Legea 10/2001. Decizia nr. 574/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 574/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-04-2014 în dosarul nr. 5616/3/2012
Dosar nr._
(178/2014)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 574
Ședința publică de la 07.04.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - FĂNICA PENA
JUDECĂTOR - C. M. T.
JUDECĂTOR - D. A.
GREFIER - RĂDIȚA I.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții reclamanți M. F., M. C., M. C. M., împotriva sentinței civile nr.1548. din 13.09.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă P. M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
P. are ca obiect – contestație la legea nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul, Rena S., pentru recurenții-reclamanți, M. F., M. C., M. C. M., în baza împuternicirii avocațiale nr1616251/2013, eliberată de Baroul București, consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al intimatei-pârâte, P. M. București, în baza delegației de la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Avocatul recurenților-pârâți, având cuvântul, solicită încuviințarea depunerii la dosar a sentinței civile nr.1798/15.10.2013, drept practică judiciară.
Părțile, prin reprezentanți, având pe rând cuvântul declară că nu mai au cereri de formulat și probe de solicitat.
Curtea având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat și probe de solicitat constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Avocatul recurenților reclamanți, având cuvântul, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, potrivit art. 312 alin.5 C.p.civ.
Arată că hotărârea atacată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a legii și a principiilor fundamentale de drept fiind fundamentată pe o interpretare eronată a prevederilor legii nr. 165/2013.
În primul rând, în opinia sa nu există instituția devenirii prematurității acțiunii, deși aceasta a fost formulată în data de 24.02.2012, fiind considerată a fi făcută în termen.
Or, la cel de al patrulea termen de judecată instanța a respins cererea ca fiind prematură, în raport de dispozițiile art. 4, coroborat cu art. 33 din Legea nr. 165/2013.
Totodată, solicită a se avea în vedere și dispozițiile deciziei nr. 8 a Curții Constituționale pronunțate la data de 27.02.2014, potrivit căreia art. 4 a fost declarat constituțional, așa încât soluția pronunțată de instanța fondului este eronată. Depune concluzii scrise.
Consilierul juridic al intimatei-pârâte, P. M. București, având cuvântul, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1548/13.09.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a civilă, în dosarul nr._, s-a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 alin. 2, art. 4, art. 9 alin 3, art. 10 - 11, art. 16 - 31, art. 33, art. 50 lit. b din Legea nr. 165/2013.
S-a respins acțiunea formulată de către reclamanții M. F., M. C., M. C., în contradictoriu cu pârâta P. M. București prin Primar General, ca devenită prematură.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de judecată a reținut următoarele:
„Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V a Civilă, la data de 24.02.2012, sub nr._, reclamanții M. F., M. C., M. C. au chemat în judecată pe pârâtă, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună restituirea în natură a imobilului din București ., sector 5 în suprafață de 480 mp, care face obiectul dosarului administrativ nr._/2001, iar in subsidiar, acordarea de măsuri reparatorii, cu cheltuieli de judecata.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că sunt persoane îndreptățite la restituire, imobilul fiind dobândit de autorii lor M. E. și M. V. în baza actului de proprietate și preluat de statul român. Învederează că au formulat notificarea nr. 2875/2001, dosarul administrativ este complet, însă pârâta a refuzat sa soluționeze această notificare.
In drept, au invocat dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Pârâta nu a formulat întâmpinare.
La termenul de judecată din 13.09.2013, tribunalul din oficiu, față de . Legii nr. 165/2013, privind măsurile de finalizare a procesului de restituire a imobilelor preluate abuziv în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 a pus în discuție intervenirea prematurității cererii în raport de dispozițiile art. 4 raportat la art. 33 din acest act normativ.
Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut următoarele:
Prin notificarea nr. 2875/9.08.2001 emisa prin intermediul B. E. P., autorii reclamanților, M. E., M. A. și reclamanții M. C. și M. F. au solicitat restituirea în natură a terenului situat în București, ., sector 5, în suprafață totala de 480 mp, preluat de stat abuziv în perioada de referință a Legii nr. 10/2001. Prin prezenta acțiune, reclamanții au investit instanța de judecată cu o cerere având ca finalitate soluționarea notificării.
