Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr. 700/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 700/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 24-04-2014 în dosarul nr. 34763/299/2010*
Dosar nr._ (149/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 700
Ședința publică de la 24.04.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - MIHAI-ANDREI NEGOESCU–GÂNDAC
JUDECĂTOR - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
GREFIER - I. A. G.
Pe rol se află pronunțarea recursului formulat de recurenta reclamantă-pârâtă G. A. A. împotriva deciziei civile nr. 891 A din 03.10.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât-reclamant G. G. W..
P. are ca obiect - partaj bunuri comune.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 03.04.2014, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie și când curtea - pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării - a amânat pronunțarea cauzei la 10.04.2014, 17.04.2014 și apoi la 24.04.2014, hotărând următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr._/07.11.2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în dosarul nr._ , s-a admis excepția necompetentei generale a instanțelor române formulata de paratul-reclamant G. G. W. în ceea ce privește următoarele bunuri din cererea precizatoare formulata de reclamanta-parata G. A. A.: imobilul compus din casa și teren, situat în localitatea Schlier . (. în Cartea Funciara a comunei Schlier sub nr. 2376, care aparține Oficiului Regional de Carte Funciara Weingarten și arondat Judecătoriei Ravensburg, imobil dobândit prin cumpărare la data de 20.03.2000 conform contractului de vânzare cumpărare nr.412/2000 emis de BNP R. D.; bunurile mobile aflate în imobilul de mai sus ce vor fi identificate și evaluate prin expertiza; participația de 75 % din imobilul compus din construcție și terenuri în suprafața totala de 11.902 m.p. (respectiv lotul 843 în suprafața totala de 8.051 m.p. și lotul 844 în suprafața totala de 3851 m.p.) din localitatea Weingarten, .-3._ – Germania, înscrise în Cartea Funciara din Weingarten la fila 1290, proprietate guvernata de către ( …… ) și formează obiectul contractului de asociere (în participațiune) A&G G. Grundstucks, achiziționat la data de 14.03. 2008 și autentificat la BNP Laub cu sediul în Lavensburg, .,_ –Germania; participația de 75 % din imobilul din localitatea Weingarten, ._ –Germania achiziționata la 05.05.2008, proprietate guvernata de asemenea de către ( …… ) și care formează obiectul contractului de asociere (în participațiune) A & G G. Grundstucks, achiziționat la 05.05.2008 și autentificat de BNP Laub cu sediul în Ravensburg, .,_ –Germania; autoturismul marca Porche, achiziționat de la Porche Zentrum Hegau-Bodensee G. Hardenberg Sportwagen GmbH cu factura nr._/10.08.2007, autoturismul marca Mercedes Benz tip_ Off-Roader lang, achiziționat de la Daimler AG Niederlassung Ravensburg prin .. și părțile sociale de la A&G GmbH ( societate germana) .
În temeiul art.246 din Cod procedură civilă, s-a luat act de renunțarea la judecată a reclamantei - pârâte la capătul de cerere privind includerea în masa partajabila a părților sociale de la . română).
S-a respins cererea formulată de reclamanta-pârâtă G. A. A. în contradictoriu cu pârâtul-reclamant G. G. W., ca inadmisibilă.
S-a disjuns capătul de cerere privind contul ING Bank N.V. Amsterdam - Sucursala București.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin cererea înregistrată la data de 26.07.2010, cerere disjunsa din dosarul nr._/299/2008, în care s-a pronunțat sentința civila nr._/02.06.2010, definitivă și irevocabilă, reclamanta G. A. A. a chemat în judecata pa paratul G. G. W., solicitând instanței să dispună, prin hotărârea pe care o va pronunța, partajarea bunurilor mobile dobândite în timpul căsătoriei în cote egale, de ½.
Reclamanta-pârâta a precizat că masa partajabilă se compune din mai multe bunuri mobile de valoare (tablouri, mobilă), autoturism marca Porsche, precum și din imobile teren și construcție.
La data de 30.05.2012, reclamanta a precizat cererea de chemare în judecată, solicitând includerea în masa partajabilă a unor bunuri imobile aflate pe teritoriul Germaniei, a unui autoturism marca Mercedes Benz, aflat în Germania și a părților sociale de la A&G GmbH (societate germană-persoană juridică germană).
Pârâtul a depus la data de 12.11.2008, o cerere de modificare a acțiunii principale ce a format obiectul dosarului nr._/299/2008 și o întâmpinare, prin care menționează că este de acord cu partajul bunurilor comune, dar a solicitat cota de 80%, solicitând ca reclamanta sa precizeze masa partajabila.
Prima instanță a reținut că prin sentința civilă nr._/02.06.2010, pronunțată în dosarul nr._/299/2008, s-a dispus desfacerea căsătoriei părților și s-a luat act de convenția acestora în ceea ce privește soluționarea capetelor de cerere accesorii desfacerii căsătoriei.
Referitor la excepția necompetentei instanțelor române, prima instanță a reținut că la nivel comunitar sau internațional nu exista nici un instrument care sa conțină norme care sa determine competenta jurisdicțională de drept internațional privat în domeniul bunurilor matrimoniale (partaj) a instanțelor unui stat în raport de instanțele unui alt stat.
Regulamentul (CE) nr.2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003, privind competenta, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimoniala și în materia răspunderii părintești nu se aplica regimului bunurilor matrimoniale (art.1 alin.3). Romania a încheiat tratate/convenții bilaterale care conțin norme care determină competenta jurisdicționala după criteriul cetățeniei sau ( ultimului ) domiciliu comun, numai cu opt state membre sau nemembre ale UE și terțe. În aceste condiții competenta jurisdicționala de drept Internațional privat a instanțelor române se determina – în domeniul regimului bunurilor matrimoniale (partaj) - exclusiv potrivit dispozițiilor cuprinse de legile române (legea 105/1992 ).
