. 4 și în cauzele în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării sale în vigoare (20 mai 2013).
Imobilul în litigiu a fost identificat prin raportul de expertiză topografică, astfel cum a fost completat, întocmit de expert ing. A. M. (filele 227-238 și 408-416).
Prin acest raport de expertiză s-a identificat suprafața de teren ce poate fi restituită în natură (ținând seama de existența contractelor de închiriere anterior menționate), suprafață ce este de 336,59 mp.
Astfel, pentru această suprafață, reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea în natură, potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001, coroborat cu art. 1 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.
În consecință, pârâtul a fost obligat să emită în favoarea reclamanților o dispoziție motivată privind propunerea de acordare de măsuri compensatorii sub formă de puncte, în condițiile Legii nr. 165/2013, pentru imobilul situat în București .. M.) nr. 72, sector 5, ce a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 respectiv: prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 8438/09.03.2011, imobil compus din construcție în suprafață utilă de 53,79 mp și 68,36 mp teren situat sub construcție și prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 6324/21.06.2004, imobil compus din construcție în suprafață utilă de 26,10 mp și 33,17 mp teren situat sub construcție.
Totodată, pârâtul a fost obligat să emită dispoziție de restituire în natură în favoarea reclamanților pentru imobilul situat în București, .. M.) nr. 72, sector 5, compus din teren în suprafață de 336,59 mp și construcții edificate pe acesta, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză topografică completat, întocmit de expert ing. A. M..
Potrivit art. 21 alin. 1 din Legea nr. 165/2013: „În vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entitățile învestite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naționale deciziile care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentație care a stat la baza emiterii acestora și documentele care atestă situația juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv orice înscrisuri cu privire la construcții demolate.”
În consecință, pârâtul a fost obligat să predea Secretariatului Comisiei Naționale deciziile care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentație care a stat la baza emiterii acestora și documentele care atestă situația juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, potrivit dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 165/2013.
Referitor la pretențiile reclamanților privind obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul creat ca urmare a refuzului nejustificat de soluționare a notificării, prejudiciu reprezentat de lipsa de folosință a imobilului ce poate fi restituit în natură, tribunalul a apreciat că aceste pretenții sunt neîntemeiate.
S-a avut în vedere că soluționarea notificării prin soluția dată în prezenta cauză reclamanții au obținut o reparație echivalentă valorii pe piață a bunului, tribunalul apreciind că este just ca această valoare să fie cea de la momentul acordării acestor reparații, fapt ce echivalează unei reîntregiri a patrimoniului prin echivalentul recunoscut de legea specială.
Așadar, prejudiciul solicitat de reclamanți, rezultat din diferența de valoare a imobilului între data la care ar fi trebuit soluționată notificarea și prezent nu are un caracter cert, atâta timp cât dreptul de proprietate invocat de reclamanți nu a fost recunoscut, fie prin soluționarea notificării pe cale administrativă, fie prin soluționarea ei în cadrul unei acțiuni în justiție.
Așadar, nu se poate pune în discuție aplicarea Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece dreptul de proprietate al reclamanților nu a fost recunoscut, pentru a putea fi încălcat.
Nu se pune nici problema încălcării art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atâta timp cât reclamanții aveau posibilitatea de a se adresa instanțelor de judecată pentru nesoluționarea în termen a notificării, conform Deciziei nr. XX/2007, pe care chiar ei au invocat-o în cuprinsul acțiunii.
Prin Decizia nr. 33/2008 dată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001.
În prezenta cauză se analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială. Este așadar, evidentă similitudinea problemei de drept în discuție, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamant.
Astfel, prin decizia menționată s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială – Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.
În ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, s-a constatat că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
Astfel, în Cauza P. împotriva României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.
Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.
Incertitudinea – fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorități – este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce îi revin.
Or, în această materie, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Prin Legea nr. 165/2013 s-au stabilit măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în Româna.
Înalta Curte de Casație și Justiție arată în continuare că, „cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței C.E.D.O. după pronunțarea hotărârii-pilot în Cauza M. A. și alții împotriva României, din moment ce statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție.”
În consecință, tribunalul a apreciat că nu pot fi acordate despăgubirile solicitate de reclamanți, în condițiile în care în lipsa unui răspuns la notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanții au avut deschisă calea unei acțiuni în justiție pentru cenzurarea refuzului nejustificat al pârâtului de a răspunde notificării, reclamanții uzând de această acțiune cu întârziere, după aproximativ 11 ani de la data notificării, culpa pentru nesoluționarea notificării neexistând numai de partea pârâtului.
