Pretenţii. Decizia nr. 566/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 566/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-04-2014 în dosarul nr. 1673/3/2013
Dosar nr._
(241/2014)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.566
Ședința publică de la 7 aprilie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - IOANA BUZEA
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
GREFIER - LUCREȚIA C.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul-reclamant S. P. JOHANN, împotriva sentinței civile nr. 1742 din 11.10.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.
Cauza are ca obiect – pretenții, despăgubiri Legea nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat C. M. Nicușor, în calitate de reprezentant al recurentului-reclamant S. P. Johann, în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 07.04.2014, emisă Baroul București, pe care o depune la dosar și consilier juridic A. C., în calitate de reprezentant al intimatului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, în baza delegației pe care o depune la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,
Părțile, prin reprezentanți, având pe rând cuvântul arată că nu mai au cereri de formulat și probe de solicitat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat și probe de solicitat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea și combaterea motivelor de recurs.
Apărătorul recurentului–reclamant solicită încuviințarea probei cu înscrisuri prin care se face dovada că recurentul nu a beneficiat de despăgubiri și faptul că nu i s-a retrocedat nici un bun în baza Legii nr.10/2001 sau a Legii nr.247/2005; adresele pe care înțelege să le depună sunt lămuritoare cu privire la procedura urmară de reclamantul S. P. Johann cu privire la dispoziția de retrocedare a imobilelor și terenurilor în baza Legii nr.10/2001, a Legii nr.18/1991 și a Legii nr.247/2005.
Curtea acordă cuvântul asupra probei solicită de recurentul reclamant .
Reprezentantul intimatului-pârât învederează că nu se opune cu privire la încuviințarea probei.
Reprezentantul Ministerului Public învederează că este de acord cu administrarea probei solicitată de recurentul-reclamant.
Curtea, în temeiul dispozițiilor art.305 din Codul de procedură civilă, va încuviința proba cu înscrisuri solicitată de recurentul-reclamant, prin apărător, teza probatorie fiind faptul că a solicitat în condițiile legilor speciale bunurile imobile materiale care fac obiectul prezentei acțiuni și nu i-au fost restituite până în prezent.
Apărătorul recurentului-reclamant depune la dosar înscrisurile și comunică un exemplar părții adverse.
Reprezentantul intimatului-pârât învederează că nu solicită termen pentru a lua cunoștință de cuprinsul înscrisurilor.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea și combaterea motivelor de recurs.
Apărătorul recurentului-reclamant solicită admiterea recursului, casarea deciziei civile și reținerea cauzei pentru rejudecare, urmând a se dispune restituirea imobilelor în condițiile stabilite de lege.
La interpelarea instanței, apărătorul recurentului-reclamant învederează că instanța a analizat pe fond cererea raportat la materialul probator administrat în prezenta cauză.
Reprezentantul intimatului-pârât solicită respingerea apelului ca nefondat și a se avea în vedere că reclamantul nu poate beneficia de despăgubiri materiale câtă vreme nu a fost finalizată procedura specială de restituire în baza Legii nr.10/2001, fiind vorba despre dispozițiile art.5 lit. b din Legea nr.221/2009, în sensul ca reclamantul să nu fi obținut despăgubiri în baza legii speciale, respectiv Legea nr.10/2001sau Legea nr.247/2005.
Reprezentantul Ministerului Public arată că din înscrisurile depuse la dosar rezultă că reclamantul a urmat procedura prevăzută de Legea nr.10/2001 pe cale administrativă și i s-a respins cererea de restituire a imobilului, a contestat această decizie la instanța judecătorească și se menționează dosarul cu nr._ al Judecătoriei Timișoara, s-a respins contestația și s-a formulat recurs care și acesta a fost respins.