Caracterele competentei jurisdicționale de drept Internațional privat a instanțelor române, așa cum rezulta din Legea 105/1992 sunt: generala ( art.148), facultativa (art.149), alternativa (art.150) și exclusiva (art.151).
Cu privire la imobilele situate în România, competenta jurisdicțională de drept internațional privat a instanțelor române este exclusiva, conform art.151 pct.7 din Legea nr.105/1992 (lex rei sitae).
În litigiile de drept internațional privat, competenta instanței judecătorești este, în principiu, de ordine publica, însăși dreptul comun în materie de litigii de drept internațional privat în sistemul romanesc prevede posibilitatea ca prin convenție părțile sa stabilească competenta unei alte instanțe în soluționarea litigiilor dintre ele, fără sa se aducă atingere competentei exclusiva a instanțelor române. Ordinea publica în dreptul internațional privat este diferita de ordinea publica în dreptul intern. În primul rând,reține instanța de fond, sfera celor doua noțiuni este diferita, în sensul ca nu toate normele de ordine publica din dreptul intern sunt de ordine publica în dreptul Internațional privat. În al doilea rând, fiecare noțiune îndeplinește o funcție diferita. Ordinea publica în dreptul intern indica limitele domeniului lăsat liberei inițiative juridice a parților, pe când ordinea publica în dreptul internațional privat indica limitele aplicării legii străine .
Prin urmare, excepția de ordine publica în dreptul internațional privat este un mijloc de înlăturare a legii străine normal competente, ceea ce înseamnă că, pentru a putea fi invocata o asemenea excepție, trebuie ca legea aplicabila sa fie o lege străină.
Raportat la data introducerii cererii - 13.10.2008 –instanța de fond observa ca legea aplicabila este Legea nr. 105/1992. Aceasta lege are în vedere ordinea publica de drept internațional privat, care nu trebuie confundata cu ordinea publica de drept intern.
În ceea ce privește legea naționala, aceasta este legea statului a cărui cetățenie o are persoana fizica, sau după caz legea care cârmuiește situația juridica a imobilelor, precum și legea statului a cărui naționalitate o are persoana juridica (art.40 alin.1 Legea 105/1992).
Mai reține instanța de fond că, potrivit art.22 din Regulamentul 44 se stabilește competenta instanțelor germane în sensul ca se menționează ca următoarele instanțe au competenta exclusiva indiferent de domiciliu în materie de drepturi reale imobiliare sau de închiriere a unor imobile, instanțele pe teritoriul căruia este situat imobilul. În consecința art.25 din același Regulament precizează ca daca o instanța dintr-un stat membru este sesizata pe cale principala cu un litigiu asupra căruia instanța din alt stat membru este exclusiv competenta în temeiul art.22, aceasta se declara din oficiu, necompetenta.
Instanța de fond s-a declarat astfel necompetentă în ceea ce privește soluționarea cererii pentru toate bunurile existente pe teritoriul german
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta-pârâtă A. A. G., cererea de apel fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a civilă la data de 08.01.2013 și, apoi, la data de 15.07.2013, sub nr._, după casarea cu trimitere spre rejudecare.
În motivele de apel formulate, apelanta a susținut că instanța fondului a înfrânt drepturile apelantei, precum și dispozițiile legale în materie de drept internațional privat, pronunțând mai mult decât a cerut reclamantul-pârât, iar în ce privește acțiunea cu care a fost investită (cererea reconvențională a apelantei) a acordat mai puțin decât avea dreptul, în sensul că instanța avea datoria de a stabili cotele aplicabile partajului și abia apoi să lase instanțelor străine sarcina împărțirii bunurilor aflate pe teritoriu străin, precum și modalitățile de ieșire din indiviziune, potrivit lex rei sitae, respectiv abia după aplicarea legii căsătoriei și divorțului. A argumentat în prealabil instanța de fond susținerile cu următoarele motive pe care aceasta a înțeles să le înlăture fără motivare.
Apelanta pârâta-reclamantă a înțeles să își manifeste poziția procesuală în raport de aplicabilitatea (nu numai cu prioritate ci chiar cu exclusivitate în anumite privințe) a normelor de drept civil român referitoare la instituția căsătoriei, a modului de dobândire și a regimului matrimonial al bunurilor comune ale foștilor soți, precum și la instituția divorțului și a efectelor acestuia, a partajului bunurilor ca gen proxim față de instituția ieșirii din indiviziune asupra bunurilor deja aflate în coproprietate.
Prin aceasta apelanta pârâta-reclamantă a făcut demonstrația aplicării legii aplicabile căsătoriei, respectiv cea româna, care guvernează modul de dobândire a bunurilor comune a soților, fiind și cea care stabilește cotele indivize ale fiecărui soț în raport de manifestările sale în cadrul căsătoriei.
Mai apreciază apelanta pârâta-reclamantă că nici o altă lege, respectiv altă instanța sesizată, nu se va putea pronunța în privința acestor aspecte, ci cel mult aceste alte legi vor fi în măsură să completeze aceste norme și dispoziții în cazurile particulare de aplicabilitate a lex rei sitae și a legii personale a fiecăreia dintre părți, respectiv legea străină va putea stabili modul de ieșire din indiviziune, însă nu va putea aprecia asupra modului de dobândire a bunurilor și nici în privința alterării prezumțiilor instituite de legea româna, astfel cum acestea sunt interpretate de această instanță ca lex fori și instanța primă învestită care stabilește în raport de probele dosarului procentele în care părțile au dobândit bunurile comune.
De asemenea, legea străină va putea - potrivit normelor sale de drept intern, după validarea lor prin propriul său drept internațional privat - stabili instanța competentă pentru ieșirea din indiviziune, precum și - în raport de legea personală a fiecăreia dintre părți - aceasta va putea identifica inclusiv modalitatea de ieșire din indiviziune. Instanța româna primă investită soluționează aspectele legate de întinderea masei partajabile și în ce cote au fost dobândite bunurile, și ulterior instanțele străine, aplicând legile lor locale și dispozițiile instanței fondului, vor putea dispune ieșirea din indiviziune față de fiecare bun în parte, fără însă a putea aprecia și stabili de fiecare dată (și eventual altfel) perioada dobândirii bunurilor sau cotele părților în raport de contribuția foștilor soți apreciată la rândul său în funcție de legea comună căsătoriei.
