Partaj judiciar. Decizia nr. 1942/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1942/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-12-2014 în dosarul nr. 6808/302/2010
Dosar nr._
(2130/2014)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1942
Ședința publică de la 18.12.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - ALINA-PETRUȚA BUCULEI
JUDECĂTOR - C. B. T.
JUDECĂTOR - M.-G. R.
GREFIER - Ș. P.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea recursului declarat de recurentele-pârâte-reclamante A. I. V. (în prezent decedată), C. I. și M. M. G. (care au preluat și calitatea recurentei decedate), împotriva deciziei civile nr.1077 A din 29.10.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. I. M. C., cu intimata-pârâtă-reclamantă R. V. și cu intimatul-reclamant-pârât V. V. D..
P. are ca obiect principal partaj bunuri comune și reconvențional pretenții.
Dezbaterile cauzei și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 17.12.2014, fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când, Curtea, pentru a da posibilitatea părților să depună note scrise și în vederea deliberării, a amânat pronunțarea la 18.12.2014, când a decis următoarele:
CURTEA,
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea principală înregistrată la data de 21.04.2010 pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București – Secția a II-a Civilă sub nr._, reclamantul V. V. D. a chemat în judecată pe pârâții R. V., D. I. M. C., A. I., C. I. și M. M. G., solicitând instanței să pronunțe o hotărârea prin care să se dispună ieșirea din indiviziune cu privire la imobilul-teren în suprafață de 536,51 mp situat în București, .. 34, sector 5.În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că în anul 1956, prin Decizia nr. 677/1956, autorului său și autorilor pârâților, li s-a acordat de către Sfatul Popular al Raionului V.I. Lenin, o suprafață de 800 m.p. situată în București, .. 34, în folosință veșnică pentru ca aceștia să își edifice locuințe proprietate personală, aceste locuințe fiind realizate în baza Autorizației de construire nr. 43/14.12.1956, recepția finală a lucrărilor realizându-se conform procesului-verbal de recepție definitivă din data de 18.09.1958. Începând cu anul 1995 proprietarii apartamentelor au solicitat și primit de la Prefectura Municipiului București, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 18/1991 titluri de proprietate pe terenul pe care se află edificate apartamentele, cu mențiunea că fiecare proprietar a primit în proprietate o suprafață de teren de 200 m.p. în indiviziune, iar în adresa Primăriei Municipiului București nr._/_/18.12.2006 se menționează în mod clar proprietarii indivizari ai acestui teren.Menționează reclamantul că a primit Titlul de proprietate nr. 5124/5 pentru o suprafața de teren de 200 m.p. în indiviziune.Precizează reclamantul că solicită ieșirea din indiviziunea numai pentru suprafața de 536,51 m.p. teren, întrucât pe suprafața de 800 mp teren s-a edificat construcția în care sunt situate apartamentele menționate, care are o amprentă la sol de 263,49 m.p. și, prin urmare, terenul aflat sub construcție, fiind în coproprietate forțată și perpetuă, nu solicită ieșirea din indiviziune cu privire la acest teren, ci doar pe diferența de 536,51 m.p., teren care este utilizat de către proprietarii apartamentelor.Mai arată reclamantul ca de-a lungul anilor autorii părților au înțeles ca în mod tacit să partajeze folosința acestui teren prin delimitarea/închiderea suprafețelor cu garduri, fiecare dintre cei patru autori ai părților din prezenta cauza deținând 25% din imobilul teren însă, la ora actuală conform înțelegerii tacite a autorilor părților, fiecare dintre moștenitorii celor patru autori inițiali exercită posesia exclusivă pe anumite suprafețe de teren ce sunt diferite ca suprafață, solicitându-se ca ieșirea din indiviziune să se facă prin atribuirea în natură a acestor suprafețe către posesorii lor, eventualele plusuri sau minusuri urmând a se compensa prin sulte.În drept, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 673 ind. 1 - 673 ind. 14 C.pr.civilă, art. 650 și următoarele C.civ.
La data de 14.10.2010, pârâta D. I. M. C. a formulat întâmpinare (f. 72-74) prin care a solicitat respingerea cererii, invocând excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, motivat de faptul că titlul de proprietate la care se raportează reclamantul în acțiune, și anume Certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată nr. 5124/5 eliberat de Prefectura București, atestă atribuirea în proprietatea numitului V. Gh. C. a suprafeței indivize de 200 m.p., teren situat în București sector 5, .. 34, iar reclamantul nu a făcut dovada ca este moștenitorul autorului V. Gh. C.. Pârâta consideră ca neadevărată afirmația reclamantului în ceea ce privește presupusa înțelegere dintre cei patru coproprietari, referitoare la o tacită partajare prin delimitarea cu garduri și folosința exclusivă a terenului în cauză, reclamantul fiind cel care a procedat la îngrădirea cu gard și cu poarta încuiată, a unei părți din terenul aflat în folosința comună, fără a avea acordul celorlalți coproprietari. Menționează pârâta că în imobil nu există curți folosite în exclusivitate de către vreunul dintre cei trei pârâți din prezenta cauză, ci numai de către reclamant, care și-a îngrădit cu un gard de plasă de sârmă o parte din terenul aflat în folosința comună, folosindu-l în exclusivitate.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 115-118 C.proc.civ. și art. 274 C.proc.civ.
La data de 19.10.2010, pârâtele A. I., C. I. și M. M. au formulat întâmpinare și cerere reconvențională (f. 77-82), prin care au solicitat respingerea cererii reclamantului, iar pe cale de excepție au invocat lipsa calității procesuale active a reclamantului, arătând că înscrisurile depuse la dosar de reclamant nu fac dovada calității sale de moștenitor al autorului V. Gh. C., și excepția de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată, întrucât nu a fost stabilit cadrul procesual prin indicarea tuturor coproprietarilor bunului asupra căruia se solicită ieșirea din indiviziune, de pe urma defunctului V. Gh. C. având calitate de moștenitori: V. M., reclamantul și G. M., despre aceasta din urmă nefăcându-se nicio mențiune în cererea de chemare în judecată. În situația în care cele două excepții invocate vor fi respinse, pârâții invocă excepția de inadmisibilitate a cererii motivat de faptul că nu numai terenul de sub construcție este supus regimului coproprietății forțate și perpetue, ci însăși curtea imobilului este supusă aceluiași regim, precizând că această curte se află în folosința comună a coproprietarilor și este destinată exclusiv bunei și normalei folosințe a locuințelor pe care părțile le dețin în proprietate.
Pe fondul cauzei, pârâții apreciază că cererea reclamantului este neîntemeiată, arătând că acesta se raportează la suprafața de teren din actele de proprietate (800 m.p. în total), însă această suprafață totală de teren nu coincide cu cea din adresa nr._/_/18.11.2006 emisă de Direcția cadastru din cadrul Primăriei București. De asemenea, se arată că reclamantul nu ține cont în cererea sa că o parte însemnată din terenul liber de construcții reprezintă calea de acces la garajele ridicate de coproprietari în curtea imobilului și nici de faptul că o altă porțiune din curtea comună este străbătută de instalațiile de apă și canalizare, instalațiile electrice comune, și că aceasta nu poate fi supusă ieșirii din indiviziune, și că susținerea reclamantului cu privire la o înțelegere tacită care ar fi intervenit între proprietarii celor patru apartamente din imobil privind partajarea curții imobilului prin delimitarea suprafețelor cu garduri, este total neadevărată.
Pe cale reconvențională, pârâții A. I., Ciocarlie I. și M. M. au solicitat instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să fie obligat reclamantul la desființarea gardului de plasă de sârmă supraînălțat cu sârmă ghimpată, prin care, fără acordul celorlalți coproprietari din imobil, și-a permis să închidă și să folosească în exclusivitate, prin menținerea în permanentă încuiată poarta de acces, o parte însemnată a curții imobilului, precum și demolarea construcțiilor (lucrări de amenajare a curții, de extindere a terasei de acces la . său) efectuate în partea de curte pe care a îngrădit-o și o folosește în exclusivitate, fără a fi solicitat în prealabil și a obține acordul celorlalți coproprietari, precum și aducerea curții în starea de dinainte de începerea lucrărilor.
