Obligaţie de a face. Decizia nr. 397/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 397/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 24-02-2014 în dosarul nr. 4916/3/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A-IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 397R
Ședința publică de la 24 februarie 2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - C. M. S.
JUDECĂTOR - I. P.
JUDECĂTOR - D. F. B.
GREFIER - V. Ș.
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenții reclamanți C. I., C. T., O. M. și S.C. R. G. INVEST S.A. împotriva sentinței civile nr. 1412/15.07.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât M. BUCUREȘTI PRIN P. G., având ca obiect: Legea nr. 10/2001, obligația de a face, alte cereri.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurenții reclamanți C. I., C. T. și O. M. reprezentați de avocat Toia P. cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind celelalte părți.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Reprezentantul recurenților reclamanți arată că nu mai au de formulat cereri prealabile judecății.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentantul recurenților reclamanți având cuvântul în susținerea recursului arată că sentința pronunțată de către instanța de fond este nelegală având în vedere că încalcă dispozițiile legale în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată și precizează că admisibilitatea acțiunii trebuie analizată în raport de aceste dispoziții.
Arată că dispozițiile art. 33 coroborat cu art. 4 din Legea nr. 165/2013 nu pot avea ca și consecință prematuritatea prezentei acțiuni.
Depune practică judiciară și solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, în scris, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei pentru judecarea pe fond, fără cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
În deliberare asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Princererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20.02.2012, pe rolul acestui Tribunalului, București Secția a V-a civilă, sub nr._, reclamanții C. I., C. T., O. M., S.C. R. G. INVEST S.A. au chemat în judecată pârâții M. București prin P. G. și personal P. G., S. R. prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța: 1. Să soluționeze pe fond notificarea nr. 869/2001 privind imobilul-teren în suprafață de 4830,60 mp, situat în București, ., sector 3, în conformitate cu Legea nr. 10/2001, în sensul de a dispune restituirea acestuia în natură sau/și în echivalent la valoarea de piață de la momentul soluționării stabilită prin expertiză, pe baza standardelor internaționale de evaluare; 2. Să oblige M. București să transmită imediat și direct către CCSD dosarul nr. 6611 aferent notificării 869/2001 însoțit de hotărârea judecătorească ce se va pronunța în cauză; 3. Să oblige S. R. prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor (CCSD) să înregistreze dosarul transmis de M. București; 4. Să oblige M. București în solidar cu P. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.
În motivarea cererii lor, reclamanții au arătat că, prin notificarea transmisă cu nr. 869/18.07.2001 și înregistrată la Primăria Municipiului București făcând obiectul dosarului nr. 6611, C. I. și C. M. (decedată în anul 2001, ulterior depunerii notificării), au solicitat măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul teren din ., sector 3, preluat de S. R..
La data de 31.01.2013, în ședință publică, reclamanții au formulat precizare a cererii de chemare în judecată prin care au arătat că înțeleg să se judece doar în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primar G. și că renunță la capătul trei de cerere, precizare de care tribunalul a luat act.
Prin sentința civilă nr. 1412/15.07.2013, Tribunalul București, Secția a V-a Civilă, a respins acțiunea ca devenită prematură.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că, din considerentele Hotărârii pilot din cauza M. A. contra României, rezultă că legiuitorul român, căruia i se recunoaște o largă marjă de apreciere în adoptarea măsurilor legislative interne pentru respectarea art. 46 din Convenție, conformându-se obligației juridice de a alege sub controlul Comitetului Miniștrilor, măsurile generale ce trebuie integrate în ordinea sa juridică internă pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte și pentru a-i înlătura pe cât posibil consecințele, a adoptat legea de față nr. 165/2013.
Tribunalul a constatat că, prin această lege au fost introduse noi termene în procedura administrativă, nu doar în fața unităților învestite cu soluționarea notificării, dar și cât privește procedura administrativă de la nivelul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, au fost reglementate, de asemenea în cadrul unor termene, căile de control judecătoresc asupra deciziilor pronunțate în procedura administrativă și asupra nerespectării obligațiilor de către unitățile implicate în această procedură în cadrul unor termene imperative nou stabilite, a fost introdus un nou sistem de măsuri compensatorii sub formă de puncte, etc.
Toate aceste măsuri legislative cuprinse în noua Lege nr. 165/2013 au fost luate de S. R., sub controlul Comitetului Miniștrilor, urmând a fi aplicabile tuturor notificărilor nesoluționate până la apariția legii, tuturor cauzelor de pe rolul instanțelor indiferent de stadiul procesual, tuturor dosarelor înregistrate la Comisia Centrală pentru Stabilirea despăgubirilor, tuturor cauzelor de pe rolul Curții Europene a drepturilor Omului, suspendate în baza Hotărârii pilot M. A..