Potrivit art.207 și 208 din Legea nr.71/2011 rezultă că legea aplicabilă se determină în raport de data introducerii acțiunii de divorț și partaj, adică mult înainte de aplicarea noului cod civil. Dispozițiile noului cod civil nu modifică, ci doar confirmă și nuanțează principiile și dispozițiile de drept internațional privat ale Legii 105/1992 și fostele dispoziții ale Codului civil și codului familiei, prin urmare chiar dacă ar fi fost aplicabile noile dispoziții tot nu ne-am fi aflat în fața unui conflict de legi în timp .
În ce privește elementele de extraneitate, acestea se rezumă la calitatea de cetățean german a soțului intimat - reclamant-pârât, precum și la localizarea pe teritoriul altui stat a unor bunuri mobile și imobile dobândite în comun de foștii soți în timpul căsătoriei.
Decizia 2010/405/UE din 12 iulie 2010 de autorizare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legislației aplicabile divorțului și separării de drept (2010/405/UE), coroborată cu dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 în ceea ce privește competența și introducerea unor norme privind legislația aplicabilă în materie matrimonială, nu fac decât să netezească și să eficientizeze aplicarea legilor naționale, urmărind doar simplificarea procedurilor pe calea comisiilor rogatorii, eliminarea exequaturului prin armonizarea normelor materiale ce determină normele conflictuale (și astfel această armonizare previne cenzura unei ordini publice contradictorii în statul în al cărui teritoriu se cere executarea hotărârii străine) sau al altor forme de cooperare a instanțelor în materia protecției mai eficiente a drepturilor persoanelor aflate în întreținerea unor persoane aflate în alt stat european, nicidecum aceste decizii și directive citate nu urmăresc alterarea ori amestecul principiilor de drept existente.
În raporturile juridice cu element de extraneitate este necesar să fie identificată mai întâi norma conflictuală a raportului juridic.
Aceasta a fost determinată în speță ca fiind circumscrisă instituțiilor căsătoriei, filiației, divorțului și partajului bunurilor dobândite în timpul căsătoriei de către soți.
După identificarea normei conflictuale (existente în speță în ambele sisteme de drept) a urmat determinarea în funcție de acestea a legii aplicabile, legea româna fiind în mod corect determinată pe baza competențelor date de Legea 105/1992 care stabilea aplicabilitatea acestei legi normei conflictuale identificate, respectiv raporturilor personale și patrimoniale ale părților născute din căsătorie.
În cauză legea româna aplicabilă a indicat Judecătoria Sectorului 1 București ca fiind instanța competentă, în funcție de propriile dispoziții procedurale, adică împrejurarea că a fost sesizată legal și susținerile părților și probele din care a rezultat că ultimul domiciliu comun al soților se află în Sectorul 1 București. Această aplicabilitate a fost legal consfințită de Judecătoria Sectorului 1 București în mod definitiv și irevocabil (prin nerecurare) prin Sentința Civilă pronunțată la 02.06.2010.
Partajul dedus judecății cuprinde elementele de extraneitate rămase în judecată. Apelanta arată că norma conflictuală este partajul bunurilor comune rezultate din căsătorie. Acesta a fost stabilit în raport de Legea 105/1992 și pe baza aplicării lex fori a instanței de divorț, ca instanța primă și legal învestită. Instanța competentă a fost stabilită definitiv și irevocabil la 2 iunie 2010 ca urmare a aplicării legii care guvernează raportul juridic patrimonial dintre părți despre intervenția aplicării și a legii străine în cauză.
Legea aplicabilă raporturilor cu element de extraneitate deduse acestei judecăți, Judecătoria Sectorului 1 București avea cel puțin o dublă calitate anume de: (i) de Instanța competența să soluționeze partajul după identificarea normei conflictuale și a legii aplicabile raportului juridic identificat între părți și (ii) de Instanța primă investită cu soluționarea partajului pe baza constatărilor legale anterioare, adică Instanța care potrivit aplicării lui lex fori urma să verifice aspectele legate de partaj în raport de propriile norme conflictuale și dispoziții de procedură.
Cum însă pe parcursul judecății, o dată cu identificarea universalității de bunuri supuse partajului, s-a constatat existența unor bunuri aflate pe teritoriul altui stat, în speță cel german, atât normele conflictuale ale dreptului internațional privat român cât (foarte probabil) și cele Germania vor stabili în favoarea respectivului stat modul de ieșire din indiviziune asupra respectivelor bunuri.
Este firesc ca lex rei sitae să fie pe deplin aplicabilă mai ales în ce privește un imobil dat fiind că teritoriul este un element al suveranității statului.
Se arată că intimatul reclamant-pârât susține o interpretare simplistă și nefundamentată juridic că orice acțiune legată de un imobil din Germania urmează a fi soluționată în acel stat, toate celelalte drepturi și obligații născute din mariajul foștilor soți urmând a fi ignorate în temeiul unei pretinse excepții de necompetență generală a instanțelor române în soluționarea tuturor aspectelor legate de acele bunuri, până când ajunge reclamantul-pârât să susțină că inclusiv autoturismele aflate pe teritoriul german urmează a fi asimilate acestor imobile.
Singurul element invocat în susținerea acestei pretinse excepții este cea de a doua normă conflictuală a aceleiași Legi 105/1992 referitoare la imobilele aparținând părților și aflate pe teritoriu străin și pe dispozițiile art.151 pct.5 care stabilește excepția de la regula exclusivității competenței de soluționare a instanțelor române.