La data de 30.11.2010, pârâta R. V. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, (f. 91-93, 98-99), prin care a solicitat respingerea cererii reclamantului și a invocat excepția de inadmisibilitate a cererii, motivat de faptul ca nu numai terenul de sub construcție este supus regimului coproprietății forțate și perpetue, ci însăși curtea imobilului este supusă aceluiași regim. Pe fondul cauzei, apreciază că cererea reclamantului este neîntemeiată, arătând că acesta se raportează la suprafața de teren din actele de proprietate (800 m.p. în total), insă aceasta suprafață totală de teren nu coincide cu cea din adresa nr._/_/18.11.2006 emisă de Direcția Cadastru din cadrul Primăriei București. De asemenea, se arată că reclamantul nu ține cont în cererea sa de faptul că o parte însemnată din terenul liber de construcții reprezintă calea de acces la garajele ridicate de coproprietari în curtea imobilului și că acest teren nu este partajabil, și nici de faptul că o altă porțiune din curtea comună este străbătută de instalațiile de apă și canalizare, instalațiile electrice comune, că aceasta nu poate fi supusă ieșirii din indiviziune și că susținerea reclamantului cu privire la o înțelegere tacită care ar fi intervenit între proprietarii celor patru apartamente din imobil privind partajarea curții imobilului prin delimitarea suprafețelor cu garduri, este total neadevărată.
Pe cale reconvențională, pârâta R. V. a solicitat instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să fie obligat reclamantul la desființarea gardului de plasă de sârmă supraînălțat cu sârmă ghimpată și a gardului din zid, prin care, fără acordul celorlalți coproprietari din imobil, și-a permis să închidă și să folosească în exclusivitate, prin menținerea în permanență încuiată poarta de acces, o parte însemnată a curții imobilului, precum și demolarea construcțiilor (lucrări de amenajare a curții, de extindere a terasei de acces la . său) efectuate în partea de curte pe care a îngrădit-o și o folosește în exclusivitate, fără a fi solicitat în prealabil și a obține acordul celorlalți coproprietari, precum și aducerea curții în starea de dinainte de începerea lucrărilor.
Pârâta D. I. M. C. a depus la dosar precizări, prin care a arătat că este de acord cu cererile reconvenționale formulate de ceilalți pârâți și cu obligarea reclamantului la desființarea tuturor construcțiilor efectuate în partea din curte pe care reclamantul a îngrădit-o abuziv și pe care o folosește în exclusivitate (f. 104).
La termenul de judecată din data de 01.02.2011 (f. 105), pârâții-reclamanți A. I., Ciocarlie I., D. I. M. C. și M. Mariuca au renunțat la excepția lipsei calității procesuale active invocată prin întâmpinare, iar prin încheiere, instanța a unit cu fondul cauzei excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată pentru cererea de ieșire din indiviziune.
Sub aspectul probatoriului, au fost încuviințate, la solicitarea reclamantului-pârât, pe cererea principală, probele cu înscrisuri, în cadrul căreia acesta a mai depus un set de acte - filele 108-146 și expertiză topometrică, iar pe cererea reconvențională, probele cu interogatoriu și martori, la solicitarea pârâților-reclamanți, pe cererea reconvențională, probele cu înscrisuri, interogatoriul reclamantului-pârât, un martor și expertiză topometrică, iar pe cererea principală, proba cu înscrisuri, iar la solicitarea pârâtei, proba cu înscrisuri. A fost prorogată administrarea probelor cu interogatoriu și martori, după efectuarea expertizei topometrice.
La data de 26.09.2011 a fost depus la dosar raportul de expertiză întocmit în cauză de expert F. L. (f. 174 și urm.), iar la data de 23.01.2012 a fost depus răspunsul expertului la obiecțiunile formulate de reclamantul-pârât la raportul de expertiză (f. 213-215).
La termenul de judecată din data de 08.05.2012, pârâții-reclamanți au declarat că renunță la administrarea probatoriului pe cererea reconvențională.
Prinsentința civilă nr. 4097/08.05.2012, Judecătoria Sectorului 5 București – Secția a II-a Civilă, în dosarul nr._ , a respins excepția inadmisibilității cererii principale, ca neîntemeiată, a admis excepția netimbrării cererii principale și a anulat cererea principală formulată de reclamantul-pârât V. V. D., în contradictoriu cu pârâții-reclamanți R. V., A. I., Ciocarlie I., M. M. și pârâta D. I. M. C., ca netimbrată; a respins cererea reconvențională formulată de pârâții-reclamanți R. V., A. I., Ciocarlie I. și M. Mariuca, în contradictoriu cu reclamantul-pârât V. V. D., ca neîntemeiată, și a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată de către reclamantul-pârât.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că în anul 1956 prin Decizia nr. 677/1956, autorului reclamantului V. V. D. și autorilor pârâților A. I., C. I., M. M., R. V. și D. I. M. C. li s-a acordat, de către Sfatul Popular al Raionului V.I. Lenin, o suprafață de 800 m.p. situată în București, .. 34, sector 5, în folosință veșnică pentru ca aceștia să își edifice locuințe proprietate personală, aceste locuințe fiind realizate în baza Autorizației de construire nr. 43/14.12.1956, recepția finala a lucrărilor realizându-se conform procesului-verbal de recepție definitivă din data de 18.09.1958. Începând cu anul 1995 proprietarii apartamentelor au solicitat și primit de la Prefectura Municipiului București, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 18/1991 titluri de proprietate de terenul pe care se află edificate apartamentele, cu mențiunea că fiecare proprietar a primit în proprietate o suprafață de teren de 200 m.p. în indiviziune, iar în adresa nr._/_/18.12.2006 emisă de Primăria Municipiului București sunt menționați proprietarii indivizari ai acestui teren.
În ceea ce îl privește pe reclamant, acesta a primit Titlul de proprietate nr. 5124/5 pentru suprafața de teren de 200 m.p., în indiviziune.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii principale, având ca obiect ieșirea din indiviziune asupra 536,51 m.p. teren care este utilizată de către proprietarii apartamentelor, instanța a apreciat că nu pot fi reținute susținerile pârâților-reclamanți în sensul că nu numai terenul aferent construcției este proprietate comună perpetuă și forțată, ci și terenul din curtea imobilului, neputându-se considera că acesta asigură exploatarea normală a imobilului, pentru a face obiectul unei coproprietari comune perpetue și forțate pe durata de existență a construcției, astfel că a respins excepția inadmisibilității acțiunii principale, ca neîntemeiată.
În ceea ce privește excepția netimbrării cererii principale, în ședința publică din data de 17.04.2012, instanța a reținut că reclamantului-pârât i s-a pus în vedere să achite taxa de timbru în cuantum de 61.691,04 lei, sub sancțiunea anulării cererii, dispoziție căreia reclamantul nu s-a conformat.
Taxele de timbru se plătesc anticipat; dacă taxa de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal în momentul înregistrării acțiunii, instanța va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată.
Potrivit dispozițiilor art. 31 din Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997, aprobate prin Ordinul ministrului justiției nr. 2214/05.12.1997, instanța judecătorească are obligația de a încunoștința părțile, odată cu citarea, despre taxele de timbru ce trebuie achitate în cazul în care acțiunea a fost trimisă prin poștă. În situația prevăzuta la alin. l, dacă nu s-au anexat dovezile din care să rezulte plata taxei legale, instanța va stabili termenul de judecată și va comunica părților, odată cu citarea, și obligațiile în legătură cu taxa de timbru, ce trebuie îndeplinite până la termenul de judecată, sub sancțiunea anularii cererii sau acțiunii.
Deși prevederile legale mai sus evocate au fost întocmai respectate, reclamantul nu s-a conformat dispoziției de a achita în întregime taxa de timbru în cuantumul legal, motiv pentru care instanța a admis excepția de netimbrare.
