Legea 10/2001. Decizia nr. 254/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 254/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-06-2014 în dosarul nr. 8532/3/2009
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 254 A
Ședința publică de la 10.06.2014
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE – DORINA ZECA
JUDECĂTOR – A. C. B.
GREFIER – S. V.
……………………
Pe rol soluționarea cererii de apel formulată de apelanții reclamanți G. R. D. (calitate preluată de la R. M. prin vânzare de drepturi litigioase) și R. G. N., ambii cu domiciliul ales la SCPAv. „B., B. și Asociații” din București, ., ..2, parter, ., împotriva sentinței civile nr. 1349/25.11.2009, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât M. București prin Primarul General, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 291-293, sector 6, având ca obiect „contestație la Legea nr. 10/2001”.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se învederează instanței că apelanții reclamanți G. R. D. și R. G. N. au solicitat judecarea cauzei în lipsă, precum și că s-a depus la dosar de către aceștia o cerere prin care se solicită comunicarea actelor de procedură la sediul SCPAv. „B., B. și Asociații” din București, ., ..2, parter, ..
Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 5 martie 2009 și precizată la 1 aprilie 2009, reclamantul R. D. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, anularea dispoziției nr._/2 febr. 2009 emisă de Primarul General și obligarea pârâtei să îi lase în deplină proprietate și posesie terenul liber de construcții, ce a făcut parte din imobilul, situat în București, .. 26, sector 3, precum și acordarea de măsurii reparatorii prin echivalent pentru construcția demolată și eventual pentru partea de teren ce nu poate fi restituită în natură.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, prin notificările nr. 919 și 921 din 14 februarie 2002, formulate în baza Legii nr. 10/2001, a solicitat restituirea în natură a terenului aferent imobilului situat la adresa mai sus menționată precum și acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru construcția demolată.
Prin dispoziția contestată în prezenta cauză, i-au fost acordate însă despăgubiri prin echivalent atât pentru teren cât și pentru construcția demolată, apreciindu-se că terenul este afectat - în prezent de elemente de sistematizare (trotuar pietonal, carosabil stradă, rețele edilitare subterane și parcare amenajată) împrejurare ce a condus la respingerea cererii de restituire în natură a terenului.
A mai arătat reclamantul că dispoziția contestată este nelegală, întrucât în prezent terenul este doar parțial afectat de elemente de sistematizare, parcarea amenajată aparținând firmei DALLI a fost desființată, astfel că o parte din teren poate fi restituit în natură.
În dovedirea cererii reclamantul a depus la dosar un set de înscrisuri, inclusiv Dispoziția contestată, iar la cererea instanței au fost depuse la dosar actele ce au stat la baza emiterii Dispoziției, reclamantul solicitând la termenul din 13 mai 2009 și efectuarea în cauză a unei expertize topo, care să identifice imobilul în litigiu cu precizarea dacă terenul în litigiu este liber sau afectat de elemente de sistematizare.
Prin sentința civilă nr.1349/25.11.2009 pronunțată de Tribunalul București Secția a- III-a Civilă s-a respins, ca neîntemeiată, contestația astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul R. D. în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General împotriva Dispoziției nr._ din data de .02.2009, emisă de pârât.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Prin notificarea nr. 919 și 921 din 2 februarie 2002, reclamantul a solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001 acordarea de despăgubiri pentru construcția demolată și restituirea în natură a terenului în suprafață de 620 mp situate în București, .. 26, sector 3, imobil trecut în proprietatea statului ca efect al aplicării Decretului nr. 92/1950.
Soluționând notificarea reclamantului, în baza actelor depuse în dosarul administrativ, pârâta a emis la data de 2 februarie 2009 Dispoziția nr._ prin care a respins cererea de restituire în natură a terenului, apreciind că acesta este afectat de elemente de sistematizare și a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent atât pentru teren cât și pentru construcția demolată, ce a fost situată pe acesta.
Dispoziția în cauză a avut la bază raportul comisiei interne pentru analizarea notificărilor, prin care s-a constatat imposibilitatea restituirii în natură a terenului, reclamantul susținând prin prezenta contestație că, deși a depus la dosar un raport de expertiză extrajudiciară, acesta nu a fost luat în considerație de către comisie.