Prin urmare, excepția ridicată era departe de a fi dirimantă, ea referindu-se la o etapă ulterioară soluționării prezentei cauze și care depindea exclusiv de aceasta, respectiv de împrejurările stabilite de Judecătoria Sectorului 1 București.
Intimatul G. G. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca inadmisibil, iar pe fond, ca neîntemeiat.
Intimatul consideră că raportat la dispozițiile art. 158 alin.3 Cod procedură civilă hotărârea nu este supusa nici unei cai de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanței competente sau după caz, altui organ cu activitate jurisdicționala competent.
Or, având în vedere principiul teritorialității aplicării Codului de Procedura Civila roman, instanța romana nu avea decât o singura soluție, aceea de a se desesiza, neavând nici un temei legal pentru a putea trimite dosarul spre soluționare instanței germane, acesta având doar posibilitatea de a trimite dosarul către o alta instanța romana sau unui organ cu activitate jurisdicționala de pe teritoriul României, deoarece declinarea competentei de judecata în favoarea unei instanțe străine nu se poate face în lipsa unui instrument de reglementare expres în acest sens, aparținând legislației europene sau internaționale.
Se arată de către intimat că nu sunt incidente dispozițiile art. 149 alin. 1 din Legea 105/1992, pentru a fi atrasa competenta instanței române. C. legal care conține dispoziții procedurale incidente în aceasta materie ii reprezintă Regulamentul CE nr. 44/2001.
Prin decizia civilă nr.157A/14.02.2013, Tribunalul București – Secția a III-a civilă a respins apelul formulat de apelanta reclamantă-pârâtă G. A. A. împotriva sentinței civile nr._/07.11.2012, pronunțate de Judecătoria Sectorului 1, în dosarul nr._, ca inadmisibil.
Prin decizia civilă nr. 982/30.05.2013, Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins excepția inadmisibilității recursului ca nefondată, a admis recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 157A/14.02.2013, pronunțate de Tribunalul București – Secția a III-a civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal.
Prin decizia civilă nr.891A/03.10.2013 Tribunalul București - Secția III-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta G. A. A..
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că obiectul cererii de chemare în judecată este partajul bunurilor dobândite de părți în timpul căsătoriei lor. Aceste bunuri, mobile și imobile, se află pe teritoriul Germaniei, iar pârâtul G. G. W. are domiciliul în Germania, iar acest fapt nu este contestat de către niciuna dintre părțile din proces.
Prin urmare, în raport de bunurile ce compun masa partajabilă și de domiciliul părților, precum și de data învestirii instanței de judecată cu soluționarea cererii de chemare în judecată, tribunalul a constatat că legea aplicabilă în cauză este Legea nr.105/1992 privind raporturile de drept internațional privat, cum corect a reținut și prima instanță.
Conform dispozițiilor prevăzute de art.149 din Legea nr.105/1992, „instanțele judecătorești române sunt competente dacă pârâtul are domiciliul, reședința sau fondul de comerț în România; ….. imobilul la care se referă cererea se află în România”, iar conform art. 151 din aceeași lege, ,,instanțele române sunt exclusiv competente să judece procesele privind raporturi de drept internațional privat referitoare la desfacerea, anularea sau nulitatea căsătoriei, precum și alte litigii dintre soți, cu excepția celor privind imobile situate în străinătate, dacă, la data cererii, ambii soți domiciliază în România, iar unul dintre ei este cetățean român sau străin fără cetățenie”.
Tribunalul a constatat, în temeiul acestor dispoziții legale, în raport de situația de fapt reținută, că în cauză competența exclusivă de soluționare a cererii deduse judecății aparține instanțelor germane, cum corect a reținut și prima instanță. De asemenea, această competență exclusivă a instanțelor germane rezultă și din dispozițiile prevăzute de art.22 și art. 25 din Regulamentul CE nr.44/2001, ce constituie cadrul legal care conține dispoziții procedurale aplicabile în cauză.
În consecință, pentru motivele arătate, tribunalul a constatat că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, iar criticile formulate de apelantă sunt nefondate și urmează să fie respinse, susținerile acesteia nefiind posibile din punct de vedere legal, așa cum s-a arătat mai sus, întrucât atât normele interne, cât și cele comunitare, stabilesc competența exclusivă de judecată în favoarea instanțelor germane, pentru toate bunurile supuse partajului și care se află pe teritoriul Germaniei.
Împotriva acestei decizii, la data de 15.01.2014 a declarat recurs reclamanta G. A. A. , recurs care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 20.01.2014.
În motivarea recursului său, recurenta reclamantă G. A. A. a arătat că decizia este nulă, conform art.304 pct.1 Cod procedură civilă raportat la art.24 alin.1 Cod procedură civilă, față de înfrângerea dispozițiilor imperative cu privire la imposibilitatea uneia dintre judecătoarele completului de a lua parte la rejudecarea apelului, în condițiile în care anterior luase parte la soluționarea aceluiași apel în primul ciclu procesual.
Astfel, participarea sa în completul de judecată este prezumată de legiuitor ca fiind subiectivă și părtinitoare, totodată ocupând locul unui judecător obiectiv și imparțial, fără legătură prealabilă cu acest dosar și care ar fi putut aborda speța din perspectiva îndrumărilor instanței de casare. De altfel, precaritatea abordării speței la prima soluționare a apelului din primul ciclu procesual se poate foarte ușor depista în conținutul Deciziei atacate, părerile eronate și superficiale cu privire la competența soluționării pricinii - și cenzurate expres de Curtea de Apel - fiind în mod nepermis reiterate și menținute ca motive de respingere a apelului în acest al doilea ciclu procesual.
A invocat recurenta motivul prev. de art. 304 pct.8 C.proc.civ., arătând că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, precum și, prin raportare la art. 304 pct.7 C.proc.civ., faptul că hotărârea ar fi nemotivată parțial, instanța omițând, în opinia recurentei, să analizeze motivele de apel.
