Ordonanţă preşedinţială. Decizia nr. 366/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 366/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 06-03-2014 în dosarul nr. 5246/94/2013
Dosar nr._ (169/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 366
Ședința publică de la 06.03.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M. A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
GREFIER - I. A. G.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta - reclamantă G. S., împotriva deciziei civile nr. 214 A din 15.10.2013, pronunțată de Tribunalul Ilfov - Secția civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul - pârât G. I..
P. are ca obiect - ordonanță președințială.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurenta - reclamantă G. S. personal, lipsind intimatul - pârât G. I..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că recurenta - reclamantă nu a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru stabilită de instanță prin rezoluție.
Recurenta depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în valoare de 5,00 lei, conform chitanței nr._/6.03.2014 și timbru judiciar de 0,50 lei.
Curtea anulează chitanța care confirmă plata taxei judiciare de timbru și timbrul judiciar, după care procedează legitimarea recurentei - reclamante G. S., cu CI . nr._, CNP_, eliberată de SPCLEP Otopeni la 21.05.2010.
Curtea pune în discuție admisibilitatea cererii de recurs formulat de recurenta - reclamantă, având în vedere normele de procedură aplicabile cauzei, care stabilesc că decizia pronunțată de tribunal este definitivă. Recurenta - reclamantă personal arată că nu este mulțumită de hotărârea tribunalului.
Apreciază că are dreptul să formuleze recurs la decizia recurată, așa încât recursul este admisibil.
Curtea rămâne în pronunțare asupra admisibilității recursului.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei B. la data 18.04.2013, sub nr._, reclamanta G. S. a formulat ordonanță președințială în contradictoriu cu pârâtul G. I., prin care a solicitat reintegrarea în domiciliul comun situat în comuna Tunari, ., județul Ilfov.
În motivare reclamanta a arătat că a fost căsătorită cu pârâtul din anul 1990, iar din căsătorie a rezultat un copil născut la 02.01.1991. Prin sentința civilă nr. 5309/09.11.2009 părțile au divorțat, ulterior la data de 30.04.2010 recăsătorindu-se. La data de 27.09.2012 reclamanta a fost alungată de pârât din domiciliul conjugal. Mai precizează aceasta că din data de 27.09.2012 și până în prezent, pârâtul i-a refuzat accesul în domiciliul comun. A mai arătat pârâta că în prezent nu are unde locui, având probleme grave de sănătate.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 194 și urm. NCPC, art. 601 din Legea nr. 115/2012.
În dovedire, reclamanta a depus la dosarul cauzei, acte medicale, sentința civilă nr. 5309/09.11.2009, Ordinul Prefectului nr. 511, copie CI.
Pârâtul a depus întâmpinare solicitând respingerea cererii ca neîntemeiată.
În motivare pârâtul a arătat în esență că nu sunt întrunite cumulativ cele trei condiții urgența măsurii, caracterul vremelnic al acesteia și măsura luată să nu prejudece fondul dreptului.
Prin sentința civilă nr.3957/11.06.2013, Judecătoria B. a admis cererea având ca obiect ordonanța, a dispus reintegrarea reclamantei G. S., în imobilul situat în jud. Ilfov, com. Tunari, . până la partajarea bunurilor comune rezultate din căsătoria reclamantei cu pârâtul, hotărârea fiind executorie, fără somație și fără trecerea vreunui termen. De asemenea, s-a dispus ca onorariul apărătorului din oficiu de care a beneficiat reclamanta, în cuantum de 200 lei, va fi avansat din fondurile Ministerului Justiției.
Pentru a pronunța această sentință, s-a reținut incidenta art. 996 alin. 1 C. pr. civ..
In ceea ce privește aparenta de drept, având în vedere că în prezenta cauză reclamanta si pârâtul au fost căsătoriți din 24.02.1990 pană în 09.11.2009 și apoi din 30 aprilie 2010 până la pronunțarea sentinței nr.3128/09.05.2013, cu o scurtă perioadă de câteva luni de separare, se poate prezuma că există un drept de superficie al reclamantei cu privire la construcția care există pe terenul proprietate exclusivă a pârâtului. Cu privire la terenul situat în com.Tunari, . al prefectului s-a recunoscut dreptul de proprietate privată al numitului G. I. în condițiile art. 23 din Legea nr. 18/1991 in data de 21 aprilie 2009.