Cu privire la acest din urmă aspect, tribunalul a constatat că susținerile reclamantului sunt nefondate, întrucât din analiza respectivului raport de expertiză extrajudiciară efectuat de expert B. I. rezultă că, din suprafața fostului teren de 622,41 mp, 202,49 mp sunt ocupați de trotuar și parte carosabilă, iar 419,92 mp teren este ocupată de parcare și aceasta revine de drept reclamantului, fără a preciza însa natura juridică a respectivei suprafețe, respectiv dacă aceasta face parte sau nu din domeniul public al statului.
Faptul că, prin adresa depusă la dosar de firma Dalli (fila 198) rezultă că aceasta nu mai administrează respectivul spațiu de parcare nu poate duce la concluzia că terenul respectiv poate fi restituit în natură, în acest sens fiind și concluziile expertizei efectuate în prezenta cauză, care a arătat că prin sistematizare pe terenul în litigiu s-a amenajat un trotuar, s-a lărgit . M. Basab, amenajându-se provizoriu o parcare ce nu mai este în prezent administrata de firma mai sus arătată.
Această împrejurare nu poate duce însă la concluzia că respectivul teren nu reprezintă domeniul public al statului, cum de altfel nici concluzia expertului referitoare la faptul că terenul nu este afectat de elemente de sistematizare, concluzie bazată doar pe o . adrese depuse la dosar emanând de la Apa N., Distrigaz Sud și Romtelecom nu poate fi apreciată, ca fiind relevantă în cauză, atâta timp cât aceasta nu are o justificare bazată pe constatări proprii.
Pentru toate aceste considerente, tribunalul văzând și dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 a respins prezenta contestație astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței civile nr.1349/25.11.2009 pronunțate de Tribunalul București Secția a III a Civilă a declarat apel apelantul R. G. – N..
În motivarea apelului, apelantul critică sentința pentru următoarele motive:
Se susține că sentința instanței de fond este nelegală și netemeinică, deoarece, în raport de probatoriul administrat în cauză, prima instanță ar fi trebuit să constate ca imobilul notificat nu este în totalitate afectat de elemente de sistematizare și rețele edilitare.
Cu toate acestea (deși expertizele aflate la dosarul cauzei sunt neechivoce sub acest aspect) instanța fondului a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică întrucât, pe de o parte, a reținut imposibilitatea restituirii în natură și, pe de alta parte, chiar și în ipoteza avută în vedere (afectarea imobilului de sarcini) ar fi trebuit să oblige pârâta la plata despăgubirilor echivalente atât a construcției demolate cât și a imobilului despre care s-a susținut că nu ar putea fi retrocedat.
In plus, la dosarul administrativ (chiar la solicitarea expresă a comisiei de aplicare a Legii 10/2001) a fost depusă o expertiză extrajudiciară, ce consacră împrejurările învederate prin acțiunea introductivă, în sensul că terenul în cauză este liber pe o porțiune considerabilă.
Soluția primei instanțe este surprinzătoare, în condițiile în care a încuviințat în cadrul administrării probatoriului depunerea raportului de expertiza extrajudiciara (expertiza însușită de părțile litigante și efectuată de expertul B. I.), concluziile acestuia fiind neechivoce în sensul ca o suprafață considerabilă poate fi restituită în natură.
Apoi, prin expertiza realizată de expertul judiciar C. G. s-a statuat că suprafața liberă de construcții (deci care ar putea fi restituită în natura) este de 401,69 mp iar suprafața de 220,71 mp se poate acorda în natură, rezultând în final o suprafață totala de 622,293 mp ,ce ar fi putut fi restituită în natură și nu în echivalent.
In acest context, statuările instanței de fond nu pot fi primite, atâta vreme cât aceasta nu putea să își formeze convingerea intimă că respectivul imobil nu poate fi retrocedat pentru simplul motiv că ar exista un dubiu cu privire la natura juridica reala a acestuia.
In baza rolului activ prima instanță (în măsura în care nu se declara lămurită cu privire la topografia și sarcinile care apăsa asupra imobilului fiind evident că nu este lămurită - ) ar fi trebuit să dispună din oficiu ca obiectiv al expertizei efectuate inclusiv stabilirea valorii de circulație a părții afectate din teren, în vederea obligării intimatei-pârâte la plata unei despăgubiri juste, la valoarea reala de circulație, dar și a construcției demolate.