În ceea ce privește cererea reconvențională având ca obiect obligarea reclamantului la desființarea gardului de plasă de sârmă supraînălțat cu sârmă ghimpată și a gardului din zid, prin care, fără acordul celorlalți coproprietari din imobil, și-a permis să închidă și să folosească în exclusivitate, prin menținerea în permanență încuiată poarta de acces, o parte însemnată a curții imobilului, precum și demolarea construcțiilor (lucrări de amenajare a curții, de extindere a terasei de acces la . său) efectuate în partea de curte pe care a îngrădit-o și o folosește în exclusivitate, fără a fi solicitat în prealabil și a obține acordul celorlalți coproprietari, precum și aducerea curții în starea de dinainte de începerea lucrărilor, instanța a constatat că a încuviințat în dovedirea cererii reconvenționale pentru pârâții-reclamanți probele cu înscrisuri, interogatoriul reclamantului-pârât, un martor și expertiză topometrică, iar la termenul din 08.05.2012 pârâții-reclamanți au renunțat la administrarea acesteia.
Potrivit dispozițiilor art. 1169 C.civ. și art. 129 alin. l teza finală din C.pr.civilă, pârâților-reclamanți le incumbă sarcina probei în ceea ce privește susținerile din cererea reconvențională, probă pe care pârâții-reclamanți nu au făcut-o în cauză, astfel că instanța a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat apel reclamantele R. V., A. I. V., C. I. loana și M. M. G., criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate, iar pe fond obligarea intimatului V. V. D. la desființarea tuturor îngrădirilor realizate abuziv pe terenul deținut în coproprietate cu apelantele, prin care a îngrădit și folosește în exclusivitate o parte de curte fără a fi solicitat și obține acordul celorlalți coproprietari, precum și aducerea curții în starea de dinainte de edificarea acestor îngrădiri; cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.
În fapt, se arată că intimatul-pârât, V. V. D., este proprietarul unui apartament situat în București, .. 34, sectorul 5, într-un . cum reiese din Autorizația de Construire nr. 49L/1957 emisă de Serviciul de Autorizații din cadrul Direcției de Arhitectură și sistematizare a Sfatului Popular al Capitalei. În ceea ce privește terenul aferent construcției edificate, acesta este reprezentat de un singur corp de proprietate, deținut în indiviziune de către toți proprietarii apartamentelor din blocul de locuințe. O parte a terenului este acoperită de amprenta blocului de locuințe, restul având calitatea de curte a imobilului, cu funcționalități și întrebuințări diverse: spații de parcare, garaje, magazie, spațiu verde etc. De asemenea, o parte a terenului este străbătută de infrastructura edilitară ce deservește imobilul: canalizare, rețea electrică, rețea de alimentare cu apă și rețea de gaze.
În ciuda faptului că acest teren este deținut, în cote părți egale, de proprietarii celor patru apartamente ce compun blocul de locuințe, intimatul-pârât, în mod abuziv, a îngrădit o parte însemnată a curții imobilului, edificând, fără acordul niciunuia dintre coproprietari, un gard de plasă supraînălțat cu sârmă ghimpată și un gard din zid, ridicat în partea interioara a curții, în dreptul garajelor. Totodată, menționează că accesul celorlalți coproprietari în spațiul curte delimitat de aceste garduri este interzis de pârâtul V., prin menținerea încuiată a porții de acces, în permanență. Prin aceasta, susțin apelanții, V. V. D. a schimbat destinația unei părți din curtea deținută în cote indivize egale de toți proprietarii celor patru apartamente din imobil, folosind-o în exclusivitate, atitudine în evidentă neconcordanță cu o conduită normală a unui coproprietar de bună-credință.
Menționează că nu a existat și nu există niciun fel de înțelegere tacită între coproprietari referitor la partajarea folosinței curții imobilului. Mai mult, în ciuda faptului că au solicitat reclamantului-pârât, în numeroase rânduri, desființarea acestor îngrădiri, arătând, de asemenea, că restul curții imobilului poate fi accesat de acesta, fără nici un fel de îngrădiri, intimatul-pârât a refuzat să se conformeze și, dimpotrivă, a promovat o acțiune pentru ieșirea din indiviziune. Cu această ocazie, afirmă că au formulat cererea reconvențională ce formează obiectul prezentului dosar, astfel încât să obțină, pe cale judiciară, ocrotirea drepturilor și intereselor lor legitime.
Cu privire la soluția instanței asupra cererii reconvenționale, apelantele au arătat că, într-adevăr, reclamantul este mereu dator să probeze în fața instanței pretențiile sale, fapt pe care apelantele l-au făcut, astfel cum au arătat și prin concluziile puse în fața instanței, susținute de probatoriul deja existent la dosar. Mai mult, însăși expertiza administrată în dosarul cauzei este de natură să demonstreze cererea lor, din moment ce se reține faptul că există garduri interioare despărțitoare, suplimentare fată de situația inițială (a se vedea pagina 5 din Raportul de expertiză, paragraful 4), edificate fără consimțământul tuturor coproprietarilor.
Împrejurarea că pârâtele-reclamante au renunțat, la termenul din 08.05.2012, doar la administrarea probei cu interogatoriul încuviințat în prealabil, a fost în mod greșit interpretată de către instanță ca o renunțare la susținerea întregului probatoriu adus în susținerea cererii reconvenționale, respectiv înscrisurile depuse și raportul de expertiză. Renunțarea la interogatoriu a avut în vedere și faptul că intimatul deja recunoscuse, prin însăși cererea de chemare în judecată, faptul că a realizat acele îngrădiri pe terenul proprietate comună. Astfel, necesitatea administrării interogatoriului a fost analizată de apelantele în primul rând prin prisma faptului că acțiunea principală urma să fie anulată ca netimbrată, iar întrebările pregătite priveau în principal argumentele lor pentru respingerea cererii principale promovate de V..
Apreciază că înscrisurile aflate la dosar și expertiza tehnică erau suficiente pentru ca instanța să poată analiza și delibera asupra cererii reconvenționale. Chiar și în măsura în care instanța ar fi considerat ca aceste probe sunt insuficiente, în baza rolului activ pe care trebuie să-l aibă în aflarea adevărului, aceasta ar fi putut suplimenta probatoriul, cu toate acestea, în mod vădit eronat, instanța de fond s-a limitat la a invoca art. 129 C.proc.civ., fără a analiza probatoriul deja administrat și aflat la dosarul cauzei. Consideră, astfel, că instanța de fond în mod greșit a procedat la respingerea cererii reconvenționale, dispunând de suficiente elemente și mijloace pentru a analiza argumentele aduse de apelante și a pronunța o hotărâre favorabilă.
Pe fondul cauzei, consideră că cererea lor este întemeiată dat fiind că terenul pe care sunt edificate împrejmuirile este proprietate comună indiviză, iar intimatul nu are dreptul să dispună în mod exclusiv de folosința acestuia. Astfel cum reiese și din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, terenul din .. 34, Sector 5 este deținut în indiviziune de proprietarii celor patru apartamente ce compun blocul de locuințe situat pe teren. Consideră că, în lipsa unei înțelegeri unanime, întreaga curte trebuie să poată fi folosită de toți proprietarii de apartamente.
Menționează că nu au îngrădit, în niciun fel, accesul domnului V. în niciuna dintre părțile terenului, tocmai în considerarea calității acestuia de coproprietar indivizar, cu toate drepturile și obligațiile asociate acestui tip de drept de proprietate. Mai mult, însuși reclamantul este conștient că, pentru a putea dispune după bunul său plac de terenul în cauză, acesta ar trebui să fie proprietar exclusiv, iar promovarea acțiunii de ieșire din indiviziune este tocmai dovada exercitării abuzive și cu rea-credință a dreptului său de proprietate. Prin faptele sale, arată apelantele, reclamantul aduce o atingere gravă dreptului lor de proprietate și singurul mod prin care se poate obține protejarea acestui drept este desființarea tuturor îngrădirilor realizate de intimat pe terenul proprietate comună și readucerea curții la starea inițială.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 și următoarele C.pr.civilă.