Ținând seama că la data încheierii primei căsătorii, dar si a celei de-a doua, se aplicau dispozițiile art. 30 din C.fam care arată că bunurile dobândite de oricare din soți în timpul căsătoriei sunt bunuri comune, se poate presupune că aceeași soartă o are si construcția ridicată de soți pe terenul proprietatea unuia dintre ei, soțului neproprietar urmând a-i fi recunoscut un drept de superficie. În stabilirea unei aparente de drept de superficie in favoarea reclamantei, instanța, a avut in vedere si susținerile reclamantei care a arătat că clădirea existentă inițial a fost dărâmată si refăcută, dar și faptul că pârâtul nu a negat contribuția reclamantei la îmbunătățirile aduse casei. S-a apreciat că este îndeplinită și condiția urgentei, de vreme ce pârâta nu are un alt domiciliu, suferă de cancer, motiv pentru care este pensionată pe caz de boală cu o pensie de 399 lei, neavând astfel mijloacele materiale pentru a-si asigura locuința.
Deși a părăsit domiciliul din 27.09.2012, aceasta a încercat să se reîntoarcă la domiciliul comun, dar comportamentul agresiv al reclamantului față de ea dovedit si prin adresa de la fila 37 emisă de Politia orașului Otopeni a împiedicat-o. Pe de altă parte s-a avut în vedere că o mare perioada de la plecarea din domiciliul conjugal si până la introducerea acțiunii reclamanta a fost internată.
Împotriva sentinței a formulat apel pârâtul, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 20.06.2013, sub nr._ .
Apelantul a solicitat admiterea apelului și, pe fond, modificarea în tot a sentinței apelate în sensul respingerii acțiunii iar în temeiul art. 999 alin. 2 C. proc. civ., a solicitat suspendarea executării până la judecarea apelului.
A apreciat apelantul că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică, fiind în mod vădit rezultatul compasiunii și influenței stării de boală a reclamantei asupra judecătorului fondului, în lipsa oricăror aparențe a dreptului pretins.
Rațiunea existenței instituției de ordonanță președințială, ca procedură specială, derogatorie de la dreptul comun, este aceea de a fi anterioară litigiului pe dreptul comun. Ori, la data pronunțării hotărârii pe ordonanță președințială, divorțul dintre părți era deja pronunțat, iar cererea reconvențională a fost respinsă ca neîntemeiată.
A mai arătat apelantul că reclamanta a formulat două cereri similare, din care una pe dreptul comun și respinsă și cealaltă pe ordonanță președințială care a fost admisă.
În aceste condiții apare ca inadmisibilă admiterea unei cereri pe procedura specială a ordonanței președințiale, ulterior respingerii ca neîntemeiată a aceleiași cereri pe procedura dreptului comun, în care reclamanta avea posibilitatea de a face toate dovezile necesare în vederea admiterii cererii sale.
A precizat apelantul că nici cerința urgenței nu este îndeplinită prin raportare la data de 18.04.2013, când reclamata a formulat cererea, motivat de faptul că părțile sunt despărțite din 26.09.2012.
La data de 09.07.2013, intimata a depus la dosar cerere de ajutor public judiciar constând în acordarea de asistență judiciară gratuită, cerere prin care a invocat și excepția tardivității formulării căii de atac.
La data de 13.08.2013, intimata a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat, precum și a cererii de suspendare a executării silite a sentinței.
În ședința din 20.08.2013 apelantul a învederat instanței că nu înțelege să mai mențină cererea de suspendare a hotărârii atacate întrucât nu poate achita cauțiunea și renunță la cerere.
În ședința publică din 15.10.2013 tribunalul a respins excepția tardivității formulării căii de atac, ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr.214/A/15.10.2013, Tribunalul Ilfov a admis apelul formulat de apelantul G. I. în contradictoriu cu intimata G. S., a modificat în tot sentința civilă apelată în sensul că a respins cererea ca neîntemeiată și a obligat intimata la plata către apelant a sumei de 800 de lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că prin dispozițiile art. 996 - 1001 C.proc.civ. au fost stabilite condițiile de admisibilitate ce trebuie întrunite cumulativ pentru a justifica recurgerea la această cale rapidă.
În privința urgenței, legiuitorul nu definește acest concept, ci doar indică situațiile ce pot face necesară o intervenție a justiției, și anume, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente ce nu s-ar putea repara sau pentru înlăturarea piedicilor care s-ar ivi cu prilejul executării.
Prin urmare, se poate desprinde ideea, că în primele două situații există urgență ori de câte ori păstrarea dreptului sau prevenirea pagubei nu s-ar putea realiza adecvat pe calea unei acțiuni de drept comun. În faza executării silite, singura ipoteză în care se poate apela la procedura ordonanței președințiale vizează „înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări”. În cauza de față, însă, intimata reclamantă nu urmărește ca prin prezentul mijloc procedural să înlăture un impediment la executare, ci scopul acesteia constă în reintegrarea sa în domiciliul comun.