În contextul volumului amplu de cauze aflate pe de o parte, în curs de soluționare în cadrul procedurii administrative, iar pe de alta parte, pe rolul instanțelor de judecată, dar și în analiza Curții Europene a Drepturilor Omului, aceasta din urma a remarcat, în pronunțarea hotărârii pilot în cauza M. A. c României, că, de la . Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Iar, datorită unei cunoașteri directe a societății lor și a nevoilor acesteia, „autoritățile naționale sunt, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a determina ceea ce este de "utilitate publică". În mecanismul de protecție instituit de Convenție, acestora le revine, așadar, obligația de a se pronunța primele asupra existenței unei probleme de interes general ce justifică măsuri aplicabile în domeniul exercitării dreptului de proprietate, inclusiv măsuri ce presupun privări și restituiri de bunuri. Prin urmare, ele se bucură aici de o anumită marjă de apreciere, ca în alte domenii asupra cărora se extind garanțiile Convenției”. Procedând la o analiză globală a diferitelor interese clamate în cauzele deduse spre analiza, Curtea a opinat pentru o cercetare a realității situației litigioase, subliniind că „această apreciere poate să se refere nu numai la modalitățile de despăgubire aplicabile - dacă situația este similară cu o privare de libertate - ci și la conduita părților, inclusiv la mijloacele utilizate de stat și la punerea lor în aplicare. În acest sens, trebuie subliniat că incertitudinea - fie ea legislativă, administrativă sau legată de practicile aplicate de autorități - este un factor ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului”. Recunoscând că în materie de restituire de proprietăți, o legislație de mare anvergură, mai ales dacă execută un program de reformă economică și socială, nu poate asigura o dreptate completă în fața varietății de situații în care se află numeroasele persoane în cauză, Curtea a reiterat obligativitatea existenței, în favoarea autoritățile naționale, a unei largi marje de apreciere, nu numai pentru a alege măsurile care să reglementeze raporturile de proprietate din țară, ci și pentru a avea la dispoziție timpul necesar pentru punerea lor în aplicare. A mai observat că motivațiile de ordin faptic invocate de autoritățile române, fără a fi de neglijat, totuși „nu au fost în mod suficient însoțite de măsuri legislative și administrative capabile să ofere tuturor părților interesate în procesul de restituire o soluție coerentă, previzibilă și proporțională cu scopurile de interes public urmărite”. In lumina acestor principii, în temeiul hotărârii pilot, Curtea a dispus suspendarea, pe o perioada de 18 luni, a analizei tuturor cauzelor rezultate din aceeași problematică generală.
Asumându-și obligațiile statuate în sarcina sa de instanța europeană, legiuitorul român a edictat Legea nr. 165/2013, privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist în România. În ceea ce privește domeniul de activitate al acestui nou act normativ, tribunalul opinează în același sens cu considerentele Curții Constituționale expuse în decizia nr. 232/2013, asupra existenței unor reglementari normative paralele, respectiv corelarea dispozițiilor normative deja existente (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 10/2001 etc.) cu cele nou intrate în vigoare. De altfel, aceasta a fost și intenția legiuitorului, transpusă în mod direct și explicit în conținutul actului normativ, respectiv dispozițiile art. 3 din Legea nr. 165/2013. Astfel, potrivit punctului 1 al textului citat, în înțelesul Legii nr. 165/2013, cererea este definită ca fiind notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.
Recunoscând că procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv a fost unul extrem de anevoios, incoerent și lipsit de cursivitate, autoritățile române au apreciat că este necesară implementarea de noi termene pentru soluționarea notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel cum au fost reglementate în cuprinsul prevederilor art. 33 din Legea nr. 165/2013. Însă, fără a statua asupra unei posibile suspendări a procedurii, în temeiul art. 4 din Legea nr. 165/2013 s-a prevăzut de către legiuitorul român, că noul act normativ se aplică tuturor cererilor formulate și depuse în termen legal, la entitățile investite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare -20.05.2013, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul CEDO suspendate în temeiul Hotărârii pilot din 12.10.2010, pronunțată în cauza M. A. și alții.
În prezenta cauza, reclamanții se află în situația descrisă mai sus, în sensul că notificarea nr. 2875/2001 formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a fost soluționată de entitatea investită de lege până la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, prin urmare, se va avea în vedere că în favoarea unității deținătoare curge un nou termen legal, imperativ pentru emiterea dispoziției/deciziei de admitere/respingere a pretențiilor notificatorilor. Însă, caracterul imperativ al termenului stipulat în prevederile art. 33 Legea nr. 165/2013 în favoarea unității deținătoare, pentru persoana care se pretinde îndreptățită la măsuri reparatorii devine unul prohibitiv, adică în interiorul termenului, notificatorul nu poate îndeplini un act de procedură care tinde la nesocotirea termenului legal.