La termenul de judecată din 21.05.2013, Tribunalul a luat act de renunțarea apelantei pârâte-reclamante R. V. la judecată (f. 10).
La termenul de judecată din 17.09.2013, intimatul-reclamant V. V. D. a formulat întâmpinare (f. 29-30), prin care a solicitat respingerea apelului.În fapt, arată că mobilul din .. 34, sector 5 a fost ridicat de autorii părților începând cu anul 1956, an în care s-a atribuit terenul și a început edificarea construcției, astfel că, în prezent, construcția este compusă dintr-un număr de patru apartamente, folosite de părțile din proces după cum urmează: apartamentul nr. l este deținut de R. V. – apelantă ce a renunțat la apel; apartamentul nr. 2 este deținut de cele trei apelante din cauza de față - A. I. V., C. I. I. și M. M. G.; . deținut de D. I. M. – pârâta-reclamantă ce nu a mai formulat apel; . deținut de V. V. D..
Menționează că de-a lungul anilor, autorii lor, în baza relațiilor bune de vecinătate, au înțeles să își separe tacit folosința terenului aferent construcției, astfel ca deținătorii apartamentelor nr. 1 - 3 au ridicat garaje pe acest teren. În acest sens, arată că depune un set de înscrisuri - respectiv: declarația dată de D. I. M. în dosarul nr._ în fața Tribunalului București, expertiza încuviințată și realizata în anul 2008 din care rezultă cum este divizat acest teren. Menționează că acceptarea acestei situații rezultă fără putință de tăgadă în condițiile în care doi din cei trei pârâți reclamanți inițiali au înțeles a nu mai formula apel.
Față de situația de fapt existentă la momentul soluționării prezentului apel, în sensul că deținătorii a două apartamente au renunțat în mod expres la cererea reconvențională, înțelege să invoce excepția inadmisibilității cererii de apel, fiind unanim acceptat că în cazul proprietății pe cote-părți este aplicabil principiul unanimității, iar în speța de față, acesta a fost și principiul care a guvernat cererea reconvențională, așa cum aceasta a fost formulată în fața instanței de fond. Menționează că excepțiile de la acest principiu, bazate pe recunoașterea unui mandat tacit, în sensul ca acțiunea unui coproprietar folosește și celorlalți coproprietari, încetează însă în momentul în care ceilalți coproprietari își manifestă în sens contrar voința. Or, în cazul de față un coproprietar D. M. (care deține 25% din imobil), a înțeles să nu formuleze apel, iar alt coproprietar R. V. (25%) a înțeles sa renunțe în mod expres la apel, astfel că doar pârâtele-reclamante, care dețin împreună 25% din părțile comune ale imobilului, împotriva voinței exprese al celorlalți coproprietari (care dețin 75% din imobil) susțin prezentul apel.
În continuare, în măsura în care excepția va fi respinsă, învederează că gardurile la care se face referire au fost realizate de toți coproprietarii, dovada stând vechimea lor, a se vedea expertizele efectuate în cauză, faptul că toți coproprietarii, de comun acord, au înțeles a folosi în mod separat curtea, dovadă fiind existența garajului/garajelor pârâtelor pe o parte din teren, ceea ce înseamnă că autorii părților au înțeles să împartă tacit dreptul de folosință asupra curții, la fel și celelalte două pârâte-reclamante, care s-au manifestat în sensul menținerii stării de fapt.
La termenul de judecată din 15.10.2013, apelantele-pârâte A., C. și M. au formulat răspuns la întâmpinare.
Prin decizia civilă nr.1077 A/29.10.2013, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins apelul ca nefondat.
A reținut tribunalul că reclamantul V. V. D. și pârâtele R. V., D. I. M. C., A. I. V., Ciocarlie I. I. și M. M. G. sunt coproprietarii imobilului teren în suprafață de 800 m.p., situat în București, .. 34, sector 5, dobândit în anul 1956 prin Decizia nr. 677/19.12.1956 emisă de Sfatul Popular al Raionului „V.I. Lenin”, prin care autorii părților din prezenta cauză au primit în folosință veșnică această suprafață de teren.
Prin Autorizația de construire nr. 49/05.10.1956, autorii părților, S. N., B. D., V. C-tin și A. C-tin, sunt autorizați să construiască un . parter și două etaje din zidărie din cărămidă (f. 116). În baza autorizației, pe acest teren au fost edificate construcții, recepția finală a lucrărilor realizându-se conform procesului-verbal de recepție definitivă din 18.09.1958 (f. 18 dosarul instanței de fond).
Începând cu anul 1995, proprietarii apartamentelor au solicitat și le-au fost eliberate de către Prefectura Municipiului București, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 18/1991, titluri de proprietate pentru terenul pe care se află edificate construcțiile, fiecare primind în proprietate o suprafață de teren de 200 m.p. în indiviziune, în adresa nr._/_/18.12.2006 emisă de Primăria Municipiului București fiind menționați proprietarii indivizari ai acestui teren.
Conform raportului de expertiză în specialitatea topografie, efectuat în cauză de către expert F. L. (f. 178 dosarul instanței de fond), suprafața construită este de 336,70 m.p. (corp C1 – 97 m.p., terasă stânga și terasă spate corp C1 – 11,70 m.p., corp C2 – 143,90 m.p., terasă corp C2 – 8,30 m.p., garaj ..p., garaj . m.p., garaj ..p., magazie . m.p.), diferența de 463,30 m.p. reprezentând curte aflată în coproprietate și cu privire la care reclamantul a solicitat ieșirea din indiviziune.
Cele patru apartamente ce compun construcțiile aflate pe teren (corp C1 și corp C2 ) sunt deținute astfel: . parter este proprietatea pârâtei R. V., . etaj este deținut de D. I. M.; . mansardă și C2 mansardă este proprietatea celor trei apelante A. I. V., C. I. I. și M. M. G., iar . parter plus etaj este deținut de reclamantul V. V. D..
Expertul a constatat că accesul în curtea imobilului se face astfel: auto și pietonal la . 3 se face prin porțile de metal cuprinse între punctele 9-10, la . și prin poarta 14-15; accesul la .> face prin poarta de metal 16-17; la corpul C1 accesul se face prin terasa și . . . . corpul C2 prin . . și acoperiș, prin terasa și . . și . ap. 2, prin . la . ., prin . la .).
Totodată, expertul a apreciat că imobilul nu poate fi partajat întrucât nu se respectă normele urbanistice care impun ca fiecare lot să aibă accesul asigurat la stradă de minim 12 m, iar suprafața minimă a lotului trebuie să fie de 150 m.p., în plus nu se pot asigura fiecărui coproprietar condiții de normală conviețuire și funcționalitate, niciuna din parcele nu este liberă, fiind traversată de alei de acces sau de rețele edilitare care deservesc minim două apartamente.
Din același raport de expertiză rezultă că pe terenul liber de construcții au fost edificate următoarele garduri interioare despărțitoare: gard plasă, care unește punctul 11 cu colțul corpului C2, în lungime de 3,47 m; gard plasă cu fundație de beton de 0,15 m, care pornește din dreptul punctului 16 până la corpul C1, în lungime de 5,46 m, existent din anul 1960; gard de zid de 0,30 m, care se află în spatele corpului C2, între zidul acestuia și magazia . de 5,44 m, construit de proprietarul . anul 1960.