Pentru toate aceste considerente, reținând existența noului termen legal instituit în favoarea pârâtului Tribunalul a reținut inexistența unui refuz, și cu atât mai puțin a unui refuz nejustificat, în soluționarea notificării reclamantului.
În atare condiții, tribunalul a apreciat că în cauza de față nu poate fi reținut refuzul nejustificat al pârâtului de soluționare a notificării reclamantului. Atâta timp cât pârâtul are la dispoziție un nou termen de 36 de luni pentru soluționarea notificării, nesoluționată până la momentul intrării în vigoare a noii legi, nu se poate reține că acesta manifestă un refuz nejustificat de soluționare a notificării.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul solicitând ca în temeiul dispozițiilor art. 312 raportat la art. 304 pct. 8 și 9 și art. 3041 din Codul de procedură civilă, admiterea recursului, casarea hotărârii atacate în sensul respingerii excepției prematurității invocată din oficiu de instanța de fond și trimiterea cauzei la instanța de fond.
În motivarea recursului, recurentul a arătat că, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat instanței soluționarea pe fond a notificării nr. 869/2001 privind imobilul teren în suprafață de 4830,60 m.p. situat în București, . sector 3, în conformitate cu Legea nr. 10/2001, în sensul de a dispune restituirea acestuia în natură sau în echivalent la valoarea de piață de la momentul soluționării stabilită prin expertiză, pe baza standardelor internaționale de evaluare.
Recurentul a arătat că, la data de 09.11.2011, a depus la dosar toate documentele pe care le-a anexat in original sau, după caz, în copie legalizată, prin care acesta a făcut dovada calității de proprietar al imobilului la momentul preluării abuzive, preluarea abuzivă, continuitatea dreptului de proprietate până la momentul preluării abuzive, situația juridică a imobilului, situația juridică a despăgubirilor, situația urbanistică, solicitând expres pârâtului emiterea Dispoziției în sensul art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, dar pârâtul nu a soluționat notificarea, astfel încât reclamantul a înregistrat prezenta cererea de chemare în judecată la data de 20.02.2012.
Recurentul reclamant a arătat că pârâtul M. București a refuzat să respecte termenul imperativ de 60 de zile de la data solicitării emiterii dispoziției prevăzut de art. 25 alin 1 si 26 din Legea nr. 10/2001 și a pct. 25 din H.G. 250/2007, și nu a emis dispoziția in termenul de 60 de zile de la data depunerii adresei reclamantului de solicitare și a declarației acestuia că nu mai are alte acte de depus, respectiv până la data de 09.01.2012.
Recurentul reclamant a considerat că pârâtul M. București i-a încălcat reclamantului și dreptul la un proces echitabil, privind soluționarea în termen rezonabil a notificării, principiu consacrat prin art. 6, paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale la care România a devenit parte. Sentința pronunțată de Tribunal este nelegală, încălcând principii fundamentale de drept (neretroactivitatea legii) prin aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 165/2013.
Recurentul reclamant a arătat că Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, prin Decizia nr. XX/2007, că instanțele de judecată pot proceda la soluționarea pe fond a notificărilor și a statuat că într-o asemenea situație sunt aplicabile dispozițiile art. 25 din Legea 10/2001, raportat la obligația pe care o au entitățile învestite cu soluționarea notificării în conformitate cu dispozițiile art. 26 din aceeași lege specială de reparație.
Recurentul reclamant a arătat că, la momentul introducerii acțiunii prin care reclamantul a solicitat instanței soluționarea notificării, termenul de 60 de zile fusese depășit, și, nici în perioada următoare, pârâtul nu a emis dispoziția, astfel încât interesul acestuia era născut, actual și legitim.
Recurentul reclamant a considerat că o interpretare corectă a dispozițiilor Legii nr. 165/2013 nu atrage și nu poate conduce la ideea unei prematurități a cererii reclamantului de chemare în judecată, cu atât mai mult cu cât această excepție trebuie analizată în raport de legislația în vigoare la momentul introducerii cererii - respectiv Legea nr. 10/2001, neabrogată și Decizia XX/2007 a ICCJ. Cererea reclamantului de chemare în judecată se întemeiază pe dispozițiile legale care nu fac obiectul modificării sau abrogării prin Legea nr. 165/2013, motiv pentru care excepția prematurității este neîntemeiată.