În plus, se va avea în vedere că în baza Legii nr. 165/2013, obligația stabilirii valorii despăgubirilor este de competența exclusivă a Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, iar prin soluția dată prin prezenta hotărâre s-a soluționat notificarea reclamanților.
Pentru toate aceste considerente, tribunalul a admis în parte cererea reclamanților, în sensul celor reținute anterior.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, a fost obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 2.700 lei, cheltuieli de judecată, constând în: 1.500 lei, onorariu expertiză topografică (fila 224), 1.200 lei, onorariu avocat, potrivit chitanțelor de la filele 387, 388 și 422.
Împotriva sentinței tribunalului au declarat recurs pârâtul M. București, prin P. G. și reclamanții V. E. și Velviu M. (moștenitorii reclamantului V. I.), B. C. F. și . SA, care au susținut următoarele critici:
I. Prin recursul formulat, reclamanții V. E. și Velviu M. (moștenitorii reclamantului V. I.), B. C. F. și . SA au susținut următoarele critici:
Recursul se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă și privește atât fondul cauzei, cât și calitatea de reclamantă a . SA.
1. Referitor la calitatea procesuală activă a . SA, instanța de fond nu a ținut cont de înscrisul denumit "Tranzacție", autentificat sub nr. 2188/28.11.2013, depus în dosar la termenul de judecată din data de 11.12.2013 (filele 371-372), prin care ei, reclamanții persoane fizice, în calitate de cedenți și . SA, în calitate de cesionar, au decis desființarea contractului de cesiune, autentificat sub nr. 70/23.01.2012, prin care s-a cedat un procent de 23% din dreptul la măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, sectorul 5, . (actuala stradă Năsăud nr. 72) și repunerea părților în situația anterioară, în sensul că procentul respectiv din dreptul la măsuri compensatorii a reintrat în patrimoniul lor, al reclamanților persoane fizice.
Având în vederea că . SA și-a întemeiat calitatea de reclamant în prezenta cauză pe contractul de cesiune, autentificat sub nr. 70/23.01.2012, iar acesta a fost desființat prin convenția părților, nu mai are calitatea de parte în cauză și, drept consecință, instanța trebuia să decidă scoaterea sa din cauză, ca persoană care nu mai are calitate procesuală activă.
În concluzie, recurenții-reclamanți solicită admiterea recursul și modificarea în parte a sentinței civile recurate, în sensul de a se dispune scoaterea din cauza a . SA și admiterea acțiunii doar în numele lor, al reclamanților persoane fizice.
2. Pe fondul cauzei, prin sentința civilă recurată, s-a dispus restituirea în natură către reclamanți doar a unei părți din imobilul solicitat prin notificarea nr. 1652/2001, constând în terenul în suprafață de 336,59 mp și a construcțiilor edificate pe acesta, identificate prin raportul de expertiză tehnică topografică, care nu au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995, iar pentru cele două unități locative vândute în baza Legii nr. 112/1995, prin contractele de vânzare-cumpărare nr. 6324/21.06.2004 și nr. 8438/09.03.2011 și pentru terenul aferent acestor construcții, a fost obligat pârâtul M. București prin P. G. la emiterea dispoziției cu propuneri de acordare de măsuri compensatorii sub formă de puncte, conform Legii nr. 165/2013, adică pentru diferența de teren de 101,38 mp și cele două apartamente în suprafețe utile de 53,79 mp și respectiv de 26,10 mp.
Recurenții-reclamanți apreciază că, prin această măsură, instanța de fond a încălcat dispozițiile imperative ale art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care dispune că: „sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și după caz judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, schimbarea destinației, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile – terenuri și/sau construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legi", în sensul că nu a dat eficiență unei dispoziții imperative a legii, instanța putând să invoce chiar și din oficiu nulitatea absolută a celor două contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în anii 2004 și 2011, adică după . Legii nr. 10/2001 și după formularea notificării nr. 1652/28.09.2001.