Prin cererea de chemare in judecata, reclamanții au solicitat, în esență, a se constata nesocotirea termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru soluționarea notificării și obligarea pârâtului - unitate investită cu această atribuție în mod legal, să procedeze la emiterea dispoziției. Or, prin . Legii nr. 165/2010, se constată că notificatorul se afla în poziția de a fi îndeplinit un act de procedură care nesocotește termenul prohibitiv instituit de prevederile art. 33, conduită care transformă actul într-unul prematur, concluzie ce se desprinde din prevederile art. 4 Legea nr. 165/2013, mai sus citate, potrivit cu care actul normativ se aplică și notificărilor nesoluționate încă în procedura administrativă, dar și cauzelor aflate pe rolul instanțelor de judecată, fără a se face vreo distincție în raport de etapa procesuală în care se găsesc. Până la . acestui nou act normativ, instanțele de judecată aveau ele însele căderea de a soluționa notificările formulate în termen legal în temeiul Legii nr. 10/2001, constatându-se refuzul nejustificat al unităților deținătoare, aspecte clarificate de instanța supremă în considerentele deciziei nr. XX/2007. Astfel, s-a statuat asupra competenței instanței de judecată să soluționeze pe fond acțiunea persoanei îndreptățite o dată cu examinarea căii de atac exercitate împotriva dispoziției de respingere a notificării, apreciindu-se că este evident că instanța, învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziției de restituire în natură, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă decizie/dispoziție de restituire în natură. În virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, instanța judecătorească, cenzurând decizia/dispoziția de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerințelor legii, o va anula, dispunând ea însăși, în mod direct, asupra restituirii. Iar, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat. Însă, în analiza făcută în anul 2007, instanța supremă a avut în vedere acele situații în care termenul legal de soluționare a notificărilor expirase.
Or, în urma adoptării de noi soluții legislative pentru soluționarea notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, asumându-și observațiile Curții Europene a Drepturilor Omului, autoritățile române au stipulat un nou termen. În atare situație, nimic nu mai îndreptățește instanța de judecată să analizeze conduita unității deținătoare în soluționarea unei notificări.
Soluția edicată de legiuitorul român este în echilibru cu principiile de analiza impuse de CEDO, care subliniază, în aceeași hotărâre pilot, că nu trebuie pierdut din vedere faptul că România se confruntă cu un mare număr de cereri de restituire sau de despăgubire provenite de la foști proprietari sau de la moștenitorii acestora, iar la acest număr mare, se adaugă și cerința unei despăgubiri integrale impusă de legile în vigoare. Din acest motiv, i-a fost permis statului român să aleagă liber, în mod suveran mijloacele prin care să îndeplinească obligațiile sale juridice, sub controlul Comitetului Miniștrilor.
Luând act atât de volumul mare de cauze, dar și de disfuncționalitatea mecanismului de restituire în natură ori prin echivalent, Curtea a reiterat obligația statului membru de a garanta, prin măsuri legale și administrative adecvate, respectarea dreptului de proprietate al tuturor notificatorilor „prin implementarea urgentă a unor proceduri simplificate și eficiente, întemeiate pe măsuri legislative și pe o practică judiciară și administrativă coerentă, care să poată menține un just echilibru între diferitele interese în cauză”.
Pentru toate aceste considerente, văzând contextul normativ actual, tribunalul a constatat că cererea formulată de reclamanți este devenită prematură, instituirea unui termen legal în vederea soluționării administrative a notificării, neputând fi ignorată.
In ceea ce privește cererea de sesizare a Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 alin. 2, art. 4, art. 9 alin. 3, art. 10 - 11, art. 16 - 31, art. 33, art. 50 lit. b din Legea nr. 165/2013 prin raportare la prevederile art. 15 - 16, art. 20 - 21, art. 44, art. 46, art. 124 Constituție, Tribunalul a admis-o constatând că în temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992, îndeplinește cerințele de admisibilitate. Opinia instanței cu privire la excepția de neconstituționalitate fiind în sensul respingerii acesteia”.
Împotriva sentinței civile nr. 1548/13.09.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a civilă, în dosarul nr._, au formulat recurs contestatorii M. F., M. C., M. C., criticând-o pentru nelegalitate potrivit art. 304 pct. 9, art. 312 alin. 5 și 304 ind. 1 C.pr.civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.