Instanța de apel s-a rezumat la a consemna cu erori susținerile părților, menționează reținerile instanței fondului, precum și ale instanței de recurs, fără însă ca nimic din acestea să se regăsească în propria sa motivare a soluției atacate, rezumată la mai puțin de o pagină.
Se invocă și omisiunea instanței de a analiza argumentele instanței de casare, cu consecința pronunțării unei soluții dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, conform art. 304 pct.9 C.proc.civ.
In opinia recurentei, prejudicierea dosarului de către instanța de apel în acest ciclu procesual constă în principal în faptul că în loc să procedeze la lichidarea întregului regimului matrimonial rezultat de pe urma căsătoriei intervenite între părți, cu identificarea drepturilor și obligațiilor subsecvente ale părților și apoi stabilirea cote lor de coproprietate ce se cuvin fiecăreia dintre părți, așa cum a dispus instanța de recurs, aceasta s-a rezumat la a califica speța drept o simplă ieșire din indiviziune asupra unor bunuri imobile din străinătate, unde toate celelalte drepturi ale coproprietarilor sunt deja stabilite.
Practic, instanța de apel din nou a confundat obiectul cauzei și procesul dedus judecății, în disprețul motivelor de apel și a considerentelor instanței de casare.
Mai mult, instanța de apel nu a răspuns motivelor de apel care criticau ilegalitatea și
netemeinicia Instanței fondului de a disjunge partajul contului bancar din România de speța de față, în timp ce aceasta avea datoria de a proceda invers, respectiv de a disjunge și scoate din cauză bunurile din exterior, păstrând soluționarea litigiului privind încetarea efectelor unei căsătorii guvernate de legea româna, cu care a fost legal investită. Or - într-o atare situație, apreciază și insistă asupra împrejurării ca nicio lege europeana sau străină nu poate împiedica o instanță română în a purcede la soluționarea lichidării regimului matrimonial al unei căsătorii guvernată de legea română, doar pentru că o parte din bunurile supuse partajului se afla pe teritoriul altui stat.
Așadar, instanța de apel a omis a cerceta și a se pronunța cu privire la motivele de apel potrivit cărora aplicarea legii străine se realizează în ce privește partajul efectiv, respectiv evaluarea, modul de partajare în natură dacă e cazul, stabilirea impozitelor și sultelor eventuale, etc., mai puțin însă atributele cu care au fost inițial legal investite Instanțele din România.
În plus, înțelege să critice hotărârea atacată inclusiv pentru că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra niciunei probe aflate la dosar, după cum nu a motivat înlăturarea dispozițiilor exprese ale instanței de casare privind soluționarea apelului, rezumându-se la menținerea pronunțării asupra excepției necompetenței generale a instanțelor române, deja soluționată irevocabil prin decizia Curții de Apel București.
La data de 24.03.2014 intimatul pârât Greib G. W. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii instanței de apel.
În motivarea întâmpinării, intimatul pârât a arătat, cu privire la primul motivul de recurs invocat, conform căruia hotărârea pronunțată de instanța de apel este nula potrivit art.304 pct.1 Cod procedură civilă raportat la art.24 alin.1) Cod procedură civilă., că acesta este total nefondat, in raport de prevederile art.34 alin.1) Cod procedură civilă.
D. urmare, faptul ca doamna judecător căreia instanța i-a respins cererea de abținere, constatând ca nu exista motiv de incompatibilitate, mai avea sau nu dreptul de a analiza pricina in cadrul rejudecării apelului nu mai poate fi pus în discuție pe calea niciunei cai de atac, in speța, pe calea recursului.
Pe de alta parte, in primul ciclu, procesual, in apel, doamna judecător s-a pronunțat exclusiv pe excepția inadmisibilității caii de atac, fără să antameze in niciun mod fondul cauzei. Prin urmare, doamna judecător nu si-a exprimat părerea asupra fondului litigiului, fapt care înlătura, in sa, orice motiv de incompatibilitate, in opinia intimatului. Acesta opinie a fost adoptata constant de " instanțele de judecata, apreciindu-se ca atât timp cât un judecător nu s-a pronunțat asupra fondului litigiului, ci doar asupra unor excepții de procedura, acesta nu devine incompatibil la rejudecarea cauzei.
Cu privire la celelalte motive de recurs invocate, conform cărora hotărârea pronunțată de instanța de apel este nuIă potrivit art.304 pct. 7,8 si 9 Cod procedură civilă.
F. de susținerile recurentei conform cărora instanța de apel s-a rezumat doar la a consemna cu erori susținerile părților, solicită ca acestea nu sunt fondate, provenind dintr-o interpretare pur subiectiva a părții adverse si, mai mult decât atât, nu constituie motive de recurs in sensul prevederilor legale invocate.
In mod similar, nici susținerile recurentei potrivit cărora instanța de apel menționează reținerile instanței fondului și ale instanței de recurs, iar motivarea proprie a acesteia se întinde pe mai puțin de o pagina, nu reprezintă motive de recurs, atâta vreme cat instanța a motivat soluția sa (paginile 9 si 10) cu privire la aspectele de duse judecații, neavând importanta întinderea efectiva a argumentării sale, esențial fiind ca motivarea sa fie clara, din cuprinsul ei sa rezulte motivele care au format convingerea completului de judecata atunci când a pronunțat o anumita soluție. Or, în opinia intimatului, hotărârea atacată este motivată foarte clar, reflectând limpede motivele pentru care instanța a respins recursul.
Astfel, raportat la compunerea masei partajabile, legea in vigoare la momentul introducerii acțiunii (Legea nr.105/1992 art.151 alin.5) stabilea competenta exclusivă de judecata a cauzei in favoarea instanței germane.