Prin promovarea cererii reconvenționale, apelantele pârâte A. I., Ciocarlie I. și M. M. G. au înțeles să solicite obligarea intimatului-reclamant V. V. D. să desființeze îngrădirile realizate în mod abuziv pe terenul deținut în coproprietate, susținând că acesta a delimitat și folosește în exclusivitate o parte din curtea imobilului fără să fi obținut acordul celorlalți coproprietari.Tribunalul a reținut că proprietatea comună pe cote-părți reprezintă o formă a proprietății comune care este acea modalitate a dreptului de proprietate ce se caracterizează prin aceea că dreptul de proprietate aparține concomitent asupra aceluiași bun mai multor titulari. Niciunul dintre coproprietari nu este titularul exclusiv al unei fracțiuni materiale din bun, în același timp fiecare coproprietar fiind titularul exclusiv asupra cotei-părți ideale, abstracte, din dreptul de proprietate asupra bunului.Din punct de vedere al duratei coproprietății, aceasta poate fi de două feluri: proprietatea comună pe cote-părți obișnuită sau temporară și proprietatea comună pe cote-părți forțată sau perpetuă. În ceea ce privește proprietatea comună pe cote-părți obișnuită, deși, în principiu se aplică regula unanimității, în privința actelor de folosință materială fiecare copărtași are folosința bunului, cu condiția însă ca în exercitarea acestei folosințe să fie respectate drepturile celorlalți. Prin această folosință materială nu se va putea schimba destinația bunului și nici nu se va transforma utilizarea lui obișnuită fără acordul unanim al celorlalți copărtași.
Părțile litigante din prezenta cauză nu dețin un drept de proprietate exclusivă asupra curții imobilului din București, .. 34, sector 5, însă în mod tacit au acceptat modul în care fiecare a folosit această curte, astfel încât să aibă acces la apartamentul și la construcțiile anexă pe care le deține în proprietate exclusivă.
Astfel, tribunalul a reținut că îngrădirile la care au făcut referire apelantele au fost edificate de cel puțin 50 de ani, așa cum a constatat expertul topo (încă din 1960). Prin urmare, se prezumă că autorii pârâtelor și-au dat acordul la edificarea gardului din plasă de sârmă și a celor două ziduri, astfel că pârâtele, în calitate de succesori în drepturi și obligații ai autorilor lor, au obligația de a respecta în continuare această înțelegere, care în parte le și profită, având în vedere că a existat un acord și în privința construcțiilor anexă, observându-se că apartamentele 1, 2 și 3 (proprietatea pârâtelor) au ca accesoriu câte un garaj, iar apartamentul nr. 4, aparținând reclamantului, o magazie, la care se adaugă două terase ce asigură accesul la ambele corpuri de clădire C1 și C2. De altfel, în răspunsul la întâmpinare apelantele arată că „aceste construcții au fost edificate având la bază acordul tuturor coproprietarilor”. De asemenea, pârâta D. I. M. C., fiind audiată în calitate de martor într-o altă cauză, a declarat că de foarte multă vreme V. a îngrădit cea mai mare parte a terenului și că personal nu a asistat la discuții între ceilalți proprietari și reclamantul în legătură cu terenul aferent construcțiilor (f. 145 dosar fond). În același sens, nu poate fi ignorată nici poziția procesuală a proprietarilor ., în prezenta cauză, respectiv faptul că aceeași pârâtă D. I. M. C. nu a formulat cerere reconvențională, iar pârâta-reclamantă R. V. a renunțat la judecata apelului.
Ținând seama de vechimea acestor lucrări, precum și de faptul că nu s-a dovedit că de-a lungul anilor apelantele și-au manifestat nemulțumirea în legătură cu existența gardurilor interioare, deși au susținut acest aspect, tribunalul apreciază că reclamantul nu a îngrădit în mod abuziv o parte din curtea imobilului, contrar celor susținute de apelante. Mai mult, din probatoriul administrat în cauză nu rezultă că împrejmuirile ar fi fost realizate doar de reclamant (sau de autorul acestuia ținând cont de anul construirii), acesta afirmând că, în fapt, ar fi fost edificate de către toți coproprietarii imobilului de la vremea respectivă.
Pe de altă parte, în măsura în care există neînțelegeri în privința exercitării actelor de folosință asupra imobilului, pârâtele-reclamante pot solicita ca instanțele judecătorești să decidă asupra partajului de folosință. De altfel, în doctrină, se dă exemplu tocmai o soluție de speță prin care s-a admis partajarea folosinței unei curți proprietate comună pe cote-părți dintr-un teren pe care erau ridicate mai multe locuințe proprietate personală. Întrucât, în cauză nu s-a făcut dovada că intimatul-reclamant a nesocotit dreptul celorlalți coproprietari ai bunului, existând acordul acestora din urmă în privința edificării gardului din plasă de sârmă și a celor două ziduri, tribunalul a constatat că apelantele-pârâte nu sunt îndreptățite să solicite desființarea lor și aducerea imobilului curte la starea anterioară, cererea reconvențională promovată de acestea fiind, prin urmare, neîntemeiată.
Împotriva deciziei instanței de apel au formulat recurs reclamantele A. I. V., M. M. G. și C. I. I., prin avocat, prin care au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în tot, în sensul admiterii apelului și schimbarea sentinței civile în parte, în sensul admiterii cererii reconvenționale și obligării intimatului V. V. D. să desființeze toate îngrădirile realizate pe terenul deținut în coproprietate cu recurentele, precum și la desființarea tuturor lucrărilor construite constând în gard de plasa supraînălțat cu sârmă ghimpata și gard de zid edificat în partea interioara a curții, în dreptul garajelor și aducerea curții în starea de dinainte de edificarea acestor lucrări, aflate la adresa din .. 34, sectorul 5; cu cheltuieli de judecată.
În motivare, arată recurentele că potrivit certificatului de proprietate nr. 5124/06.01.1998, rezultă că autorul intimatului-reclamant V. V. are în proprietate suprafața de 200 mp teren în indiviziune.
Și ceilalți trei proprietari ai apartamentelor au astfel de certificate de proprietate, fiecare pentru câte 200 mp teren aferent fiecărui apartament. Rezulta așadar că din 1956 și până în 1998 terenul aferent construcției a avut regimul de teren "în folosință veșnică" a proprietarilor celor patru apartamente. Cele patru certificate de proprietate asupra terenului aferent construcției au fost emise la cererea proprietarilor, făcute în baza Legii nr.18/1991 și pe baza înscrisurilor depuse de aceștia. Din înscrisuri, rezultă ca terenul era în suprafața de "cca 800 mp". Nu s-au făcut măsurători cu ocazia eliberării certificatelor de proprietate.
Ulterior, proprietarii au efectuat măsurători cadastrale, ocazie cu care s-a constatat că există o suprafața de teren în plus de 144 mp., astfel cum evidențiază și raportul de expertiză topometrică întocmit la judecarea fondului cauzei.
Această expertiză a avut drept obiective, la solicitarea pârâtelor – reclamante, și evidențierea pe schițe de plan a unor linii despărțitoare respectiv garduri și a altor lucrări de construcții care încalcă actele de proprietate ale părților". Acest obiectiv a fost admis prin încheierea de ședință din 12.04.2011 fila 157 din dosarul de fond. Astfel, expertul desemnat a constatat că, în curtea comună există garduri interioare despărțitoare în număr de trei: unul de 3,47 mp, unul cu fundație din beton de 5,46 m edificat în 1960, unul de 5,44 m construit tot atunci de proprietarul apartamentului 4.
Aceste constatări ale expertizei topometrice nu au fost contestate de intimatul – reclamant.
Prin urmare, prin probele administrate în cauză, pârâtele – reclamante au dovedit că intimatul reclamant a îngrădit și foloseșteîn mod exclusiv o parte din curtea imobilului, curte care are regimul de coproprietate în indiviziune forțată și perpetuă. Curtea are suprafața totală de 944 mp, din care 336,70 mp sunt ocupați de construcții.Instanța de apel a reținut corect situația de fapt și a explicat pe larg regimul proprietății comune pe cote, explicând că principala caracteristică o constituie împrejurarea că "nici unul dintre coproprietari nu este titularul exclusiv al unei fracțiuni materiale din bun, în același timp, fiecare coproprietar fiind titularul exclusiv asupra cotei-parți ideale, abstracte din dreptul de proprietate asupra bunului ".