În concluzie, apreciază că reclamantul a urmat procedura prevăzută de Legea nr.10/2001, motiv pentru care, instanța ar putea să soluționeze prin reținerea cauzei pe fond, dar, în vederea administrării probatoriului se impune acordarea unui termen pentru a se depune înscrisuri și eventual solicitarea unei expertize.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă, la data de 17.01.2013, sub nr._, urmare a declinării de competenta de către Tribunalul T., reclamantul S. P. JOHANN a chemat în judecată pe paratul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate caracterul politic al condamnărilor suferite de autorul sau, S. I., sa fie obligat paratul la plata sumei de_ euro cu titlu de daune materiale reprezentand valoarea bunurilor nationalizate si la plata sumei de_ euro, cu titlu de daune morale.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că tatal sau adoptiv, S. I., farmacist de profesie, a suferit mai multe condamnari in perioada 6.03._89. De asemenea, invedereaza ca in perioada cuprinsa intre 1945-1974, data decesului autorului sau, acestuia i-au fost confiscate si nationalizate mai multe bunuri mobile si imobile.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr.221/2009.
În dovedirea cererii, reclamantul a depus la dosar, în copie, inscrisuri.
La termenul de judecata din data de 14.06.2013, instanta a respins exceptia lipsei calitatii procesual pasive a paratului S. R. PRIN MINISTERUL PUBLIC prin DGFPMB.
La termenul de astazi, instanta, din oficiu a invocat exceptia prescriptiei dreptului material la actiune in ceea ce priveste capatul de cerere in pretentii, fata de dispozitiile art 5 alin 1 L 221/2009, potrivit cu care despagubirile pot fi solicitate in termen de 5 ani de la data intrarii in vigoare a legii, respectiv 2.06.2009, vazand data inregistrarii actiunii pe rolul tribunalului Timis, unita cu fondul, conform art 137 alin 2 C.proc.civ.
Prin sentința civilă nr.1742/11.1o.2013, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiunea in pretenții, ca neîntemeiata, și a respins acțiunea precizată de reclamant, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, potrivit mentiunilor sentintei penale nr 259/23.01.1951 pronuntata de Tribunalul Timis, inculpatul S. I., tatal reclamantului, a fost condamnat pentru savarsirea infractiunii prevazuta de art 2 lit a Decretul nr 183/1949, la 5 luni inchisoare si_ lei amenda. Prin sentinta penala nr 1207/11.04.1951 pronuntata de Tribunalul Timis, acelasi inculpat a fost condamnat la executarea unei pedepse de 1 an inchisoare corectionala si_ lei amenda, conform art 4 lit c din Decretul nr 183/1949. In ceea ce priveste cea de-a treia condamnare la care face referire reclamantul, prin sentinta penala nr 589/1959, nu exista inscrisuri la dosar, chiar partea aratand ca nu se afla in posesia acestei hotarari judecatoresti.
In ceea ce priveste primul capat de cerere, constatarea caracterului politic al condamnarilor, Tribunalul a retinut netemeinicia, observand că potrivit art 1 alin 2 lit f L 221/2009, constituie de drept condamnare cu caracter politic cea pronuntata pentru faptele prevazute de art 2 lit a, respectiv art 4 din Decretul nr 183/1949.
Asadar, stabilirea caracterului politic al masurii a facut-o deja legiuitorul, nemaifiind necesara interventia instantei de judecata in acest sens. Iar cu privire la cea de-a treia condamnare, cum s-a retinut mai sus, in lipsa dovezilor care sa sustina cererea reclamantului, nu este posibila analiza instantei.
In ceea ce priveste exceptia prescriptiei dreptului material la actiune invocata din oficiu, tribunalul o va respinge, constatand ca . data publicarii actului normativ in Monitorul Oficial nr 396/11.06.2009 si data inregistrarii actiunii pe rolul Tribunalului Timis, cererea este formulata in interiorul termenului de prescriptie de 3 ani stabilit de art 5 alin 1 din lege.
Cu privire la capatul de cerere avand ca obiect repararea prejudiciului moral, in raport de dispozitiile Legii 221/2009, tribunalul l-a constatat, de asemenea, neintemeiat.