În motivarea recursului, s-a arătat că hotărârea Tribunalului București, este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii și principiilor fundamentale de drept consacrate în Constituția României și CEDO. - prin soluția de respingere a cererii ca devenită prematură (sublin.red.), prin interpretarea astfel eronată, atât a prevederilor Legii nr. 165/2013, cât și a Hotărârii - pilot - cauza M. A. ș.a. c. României din 12.10.2010 publicată în Monitorul Oficial nr. 778/22.11.2010.
Argumentele reținute de către prima instanță pentru a pronunța soluția recurată, raportat la incidența art. 4 din Legea nr. 165/2013, recunoașterea în hotărârea pilot a Curții Europene privind marja largă de apreciere și stabilire a cadrului legislativ privind dreptul de proprietate și exercitarea acestuia și Decizia nr. 323/2013 pronunțată de Curtea Constituțională care opinează în sensul corelării dispozițiilor normative deja existente (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 10/2001, etc.) cu Legea nr. 165/2013, nu pot susține legalitatea sentinței pronunțate, având în vedere următoarele aspecte ignorate de către instanța de fond:
1. Sentința pronunțată încalcă principiul fundamental al neretroactivității legii civile, contestatorii și formulând în cauză excepția de neconstituționalitate a art. 1 (2), 4, 9 (3), 10,11, 16 - 31, 33 și 50 (b) din Legea nr. 165/2013 instanța admițând sesizarea Curții Constituționale pentru soluționarea acestei excepții.
2. S-a interpretat și aplicat greșit Legea nr. 165/2013, încălcându-se astfel principiile egalității și echității în fața legii, precum și a dreptului de liber acces la justiție.
În dezvoltarea celor două aspecte, s-a arătat că Legea nr. 165/2013 instituie un regim compensatoriu nou, prin acordarea unor puncte virtuale, cu o procedură ulterioară prevăzută de valorificare eșalonată, pe parcursul mai multor ani, or acest regim încalcă principiul constituțional al neretroactivității legii civile - tempus regit actum, regulă potrivit căreia, o lege civilă se aplică numai situaților ivite în practică după ., iar nu și a situațiilor anterioare.
În speță, legea nouă, nu poate să modifice procedura de soluționare a unor demersuri întreprinse anterior intrării ei în vigoare, astfel că art. 4 din Legea nr. 165/2013 încalcă dispozițiile constituționale sus citate.
Reclamanții au demarat procedura Legii nr. 10/2001 în urmă cu 12 ani, iar faptul că autoritățile competente nu au oferit soluționare în termenul legal de 60 de zile prevăzut în art. 25, nu poate conduce la crearea unor situații discriminatorii pentru reclamanți, prin acordarea unui alt tip de măsuri reparatorii, ca urmare a aplicării retroactive a unei legii ce nu era în vigoare la momentul inițierii procedurii.
Totodată, s-a arătat că sentința este vădit lipsită de fundament legal, bazându-se pe o interpretare și aplicare greșită a Legii nr. 165/2013 și conducând la încălcarea principiilor egalități și echității în fața legii, precum și a dreptului la liberul acces la justiție.
Argumentele primei instanțe, prin aplicarea art. 4 din Legea nr. 165/2013 cu raportare la stabilirea de însuși legiuitorul a unor termen de soluționare pe cale administrativă a notificărilor ce ar fi incidente speței - s-a mai susținut - sunt greșit reținute, întrucât reclamanții au parcursul anterior o procedură administrativă nerespectată de către autoritățile competente, astfel că în mod legal s-au adresat cu contestație, instanței de judecată, la o dată anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 (cu circa 1 an înainte), în plus litigiul aflându-se în stadiu avansat pe rolul Tribunalului București, astfel încât nu se poate considera că reclamanții ar fi îndeplinit acte de procedură care tind să nesocotească termenul legal instituit prin Legea nr. 165/2013, un astfel de raționament fiind vădit injust, fără reținerea vreunei culpe a reclamanților pentru tergiversarea soluționării notificării de către autoritățile competente.
Nu este nicio prevedere expresă în Legea nr. 165/2013 privind suspendarea judecării cererilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, aflate pe rolul instanțelor judecătorești.
Ne aflăm în prezența unei lacune legislative, în sensul că termenul de 60 de zile prevăzut pentru soluționarea notificării prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 a fost depășit cu 12ani, iar potrivit Legii nr. 165/2013, noul termen prevăzut începe să curgă abia în 2014.
În vederea administrării corecte și legale a actului de justiție, se impune astfel, continuarea judecății cauzei, iar nu respingerea ca prematură a cererii.