Expertiza nu poate fi edificatoare, în contextul în care nu a fost fixat și acest din urma obiectiv, mai ales în condițiile în care obiectul acțiunii este extrem de clar (capătul 2 de cerere vizează tocmai această împrejurare) iar instanța a statuat că terenul nu se poate restitui în natură.
In plus, cu referire strictă la cuantumul despăgubirilor acordate prin Dispoziția contestata, urmează a se constata că orice despăgubire este necesar a fi reală, efectivă și să reflecte adevărata valoare de circulație a imobilului.
Cu alte cuvinte, despăgubirea este necesar a fi justă și echitabila și să reflecte valoarea reala de circulație a imobilelor (întrucât au fost solicitate despăgubiri în echivalent atât pentru terenul presupus imposibil de retrocedat și pentru construcția demolată), în condițiile în care prin dispoziția contestată nu a fost stabilita valoarea concretă a despăgubirilor, ce urmau a fi acordate.
Urmează, așadar, să se constate, din considerentele sentinței apelate, că instanța fondului nu a făcut altceva decât să soluționeze cauza, fără a dezlega în mod explicit natura juridică a terenului.
Acest aspect este esențial, dat fiind specificul cererii de chemare în judecată și obiectul său - revendicare și restituire prin echivalent, dacă este cazul.
Cu toate acestea, instanța de judecată a operat exclusiv cu prezumții în sensul că nu a statuat cu certitudine cărui domeniu (public sau privat) al municipiului București aparține în prezent terenul ori dacă se află sau nu în administrarea sau folosința vreunei entități juridice.
În acest context, și tot în baza rolului activ ar fi trebuit efectuate, din oficiu, demersuri suplimentare, în vederea aflării adevărului, prin emiterea unei adrese către Primăria Municipiului București pentru a se specifica în concret situația actuală și reală a imobilului.
Așa fiind, prima instanță a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, în condițiile în care a statuat în vădită contradicție cu împrejurările rezultate în urma efectuării expertizelor depuse, atunci când a concluzionat cu privire la imposibilitatea restituirii în natură, în contextul în care la dosarul cauzei au fost depuse două rapoarte de expertiză.
În plus, prima instanță nu a soluționat cauza prin raportare integrala la toate capetele de cerere dat fiind că petitul acțiunii viza incluzând obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri echivalente valorii de circulație de la momentul pronunțării hotărârii, or, atâta vreme cât imobilul nu poate fi retrocedat în starea în care se află ar fi trebuit să stabilească valoarea reală de circulație și să motiveze soluția cu privire la capătul de cerere vizând echivalentul în bani al acestuia.
Pentru aceste motive, s-a solicitat admiterea apelului și modificarea în tot a hotărârii apelate în sensul admiterii contestației formulate, respectiv anulării dispoziției nr._/02.02.2010 emisă de pârâtul-intimat M. București prin Primarul General, obligării acestuia la lăsarea în deplină proprietatea și liniștită posesie a terenului liber de construcții și neafectat de sistematizare precum și acordării de măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcția demolată și eventuala suprafața de teren ce nu poate fi restituită în natură (în măsura în care se constata ca aceasta exista într-adevăr).
În drept, au fost invocate dispozițiile art.295-297 din Codul de Procedură Civilă.
În dovedirea susținerilor, s-a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și a expertizei tehnice în evaluare.
Intimatul-pârât nu a depus întâmpinare, pentru a combate susținerile din cuprinsul motivelor de apel.
În faza de atac a apelului, a fost încuviințată proba cu înscrisuri, fiind considerată pertinentă, concludentă și utilă cauzei, fiind respinsă proba cu expertiză evaluatoarea, ca nefiind utilă cauzei.
În cadrul probe cu înscrisuri, au fost emise 2 adrese către Oficiul de cadastru și Publicitate imobiliară, către Direcția de Cadastru și Proprietate din cadrul Municipiului București și către Direcția.
Au fost comunicate relațiile solicitate, prin adresele aflate la filele 85 și 87 din dosarul de apel.
La termenul de judecată din data de 29.04.2014, s-a constatat transmisă calitatea procesuală activă de la R. M. la G. R. D., ca efect al încheierii contractului de vânzare-cumpărare a drepturilor succesorale, autentificat sub nr.288/25.02.2013, aflat la filele 63-64 din dosarul de apel.