Potrivit art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecata, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prin Decizia nr. 1354/21.10.2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010 s-a stabilit că dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt neconstituționale, iar prin Decizia nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 761 din 15.11.2010 s-a reținut că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Mai mult decat atat, prin decizia nr.12/19.09.2011 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie in Sectiile Unite, s-a statuat cu putere obligatorie, fata de dispozitiile art 330 ind 7 alin 4 C.proc.civ, ca urmare a celor decizii pronuntate de Curtea Constitutionala, citatate mai sus, „dispozitiile art 5 alin 1 lit a teza I L 221/2009 si-au incetat efectele si nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesolutionate definitiv”.
Prin urmare, tribunalul a avut in vedere ca la data pronuntarii prezentei sentinte civile, dispozitiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, modificat prin O.U.G. nr. 62/2010 si-au incetat efectele.
În acest sens, instanța de control constituțional a reținut că, în ceea ce priveste reabilitarea persoanelor condamnate din motive de ordin politic, prin O.U.G. nr. 214/1999, persoanelor care au participat la actiuni de împotrivire cu arme si de rasturnare prin forta a regimului comunist instaurat în Romania li s-a recunoscut calitatea de luptator în rezistenta anticomunista, decizia pentru constatarea calitatii de luptator în rezistenta anticomunista putand fi folosita ca proba în fata institutiilor abilitate, în ceea ce priveste aprecierea caracterului politic al infractiunilor a caror savarsire a atras masura confiscarii bunurilor.
Curtea Constituțională a mai reținut că, în materia acordarii altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, exista o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atat din punct de vedere moral, cat si social, ca urmare a persecutiei politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de imbunatatirea legislatiei cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice si etnice, acte normative care stabilesc o . drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizatie lunara; scutire de plata impozitelor si a taxelor locale; asistenta medicala si medicamente, în mod gratuit si prioritar, atat în tratament ambulatoriu, cat si pe timpul spitalizarilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun apartinand societatilor cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douasprezece calatorii gratuite, anual, pe calea ferata romana, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale; sotul (sotia) celui decedat, din categoria celor disparuti sau exterminati în timpul detentiei, internati abuziv în spitale de psihiatrie, deportati, prizonieri sau carora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum si sotul (sotia) celui decedat dupa iesirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, dupa întoarcerea din stramutare, din deportare, din prizonierat sau dupa încetarea masurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizatie lunara de 200 lei, neimpozabila, daca ulterior nu s-au recasatorit; restituirea bunurilor sau despagubiri reprezentand echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotarare de condamnare sau ca efect al masurii administrative, în conditiile Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, tribunalul a constatat că scopul acordarii de despagubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunista este nu atat repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situatie similara cu cea avuta anterior, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfactie de ordin moral, prin însesi recunoasterea si condamnarea masurii contrare drepturilor omului. Astfel, Curtea Constituțională a reținut că nu poate exista decat o obligatie "morala" a statului de a acorda despagubiri persoanelor persecutate în perioada comunista, făcând trimitere în acest sens chiar la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, prin Hotararea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein si altii impotriva Germaniei si prin Hotararea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus si Iouri Kiladze contra Georgiei, ca dispozitiile Conventiei pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale nu impun statelor membre nicio obligatie specifica de a repara nedreptatile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodata, instanta de la Strasbourg are o jurisprudenta constanta în sensul ca art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie nu garanteaza dreptul de a dobandi un bun (Hotararea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotararea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotararea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).
Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de catre stat, aceeasi Curte a stabilit ca nu se poate interpreta ca ar exista vreo obligatie generala a statului de a restitui proprietati care au fost expropriate înainte de ratificarea Conventiei ori ca ar exista posibilitatea impunerii unor restrictii asupra libertatii statelor de a stabili scopul si conditiile oricarei restituiri catre fostii proprietari (Hotararea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotararea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilitatii din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer si altii contra Cehiei).
