Acţiune în constatare. Decizia nr. 324/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 324/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-03-2015 în dosarul nr. 324/2015
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 324 R
Ședința publică de la 10.03.2015
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE – D. Z.
JUDECĂTOR – D. F. G.
JUDECĂTOR – D. L. M.
GREFIER – S. V.
……………………
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-pârâtă P. M. București prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 998/12.09.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant E. N. și intervenienții P. M. N. și D. C., având ca obiect „Legea nr. 10/2001”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurenta pârâtă P. M. București prin Primarul General prin consilier juridic C. Vivien, cu delegație la dosar, intimatul reclamant E. N. reprezentat de avocat V. D. și intervenienții P. M. N. și D. C. reprezentați de avocat A. P., cu împuternicire avocațială la dosar.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Apărătorul intimatului- reclamant E. N. depune la dosar precizări și un înscris și comunică și celorlalte părți o copie de pe acestea.
Apărătorul intervenienților P. M. N. și D. C. depune la dosar înscrisuri și comunică și celorlalte părți o copie de pe acestea.
La solicitarea părților, Curtea dispune reluarea dosarului pentru ca acestea să poată lua la cunoștință de precizările și înscrisurile comunicate astăzi.
La a doua strigare a cauzei se prezintă recurenta-pârâtă P. M. București prin Primarul General prin consilier juridic C. Vivien, cu delegație la dosar, intimatul-reclamant E. N. reprezentat de avocat V. D. și intervenienții P. M. N. și D. C. reprezentați de avocat A. P., cu împuternicire avocațială la dosar.
Apărătorul intimatului-reclamant E. N. arată că a depus la dosar o decizie din 1965 care dovedește faptul că în urma naționalizării prin intermediul Decretului nr. 92/1950 a fost preluat un teren însă din eroare nu a fost preluat și terenul aferent. Practic acest teren este foarte apropriat de zona în care se află „Parcul Verdi” și însumează o suprafață de 150.000 mp. care la data respectivă erau considerate ca fiind grădini. Din cunoștințele lor aceste grădini au fost împrejmuite, au fost preluate fără a exista un alt titlu și practic s-a îngrădit accesul proprietarilor de drept. Înscrisul depus astăzi vine și dovedește cele susținute.
Arată că . . la nord de .> Curtea îi pune în vedere reclamantului să precizeze ce relevanță are înscrisul depus în dovedirea calității autorului în dovedirea dreptului de proprietate și al preluării abuzive.
Apărătorul intimatului-reclamant E. N. consideră că acest înscris are relevanță cu privire la temeiul în baza căruia fost preluat de către stat. Nu consideră că acest teren a fost preluat în temeiul Decretului nr. 92/1950, însă reflectă o situație foarte apropiată. Cunoaște că nu a fost preluat cu un anumit titlu. Apreciază că terenul a fost preluat în fapt.
Reprezentantul recurentei-pârâte P. M. București prin Primarul General arată că s-a depus situația juridică pentru imobilul din Splaiul Unirii nr. 179 și 179 bis, însă s-a omis a se comunica situația juridică pentru imobilul pentru care s-a formulat notificare. consideră că se impune clarificarea situației juridice pentru imobilul pentru s-a depus notificare.
Curtea constată că acestea sunt probleme care vizează fondul recursului.
Apărătorii părților arată că nu mai au alte cereri de formulat.
Având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul recurentei pârâte P. M. București prin Primarul General solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, respingerea cererea de chemare în judecată. Arată că acest imobil nu poate fi atribuit în compensare întrucât există dubii cu privire la identitatea dintre nr. 179 și nr. 179 bis, care a fost atribuit tot în compensare într-un alt dosar. În acest sens Direcția Evidența Proprietății face referire la nr. 179, care ar purta denumirea de . pentru care nu există o situație juridică.
În ceea ce privește dovada calității de proprietar, consideră că nu s-au făcut dovezi în acest sens. Referitor la compensare arată că există dubii, nefiind lămurită pe deplin situația juridică a celor două imobile.
Precizează că în adresa emisă de Direcția Evidența Proprietății, în antet se referă la acele două dosar, respectiv dosarul de față și celălalt dosar în care a fost atribuit același imobil.