3. În mod greșit s-a interpretat și Hotărârea pilot invocată, cu ignorarea principiilor consacrate în mod constant, cel privind necesitatea acordării persoanelor prejudiciate a garanției privind durata sau rezultatul procedurii obținerii despăgubirilor și a adoptării unor reguli clare și simplificate, întemeiate pe măsuri legislative și pe o practică judiciară și administrativă coerente care să acorde sistemului de despăgubire o previzibilitate sporită (paragrafele 193, 232 din Hotărârea - pilot, paragraful 83 din c. Vieșu c. României).
Prevederea unui nou termen administrativ de 36 de luni, începând cu ianuarie 2014, produce tergiversarea unor proceduri a căror finalizare a fost deja întârziată și la imposibilitatea exercitării dreptului de liber acces la justiție.
Respingerea cererii ca prematură determină o aplicare imprevizibilă și neunitară la nivelul instanțelor de judecată, astfel cum rezultă și din raționamentul desprins din Decizia nr. 232/2013 a Curții Constituționale (cu referire la paragraful 235 al Hotărârii pilot).
În plus nu există temei legal pentru a justifica soluția instanței de a respinge cererea ca devenită prematură, în lipsa unei astfel de instituții în dreptul românesc.
S-a invocat și jurisprudența Înaltei Curții de Casație și Justiție - Decizia nr. 3184/30.09.2004, prin care s-a respins excepția prematurității invocată într-o cerere, după circa 1 an și 6 luni, după administrarea de probatorii, inclusiv cu expertiză.
S-a depus o decizie a Tribunalului București ca practică judiciară contrară celei reținute în cauză.
Recursul este fondat, potrivit considerentelor ce urmează – în parte, privind criticile formulate, astfel:
Este fondată critica vizând soluționarea cauzei – nu pe fond, ci pe excepție, în mod greșit fiind respinsă contestația ca devenită prematură, raportat la noile termene de soluționare a notificărilor prevăzute de art.33 coroborat cu art.4 din Legea nr.165/2013 (sublin.red.), având în vedere data sesizării instanței cu pricina pendinte, anterior intrării în vigoare a noii legi (publicată în Monitorul Oficial la data de 17.05.2013) – respectiv la data de 24.02.2012, cu circa 1 an și 4 luni anterior intrării în vigoare a Legii nr.165/2013.
Or, nu se poate aprecia în mod legal, că la data formulării prezentei contestații – 24.02.2012, dreptul reclamanților de sesizare a instanței cu contestație în temeiul art.26 din Legea nr.10/2001, pentru refuzul de soluționare de către „unitatea deținătoare”, în speță pârâtul, a notificării formulate în 2001, nu s-ar fi născut, fiind incidentă cauzei și decizia pronunțată în recursul în interesul legii, nr.XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care subzistă prin argumentație, pentru contestațiile formulate anterior intrării în vigoare a Legii nr.165/2013.
Critica vizând însă inaplicabilitatea noii legi nr.165/2013, contestației – cu privire la prevederile sale de drept substanțial – art.4 încălcând principiul neretroactivității legii – nu este fondată, având în vedere voința legiuitorului expres formulată în articolul invocat, neconstituționalitatea acestui text de lege fiind respinsă prin Decizia Curții Constituționale nr.88/27.02.2014, publicată în Monitorul Oficial al României din data de 16.04.2014, pentru argumentele ce nu pot fi ignorate de către instanțele judecătorești.
În consecință, având în vedere prevederile art.312 C.proc.civ., constatarea că prima instanță nu a judecat fondul cauzei, dar și cererea expresă de trimitere a cauzei spre rejudecare, va fi admis recursul, casată în parte sentința recurată, respinsă excepția prematurității invocată din oficiu și trimiterea cauzei spre soluționare la aceeași instanță – Tribunalul București, pentru continuarea judecării pe fond a notificării, fiind menținută soluția privind sesizarea Curții Constituționale cu cererea vizând excepția de neconstituționalitate formulată de către reclamanți.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenții reclamanți M. F., M. C., M. C. M., împotriva sentinței civile nr.1548. din 13.09.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă P. M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
Casează în parte sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare a fondului, la aceeași instanță, fiind respinsă ca nefondată excepția prematurității acțiunii invocată din oficiu.
Menține soluția de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 07.04.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
F. P. C. M. T. D. A.
GREFIER
RĂDIȚA I.
Red.F.P.
Tehdact.GIA/B.I.
2 ex./07.05.2014
------------------------------------------
T.B.- Secția a V-a – C.L.B.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 402/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 534/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