Astfel, tribunalul a reținut, din jurisprudența constantă a instanței europene că, în materia reglementarilor privind reabilitarea, restituirea proprietatilor confiscate sau acordarea de compensatii pentru acestea, statele contractante au o larga marja de apreciere în stabilirea masurilor specifice de implementare a politicilor sociale si economice, a conditiilor de acordare a despagubirilor (Hotararea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei si altii contra Greciei). Acordarea de despagubiri pentru daune morale este lăsată la libera apreciere a legiuitorului, care este competent sa stabileasca conditiile si criteriile de acordare a acestui drept. Parlamentul, elaborand politica legislativa a tarii, este în masura sa opteze pentru adoptarea oricarei solutii legislative de acordare a unor masuri reparatorii celor îndreptatiti pentru daunele suferite în perioada comunista, dar cu respectarea prevederilor si principiilor Constitutiei.
Față de considerentele expuse și având în vedere deciziile Curții Constituționale si decizia nr 12/19.09.2011 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie in Sectiile Unite, care sunt general obligatorii, tribunalul a reținut că dispozițiile art.5 alin 1 lit. a din Legea nr.221/2010 au fost lipsite de efecte juridice, astfel ca, ținând cont si de aspectele deduse din jurisprudența instanței europene, va constata neîntemeiate pretentiile, astfel cum au fost motivate in drept pe legea speciala-nr 221/2009.
Iar cu privire la pretentiile decurgand din daunele materiale indicate de reclamanti, in temeiul art 5 alin 1 lit b din L 221/2009, tribunalul a retinut netemeinicia acestora. Astfel, potrivit textului citat, acordarea despagubirilor constand in echivalentul bunurilor confiscate prin hotararea de condamnare sau a bunurilor nationalizate se poate face atunci cand bunurile nu au fost restituite sau nu a obtinut despagubiri in conditiile Legii 10/2001, ceea ce presupune ca reclamantul sa fi urmat procedura impusa de acest act normativ. Or, in cauza, reclamantul nu a facut aceasta dovada. Prin urmare, legiuitorul nu a intentionat crearea a doua mijloace de reparatie concomitente, paralele, ci subsecvente. In acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că în baza art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv terenuri și construcții (imobile prin natură) și utilaje și instalații preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație). Această concluzie rezultă din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, și anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005. Înalta Curte a subliniat că numai în acest fel se justifică trimiterea expresă făcută de legiuitor, în cuprinsul Legii nr. 221/2009, la prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005 (Decizia nr. 2192 din 23 martie 2012 pronunțată în recurs de Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect despagubiri morale și materiale în baza Legii nr. 221/2009). In aceste conditii, nici cererea privind obligarea paratului la plata contravalorii bunurilor mobile-medicamente din farmacie nu poate fi primita.
Iar cu privire la pretentia constand in restituirea sumelor avand ca obiect amenzile penale si cheltuielile de judecata la care autorul reclamantului a fost obligat prin sentintele penale, tribunalul o va respinge tinand seama, pe de o parte de caracterul accesoriu al acestui capat de cerere fata de cel principal si vazand solutia pronuntata asupra acestuia, iar, pe de alta parte, simpla mentiune in cuprinsul celor doua sentinte penale existente la dosar in sensul ca inculpatul a fost obligat la plata de amenzi penale si cheltuieli de judecata catre stat nu face, prin ea insasi dovada ca sumele respective au fost efective platite.
Pentru toate aceste considerente, tribunalul a respins si acest capat de cerere privind obligarea paratului la plata despagubirilor materiale, ca neîntemeiat.
Împotriva acestei sentinței a declarat recurs reclamantul S. P. JOHANN, criticând-o ca nelegală și netemeinică.
În motivare, recurentul a arăta că instanța de fond a reținut că autorul recurentului, S. I., a suferit condamnări cu caracter politic, ce constituie de drept condamnare cu caracter politic, astfel cum se prevede în art.2 lit.a din Legea nr.221/2009.