Cu toate acestea, instanța de apel a respins apelul pârâtelor - reclamante ca nefondat, motivând că îngrădirile a căror desființare au cerut-o prin cererea reconvențională au fost efectuate în urma cu 50 de ani și că "se prezumă că autorii pârâtelor și-au dat acordul la edificarea gardului din plasă de sârmă și a celor doua ziduri", iar apelantele sunt obligate să respecte acea presupusă înțelegere.
Recurentele solicită să se rețină că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normei legale incidente în privința regimului proprietății pe cote părți perpetue și forțate, fără a avea nicio probă în sprijinul acestei argumentații.
Susținerile intimatului din întâmpinarea formulată în apel, în sensul că ar fi existat acordul vecinilor este total nedovedit în cauză, iar cel ce face o afirmație în justiție este obligat să o probeze - art. 1169 din vechiul Cod civil, sub imperiul căruia a fost inițial procesul. În plus, orice înțelegere în privința unui imobil nu ar fi fost valabil exprimată decât prin înscris autentic.
Raționamentul instanței de apel că pretinsele înțelegeri le-ar fi profitat recurentelor, întrucât ar fi edificat garajul, sunt total nefondate. Arată recurentele că garajul lor a fost construit în baza autorizației de construire nr.64L/07.07.1967 prin urmare în perfectă legalitate. La acest aspect se referă mențiunea din apelul pârâtelor - reclamante, atunci când fac trimitere la respectarea dreptului coproprietarilor. Este logic că, obținând o autorizație de construire, recurentele au respectat toate cerințele legale, mai ales că la acel moment terenul era atribuit în folosință, fiind în proprietatea statului.
În antiteză, intimatul – reclamant și autorii lui au edificat abuziv, fără autorizație de construire și fără niciun acord al celorlalți coproprietari, cele trei garduri, o magazie și o terasa, aspecte reținute la paginile 5 și 6 din raportul de expertiza topometrică-expert F. L.. Partea din curte împrejmuita este folosita exclusiv de intimatul-reclamant.
Mai mult, intimatul-reclamant a depus planșe fotografice prin care arată că a consolidat acele garduri după formularea cererii reconvenționale - pag.128 - planșa nr. 10 și pag. 131-planșa nr.10, datata 2010.
Motivația instanței că există o vechime a lucrărilor și că recurentele nu și-ar fi manifestat nemulțumirea în legătură cu edificarea gardurilor este vădit nefondată, din moment ce au formulat o acțiune în justiție prin care tind la apărarea și respectarea dreptului lor. Atât timp cât există încălcare a dreptului de coproprietate al recurentelor, sunt îndreptățite să solicite îndepărtarea acestei încălcări. Prin respingerea apelului, instanța dă o primă de încurajare faptelor de încălcare a dreptului de coproprietate al recurentelor.
În mod surprinzător, instanța de apel susține ca intimatul-reclamant nu ar fi nesocotit dreptul recurentelor de coproprietate și că ar fi existat acordul coproprietarilor la edificarea gardurilor. Arătă recurentele ca au susținut permanent atât ele, cât și pârâta D. I. M. C. și R. V. că nu a existat niciodată acordul recurentelor la edificarea gardurilor. Proba pozitivă contrară ar fi trebuit să o furnizeze intimatul-pârât, ceea ce nu s-a întâmplat.
În plus, împrejurarea că una din pârâte a renunțat la judecarea apelului iar cealaltă nu a formulat cerere reconvențională (dar a precizat că este de acord cu cererile reconvenționale - fila 104 dosar de fond), nu sunt de natură a conduce la concluzia că dreptul recurentelor nu a fost încălcat prin limitarea accesului la curtea . decizia civila nr. 1567/1992, fosta Curte Supremă de Justiție a statuat că, "un coproprietar nu poate dispune decât de cota sa abstractă, fără a avea dreptul să transforme modul de folosință sau sa îndeplinească acte de administrare, chiar și în folosul comun, decât cu acordul tuturor reprezintă în mod evident o știrbire a dreptului de proprietate a celorlalți".
Prin urmare nu are nici o relevanță atitudinea celorlalți coproprietari, atât timp cât apelantele nu au dat acordul pentru edificarea gardurilor, iar intimatul-reclamant nu a probat că în trecut s-ar fi aprobat aceste garduri.
Recurentele subliniază că până în anii 1998-1999, părțile în litigiu nu au avut calitatea de proprietari asupra terenului, acesta fiind atribuit în folosință prin deciziile nr.2769/1956 și 3043/1956. Prin urmare, în urmă cu zeci de ani, recurentele nu erau coproprietare și nu putea revendica drepturi care nu erau acordate de o normă legala, astfel cum susține instanța de apel.
Apreciază recurentele că, în raport de data dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului, regimul coproprietății forțate și perpetue este reglementat de art. 40 și 41 din Legea nr.50/1991 -modificată.
Arătă că de esența proprietății pe cote părți forțate și perpetue este dreptul coproprietarilor de folosi lucrul comun, dar cu următoarele limite: folosința nu trebuie să aducă atingere drepturilor egale și reciproce ale celorlalți coproprietari, iar folosința trebuie să se înfăptuiască numai în interesul utilizării fondului căruia i-a fost afectat bunul comun accesoriu- I.. P. F. –D. civil – Editura Actami -1996-pag. 157-158.
Potrivit mențiunilor din sistemul ECRIS al instanțelor, intimatul-reclamant a încercat să dobândească proprietatea exclusivă asupra suprafeței de teren de 141,67 mp, prin uzucapiune, acțiunea formând obiectul dosarului nr._ . Uzucapiunea presupune posesia neviciată o perioadă îndelungată, sub numele de proprietar. Deși a devenit proprietar asupra celor 200 mp numai din 1998, intimatul-reclamant a invocat posesia exclusivă, mai întâi a autorilor săi și apoi a sa, ceea ce denotă comportamentul sau abuziv. Cererea a fost respinsă, la fel și apelul și recursul.
Susțin recurentele că și din acest motiv, au indicii să creadă ca intimatul-reclamant tinde să dobândească proprietatea exclusivă asupra suprafeței de teren în plus existent în curtea acestora, acesta fiind și motivul promovării acțiunii în ieșire din indiviziune. Recurentele apreciază că, atât timp cât suprafața de teren în plus provine de la atribuirea inițială din 1956, ea trebuie să profite tuturor proprietarilor de apartamente, iar nu numai celui care încalcă drepturile celorlalți. Așa cum rezultă din raportul de expertiză topometrică, curtea nu este comod partajabilă, astfel că recurentelor nu le sunt aplicabile excepțiile rarisime, când s-a admis o ieșire din indiviziune sau un partaj de folosință. Nerecunoașterea încălcării dreptului de coproprietate al recurentelor, poate constitui o primă de încurajare a abuzurilor. Recurentele solicită să se constate ca recursul lor este fondat și solicită admiterea lui, astfel cum a fost formulat.
Nu s-au depus întâmpinări.
Recursul a fost depus prin serviciul poștal la data de 13.08.2014, iar apelanta-reclamantă A. I.-V. a decedat încă de la data de13.08.2014, fiind moștenită de recurentele-reclamante C. I. I. și M. M. G., conform certificatului de moștenitor nr.50/28.11.2014 eliberat de Biroul Individual Notarial M. Anișoara din București Calea 13 Septembrie, care, astfel, participă în proces în nume propriu și ca moștenitoare ale recurentei-apelante-reclamante decedate.
Analizând actele și lucrările dosarului, conform art. 306 alin. 2 C. proc. civ. (potrivit căruia: „ motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbatere părților.”), rap. la art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Curtea constată că recursul este fondat pe baza excepției prescripției de ordine publică a dreptului material la acțiune pusă în discuție la termenul din 18.12.2014, având în vedere că prioritate în analiza instanței de judecată, conform art. 137 rap. la art. 295 C.proc.civ., are excepția prescripției extinctive, pentru următoarele considerente urmând să-l admită.
Potrivit art. 18 din Decretul nr. 167/1958, instanța judecătorească este obligată ca, din oficiu, să cerceteze, dacă dreptul la acțiune este prescris.