Chiar dacă la momentul formulării acțiunii, menționează recurenții-reclamanți, necunoscând situația juridică a spațiilor ce compun imobilul solicitat de autorii lor, nu au invocat nulitatea absolută a celor două contracte de vânzare-cumpărare nr. 6324/21.06._ și nr. 8438/09.03.2011, încheiate între M. București prin Administrația Fondului Imobiliar, în calitate de proprietar, ca vânzător și foștii chiriași G. F. și G. V., pe de o parte și respectiv R. C., în calitate de cumpărători, după obținerea celor două contracte de vânzare-cumpărare și depunerea lor la dosarul cauzei, instanța era obligată să se sesizeze din oficiu de data când au fost încheiate cele două contracte și de faptul că la acea dată notificarea formulată de autorii lor și care avea ca obiect imobilul din București, sectorul 5, ., nu era încă soluționată și să invoce nulitatea absolută a celor două contracte în temeiul art. 21 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, prin care bunurile ce fac obiectul acestei legi au fost indisponibilizate până la soluționarea notificării, formulate în termen legal.
Chiar Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data încheierii contractului, nr. 6324/21.06.2004, statua în articolul 20 alin. 1 principiul indisponibilizării imobilelor supuse restituirii, conținutul aceste prevederi fiind ulterior completat prin Legea nr. 247/2005, cu actualul aliniat 5 al art. 21.
Interdicția de înstrăinare este cuprinsă și în prevederile art. 43 din Legea nr. 10/2001, în forma inițială, conform căruia, imobilele care în urma procedurilor prevăzute de lege nu se restituie persoanelor îndreptățite, rămân în administrarea deținătorilor actuali. Aliniatul (3) al aceluiași articol stabilea astfel că numai că imobilele cu destinația de locuințe, care nu se restituie, puteau fi înstrăinate potrivit legislației în vigoare, chiriașii având drept de preemțiune.
Tot în legătură cu înstrăinarea unei părți din imobilului în litigiu, trebuie avut în vedere faptul că prin art. 44 din OUG nr. 40/1999, se interzicea, sub sancțiunea nulității, înstrăinarea sub orice formă, concesionarea, ipotecarea, contractul de leasing, precum și orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, a bunurilor imobile – terenuri și construcții cu destinația de locuință, care fac obiectul unei încunoștințări scrise, notificări sau cereri în constatarea sau realizarea dreptului de proprietate din partea persoanelor fizice sau juridice deposedate de aceste bunuri.
Astfel, recurenții-reclamanți învederează că, la data încheierii contractului de vânzare cu nr. 6324/21.06.2004, ca și în prezent, de altfel, notificarea formulată de autorii lor, pentru restituirea imobilului situat în București, ., sector 5, nu fusese soluționată, nici pe cale administrativă, nici pe cale judiciară, astfel că, potrivit art. 20 alin. 1 și art. 43 din Legea nr. 10/2001, acesta nu mai putea fi înstrăinat. Prin urmare, imobilul respectiv fiind înstrăinat cu încălcarea interdicției care rezultă din prevederile legale susmenționate, contractul de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate absolută. Cu atât mai mult, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din anul 2011, art. 21 alin. 5 al Legii nr. 10/2001, modificată, interzicea vânzarea imobilelor care fac obiectul legii, pentru care s-a formulat o notificare în termen legal, până la soluționarea acesteia.
Atât timp cât instanța are dreptul, potrivit art. 129 alin. 4 Cod procedură civilă, să pună în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, rezultă că se poate și pronunța asupra acestor împrejurări ( ... ), legiuitorul făcând distincție între dreptul instanței de a cere părților "să prezinte explicații" și de a "pune în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept". (decizia civilă nr. 4R din data de 11 ianuarie 2011, Curtea de Apel București – Secția a IX-a Civilă și pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală).
În concluzie, recurenții-reclamanți apreciază că, în mod nelegal, instanța de fond a obligat pe pârâtul M. București să emită dispoziție cu propunere de acordare către ei de măsuri compensatorii pentru părțile din imobil vândute în baza Legii nr. 112/1995, cu încălcarea unei dispoziții imperative a Legii nr. 10/2001, constând atât în dispozițiile art. 20 alin. 1 din lege, în forma inițială, în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 6324/21.06.2004, cât și ale art. 21 alin. 5 din lege în forma actuală, după modificarea din anul 2005, fiind vândute bunuri care fac obiectul Legii nr. 10/2001 și care au fost indisponibilizate după . și până la soluționarea notificării formulate de autorii lor, pe cale administrativă sau judecătorească.
În vederea aplicării dispozițiilor art. 21 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, instanța era obligată, în virtutea rolului activ, să invoce din oficiu nulitatea absolută a celor două contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în anii 2004 și 2011, care au avut ca obiect bunuri ce fac obiectul legii și să dispună introducerea forțată în cauză a cumpărătorilor G. F. și G. V., respectiv R. C., în vederea soluționării excepției nulității contractelor de vânzare-cumpărare.