În această situație, pot fi acordate despăgubiri materiale doar pentru bunurile imobile care intră în sfera de aplicare a Legii nr.10/2001, printre care se înscriu și imobilele solicitate prin cererea de chemare în judecată, respectiv un imobil cu destinație de spațiu comercial și un alt imobil cu destinație de locuință, ambele aflându-se în orașul Timișoara.
Bunurile imobile confiscate nu au fost restituite în natură și nici nu s-au acordat despăgubiri prin echivalent în temeiul Legii nr.10/2001 și al Legii nr.247/2005.
În mod greșit, instanța de fond a reținut că doar în cazul în care se face dovada că s-a urmat procedura impusă de Legea nr.10/2001 și uzând de aceste prevederi legale, nu i s-ar fi restituit imobilele sau nu i-au fost acordate despăgubiri pentru acestea, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.221/2009.
Potrivit art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009, acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 sau ale Legii nr.247/2005. Interpretând aceste prevederi, nu rezultă faptul că petentul din prezenta cauză trebuia să încerce să obțină retrocedarea imobilelor sau despăgubiri pentru aceste bunuri, uzând de prevederile Legii nr.10/2001, și doar în cazul în care nu a obținut despăgubiri sau restituire, ar putea să beneficieze de prevederile art.5 alin.1 lit.b.
Dispozițiile mai sus citate dau dreptul petentului ca în cazul în care nu a primit despăgubiri ori nu i s-a retrocedat imobilul, să solicite în temeiul articolului invocat despăgubiri în echivalent a bunurilor confiscate.
Scopul legii nr.221/2009 a fost acela de înlăturare a efectelor hotărârilor judecătorești de condamnare, care au caracter politic, prin acordarea unor despăgubiri pentru bunurile confiscate, instanțele judecătorești având posibilitatea ca în cazul în care recunosc existența unei condamnări cu caracter politic, să dispună înlăturarea tuturor efectelor care s-au produs ca urmare a condamnării.
Astfel, instanța de fond nu a făcut aplicarea dispozițiilor art.2 teza I din Legea nr.221/2009, nu a înlăturat efectele hotărârilor de condamnare suferite, instanța trebuia să ia act de faptul că bunurile confiscate nu au fost retrocedate petentului în natură și nici nu s-au acordat despăgubiri, precum și faptul că nu s-au restituit sumele de bani plătite de autorul petentului cu titlu de cheltuieli judiciare și amenzi (actualizate) raportat la aceste sume.
Se arată că este nereală susținerea că nu s-a făcut dovada achitării amenzilor și a cheltuielilor de judecată, atât timp cât în fișa matricolă penală sunt consemnate numerele de chitanță cu care s-au achitat aceste cheltuieli și amenzi.
Înlăturarea efectelor hotărârilor de condamnare cu caracter politic se răsfrânge și asupra amenzilor aplicate și achitate, cât și asupra cheltuielilor judiciare, acestea neputând fi considerate ca fiind accesorii la capătul principal de cerere.
Se mai arată că s-au ignorat dispoz.art.129 alin.5 C.proc.civ., deoarece instanța de judecată trebuia să pună în vedere petentului să facă dovada că a solicitat retrocedarea bunurilor menționate în cerere și nici nu a dat eficiență materialului probator administrat în cauză.
În cadrul probei cu acte, în recurs, reclamantul a depus o adresă din partea Direcției Clădiri, Terenuri și Dotări Diverse – Biroul Evidența Patrimoniul al Municipiului Timișoara, referitoare la procedurile prin care acesta a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea va admite recursul, având în vedere următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat, pe lângă obligarea intimatului pârât la plata unor despăgubiri civile reprezentând daune morale, și la plata unor daune materiale, acestea constând în contravaloarea unor bunuri confiscate, respectiv un imobil situat în Timișoara, . nr.3, județ T., compus din etaj, parter și pod; teren aferent acestui imobil în suprafață de 800 m.p.; imobil cu destinație de spațiu comercial, în care funcționa farmacia autorului său, situat în Timișoara, . nr.3, parter, și un teren în suprafață de aproximativ 1.000 m.p.