Potrivit art. 6 alin. 4 din Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, prescripțiile începute anterior intrării în vigoare a legii noi, chiar și în ipoteza în care nu ar fi fost împlinite la data intrării în vigoare a Noului Cod civil, sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, art. 201 din Legea nr. 71/2011 reluând aceste dispoziții.
Nu se poate reține că aceste dispoziții (art. 6 alin. 4 din Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, art. 201 din Legea nr. 71/2011, art. 18 din Decretul nr. 167/1958) ar contraveni procesului echitabil garantat de art. 6 CEDO, deoarece în jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului, privind art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, s-a stabilit că respectarea unor proceduri pentru acțiunile în fața judecății nu încalcă accesul la justiție. Dimpotrivă, Curtea EDO a reliefat că există limitări admise de Convenție asupra dreptului de acces la justitie, în cazul Golder c. Marea Britanie arătând că pot fi aduse restrictii exercitiului acestui drept întrucât dreptul de acces, prin chiar natura sa, cere o reglementare din partea statului, reglementare care poate varia în timp și în spațiu în funcție de resursele comunității și nevoile indivizilor. Astfel, din practica CEDO rezultă că reprezintă restricții admise – condițiile procedurale ale acțiunii în justiție – cauza Stubbings și alții c. Marea Britanie din 21.02.1975.
De altfel, în interesul legii, Inalta Curte de Casație și Justiția a pronunțat decizia obligatorie nr. 1 /17 februarie 2014,publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 283 din 17 aprilie 2014, prin care a stabilit: ,,În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, stabilește că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.
Nefondat susțin recurentele-reclamante M. M. G. și C. I. I. că instanța de apel ar fi trebuit să aplice art. 40 și 41 din Legea nr.50/1991, pe motiv că, în raport de data dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului regimul coproprietății forțate și perpetue este reglementat de art. 40 și 41 din Legea nr.50/1991, Curtea observând că un asemenea temei juridic, art. 40 și 41 din Legea nr.50/1991, nu a fost invocat de reclamante în cererea prin care au învestit prima instanță(art.119 rap. la art. 112 C.proc.civ.), astfel că legal instanța de apel nu avea cum să schimbe în apel cauza juridică a cererii de chemare în judecată incidentale, fiindu-i interzis expres acest lucru de art.294 C.proc.civ., astfel că nu putea dezlega cererea decât pe baza situației de fapt pe care, ca a doua instanță de fond, a stabilit-o, și prin prisma motivelor din cererea reclamantelor așa cum au fost formulate de acestea în cererea incidentală de sesizare a instanței, ce fac trimitere la înscrisurile cauzei, înscrisuri ce atestă, prin raportare la situația de fapt stabilită la instanța de apel, că în anul 1960 când instanța de apel a stabilit că s-au edificat lucrările de îngrădire și construire criticate de reclamante ca realizate fără acordul lor, terenul pe care sunt edificate, de cca 800 mp, era atribuit în folosință veșnică prin Decizii ale Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei, depuse în copie în dosarul primei instanțe. Conform mențiunilor lor, aceste Decizii s-au emis în baza Hotărârii Consiliului de Ministri nr. 4015/1953, privind construcția de locuințe pe baza cooperării între locatari și construcția de locuințe individuale prin credite acordate de stat. Or, în anul 1960 terenul din curte nu se afla în coproprietate, ci avea regimul folosinței veșnice stabilit de Deciziile din dosarul primei instanțe, cum indică tocmai recurentele-reclamante, recurentele-reclamante invocând totodată, contradictoriu și nefondat, față de pârât, regimul coproprietății și pentru anul 1960-data edificării îngrădirilor și construcțiilor, îngrădiri și construcții pentru care reclamantele au solicitat atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului V. V. D. prin pretențiile de reparare a prejudiciului prin ridicare de pe teren(desființare îngrădiri, demolare celelalte lucrări de construire), pe motiv că le-a realizat fără acordul reclamantelor.
Pretențiile reclamantelor față de pârât sunt demarate abia la data de 19.10.2010, în dosarul nr._, iar potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1958 dreptul material la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, potrivit art. 3 din același act normativ termenul de prescripție general fiind de trei ani. Cum la data edificării lucrărilor în litigiu, 1960, conform situației de fapt stabilită de instanța de apel, părțile, prin autorii lor, aveau doar drepturi de folosință veșnică pe terenul din curte,proprietate a statului, pe care nu le intervertiseră în drepturi de proprietate, reclamantele nu erau coproprietare pe terenul din curte iar dreptul acestora de a cere demolarea lucrărilor avea aspect patrimonial supus art. 1 din Decretul nr. 167/1958 deoarece Decretul excludea de la aplicarea lui, cu consecința aplicării termenului de prescripție de 30 ani din Codul civil, doar dreptul de proprietate și drepturile care nu au fost invocate de reclamante în cererea de chemare în judecată din cauza de față -uzufruct, uz, abitațiune, servitute și superficie (art. 21din Decret). Art. 7 din același act normativ stabilește că termenul începe să curgă de la data când s-a născut dreptul material la acțiune, adică de la data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea.
În speță momentul începerii curgerii prescripției acțiunii așa cum a fost demarată de reclamante, cu privire la terenul din curte, care excede în bună măsură pe cel de sub blocul ce conține 4 apartamente și pentru care s-au creat asemenea drepturi de folosință veșnică egale(suprafața aproximativă, de cca 800 mp, fiind menționată în Deciziile Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei), este cel stabilit pe situația de fapt de instanța de apel, asupra căruia Curtea în recurs nu poate interveni, anul 1960, deoarece recurentele invocă în această privință critici ce nu se încadrează la art.304 pct.1-9 C.proc.civ., iar în speță nu se pot analiza aspecte de netemeinicie conform art. 304 ind. 1 C.proc.civ., deoarece deja s-a exercitat calea apelului, ci se pot formula numai critici de nelegalitate conform art.304 pct.1-9 C.proc.civ., sens în care Curtea reține excepția prescripției conform art. 306 alin. 2 rap. la art.304 pct. 9 C.proc.civ. deoarece termenul legal de prescripție al acțiunii așa cum a fost declarată de reclamante era deja împlinit încă din anul 1963, cu mult înainte de data cererii de chemare în judecată din anul 2010. Așadar nu se poate reține susținerea recurentelor din recurs referitoare la consolidarea, de către pârât, a gardurilor, după formularea cererii reconvenționale, ce s-ar dovedi cu planșele foto de la prima instanță, pentru că aceasta vizează exclusiv situația de fapt, neîncadrându-se la art.304 pct.1-9 C.proc.civ., și nici nu a fost invocată în cererea ce a învestit prima instanță, în apel și recurs neputându-se motiva altfel decât la prima instanță cererea de chemare în judecată sub aspectul cauzei juridice-cauză juridică ce reprezintă situația de fapt calificată juridic(art. 316 rap. la art. 294 C.proc.civ.).