În concluzie, recurenții-reclamanți solicită admiterea recursului declarat împotriva sentinței nr. 759/25.06.2014 și modificarea în parte a acesteia, în sensul obligării pârâtului M. București prin P. G. la restituirea în natură către ei, reclamanții persoane fizice, a întregului imobil situat în București, sectorul 5, . (actuala .), compus din teren în suprafață de 438,12 mp și 3 corpuri de construcții cu destinația de locuință, notate C1, C2, și C3 în raportul de expertiză tehnică topografică întocmit de expert tehnic A. M. și 2 construcții anexă (C4 și C5), cu o suprafață desfășurată totală de 326,27 mp, conform raportului de expertiză tehnică topografică, întocmit de expert tehnic A. M. și raportului de expertiză tehnică în construcții, întocmit de expert tehnic M. V., prin care a fost identificat imobilul în litigiu.
În dovedirea susținerilor, nu s-a solicitat încuviințarea niciunui mijloc de probă.
În drept, au invocat dispozițiile art. 299 și art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
II. Prin recursul formulat M. București, prin P. G., a arătat că sentința pronunțată este netemeinică și nelegală pentru următoarele motive:
Prima critică se referă la analizarea pe fond a notificării de către unitatea deținătoare, după depunerea tuturor înscrisurilor de către notificatori.
Se susține că atât petitul clar al acțiunii, cât și motivele de fapt și de drept invocate în susținerea acesteia duc la concluzia sesizării instanței de fond cu o contestație întemeiată pe Legea nr. 10/2001 îndreptată împotriva refuzului unității deținătoare de a soluționa notificarea înregistrată de reclamanți.
Legiuitorul a stabilit prin art. 22 din Legea nr. 10/2001 că unitatea deținătoare este, obligată să se pronunțe, prin decizie sau după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.
Aceasta deoarece unitatea deținătoare este singura abilitată de legiuitor să emită o decizie sau, după caz, dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent sau de restituire în natură.
Unitatea deținătoare nu poate, însă, să emită decizie, respectiv dispoziție, decât dacă este investită cu soluționarea unei notificări formulate în condițiile art. 22 și următoarele din lege.
O asemenea condiție prealabilă nu încalcă prevederile art. 21 din Constituție care consacră accesul liber la justiție, întrucât vizează faza administrativă a procedurii necontencioase și nu afectează substanța dreptului garantat, atât constituțional, cât și prin art. 6 alin. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în cauza "Golder contra Regatului Unit", 1975 că "dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut", precum și că există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept."
De altfel, accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil este asigurat, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzută de Capitolul III al Legii nr. 10/2001, deci în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială.
Notificarea reclamantului urmează a fi analizată pe cale administrativă și, dacă se va fi stabilit că imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001, solicitantul nu se numără printre categoriile de persoane exceptate de la beneficiul legii, s-a făcut dovada dreptului de proprietate, s-a formulat notificare în termen legal și restituirea în natură este posibilă potrivit: legii, doar în parte, se va emite o dispoziție de restituire în natură și o dispoziție de propunere de acordare de măsuri reparatorii pentru partea de imobil imposibil a fi restituit în natură.
În cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
Mai mult decât atât, Normele Metodologice fac vorbire de necesitatea existenței, alături de notificare și celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite la restituire în sensul că nu mai deține alte probe, precizare ce condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării (pct. 23.1 din HG nr. 498/2003). Pct. 28.1 din aceeași hotărâre de condiționează pronunțarea asupra notificării de existența unei declarații în mod expres că nu mai are alte dovezi de prezentat din partea persoanei îndreptățite la restituire.
A doua critică se referă la obligația stabilită în sarcina pârâtului de a înainta dispoziția către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.
Se susține că, potrivit prevederilor invocate mai sus-menționate, „dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta".
În consecință, consideră că nu poate fi obligat la înaintarea directă a dispoziției primarului către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, deoarece o astfel de soluție ar priva instituția Prefectului de exercitarea controlului de legalitate, atribuție conferită acestuia și de Legea nr. 215/2001, legea administrației publice locale.
Față de capătul de cerere, prin care se solicită transmiterea dosarului direct Comisiei pentru Compensarea Imobilelor solicită respingerea acestuia, ca neîntemeiat, având în vedere faptul că scopul pentru care această obligație a fost instaurată de legiuitor nu este satisfăcut de soluționarea notificării pe fond de către instanța de judecată.