La 11.06.2013, reclamantul și-a modificat cererea de chemare în judecată, solicitând introducerea în cauză în calitate de pârât a Ministerului Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice; să se constate caracterul politic al condamnărilor suferite de autorul său, S. I.; obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata unor daune materiale în cuantum de 2.500.000 euro reprezentând valoarea bunurilor naționalizate/confiscate; obligarea pârâtului la plata unor daune morale în cuantum de 2.500.000 euro pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare; obligarea pârâtului la restituirea sumelor încasate cu titlu de amendă și cheltuieli judiciare, sume pe care autorul reclamantului le-a achitat, solicitând actualizarea acestor sume, plus dobânda legală pentru perioada 1950 – 2013.
Autorul reclamantului, S. I., a suferit o condamnare cu caracter politic prin sentința penală nr.259/23.01.1951 pronunțată de Tribunalul T., fiind condamnat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art.2 lit.a din Decretul nr.183/1949, precum și prin sentința penală nr.1207/11.04.1951 pronunțată de Tribunalul T., acesta fiind condamnat la executarea unei pedepse de 1 an închisoare corecțională și 50.000.000 amendă, conform art.4 lit.c din Decretul nr.183/1949.
Astfel cum corect a reținut tribunalul, capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al condamnărilor este netemeinic ori lipsit de interes, întrucât potrivit art.1 alin.2 lit.f din Legea nr.221/2009, condamnările menționate anterior constituie, de drept, condamnare cu caracter politic.
În raport de această situație de fapt, Curtea apreciază că sunt incidente dispoz.art.304 pct.9 C.proc.civ., față de modalitatea de aplicare și interpretare a dispozițiilor art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009 și art.129 alin.5 C.proc.civ.
Potrivit art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.
În raport cu acest text, astfel cum a fost interpretat prin decizia în interesul legii nr.6/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, art. 5 alin.(1) lit. b) din Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare, reglementează dreptul oricărei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, "dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare".
Din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate - anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr.247/2005, cu modificările și completările ulterioare -, rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al acestor două acte normative de reparație poate fi solicitat în temeiul art.5 alin.(1) lit.b) din Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare.
Numai în acest fel se justifică trimiterea expresă a legiuitorului, în cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare.
Or, așa cum rezultă din conținutul prevederilor art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în domeniul de reglementare al acestei legi, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natură), precum și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).
Regula de interpretare logică ubi lex non distinguit, nec non distinguere debemus nu este aplicabilă normei analizate, întrucât ea presupune, prin ipoteză, un text legal conceput în termeni generali.
Or, deși în cuprinsul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul reglementează acordarea de "despăgubiri reprezentând valoarea bunurilor confiscate", fără a distinge între bunuri mobile și bunuri imobile, ulterior, prin trimiterea expresă, făcută în cadrul aceleiași norme, la dispozițiile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, individualizează categoriile de bunuri pentru care pot fi acordate despăgubiri.
Raportarea făcută de legiuitor la cele două acte normative determină o distincție în privința bunurilor ce intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, și înlătură aplicarea regulii de interpretare menționate anterior.
Astfel, art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, prevede că pot fi solicitate "despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate (...), dacă bunurile respective nu i-au fost restituite (...) în condițiile Legii nr. 10/2001 (...) sau ale Legii 247/2005".
Termenul "respective" se raportează la bunurile confiscate, pe care, ulterior, le individualizează prin trimiterea făcută la cele două legi de reparație. Legătura pe care acest termen o realizează între categoria bunurilor confiscate, pentru care pot fi solicitate despăgubiri și cea a bunurilor care nu au fost deja restituite în condițiile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, nu poate avea decât semnificația unei identități între cele două categorii de bunuri.
Astfel, potrivit alin. (5) al acestui articol: "Acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare".