Analizând apelul declarat, din prisma dispozițiilor art. 295-297 din codul de procedură civilă și a criticilor formulate referitoare la nerestituirea în natură a imobilului notificat și la neacordarea unei despăgubiri efective pentru imobilul naționalizat și imposibil de restituit în natură, Curtea constată că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Situația de fapt:
Terenul în suprafață de 620 mp situat în București, .. 26, sector 3, a fost trecut în proprietatea statului, prin naționalizare, ca efect al aplicării Decretului nr. 92/1950.
Ca urmare a naționalizării și a adoptării Legii nr. 10/2001, apelantul-reclamant a solicitat, prin notificările nr. 919 și 921 din 2 februarie 2002, în temeiul Legii nr. 10/2001, acordarea de despăgubiri pentru construcția demolată și restituirea în natură a terenului în suprafață de 620mp situate în București, .. 26, sector 3.
Prin dispoziția nr._/2 febr. 2009 emisă de Primarul General, i-au fost acordate despăgubiri prin echivalent atât pentru teren cât și pentru construcția demolată, apreciindu-se că terenul este afectat - în prezent de elemente de sistematizare (trotuar pietonal, carosabil stradă, rețele edilitare subterane și parcare amenajată), împrejurare ce a condus la respingerea cererii de restituire în natură a terenului.
Împotriva dispoziției menționate, s-a formulat contestația dedusă judecății, prin care s-a solicitat restituirea în natură a terenului preluat abuziv.
În drept:
Potrivit art. 1 din Legea nr.10/2001 „ (1) Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi. (2) În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent”.
Conform art. 10 alin.2 din Legea nr.10/2001, nu se restituie în natură, ci vor fi stabilite măsuri reparatorii prin echivalent, pentru suprafețele de teren afectate de servituții legale și alte amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent”.
Critica referitoare la nerestituirea în natură a imobilului notificat.
Curtea învederează că legiuitorul a instituit ca principiu restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, însă a prevăzut, în cazul imposibilității restituirii în natură, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile legii speciale.
În cauza de față, se constată că apelanții au solicitat restituirea în natură a suprafeței de teren de 620 mp, situate în ..26, sector 3, București, imobil care a fost preluat abuziv.
Prima instanță, în conformitate cu art. 7 și 10 din Legea nr.10/2001 și cu aplicarea art.10 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, adoptate prin H.G. nr.250/2007 modificate prin H.G. nr.923/2010, a dispus efectuarea unui raport de expertiză topografică, în vederea identificării cu exactitate a terenului pentru a se verifica, dacă există posibilitatea restituirii în natură a acestuia.
Prin raportul de expertiză efectuat de către expertul G. C., aflat la filele 219-233 din dosarul primei instanțe, a fost identificată suprafața totală de teren de 622 mp. Prin concluziile raportului de expertiză, s-a arătat că o suprafață de 220 mp este afectată de trotuar și de lărgirea străzii M. B. nr.26, iar suprafața de 401,69 mp reprezintă un spațiu de parcare.
În acest sens, este și nota reconstituire aflată la fila 63 din dosarul primei instanțe.
Având în vedere situația juridică a terenului identificat, Curtea constată că, în mod corect, prima instanță a apreciat că nu se poate restitui în natură suprafața de teren notificată și preluată abuziv, fiind incidente art.10 alin.2 din Legea nr.10/2001, cu privire la imposibilitatea restituirii în natură a terenului și necesitatea acordării de măsuri reparatorii, prin echivalent, pentru terenul naționalizat.
Potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu se restituie în natură, ci se stabilesc măsuri reparatorii prin echivalent în ipoteza terenurilor afectate de amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale.
În conformitate cu art.10.3 din H.G. nr.250/2007 „În toate cazurile entitatea învestită cu soluționarea notificării are obligația, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul și vecinătățile și totodată de a verifica destinația actuală a terenului solicitat și a subfeței acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate și altele asemenea), existența și utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare și altele asemenea. În cazul în care se constată astfel de situații, restituirea în natură se va limita numai la acele suprafețe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafețe de teren care nu afectează accesul și utilizarea normală a amenajărilor subterane. Sintagma amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele.
În cauza de față, se constată că o parte din terenul notificat este afectat de existența trotuarului și de lărgirea străzii, iar o altă parte din teren reprezintă o parcare amenajată, motiv pentru care nu este posibilă restituirea în natură a terenului notificat.