Apărătorul intimatului-reclamant E. N. solicită respingerea recursului pentru considerentele învederate în întâmpinare și în notele scrise depuse la dosar. Consideră că, din înscrisurile depuse la dosar, în special din rapoartele de expertiză de specialitate care au fost efectuate și depuse la dosar rezultă temeinicia susținerilor lor, respectiv motivele pentru care se impune respingerea recursului. Arată că aceste rapoarte de expertiză nu au fost contestate de recurentă. La momentul respectiv, pe fond se putea solicita combaterea acestora în multiple feluri, însă recurenta a confirmat aceste rapoarte, astfel că apreciază că orice combatere a acestora este tardivă și nu poate avea nici un efect.
Din rapoartele de expertiză rezultă că terenul care le-a fost luat abuziv este imposibil a fi restituit, având în vedere existența amenajărilor efectuate de către stat, în prezent existând Parcul Verdi pe acest amplasament și încadrarea acestuia în zona intitulată V 1 A, care este recunoscută printr-o adresă care emană de la pârâtă. Din aceste expertiză rezultă disponibilitatea terenului a cărei restituire prin compensare au solicitat-o. Consideră că din anexele 2 și 4 ale rapoartele de expertiză depuse la dosar rezultă starea terenului. Această stare a fost constatată prin studierea planurilor de situație actualizate la nivelul anului 1996, iar alte situații, care se încearcă a fi induse prin înscrisurile depuse la dosar, consideră că nu sunt întemeiate.
Faptul că terenul de la nr. 197 poate fi restituit rezultă din adresa emisă de pârâtă, nr. 197 bis nefiind consemnat în evidențele primăriei. Arată că notificarea pe care a comunicat-o este anterioară notificării formulată de intervenienți. Acesta reprezintă un argument în combaterea cererii de intervenție.
Să se constate că recurenta nu a contestat nici calitatea lor de persoane îndreptățite, nici imposibilitatea de restituire a terenului care le-a fost preluat. Acest aspect rezultă din înscrisurile depuse la dosar și consideră că nu pot fi contrazise prin simple susțineri verbale.
La interpelarea instanței, arată că ceilalți coproprietari nu au efectuat demersuri pe Legea nr. 10/2001, însă nu pot depune un înscris doveditor în acest sens. Să se constate că au făcut dovada calității de persoană îndreptățită, în sensul că au depus la dosar contractul de vânzare cumpărare din 02.12.1959, prin care au cumpărat imobilul, după care au depus certificatul de calitate de moștenitor, care dovedește calitatea lor de moștenitor al proprietarului din 1959, autorul lor E. N.. Arată că aceste înscrisuri coroborate cu prevederile Legii nr. 10/2001 dovedesc calitatea lor de persoană îndreptățită.
Arată că la momentul formulării acțiunii s-a solicitat această compensare, având în vedere modificările care au fost declarate neconstituționale prin decizia Î.C.C.J.
Apărătorul intervenienților P. M. N. și D. C. arată că hotărârea recurată este rezultatul unei cercetări superficiale a primei instanțe. Cu privire la terenul atribuit în compensare arată că prima instanță a atribuit terenul în baza unei expertize, care stabilea potrivit unor fișe de identificare tehnică imobiliare întocmite la nivelul anului 1986 că colț la intersecția din Spl. Unirii cu . Unirii nr. 179, fără a exista nr. 179 bis, iar terenul de la nr. 179 avea suprafața de 1235 mp.
Arată că a depus la dosar la termenul anterior fișele de identificare tehnică imobiliare aferente anului 1988, iar astăzi a depus un decret de expropriere din anul 1989, ambele atestând existența atât nr. 179 și 179 bis. În aceste condiții, indiferent de suprafețele acestor terenuri este evident că expertiza extrajudiciară întocmită la cererea reclamantului este netemeinică și nu arată în mod corect situația de fapt. Atribuindu-se, astfel cum s-a atribuit prin hotărârea recurată terenul de la nr. 179 s-a ignorat situația juridică și faptică. Să se constate că există și nr. 179 bis distinct de nr. 179.
Arată că astăzi s-a depus o decizie, care în urma susținerilor ar face ca titlul prin care statul a preluat imobilul ce nu mai poate fi acordat în natură să fie Decretul nr. 92/1950, caz în care cum s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare din 1959.
Procedura prevăzută de art. 212 C.pr.civ. se referă doar la expertizele judiciare și nu poate fi extinsă cu privire la niște înscrisuri intitulate expertize extrajudiciare efectuate într-un mod neprofesionist. Să se constate că a depus la dosar o expertiză judiciară efectuată în dosarul nr._ care atestă existența terenului de la nr. 179 și a terenului de la nr. 179 bis.