Raportând aceste considerente la situația de fapt dedusă judecății, tribunalul a reținut că, intimata reclamantă a solicitat instanței reintegrarea în domiciliul comun, în condițiile în care afirmă că a fost izgonită de către pârât la data de 27.09.2012, fără a administra nicio dovadă a culpei apelantului pârât în acest sens. Mai mult decât atât, prin rezoluția emisă în dosarul nr.7211/P/2012 dată de P. de pe lângă Judecătoria B. s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de apelantul din prezenta cauză. Sub acest aspect, tribunalul s-a raportat și la intervalul de timp scurs de la data producerii evenimentului invocat și până la data introducerii cererii de chemare în judecată, perioadă de timp apreciată de instanță ca necircumscriindu-se cerinței reglementate de textul legal menționat.
Referitor la aparența de drept, tribunalul a reținut că, prin Ordinul nr.511/21.04.2009 emis de Instituția Prefectului Ilfov, s-a constatat dreptul de proprietate privată în favoarea apelantului pârât pentru terenul în suprafață de 1.112 mp. situat în comuna Tunari, ., în condițiile art. 23 din Legea nr.18/1991, emiterea unui asemenea act juridic presupunând existența unei construcții edificată pe terenul respectiv. În plus, prin înscrisul sub semnătură privată intitulat „chitanță” încheiat la data de 18 iunie 1987, apelantul a făcut dovada dobândirii unui imobil compus din casă, anterior încheierii căsătoriei cu intimata reclamantă.
Prin urmare, s-a reținut de către tribunal că, în cauză, nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de textul legal anterior menționat. Cerința vizând „păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere” are în vedere atât o măsură de natură conservatorie, cât și situația în care dreptul subiectiv ar fi păgubit prin formele lente ale procesului obișnuit. De asemenea, nici condiția vizând „prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara” nu circumscrie situația de fapt dedusă judecății.
De asemenea, contrar celor reținute de prima instanță, tribunalul a constatat că intimata reclamantă nu a făcut dovada că aparența dreptului funcționează în favoarea sa, ci dimpotrivă, prin probele administrate la dosar, apelantul pârât a dovedit că această aparență, a dreptului de proprietate asupra imobilului în care se cere reintegrarea, există în favoarea sa.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 480 Cod procedură civilă, tribunalul a admis apelul, a modificat în tot sentința civilă apelată în sensul că a respins cererea ca neîntemeiată.
Fiind în culpă procesuală, în temeiul dispozițiilor art. 451 Cod procedură civilă, tribunalul a obligat intimata la plata către apelant a sumei de 800 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata, conform chitanței nr._/15.10.2013. Astfel, în aprecierea cuantumului onorariului de avocat, tribunalul a avut în vedere atât valoarea pricinii, cât și proporționalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză. Așadar, tribunalul a apreciat că elemente, precum timpul și volumul de muncă presupuse de activitatea solicitată de intimat; natura, noutatea și dificultatea cazului; importanța intereselor în cauză; împrejurarea că acceptarea dosarului îl poate împiedica pe avocat să accepte altă însărcinare, din partea unei alte persoane; experiența, reputația și specializarea avocatului justifică în cauză o valoare a onorariului avocațial de 800 lei, această sumă fiind apreciată de tribunal corespunzătoare muncii îndeplinite de avocat și complexității pricinii.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta G. S., susținând că prin decizia recuratăîi sunt îngrădite drepturile legale și că apelantul profită de starea de sănătate precara a reclamantei, dar și de lipsa banilor, prin aceasta neputând să-și asigure o apărare calificată până la finalul tuturor proceselor.
Susține că pârâtul încearcă inducerea în eroare a instanței, arătând că este vorba de „îmbunătățiri", când în fapt casa veche a fost dărâmată în întregime, fiindcă era construită din gradea cu pământ, iar la autoritățile locale care la momentul ridicării noii case din beton si BCA, cu armături și fundație, nu mai există nici urmă din vechea casa . În sensul celor arătate, solicită administrarea probei cu interogatoriul pârâtului, deoarece prin acțiunile întreprinse până acum, acesta caută să abată atenția de la adevărata stare a lucrurilor, încercând să minimalizeze aportul său la construirea casei care însumează aproximativ 100 m.p. și pe structura din beton, în sensul celor arătate dacă instanța dispune se poate face o expertiza tehnică .