Legiuitorul roman a păstrat același principiu și în cuprinsul noului Cod Civil, stabilind
in cuprinsul art.2613 Posesia, dreptul de proprietate si celelalte drepturi reale asupra bunurilor, inclusiv cele de garanții reale, sunt cârmuite de legea locului unde acestea sunt situate sau se afla, afară numai dacă prin dispoziții speciale se prevede altfel. Cu toate ca noul Cod civil nu este aplicabil în cauză, raportat la data investirii instanței judecătorești (art.207 din Legea nr.71/2011), considera că este important principiul menținut de legiuitor, in sensul in care bunurilor care compun masa de împărțit în prezenta cauza, li se aplica legea germană.
Deși Codul Civil nu conține dispoziții procedurale, fiind dreptul substanțial in materie, din analiza textului citat rezultă faptul că, în cauza, instanțele române nu sunt competente nici sub imperiul vechii reglementari și nici sub imperiul noii reglementari.
C. legal care conține dispoziții procedurale incidente in aceasta materie îl reprezintă Regulamentul CE nr.44/2001, astfel că a reținut și instanța de apel la pagina 9 jos.
Articolul 22 din Regulamentul 44 stabilește o competenta exclusiva in favoarea instanțelor germane. Următoarele instanțe au competenta exclusivă, indiferent de domiciliu: 1. în materie de drepturi reale imobiliare sau de închiriere a unor imobile, instanțele din statul membru pe teritoriul căruia este situat imobilul.
Prin urmare, coroborând prevederile dreptului intern cu dispozițiile procedurale de drept european, care prevalează in fața dreptului intern, rezulta că exista o similitudine de principiu, in sensul în care competenta sa judece acesta cauza este instanța germana, instanța de apel pronunțându-se în acest sens la pagina 10 sus, iar argumentându-si deci poziția sa, contrar susținerilor recurentei potrivit cărora a omis să analizeze motivele de apel si argumentele instanței de casare si a interpretat greșit actul juridic dedus judecații.
Articolul 25 din același Regulament prevede in mod expres faptul că dacă o instanță
dintr-un stat membru este sesizată pe cale principală cu un litigiu asupra căruia instanța. din alt stat membru este exclusiv competentă în temeiul articolului 22, aceasta se declară, din oficiu, necompetență.
D. urmare, se are in vedere litigiul in întregimea sa, instanța româna nefiind competenta în acest sens să judece acel litigiu.
Recurenta încearcă să promoveze un raționament: care privit prin prisma art.22 si 25 din Regulamentul 44 cât si prin prisma normelor de competenta stabilite prin legea nr.105/1992 apare ca fiind inadmisibil și chiar absurd raportat la dispozițiile procedurale incidente partajului judiciar. Aceasta încearcă să dea eficienta raționamentului conform căruia instanța română ar fi obligată să treacă la judecata, in principiu, până la momentul pronunțării încheierii de admitere în principiu, pentru a se stabili masa bunurilor de împărțit, cotele parți ce se cuvin fiecărei părți, iar mai apoi sa decline competenta in favoarea instanței germane sau sa se desesizeze, pentru ca mai apoi instanța străina să stabilească modalitatea de ieșire din indiviziune, fapt care după cum a demonstrat, nu este posibil din punct de vedere legal. In opinia intimatului, instanța germana va fi aceea care va judeca cauza sub toate aspectele, aplicând eventual regulile de drept substanțial român.
Examinând decizia recurată si actele dosarului în raport de criticile de nelegalitate formulate în cauză, Curtea constată următoarele:
Analizând primul motiv de recurs invocat împotriva deciziei, încadrat în dispozițiile art. 304 pct.1 C.proc.civ., prin care recurenta invocă incompatibilitatea unuia dintre judecătorii care au soluționat cauza în apel, după casarea cu rejudecare dispusă prin decizia civilă nr. 982/30.05.2013 a Curții de Apel București Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, Curtea constată caracterul vădit neîntemeiat al acestor critici.
Curtea reține că acest motiv de recurs nu este incident în speță, fiind respectate dispozițiile legale privind compunerea completului de judecată din perspectiva dispozițiilor art. 24 alin.1 C.proc.civ., incompatibilitatea judecătorilor în cazul analizat existând numai dacă judecătorii s-ar fi pronunțat anterior asupra fondului pricinii; or, prin decizia casată de instanța de recurs aceștia din urmă s-au pronunțat exclusiv în ceea ce privește admisibilitatea apelului, fără a intra în analiza fondului căii de atac, respectiv, în analiza motivelor de apel cu care tribunalul fusese învestit .
In ceea ce privește incidența motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct.7 C.proc.civ., Curtea constată că, contrar celor afirmate de recurentă, instanța de apel și-a motiva soluția adoptată, de menținere ca legală a sentinței apelate, iar din cuprinsul acestor considerente rezultă care a fost raționamentul tribunalului și argumentele care au format convingerea instanței la momentul pronunțării, permițând exercitarea controlului judiciar.
Împrejurarea că susținerile părților nu ar fi fost redate în mod corespunzător ori că motivarea instanței s-ar rezuma ca întindere doar la o pagină nu constituie aspecte care, în condițiile prezentate anterior, să poată fi încadrate în ipotezele reglementate de motivul de recurs invocat, reținându-se că au fost respectate exigențele art. 261 pct. 5 C.proc.civ.
Curtea mai constată că prin motivele de recurs au fost indicate și prevederile art. 304 pct. 8 C.proc.civ., însă niciuna dintre criticile formulate nu poate fi circumscrisă acestui motiv de nelegalitate.
Respectivul text legal sancționează o hotărâre care a nesocotit principiul înscris în art. 969 din Codul civil, trecând peste voința părților exprimată în convenție (actul juridic încheiat de acestea).
Decizia recurată nu s-a bazat pe o anumită interpretare a unui act juridic dedus judecății și care, greșită fiind, să determine schimbarea naturii ori a sensului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, contrar voinței părților actului, astfel încât, instanța de recurs nu poate exercita controlul de legalitate din perspectiva acestui motiv de modificare a hotărârii recurate.