Având în vedere situația juridică a terenului naționalizat, așa cum a fost stabilită de către instanța de apel, în raport de toate probele administrate, Curtea constată că nu sunt fondate criticile formulate cu privire la posibilitatea restituirii în natură a terenului litigios.
Toate susținerile apelanților, din cuprinsul motivelor de apel, pe acest aspect sunt neîntemeiate și nu se reflectă în probatoriul administrat în cauză.
În ceea ce privește susținerea că prima instanță nu a ținut cont de raportul de expertiză extrajudiciară depus de către apelanți, Curtea învederează că probele se administrează direct de către instanța de judecată, motiv pentru care s-a și încuviințat și administrat de către Tribunalul București proba cu expertiză topografică.
Având în vedere toate aspectele invocate și dispozițiile legale menționate, se constată că nu este fondată critica formulată.
Critica referitoare la nestabilirea cuantumului despăgubirilor pentru imobilul imposibil de restituit în natură, este nefondată, pentru următoarele motive:
Procedura de restituire a imobilelor naționalizate a fost scindată în trei etape distincte obligatorii, conform dispozițiilor adoptate, respectiv Legea nr.10/2001, Legea nr.245/2007 și Legea nr.165/2013:
1.cea prevăzută de Legea nr. 10/2001 al cărei punct final (în cazul în care s-a stabilit calitatea de persoană îndreptățită și au fost excluse celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege – regula restituirii în natură și celelalte subsidiare și alternative, prin echivalent – compensare cu alte bunuri sau servicii), îl reprezintă decizia sau dispoziția motivată cu propunerea de acordare a despăgubirilor, emisă în procedura administrativă;
2. procedura judiciară, atunci când unitatea administrativ teritorială nu soluționează pe fond notificarea formulată sau atunci când o soluționează, dar persoana îndreptățită nu este mulțumită de modul de soluționare al acesteia.
3. procedura derulată sub imperiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, așa cum a fost modificată prin Legea nr.165/2013, care reglementează faza execuțională și privește modalitatea de stabilire efectivă a cuantumului despăgubirilor ce vor fi acordate, precum și natura acestora.
Curtea învederează că stabilirea cuantumului și naturii despăgubirilor, ce vor fi acordate, se va realiza în cea de-a treia etapă.
Astfel, stabilirea cuantumului despăgubirilor se va realiza de către Comisia pentru Stabilirea Despăgubirilor, devenită potrivit art. 17 și 18 din Legea nr. 165/2013, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, în conformitate cu Legea nr.165/2013, avându-se în vedere și deciziiile în interesul legii nr. 20, nr.52/2007 și nr.27/2011 pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție.
Astfel, conform deciziei nr. XX/2007 pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit obligația instanței de judecată de a soluționa fondul notificării, adică de a se pronunța cu privire la calitatea de persoană îndreptățită, posibilitatea de restituire în natură sau în echivalent și obligativitatea unității deținătoare de a înainta propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent. Obligația instanței de judecată de a soluționa pe fond notificarea nu se confundă însă cu obligația instanței sesizată cu o astfel de cerere de a stabili întinderea definitivă a despăgubirilor și de a le acorda efectiv prin hotărâre.
În cazul unei astfel de contestații, instanța poate stabili numai existența dreptului de despăgubire, nu și întinderea definitivă a acestuia.
În acest sens, trebuie să se aibă în vedere și obligativitatea deciziei nr. 52/2007, pronunțată ulterior decizia nr. XX/19.03.2007 prin care s-a stabilit că: "deciziile sau dispozițiile, care se aflau pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestație, ca și cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea despăgubirilor, ci rămân supuse controlului instanțelor judecătorești, sub aspectul legalității și temeiniciei, atât timp cât acestea au fost investite cu o cale de atac legal exercitată” în raport de prevederile art. 24 (26) din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau în vigoare la data emiterii actului.
De asemenea, instanța de apel va invoca și decizia în interesul legii nr.27/2011, prin care se statuează că: „ 1.acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea statului român de a acorda despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, statul român nu are calitate procesuală pasivă. 2. Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile”.
Instanța de apel, învederează că, în cuprinsul considerentele deciziei în interesul legii menționate, s-a reținut că „Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, care va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ, doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor. Cu privire la acest aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în recenta Cauză M. A. și alții împotriva României (paragraful 115)”.