Astfel, controlul apreciat ca realizat prin soluționarea pe fond a notificării de către instanța de judecată este pur formal, dispoziția emisă după pronunțarea hotărârii este supusă controlului de legalitate în ceea ce privește verificarea eventualelor neconcordanțe între hotărâre și înscrisul emis.
Referitor la obligarea Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată, recurentul-pârât învederează următoarele:
Consideră că în mod greșit (eronat) instanța a admis acest capăt de cerere, având în vedere că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a parții, or, în cazul de față nu se poate reține culpa sa, reclamantul având obligația de a depune la Serviciul de analiză a notificărilor toate actele prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001 pentru soluționarea notificării.
În cazul în care se va respinge motivarea sa, recurentul-pârât solicită să se facă aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. 3 Cod procedură civilă.
Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
În dovedirea susținerilor, nu a solicitat încuviințarea niciunui mijloc de probă.
În drept, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
În calea de atac a recursului nu s-a formulat întâmpinare de către niciuna dintre părți și nici nu s-a administrat vreun mijloc de probă.
Analizând recursurile declarate de către părți, din prisma criticilor care se subsumează motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 9) din Codul de Procedură Civilă, Curtea constată că este fondată critica recurenților cu privire la lipsa calității procesuale a . SA, fiind nefondate celelalte critici formulate de către recurenții-reclamanți, precum și criticile formulate de către recurentul-pârât M. București prin P. G., pentru următoarele motive:
I.Recursul declarat de către recurenții-reclamanți. SA, V. E., B. C. F., R. L., V. M.:
Critica cu privire la calitatea procesuală activă a . SA este fondată, având în vedere următoarele:
La termenul de judecată din data 11.12.2013, s-a depus de către recurenții-reclamanți o înscrisul denumit „Tranzacție” autentificat, sub nr. 2188/28.11.2013, prin care reclamanții-persoane fizice, în calitate de cedenți și . SA, în calitate de cesionar, au decis desființarea contractului de cesiune, autentificat sub nr. 70/23.01.2012, care avea ca obiect cedarea unui procent de 23% din dreptul la măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, sectorul 5, . (actuala stradă Năsăud nr. 72) și repunerea părților în situația anterioară. În cuprinsul contractului, s-a stipulat că procentul respectiv din dreptul la măsuri compensatorii a reintrat în patrimoniul lor, al reclamanților persoane fizice.
Având în vedere desființarea contractului de cesiune încheiat între . SA și recurenții-reclamanți V. E. și Velviu M. (moștenitorii reclamantului V. I.), B. C. F., Curtea constată că, în prezent, . SA nu mai justifică calitatea procesuală activă în cauză, deoarece procentul din dreptul la măsuri reparatorii, care în aparținea în temeiul contractului, s-a reîntors în patrimoniul recurenților-reclamanți.
Inexistența unui procent din dreptul la măsuri reparatorii, ca efect al desființării contractului de cesiune, determină lipsa calității procesuale active a . SA, motiv pentru care, în conformitate cu art.312 din Codul de Procedură Civilă, va admite recursul formulat de către reclamanți, va modifica în parte sentința civilă recurată și va respinge cererea promovată de către . SA, ca formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.
A doua critică privitoare la rolul activ al instanței de judecată și nerespectarea dispozițiilor art. 20 și 21 din Legea nr.10/2001, Curtea constată că nu este fondată, pentru următoarele motive:
Recurenții-reclamanți au declanșat prezentul litigiu solicitând, prin cererea formulată soluționarea pe fond a notificării, obligarea pârâtului să înainteze dosarul administrativ direct către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și obligarea la plata despăgubirilor bănești.
Reclamanții au stabilit cadrul procesual și obiectul cauzei, în conformitate cu dispozițiile art.112 din Codul de Procedură Civilă, învestind instanța de judecată cu soluționarea prezentei cauze.
Curtea învederează că instanța de judecată este obligată să se pronunțe în limitele învestirii sale, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, așa cum a fost precizat de către reclamant, neputând să soluționeze ceva ce nu s-a cerut.
În acest sens, instanța de recurs constată că recurenții-reclamanți nu au învestit niciodată instanța de judecată cu un capăt de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, care au fost încheiate în temeiul Legii nr.112/1995.
Astfel, neindicarea acestui capăt de cerere este imputabil numai recurenților-reclamanți, care nu pot invoca necunoaștere legii, în condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost formulată de către un apărător.
De asemenea, Curtea constată că existența contractului încheiat în anul 2004, în temeiul Legii nr.112/1995, era cunoscută de către recurenții-reclamanți, întrucât acest aspect rezultă din două adrese depuse împreună cu cererea de chemare în judecată (filele 69-70 din dosarul Tribunalul București), din cuprinsul cărora rezultă atât numărul contractului, data acestuia, cât și titularii acestora.