Analizând sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea reține următoarele:
Prin notificarea transmisă cu nr. 869/18.07.2001 prin intermediul Biroului executorului judecătoresc Casagranda-S. A. și înregistrată la Primăria Municipiului București sub nr. 6611, C. I. și C. M., autoarea reclamanților C. T. și O. M., au solicitat măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru imobilul teren din ., sector 3.
Dosarul a fost înregistrat la Primăria Municipiului București cu nr. 6611/2001.
Notificarea formulată de reclamanți nu a fost soluționată.
În această situație, instanța de fond a fost sesizată cu o contestație împotriva refuzului nejustificat de soluționare a unei notificări formulate în condițiile Legii nr. 10/2001.
Curtea constată că în mod greșit prima instanță nu a procedat la soluționarea pe fond a notificării și a respins cererea ca prematură. Astfel, potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data formulării acțiunii, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.
În consecință, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire, poate avea două date de referință: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
În cazul în care unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data formulării acțiunii, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului.
Astfel, în conformitate cu decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Secții unite, asupra recursului în interesul legii, dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, trebuie interpretate în sensul că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare sau al entității învestite cu soluționarea de a răspunde la notificarea persoanei îndreptățite.
Curtea constată că, în recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere cazul în care unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare. Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.
Având în vedere și faptul că, de la data depunerii notificării de către reclamanți au trecut 12 ani, fără ca pârâtul să se fi pronunțat asupra acestei notificări, Curtea constată că în mod greșit a apreciat tribunalul că pârâtul nu a manifestat un refuz de a-și îndeplini obligația legală de a soluționa notificarea.
În această situație, având în vedere și decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, menționată mai sus, Curtea constată că prima instanță era obligată să procedeze la soluționarea notificării pe fond și să administreze probe pentru stabilirea calității reclamanților de persoane îndreptățite și la stabilirea măsurilor reparatorii cuvenite acestora.
În acest context, stabilirea prin Legea nr. 165/2013 a unor termene în procedura administrativă nu poate conduce la concluzia prematurității cererii de soluționare a notificării. Astfel, scopul legii este urgentarea finalizării procedurilor de restituire, nu amânarea acestora.
Pentru a putea fi exercitat, dreptul dedus judecății trebuie să fie actual, să nu fie supus unui termen sau condiții suspensive. Numai în cazul în care dreptul nu este actual, lipsa acestei condiții de exercitare a acțiunii poate fi invocată prin intermediul excepției de prematuritate.
Astfel, dreptul trebuie să îndeplinească toate cerințele de validitate la momentul sesizării instanței. În cauză, notificarea formulată în anul 2001 trebuia soluționată în termenul de 60 de zile menționat mai sus. După acest moment, dreptul reclamantului de a-I fi soluționată notificarea este actual. Acest caracter al dreptului, îndeplinit în anul 2001, nu poate fi anulat prin instituirea unor noi termene în procedura administrativă la 12 ani după momentul la care notificarea trebuia soluționată iar dreptul invocat în acest sens de reclamant era actual.
Nu se poate considera că, în cazul nefinalizării procedurii administrative la 13 ani după înregistrarea notificării, instanța de judecată nu ar putea să soluționeze fondul notificării, stabilind calitatea de persoană îndreptățită a contestatorilor și administrând probele necesare pentru a stabili măsurile reparatorii cuvenite acestora, întrucât acest fapt ar încălca dreptul de acces la instanță, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că motivele de recurs invocate de recurenții reclamanți, prevăzute de art. 304 pct. 9 din codul de procedură civilă sunt întemeiate, situație în care, văzând prevederile art. 312 alin. 1-3 din Codul de procedură civilă, Curtea va admite recursul declarat de recurenții reclamanți împotriva sentinței civile nr. 1412/15.07.2013 pronunțate de Tribunalul București Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, va casa sentința și va trimite cererea pentru judecarea pe fond la Tribunalul București.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenții reclamanți C. I., C. T., O. M. și S.C. R. G. INVEST S.A. împotriva sentinței civile nr. 1412/15.07.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât M. BUCUREȘTI PRIN P. G..
Casează sentința și trimite cererea pentru judecarea pe fond la Tribunalul București.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24.02.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. M. S. I. P. D. F. B.
GREFIER
V. Ș.
Red. D.F.
Tehnored. T.I.
2 ex./05.03.2014
Jud. fond:
Loinda I. G.
| ← Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 936/2014. Curtea... | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 123/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