Curtea învederează că, chiar dacă, în prezent a fost adoptată Legea nr.165/2013, argumentele Înaltei Curții de Casație și Justiție sunt aplicabile și în prezent, având în vedere că mecanismul de stabilire a despăgubirilor nu a suferit modificări majore.
Astfel, se constată că, în conformitate cu actuala reglementare, stabilirea efectivă a acestora revine în sarcina Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, potrivit Legii nr.165/2013, la propunerea M. București prin Primar General, în calitate de unitate învestită cu soluționarea notificării.
Instanța de apel învederează că, în prezenta cauză i se stabilește dreptul părții la obținerea măsurilor reparatorii prin echivalent, ca o consecință a imposibilității de restituire în natură a imobilului preluat abuziv, însă cuantumul despăgubirilor nu trebuie calculat de către instanța de judecată, ci de către autoritățile abilitate, motiv pentru care nu se impunea încuviințarea probei cu expertiză evaluatoare.
În caz contrar, s-ar fi administrat o probă, care nu ar fi avut relevanță nici asupra soluționării pe fond a cauzei și nici în faza execuțională.
Instanța de apel învederează că nu se încalcă părții dreptul de acces la un tribunal, care este protejat prin art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece instanța de judecată a statuat asupra temeiniciei cererii formulate, a stabilit că reclamanții au dreptul la despăgubiri și că acestea vor fi acordate, în condițiile legii speciale.
Chiar dacă nu se stabilește suma exactă, acest drept stabilit intră sub incidența art.1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Astfel, prezenta hotărâre recunoaște în patrimoniul reclamanților un interes patrimonial apărat de art.1 din Protocolul 1, iar neexecutarea acestuia constituie o ingerință, în sensul primei fraze din primul alineat al acestui articol ( în acest sens s-a pronunțat și CEDO-paragraful 180 și 182 din cauza M. A. și alții împotriva României).
Posibilitatea statului de a reglementa această modalitate de stabilire a despăgubirilor este recunoscută de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, fiind reiterată în cauza M. A. și alții împotriva României (paragrafele 162-169), prin care se recunoaște posibilitatea statelor membre de a adopta măsurile legislative necesare pentru stabilirea despăgubirilor, aferente imobilelor naționalizate.
Stabilirea despăgubirilor de către Comisia Națională de Compensare a Imobilelor se circumscrie dreptului statului de a reglementa o anumită modalitate de stabilire a cuantumului despăgubirilor.
De asemenea, instanța de apel învederează că acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent se realizează în cea de-a treia etapă, respectiv etapa execuțională, în conformitate cu art. 50 din Legea nr.165/2013.
În acest sens, Curtea constată că a intrat în vigoare Legea nr.165/2013, care a abrogat dispozițiile art. art.16 din Titlul VII din Legea nr.247/2005, fiind instituită o nouă procedură execuțională, prin dispozițiile art.21 din Legea nr.165/2013.
Numai valorificarea acestor drepturi se varealiza, prin procedura instituită de Legea nr.165/2013, urmând ca noțiunea de măsuri reparatorii să fie înțeleasă ca fiind măsuri compensatorii, având în vedere dispozițiile art. 50 din Legea nr.165/2013.
Pentru considerentele expuse, se constată că, în mod corect, prima instanță nu a stabilit, prin dispozitivul hotărârii cuantumul despăgubirilor, fiind nefondată critica formulată de către apelanții-reclamanți cu privire la acest aspect.
Având în vedere toate aspectele menționate, în conformitate cu art.295-297 din Codul de Procedură Civilă, va respinge, ca nefondat, apelul declarat de către apelanții-reclamanți G. R. D. (calitate preluată de la R. M. prin vânzare de drepturi litigioase) și R. G. N. împotriva sentinței civile nr. 1349/25.11.2009, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât M. București prin Primarul General.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de către apelanții-reclamanți G. R. D. (calitate preluată de la R. M. prin vânzare de drepturi litigioase) și R. G. N., ambii cu domiciliul ales la SCPAv. „B., B. și Asociații” din București, ., ..2, parter, ., împotriva sentinței civile nr. 1349/25.11.2009, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât M. București prin Primarul General, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 291-293, sector 6
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 10.06.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
D. Z. A. C. B.
GREFIER
S. V.
RED.DZ
Tehnored.MȘ/ 2 ex.
2.04.2014
| ← Strămutare. Sentința nr. 58/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 1703/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