Sunt eronate și susținerile recurentei referitoare la soluționarea irevocabilă prin decizia de recurs mai sus menționată a excepției necompetenței generale a instanțelor române, Curtea constatând în acest sens – așa cum rezultă explicit din considerentele hotărârii – că obiectul cenzurii căii de atac extraordinare a recursului exercitat anterior în cauză l-a constituit legalitatea soluției de respingere a apelului ca inadmisibil, în ipoteza în care acțiunea a fost apreciată prin sentința apelată ca nefiind de competența instanțelor române.
Față de limitele judecății în recurs prin decizia pronunțată anterior în cale de atac, este evident caracterul nefondat al afirmațiilor recurentei vizând o eventuală nerespectare în rejudecarea apelului, prin soluția adoptată, a îndrumărilor care ar fi fost date de instanța de casare, conform art. 315 C.proc.civ.
Analizând în continuare legalitatea deciziei recurate din perspectiva interpretării și aplicării corecte a dispozițiilor legale incidente în cauză, prin raportare la motivul prev. de art. 304 pct.9 C.proc.civ., Curtea reține că elementele de extraneitate ale raportului juridic ce face obiectul litigiului constau în calitatea de cetățean german a intimatului reclamant-pârât și existența pe teritoriul altui stat a unor bunuri în legătură cu care se pretinde prin acțiunea dedusă judecății că ar fi fost dobândite de foștii soți în timpul căsătoriei.
Curtea reține totodată că prin sentința civilă nr._/2.06.2010 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, neapelată de părți, instanța a soluționat divorțul dintre părți, luând act și de tranzacția intervenită între acestea privitoare la o parte din cererile accesorii deduse judecății în același proces, apreciind în acest mod că legea română este legea care se aplică raporturilor dintre foștii soți decurgând din desfacerea căsătoriei.
In ceea ce privește împrejurarea că în masa bunurilor comune supuse partajării prin cererea accesorie divorțului, cerere disjunsă care a determinat formarea actualului dosar, se află bunuri imobile și bunuri mobile aflate pe teritoriul statului german, instanța de fond și instanța de apel au considerat că, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, incidentă față de data promovării acțiunii, și la Regulamentul CE nr.44/2001, că instanțele române nu sunt competente să soluționeze partajul acestor bunuri, competența revenind instanțelor germane.
Articolul 22 din Regulamentul CE nr.44/2001 stabilește o competență exclusivă in favoarea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia este situat imobilul în materie de drepturi reale imobiliare sau de închiriere a unor imobile (pct.1).
Pe de altă parte, respectivul Regulament „nu se aplică pentru starea și capacitatea persoanelor fizice, regimurile matrimoniale, testamente și succesiuni” (art. 1 alin.2 lit.a).
Pentru stabilirea instanței competente sau, mai precis, a întinderii competenței instanței sesizate, aceste norme ale Regulamentului – direct aplicabile în ordinea juridică internă – trebuie corelate cu normele interne ce statuează asupra competenței exclusive a instanțelor române în litigiile cu elemente de extraneitate. Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 151 pct.5 din Legea nr. 105/1992, instanțele române sunt exclusiv competente să judece procesele privind raporturi de drept internațional privat referitoare la „desfacerea, anularea sau nulitatea căsătoriei, precum și alte litigii dintre soți, cu excepția celor privind imobile situate în străinătate, dacă, la data cererii, ambii soți domiciliază în România, iar unul dintre ei este cetățean român sau străin fără cetățenie”.
Din interpretarea coroborată a acestor norme, Curtea constată competența exclusivă a instanțelor române în privința litigiilor privind desfacerea căsătoriei ori a altor litigii între soți, fiind exceptate din cadrul acestora numai procesele dintre soți privind imobile situate în străinătate – articolul 22 din Regulamentul CE nr.44/2001 instituind totodată o competență exclusivă in favoarea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia este situat imobilul cu referire doar la un anumit obiect al litigiilor, fiind vizate cererile „în materie de drepturi reale imobiliare sau de închiriere a unor imobile”.
Prin urmare, o cerere având ca obiect partajarea unor bunuri imobile poate fi calificată ca reprezentând o cerere în materia drepturilor reale imobiliare, intrând, deci, în sfera competenței reglementată anterior, numai în măsura în care se are în vedere că partajul este o operațiune juridică prin care se pune capăt stării de indiviziune/coproprietate, în sensul că bunurile stăpânite pe cote părți sunt trecute, potrivit cu întinderea cotelor cuvenite, în proprietatea exclusivă a fiecăruia dintre coindivizari/copărtași și, astfel, dreptul exclusiv asupra cotei ideale din masa bunurilor indivize devine un drept exclusiv asupra unui anumit bun sau asupra unor bunuri determinate în materialitatea lor, fiecare coindivizar/copărtaș devenind proprietarul exclusiv al bunurilor care i-au fost atribuite.
Întrucât, în speță, izvorul coproprietății îl constituie căsătoria părților, respectiv, efectele pe care aceasta și, ulterior, desfacerea căsătoriei le au asupra relațiilor patrimoniale dintre soți, trebuie remarcat faptul că analiza regimului matrimonial și modalitatea de lichidare a acestuia, cu consecința stabilirii concrete a cotei-părți ce se cuvine fiecăruia dintre soți din masa bunurilor comune, este prealabilă partajului propriu-zis, astfel cum a fost definit anterior, și depășește, așadar, competența instanței de la locul situării imobilului care este îndrituită să soluționeze numai cererile „în materie de drepturi reale imobiliare”.
O atare interpretare rezultă fără echivoc și din coroborarea nomelor Legii nr. 105/1992 referitoare la stabilirea legii aplicabile raporturilor juridice cu elemente de extraneitate (lex causae).