În ce privește deteriorarea relațiilor dintre părți, recurenta a depus la instanța de divorț certificate medico-legale anterioare, precum și copii ale plângerilor adresate poliției din comunele Balotești, Otopeni și Tunari, acestea fiind ocazionate de desele schimbări ale serviciului acestuia, deoarece a fost pădurar, iar pe fondul consumului de alcool a avut nenumărate probleme cu violența.
Mai precizează că în anul 2009 a divorțat însă la insistențele fiului lor, a hotărât de comun acord cu pârâtul să întregească familia, însă acesta după puțin timp a început din nou sa adopte același comportament agresiv.
La termenul de judecată din data de 06.03.2014, din oficiu, Curtea a invocat excepția inadmisibilității recursului.
Deliberând cu prioritate asupra acestei excepții, Curtea retine următoarele:
Curtea retine că potrivit art. 3 din Legea nr. 76/2012, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă: „Dispozițiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după .”.
În temeiul acestei norme tranzitorii, câtă vreme, acțiunea introductivă a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei B. la data de 18.04.2013, dispozițiile procesuale incidente în cauză sunt cele înscrise în Legea nr. 134/2010 privind codul de procedură civilă (Codul de procedură civilă).
Potrivit art. 457 alin. 1 din Codul de procedură civilă: „Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei”.
Potrivit art. 999 alin.1 din Codul de procedură civilă: „Dacă prin legi speciale nu se prevede altfel, ordonanța este supusă numai apelului în termen de 5 zile de la pronunțare, dacă s-a dat cu citarea părților, și de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor”.
Totodată, potrivit art. 483 alin. 2 din Codul de procedură civilă: „ Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - i), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului”.
În cauză, litigiul în care a fost pronunțată decizia ce face obiectul prezentului recurs, a avut ca obiect o cerere de ordonanță președințială, formulată în condițiile art. 996 și urm. din Codul de procedură civilă, prin care s-a solicitat de către recurenta reclamantă reintegrarea sa în domiciliul comun, situat în comuna Tunari, ., județul Ilfov.
Deși în prezenta cauză recurenta a susținut admisibilitatea prezentei căi de atac, Curtea nu poate primi aceste apărări, câtă vreme cadrul procesual în care s-a desfășurat judecarea litigiului a fost stabilit prin acțiunea introductivă, iar din verificarea hotărârilor pronunțate anterior în cauză, rezultă că atât dezbaterile părților cât și obiectul analizei instanțelor investite, atât în primă instanța - prin cât și în faza căii de atac a apelului exercitat împotriva hotărârii primei instanțe - au vizat cererea de ordonanță președințială.
Fiind în discuție o cerere de ordonanța președințială, în cauză sunt pe deplin aplicabile prevederile speciale înscrise în art. 999 alin. 1 din Codul de procedură civilă, care stabilesc că împotriva hotărârii (ordonanței) pronunțate în această materie, în primă instanța, singura cale de atac care poate fi exercitată este apelul.
Așa fiind, în cauză fiind incidente prevederile art. 483 alin. 2 din Codul de procedură civilă, recurenta nu are acces la calea de atac extraordinară a recursului împotriva deciziei civile nr. 214A/15.10.2013 a Tribunalului Ilfov.
În acest sens, Curtea reține că unul dintre principiile aplicabile în aceasta materie este cel al legalității căilor de atac, potrivit cu care o hotărâre judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, or, legea - art.483 alin.2 coroborat cu art.999 alin.1 din Codul de procedură civilă, nu prevede posibilitatea exercitării căii de atac a recursului împotriva hotărârilor care pot fi atacate numai cu apel.
În consecință, Curtea prin raportare la toate considerentele anterior expuse, apreciază că excepția inadmisibilității recursului invocată din oficiu, este întemeiată.
Pentru considerentele de fapt și de drept ce preced, Curtea, va respinge ca inadmisibil recursul formulat de recurenta reclamantă, împotriva deciziei civile nr.214/A/15.10.2013, pronunțată de Tribunalul Ilfov, în contradictoriu cu intimatul pârât.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenta reclamantă G. S. împotriva deciziei civile nr.214/A/15.10.2013, pronunțată de Tribunalul Ilfov, în contradictoriu cu intimatul pârât G. I..
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 06.03.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. A. I. D. M. I.
N.-G.
GREFIER
I. A. G.
Red.M.I.
Tehnored.M.I/B.I.
2 ex/12.03.2014
----------------------------
T.Ilfov – E.M.O.
| ← Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... | Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... → |
|---|