Astfel, Curtea constată că recurenții au avut cunoștință încă din anii 2008-2009 (data adreselor prin care li s-a comunicat existența contractului încheiat în anul 2004) că 1 apartament a fost vândut, însă, cu toate acestea nu au formulat nici un capăt de cerere în acest sens, în anul 2012, când au promovat prezenta cerere de chemare în judecată.
Instanța de recurs învederează că norma legală care reglementează rolul activ nu poate fi interpretată în sensul că instanța are obligația de a pune în discuția părților și de a soluționa anumite capete de cerere, care nu au fost formulate de către parte. Din contră, dacă instanța de judecată ar fi procedat conform susținerilor recurenților, s-ar fi adus o gravă atingere dreptului la un proces echitabil.
În ceea ce privește invocarea din oficiu de către instanța de judecată a dispozițiilor art. 20 și 21 din Legea nr.10/2001, Curtea constată că, pe de o parte aceste dispoziții sunt invocate pentru prima oară în calea de atac a recursului, nefiind susținute de către recurenții-reclamanți, în fața primei instanțe, iar pe de altă parte, instanța nu poate invoca anumite apărări sau temeiuri de drept în favoarea părții, deoarece nu se poate substitui voinței acesteia.
De asemenea, Curtea învederează că recurenții-reclamanți au avut posibilitatea și puteau invoca dispozițiile art. 20-21 din Legea nr.10/2001, iar mijlocul procedural consta în formularea unui capăt de cerere în acest sens.
În nici un caz, nu se putea realiza pe calea invocării unei excepții, deoarece scopul acestui mijloc procedural este de a paraliza acțiunea formulată de către partea adversă.
Singurii care aveau interes și puteau invoca dispozițiile art. 20-21 din Legea nr.10/2001 sunt numai recurenții-reclamanți, care ar fi trebuit să formuleze un capăt de cerere distinct în acest sens, cu respectarea dispozițiilor legale prescriptibilitatea acțiunii.
Având în vedere toate considerentele expuse, Curtea va constata că nu este fondată critica formulată, motiv pentru care va menține soluția primei instanțe cu privire la modalitatea de soluționare a cauzei pe fond.
II. Recursul declarat de către recurentul-pârât M. București prin P. G. este nefondat, având în vedere următoarele:
În primul rând, Curtea constată că recurentul-pârât nu formulează nicio critică cu privire la restituirea în natură a suprafeței de 336,59 mp teren și construcțiile, motiv pentru care analiza recursul nu vizează acest aspect.
În ceea ce privește critica referitoare laanalizarea pe fond a notificării de către unitatea deținătoare, după depunerea tuturor înscrisurilor de către notificatori, Curtea învederează că procedura de restituire a imobilelor naționalizate a fost scindată în trei etape distincte obligatorii:
1.etapa administrativă, în cadrul căreia unitatea deținătoare soluționează notificarea prin emiterea unei dispoziții motivate.
2. etapa jurisdicțională, cea prevăzută de Legea nr. 10/2001 al cărei punct final (în cazul în care s-a stabilit calitatea de persoană îndreptățită și au fost excluse celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege – regula restituirii în natură și celelalte subsidiare și alternative, prin echivalent – compensare cu alte bunuri sau servicii), îl reprezintă hotărârea judecătorească prin care se analizează pe fond notificarea, din prisma condițiilor prevăzute de art. 1-3 din Legea nr.10/2001.
3. procedura execuțională derulată sub imperiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 de stabilire și plată, până la apariția Legii nr.165/2013.
În cauza de față, ne aflăm în etapa jurisdicțională, iar cererea de chemare în judecată a fost promovată în luna februarie 2012, anterior intrării în vigoare a Legii nr.165/2013 și a avut ca temei legal Legea nr. 10/2001, Titlul VII al Legii nr.247/2005 și, nu în ultimul rând, decizia nr.XX/2007 pronunțată în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de casație și Justiție, sub imperiul cărora s-a născut raportul juridic dedus judecății.
În cadrul etapei jurisdicționale, instanța de judecată soluționează cauza pendinte, în raport de dispozițiile Legii nr.10/2001, în ceea ce privește condițiile de fond cu privire la preluarea abuzivă și cu privire la calitatea de persoană îndreptățită, în situația în care M. București prin Primar G. nu a soluționat notificarea formulată de către persoana îndreptățită.