Astfel, potrivit art. 20 din Legea nr. 105/1992, relațiile personale și patrimoniale dintre soți sunt supuse legii naționale comune, iar în cazul care aceștia au cetățenii deosebite, sunt supuse legii domiciliului comun. In lipsa unui domiciliu comun, aceste relații sunt supuse legii statului pe teritoriul căruia au ori au avut reședință comună sau cu care întrețin în comun cele mai strânse legături
Legea care reglementează efectele căsătoriei este, așadar, legea română, aspect stabilit deja în cauza de față, indirect, și prin sentința civilă nr._/2.06.2010, lege care se aplică atât relațiilor personale dintre soți, cât și relațiilor patrimoniale dintre aceștia și, pe cale de consecință, potrivit acestei legi instanța competentă va stabili care sunt bunurile comune ale soților prin raportare la modalitatea de dobândire a acestora și drepturile soților asupra bunurilor comune și proprii, stabilind totodată și cotele de participare a fiecărui soț la dobândirea bunurilor proprietate comună reținute anterior.
De asemenea, potrivit art. 22 din Legea nr. 105/1992, divorțul este cârmuit tot de legea aplicabilă efectelor căsătoriei (relațiilor personale și patrimoniale dintre soți), iar în domeniul legii divorțului intră, de principiu, și aspectul împărțirii bunurilor comune ca efect al divorțului cu privire la relațiile patrimoniale dintre soți.
Trebuie remarcat însă că, conform art. 49 din Legea nr. 105/1992, „posesia, dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale asupra bunurilor, inclusiv cele de garanții reale, sunt cârmuite de legea locului unde acestea se află sau sunt situate, afară numai dacă prin dispoziții speciale se prevede altfel”. De asemenea, art. 50 prevede că natura mobiliară sau imobiliară a bunurilor se determină, prin derogare de la regula calificării după lex fori, în conformitate tot cu lex rei sitae.
Din prevederile legale sus-menționate rezultă că, chiar dacă regimul juridic al bunurilor se stabilește conform lex rei sitae, legea care guvernează efectele căsătoriei este cea care indică care este regimul matrimonial al bunurilor în speță.
De altfel, doar aspectele ținând de statutul real al bunurilor sunt supuse legii locului situării acestora (condițiile de naștere ale dreptului, momentul transmiterii proprietății, în lipsă de stipulație contrară, suportarea riscului lucrului, formele de publicitate ale actului de constituire/transmitere a dreptului real), aspectele de altă natură decât cea reală a bunurilor fiind supuse altor legi, după caz.
Pe de altă parte, este corectă și afirmația recurentei referitoare la imposibilitatea stabilirii, cu prilejul partajării unora dintre bunuri, a mai multor cote de contribuție la dobândirea bunurilor comune, având în vedere principiile care guvernează regimul matrimonial conform legii române (Codul familiei din 1954). In acest sens, conform unei practicii constante susținută de doctrină, cota-parte ce se cuvine fiecăruia dintre soți se stabilește în raport cu contribuția la dobândirea și conservarea bunurilor comune, iar cota de contribuție a soților este unică pentru toate bunurile comune, nefiind admisibilă stabilirea diferențiată a cotei de contribuție pentru unele categorii de bunuri.
Revenind la modalitatea în care instanța de fond și instanța de apel au făcut în speță aplicarea normelor de competență, Curtea reține că, în mod eronat, prin sentința apelată – fără a se distinge între aspectele legate de lichidarea regimului matrimonial și partajul propriu-zis al bunurilor comune ale foștilor soți – s-a apreciat că instanța română nu ar fi competentă să soluționeze pretențiile părților pentru toate bunurile existente pe teritoriul german, nediferențiindu-se nici între bunurile imobile și cele mobile.
Contrar normelor enunțate mai sus, instanța română nu a stabilit cotele-părți ale soților asupra bunurilor comune și s-a declarat necompetentă să soluționeze cererile privind imobilul compus din casa și teren, situat în localitatea Schlier ., Germania, bunurile mobile aflate în imobilul de mai sus ce vor fi identificate și evaluate prin expertiza, participația de 75% din imobilul compus din construcție și terenuri în suprafața totala de 11.902 m.p. din localitatea Weingarten, .-3._ – Germania, participația de 75% din imobilul din localitatea Weingarten, ._ –Germania, dar și autoturismul marca Porche și autoturismul marca Mercedes Benz tip_ Off-Roader ori părțile sociale de la A&G GmbH (societate germana) .
In consecință, Curtea constată că, în baza art. 312 alin.1 și 5 C.proc.civ. rap. la art. 304 pct.9 C.proc.civ., se impune admiterea recursului declarat în cauză și casarea în totalitate a deciziei recurate și, în parte, a sentinței apelate, urmând ca judecătoria să continue judecata în vedere stabilirii cotele-părți ale soților asupra tuturor bunurilor comune reținute din cererile formulate de părți și, ulterior, să procedeze și la partajarea respectivelor bunuri, cu respectarea cotelor stabilite, cu excepția acelor imobile situate pe teritoriul altor state, în legătură cu care competența sistării coproprietății prin operațiunea partajului le revine instanțelor străine în raza cărora se află fiecare dintre bunurile respective.
Vor fi menținute dispozițiile sentinței privind renunțarea la judecată a recurentei pârâte la capătul de cerere privind părțile sociale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta reclamantă-pârâtă G. A. A. împotriva deciziei civile nr.891 A din 03.10.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât-reclamant G. G. W..
Casează în tot decizia recurată și în parte sentința apelată.
Trimite cauza spre rejudecare la prima instanță – Judecătoria Sectorului 1 București.
Menține dispozițiile sentinței privind renunțarea la judecată a recurentei pârâte la capătul de cerere privind părțile sociale.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 24.04.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M.-A. N.-G. I. D. M. I.
GREFIER,
I. A. G.
Red.M.A.N.G.
Tehnored.C.S.
Ex.2/
T.B.Secția a III-a Civilă – A.D.B.,C.M.
Judec.Sect.1 –P. U.
| ← Exercitarea autorităţii părinteşti. Decizia nr. 483/2014.... | Stabilire domiciliu minor. Decizia nr. 486/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