Recurentele critică sub aspectul probatoriului decizia de apel, în sensul că ar fi reținut neîntemeiat că îngrădirile și construcțiile în litigiu, edificate în 1960 de autorul proprietarului apartamentului nr.4,pârâtului, pe terenul din curtea blocului de apartamente realizate anterior anului 1960, s-ar fi realizat cu acordul cuiva, iar această critică încearcă să o încadreze nefondat la art.304 pct. 9 C.proc.civ. Critica nu se încadrează la acest text ci vizează exclusiv situația de fapt stabilită, prin coroborarea probelor cu înscrisuri, mărturisiri, expertiză și prezumții simple, de instanța de apel, asupră căreia Curtea nu poate interveni prin schimbarea situației de fapt, art.304 pct. 10 privind erori de fapt fiind demult abrogat din C.civil. De vreme ce instanța de apel a reținut, pe baza coroborării probelor, că dreptul de folosință veșnică creat prin Deciziile Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei era fracționat în fapt pe teren de titulari încă din anul 1960, stabilind că accesul în curtea blocului cu cele patru apartamente se face separat( accesul auto și pietonal la . 3 se face prin porțile de metal cuprinse între punctele 9-10, la . și prin poarta 14-15; accesul la .> face prin poarta de metal 16-17), că apartamentele din . pe teren( apartamentele 1, 2 și 3 au ca accesoriu câte un garaj, iar apartamentul nr. 4, o magazie, la care se adaugă două terase ce asigură accesul la ambele corpuri de clădire C1 și C2), și, astfel, că părțile cauzei au la dispoziție calea acțiunii pentru partaj de folosință- a terenului din curte în raport cu suprafața în care apare stabilit în coproprietate părților, ulterior, de titlurile de proprietate emise în baza art. 36 alin.2(fost 35 alin.2) din Legea nr.18/1991, după ce prima instanță chiar a respins prin dispoziția ce nu a fost atacată de niciuna din părți, rămânând astfel irevocabilă, excepția inadmisibilității partajului definitiv al terenului de 536,51 mp ce face parte din suprafața totală a terenului pe care se regăsește blocul cu 4 apartamente, nefondat tind a pretinde recurentele că instanța de apel ar fi încălcat regimul juridic al circulației imobilelor care anterior anului 1989 nu puteau circula decât prin înscrisuri, autentice, instanța de apel nestabilind transmiterea vreunor drepturi pe imobilul teren între părți, ci reținând pe situația de fapt că folosința veșnică a părților a fost în fapt delimitată, prin îngrădirile în litigiu, încă din anul 1960. Această statuare a instanței de apel nu contravine nici soluției din dosarul nr._ invocat de recurente ce a respins uzucapiunea invocată de pârât tocmai pentru că nici acesta nu exercita posesie sub nume de proprietar anterior anului 1989, ci numai ca detentor precar, în virtutea folosinței veșnice a terenului proprietate a statului, abia în anii 1998/1999 stabilindu-se părților drepturi de proprietate în indiviziune pe terenul din curte, în baza Legii nr.18/1991(art.36 alin.2 conform căruia ,, Terenurile proprietate de stat, situate în intravilanul localităților, atribuite, potrivit legii, în folosință veșnică sau în folosință pe durata existenței construcției, în vederea construirii de locuințe proprietate personală sau cu ocazia cumpărării de la stat a unor asemenea locuințe, trec, la cererea proprietarilor actuali ai locuințelor, în proprietatea acestora, integral sau, după caz, proporțional cu cota deținută din construcție”).
Se plâng recurentele de motivația instanței de apel că există o vechime a lucrărilor și că acestea nu și-au manifestat nemulțumirea în legătură cu edificarea gardurilor, susținând recurentele că ar fi vădit nefondată din moment ce acestea au formulat o acțiune în justiție. Or, instanța de apel a reliefat pe baza probatoriului cauzei că, de vreme ce lucrările au o vechime de peste 50 ani, firesc ele nu s-ar fi putut realiza fără acordul celorlalte persoane care aveau drepturi de folosință veșnice concurente, care nu ar fi lăsat să curgă atât de mult timp dacă nu ar fi fost de acord cu lucrările. Motivația instanței de apel pe acest aspect nu este nelegală, cum tind a susține recurentele, ci a aplicat prezumția simplă a acordului, ce are ca bază faptul vecin și conex că lucrările nu au fost contestate de titularii drepturilor de folosință veșnică ce erau concurente în perioada 1960-1998. Însă, în condițiile căii procesuale alese de reclamante, semnificația juridică a acestei situații de fapt stabilită de instanța de apel, că lucrările nu au fost contestate în perioada 1960-1998 de titularii drepturilor de folosință veșnică ce erau concurente, este cea a împlinirii termenului de prescripție a acțiunii așa cum a fost formulată, excepție căreia Curtea îi va da dezlegarea în drept conform art. 306 alin. 2 rap. la art.304 pct. 9 C.proc.civ. Așadar, în recursul reclamantelor, Curtea nu va reține aspectul de fond al bunei credințe a pârâtului la edificarea lucrărilor(îngrădiri și construcții) în litigiu, stabilit de instanța de apel ce a reținut că lucrările din 1960 au fost realizate cu acordul celorlalti titulari de drepturi de folosință veșnică deoarece nu au fost contestate în perioada 1960-1998 de titularii drepturilor de folosință veșnică ce erau concurente, ci excepția prescripției dreptului material la acțiune așa cum a fost declarată pentru reclamante.
Cum la data promovării acțiunii, 2010, termenul de prescripție era de mult depășit, instanța nu poate decât să constate prescripția, în speță reclamantele neacționând pe calea articolelor 40 și 41 din Legea nr.50/1991 invocate abia în recurs cu încălcarea art. 316 rap. la art. 294 C.proc.civ. (articole care, de altfel, privesc situația clădirilor ce se realizează, cu mai multe apartamente, după . acestei Legi din 1991).
Cum excepția prescripției dreptului material la acțiune, așa cum a fost formulată, al reclamantelor, în contradictoriu cu intimatul – pârât V. V. D., intimata-reclamantă R. V. și intimata – pârâtă D. I. M. C., profită recurentelor față de cele dispuse prin decizia recurată în speța de față, prin ignorarea excepției prescripției care are prioritate în soluționare față de fondul cauzei potrivit art. 137 C.proc.civ., conform art. 312 C.proc.civ. recursul se va admite urmând a se modifica decizia de apel recurata in sensul că se admite apelul formulat de apelantele – pârâte – reclamante A. I. V., M. M. G. și C. I. I., împotriva sentinței civile nr.4097/08.05.2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, și se schimbă în parte sentința apelată în sensul respingerii cererii reconvenționale formulate de pârâtele - reclamante C. I. I. și M. M. G., rămase în proces în nume propriu și ca moștenitoare ale apelantei-reclamante decedate, A. I. V., pentru intervenția prescripției dreptului material la cererea de chemare în judecată incidentală(cererea reconvențională), așa cum a fost formulată de reclamante, cu menținerea în rest a dispozițiilor sentinței, recurentelor fiindu-le astfel înlăturate efectele negative ale unei autorități de lucru judecat pe fondul cauzei la care le expunea decizia de apel pronunțată cu ignorarea excepției prescripției.
Deoarece recursul se va admite pe baza excepției invocate din oficiu iar în urma admiterii recursului și apelului prin prisma acestei excepții cererea de chemare în judecată incidentală(cererea reconvențională) este respinsă ca prescrisă, conform art. 274 Curtea va respinge cererea recurentelor M. M. G. și C. I. I. de obligare a intimaților la cheltuielile de judecată din recurs solicitate prin avocat, reprezentând taxa judiciară de timbru de 4 lei, și onorariul avocațial de 600 lei achitat de recurentele M. M. G. și C. I. I., aceștia necăzând în pretențiile recurentelor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Admite recursul formulat de recurentele – apelante - reclamante A. I. V., M. M. G. și C. I. I., împotriva deciziei civile nr.1077 A/29.10.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul – pârât V. V. D., intimata-reclamantă R. V. și intimata – pârâtă D. I. M. C..
Modifică în tot decizia recurată, în sensul următor:
Admite apelul formulat de apelantele – pârâte – reclamante A. I. V., M. M. G. și C. I. I., împotriva sentinței civile nr.4097/08.05.2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București.
Schimbă în parte sentința apelată, în sensul respingerii cererii reconvenționale formulate de pârâtele - reclamante C. I. I. și M. M. G., rămase în proces în nume propriu și ca moștenitoare ale apelantei-reclamante decedate, A. I. V., pentru intervenția prescripției dreptului material la acțiune.
Menține în rest dispozițiile sentinței.
Respinge cererea formulată de recurentele – pârâte – reclamante, privind cheltuielile de judecată efectuate în recurs, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 18.12.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
A. P. B. C. B. T. M. G. R.
GREFIER
Ș. P.
Red.CBT
Tehdact.R.L.
2 ex./ …
TB-S.5 - A.M.B.; F.L.
Jud.S.5 – C.L.
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... | Legea 10/2001. Decizia nr. 1661/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