Ca urmare a nesoluționării notificării o perioadă de timp îndelungată, instanța de judecată are plenitudine de competență să se pronunțe pe fondul notificării.
În acest sens, s-a pronunțat și decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost admis recursul în interesul legii și s-a decis ca, în cazul în care entitatea investită cu soluționarea notificării nu a soluționat cererea în termenul legal, instanțele judecătorești sunt competente să soluționeze nu numai contestația împotriva dispoziției de respingere a notificării, dar și fondul cererii.
Având în vedere că deciziile pronunțate în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe în conformitate cu art. 329 alin. 3 C.proc.civ., Curtea constată că în mod corect a procedat prima instanță, soluționând cauza pe fond.
Mai mult, Curtea constată că criticile formulate de către recurentul-pârât cu privire la nedepunerea tuturor actelor necesare de către persoanele îndreptățite nu este fondată, deoarece prima instanță a avut în vedere actele existente la dosarul administrativ comunicat de către recurentul-pârât, precum și probele care au fost administrate în cauză, respectiv expertiza în construcții.
Față de aceste considerente, instanța de recurs învederează că nu este fondată critica cu privire imposibilitatea soluționării notificării de către instanța de judecată.
În ceea ce privește obligarea Municipiului București prin Primar G. la înaintarea dosarului administrativ către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Curtea învederează următoarele:
Prin art. 21 din Legea nr.165/2013, în vigoare la data soluționării prezentului recurs, se reglementează că „în vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entitățile învestite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naționale deciziile care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentație care a stat la baza emiterii acestora și documentele care atestă situația juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv orice înscrisuri cu privire la construcții demolate. (2) Deciziile entităților învestite de lege vor fi însoțite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii în compensare totală sau parțială a unor alte imobile/bunuri/servicii disponibile deținute de entitatea învestită de lege.
(3) Dispozițiile autorităților administrației publice locale emise potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se transmit Secretariatului Comisiei Naționale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect. Dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, rămân aplicabile”.
Din dispozițiile legale menționate se constată căM. București prin P. G. are obligația de a înainta dosarul către Secretariatul Comisie Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, după ce se finalizează întreaga procedură administrativă, respectiv după ce se emite dispoziția, prin care să se propună acordarea de măsuri compensatorii și după ce se va emite avizul de legalitate emis de către Instituția Prefectului, în condițiile alineatului 2.
Astfel, legiuitorul a stabilit o obligație legală în sarcina instituției publice, obligație care trebuie respectată.
Scopul acestei modificări legislative a fost urgentarea soluționării notificărilor, în faza administrativă.
Bineînțeles această obligație se naște după ce M. București prin Primar G. va emite dispoziția privind propunerea de acordarea a măsurilor reparatorii, în cazul în care soluționarea notificărilor se realizează, exclusiv, în faza administrativă.
Împrejurarea că se instituie obligație obținerii unui aviz de legalitate de la instituția prefectului, ca urmare a exercitării controlului de legalitate de către acesta, vizează îndeplinirea unei proceduri administrative între instituțiile statului, pentru soluționarea notificării.
O astfel de obligație nu înlătură și obligația de comunicare directă a dosarului către Secretariatul Comisie Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor instituită în dispozițiile art.16 alin.2 din Legea nr.10/2001, modificată prin O.U.G.nr.81/2007.
Mai mult, Curtea învederează că necesitatea obținerii avizului de legalitate al prefectului se referă numai la dispozițiile autorităților administrației publice locale, care nu au fost emise în temeiul unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
În caz contrar, ar însemna ca instituția prefectului să exercite un control asupra unei dispoziții emise pe baza unei hotărâri judecătorești și să intervină în realizarea actului de justiție, aspect care ar determina încălcarea dreptului la un proces echitabil, care cuprinde și dreptul de a beneficia de punerea în executare a unei hotărâri judecătorești, statuat în dispozițiile art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În situația de față, Curtea constată că dispoziția Primarului trebuie emisă în temeiul unei sentințe rămase definitive și irevocabile, și că o astfel de dispoziție emisă, în urma unei proceduri judiciare, nu ar putea fi supusă controlului de legalitate al prefectului decât din punct de vedere formal, nu și pe aspectul fondului.
În consecință, instanța de judecată are plenitudinea de a se pronunța pe fondul notificării în situația lipsei răspunsului entității deținătoare, ceea ce instanța de fond a și făcut, verificând îndeplinirea de către reclamanți a condițiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent.