Numai dacă despăgubirile acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, se referă la aceleași categorii de bunuri pentru care partea interesată poate obține reparații în baza Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau a Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, se justifică reglementarea enunțată anterior, cuprinsă în alin. (5) al aceluiași articol, și al cărei scop nu poate fi decât acela de a înlătura posibilitatea derulării unor proceduri paralele, având aceeași finalitate.
Intenția legiuitorului de a limita categoriile de bunuri pentru care pot fi solicitate despăgubiri în condițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, la acele bunuri care fac obiectul legilor speciale de reparație - Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare -, rezultă și din expunerea de motive care a însoțit proiectul Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare. Inițiatorul proiectului legislativ a susținut necesitatea adoptării acestui act normativ inclusiv prin argumente legate de dificultățile de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în ceea ce privește restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură politică, prevăzute de legislația penală, săvârșite ca manifestare a opoziției față de sistemul totalitar comunist, bunuri pe care art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, le califică ca fiind imobile preluate în mod abuziv.
Interpretarea propusă nu încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în mod constant că normele Convenției Europene nu impun statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a prejudiciilor cauzate înainte ca ele să ratifice Convenția și că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției.
Astfel cum rezultă din adresa depusă în recurs, reclamantul recurent s-a adresat în baza legilor speciale, Legea nr.10/2001 și Legea nr.247/2005, solicitând restituirea în natură a imobilului situat în Timișoara, . nr.3, înscris în C.F. nr._ Timișoara, număr top 6836/II, iar cererea sa a fost respinsă, întrucât autorul notificării nu a formulat-o în termenul prevăzut de lege.
Reanalizându-se această cerere pentru terenul aferent construcțiilor, notificarea a fost transmisă spre analizare și soluționare Comisiei municipale de fond funciar conform prevederilor Legii nr.247/2005.
Ambele adrese de respingere a cererii, analizate de Comisia de aplicare a Legii nr.10/2001, cât și cea analizată de Comisia municipală de fond funciar, au fost comunicate notificatorului.
Rezultă din conținutul acestei adrese condiția premisă prevăzută de art.5 alin.1lit.b și anume, aceea ca reclamantul să nu fi obținut restituirea în natură a imobilului ori despăgubiri pentru acesta, deși acesta a urmat procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr.10/2001.
În acest context, art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009 nu distinge asupra cauzelor pentru care titularul dreptului nu a obținut restituirea în natură ori despăgubiri, ci dă posibilitate instanțelor judecătorești de a se pronunța în procedura Legii nr.221/2009 asupra calității de persoană îndreptățită, situație în care, dacă apreciază cererea întemeiată, nu poate acorda decât despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative.
Sub acest aspect, recursul formulat de recurent este întemeiat și deoarece sunt necesare administrarea unor probatorii ce nu pot fi efectuate în recurs, Curtea va casa sentința, trimițând cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond, urmând ca aceasta să administreze probatoriile necesare stabilirii echivalentului valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare, astfel cum s-a statuat prin decizia nr.6/2013.
Recursul este neîntemeiat însă, sub aspectul restituirii sumelor încasate de stat cu titlu de amendă și cheltuieli judiciare, precum și a dobânzii aferente, deoarece, astfel cum s-a arătat anterior, obiect al dispozițiilor art.5 alin.1 lit.b nu îl poate constitui decât bunurile imobile care intră în sfera de aplicare a Legii nr.10/2001 și a Legii nr.247/2005.
Astfel fiind, în temeiul art.312 alin.1 C.proc.civ. Curtea va admite recursul, va casa sentința și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul-reclamant S. P. JOHANN, împotriva sentinței civile nr.1742 din 11.10.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.
Casează sentința și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 07.04.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. B. DOINIȚA M. D. A. B.
GREFIER
LUCREȚIA C.
Red.D.A.B.
Tehnored.B.I
2 ex/05.05.2014
------------------------------------------
T.B.-Secția a V-a – C.L.B.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1571/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 592/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