O nouă analizare a condițiilor prevăzute de art.3-4 și 7 din Legea nr.10/2001, de către prefect, în calitate de organ al administrației publice, în condițiile în care instanța de judecată a statuat în mod definitiv și irevocabil asupra calității de persoană îndreptățită și asupra posibilității de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent reprezintă o încălcare a principiului securității raporturilor juridice, consacrat de dispozițiile art.6 din Convenției Europene a Drepturilor Omului.
În concluzie, Curtea învederează că controlul de legalitate al prefectului se poate realiza numai asupra dispozițiilor autorităților administrației publice locale, deci asupra dispozițiilor entităților investite cu soluționarea notificărilor emise în faza administrativă, iar nu și asupra hotărârilor judecătorești prin care instanța de judecată a soluționat pe fond notificarea persoanelor îndreptățite, în conformitate cu dispozițiile art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, așa cum au fost interpretate prin decizia în interesul legii nr. XX/2007 pronunțată de ICCJ în dosarul nr. 37/2006.
Pentru aceste motive, se constată că este neîntemeiată critica cu privire la obligarea pârâtului M. București să înainteze dosarul aferent notificării la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor devenită, în conformitate cu art. 17 și 18 din Legea nr.165/2013 Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.
Având în vedere considerentele expuse, în conformitate cu dispozițiile art. 312 din Codul de Procedură civilă, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de către recurentul-pârât M. București prin P. G., împotriva sentinței civile nr. 759/25.06.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._ în contradictoriu cu recurenții-reclamanți . SA, V. E., B. C. F., R. L., V. M..
Ultima critică referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată este neîntemeiată.
Se constată că prima instanță a aplicat în mod corect dispozițiile art.274 din Codul de Procedură Civilă, având în vedere că recurentul se află în culpă procesuală prin declanșarea prezentului litigiu.
De asemenea, nesoluționarea notificării pe o perioadă îndelungată de timp se datorează culpei Municipiului București, care a lăsat în nelucrare notificarea formulată o perioadă îndelungată de timp, astfel încât nu se poate susține că nu există nicio culpă procesuală a acestuia.
În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată, instanța constată că a fost acordat onorariul de expert în cuantum de 1.500 lei și onorariul de avocat al cărui cuantum de 1.200 lei corespunde cerințelor privind complexitatea cauzei și volumul de muncă depus de către apărător, motiv pentru care nu este fondată critica recurentului cu privire la acordarea unor cheltuieli de judecată într-un cuantum exagerat de către instanță.
Pentru toate considerentele expuse, în conformitate cu art. 312 din Codul de Procedură Civilă, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de către recurentul-pârât M. București prin P. G., împotriva sentinței civile nr. 759/25.06.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._ în contradictoriu cu recurenții-reclamanți . SA, V. E., B. C. F., R. L., V. M., va admite recursul declarat de către recurenții-reclamanți . SA, V. E., B. C. F., R. L., V. M., va modifica în parte sentința, în sensul că va respinge cererea formulată de către . SA, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă. De asemenea, vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
În temeiul art. 276 din Codul de Procedură Civilă, având în vedere că, pe de o parte, recurentul-pârât M. București prin P. G. se află în culpă procesuală prin declanșarea prezentului litigiu, iar pe de altă parte, împrejurarea că numai una dintre criticile formulate de către recurenții-reclamanți au fost considerate întemeiate, Curtea va obliga pe recurentul-pârât la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către recurenții-reclamanți, conform art. 276 din Codul de Procedură Civilă, reprezentând onorariul de avocat parțial, aferent căii de atac a recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de către recurentul-pârât M. București prin P. G., împotriva sentinței civile nr. 759/25.06.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._ în contradictoriu cu recurenții-reclamanți . SA, V. E., B. C. F., R. L., V. M..
Admite recursul declarat de către recurenții-reclamanți . SA, V. E., B. C. F., R. L., V. M. împotriva sentinței civile nr. 759/25.06.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._ în contradictoriu cu recurentul-pârât M. București prin P. G..
Modifică în parte sentința, în sensul că:
Respinge cererea formulată de către . SA, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Obligă pe recurentul-pârât la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către recurenții-reclamanți, conform art. 276 din Codul de Procedură Civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 04.11.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. Z. G. D. FlorelaMoraru D. L.
GREFIER,
S. V.
Red. DZ
Tehnored. DZ/PS 2 ex.
28.10.2014
Jud. fond: L. I.-C.
| ← Partaj judiciar. Decizia nr. 1942/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Anulare act. Decizia nr. 537/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