Solicită admiterea cererii de intervenție în interesul recurentei și admiterea recursului așa cum a fost formulat.
Reprezentantul recurentei pârâte P. M. București prin Primarul General solicită admiterea cererii de intervenție.
Apărătorul intimatului reclamant E. N. solicită respingerea cererii de intervenție ca neîntemeiată. Indică înscrisul nr._/297 din 20.01.2015 care demonstrează faptul că terenul solicitat poate fi atribuit în compensare. Acest înscris este la dosar și este emis de P. M. București. Arată că expertizele judiciare au fost considerate ca fiind valabile, nu s-a considerat dispunerea unei alte expertize in oficiu sau la cerere, iar până în prezent pârâta nu a obiectat cu privire la aceste expertize. Imposibilitatea restituirii în natură a acelui teren este generată și de faptul că acesta este străbătut de conducte ale sistemului de utilități publice.
Solicită respingerea cererii de intervenție și menținerea sentinței ca legală și temeinică. Își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Apărătorul intervenienților P. M. N. și D. C. cu privire la decizia invocată de reclamant arată că această decizie prezintă situația terenurilor până la nivelul anului 1986. Arată că au depus decizii care prezintă situația acestui teren la nivelul anului 1988 și arată existența terenului de la nr. 179 bis. Își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V a Civilă, la data de 13.05.2014, reclamantul E. N. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta P. M. București prin Primar General pronunțarea unei hotărâri, prin care să fie obligată aceasta la emiterea dispoziției de restituire în natura a imobilului situat in București Splaiul Unirii nr 179 sector 3, prin compensare pentru imobilul la care este îndreptățit, imposibil de restituit în natură.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin notificarea formulată a solicitat restituirea imobilului situat în ., sector 2. Constatând că acesta nu poate fi restituit în natură, a solicitat atribuirea unui alt imobil prin compensare, care îndeplinește toate condițiile pentru emiterea dispoziției, respectiv se află în proprietatea privată a statului, este liber de construcții, planuri de investiții, nu există litigii cu privire la acesta.
În drept, a invocat dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Pârâta nu a formulat întâmpinare.
Prin sentința civilă nr 1244/14.06.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a civilăa fost respinsă cererea reclamantului, ca devenită prematură.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, prin notificarea nr. 1836/22.10.2001 comunicată Primăriei M. București prin intermediul B. V. P., numiții E. N. și E. S. au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, . ., în suprafață de 2500 mp, preluat de stat abuziv în perioada de referință a Legii nr. 10/2001. Prin prezenta acțiune, reclamantul a învestit instanța de judecată cu o cerere având ca finalitate soluționarea notificării.
În contextul volumului amplu de cauze aflate pe de o parte, în curs de soluționare în cadrul procedurii administrative, iar pe de altă parte, pe rolul instanțelor de judecată, dar și în analiza Curții Europene a Drepturilor Omului, aceasta din urmă a remarcat, în pronunțarea hotărârii pilot în cauza M. A. c României, că, de la . Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Iar, datorită unei cunoașteri directe a societății lor și a nevoilor acesteia, „autoritățile naționale sunt, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a determina ceea ce este de "utilitate publică". În mecanismul de protecție instituit de Convenție, acestora le revine, așadar, obligația de a se pronunța primele asupra existenței unei probleme de interes general ce justifică măsuri aplicabile în domeniul exercitării dreptului de proprietate, inclusiv măsuri ce presupun privări și restituiri de bunuri. Prin urmare, ele se bucură aici de o anumită marjă de apreciere, ca în alte domenii asupra cărora se extind garanțiile Convenției”. Procedând la o analiză globală a diferitelor interese clamate în cauzele deduse spre analiză, Curtea a opinat pentru o cercetare a realității situației litigioase, subliniind că „această apreciere poate să se refere nu numai la modalitățile de despăgubire aplicabile - dacă situația este similară cu o privare de libertate - ci și la conduita părților, inclusiv la mijloacele utilizate de stat și la punerea lor în aplicare. În acest sens, trebuie subliniat că incertitudinea - fie ea legislativă, administrativă sau legată de practicile aplicate de autorități - este un factor ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului”. Recunoscând că în materie de restituire de proprietăți, o legislație de mare anvergură, mai ales dacă execută un program de reformă economică și socială, nu poate asigura o dreptate completă în fața varietății de situații în care se află numeroasele persoane în cauză, Curtea a reiterat obligativitatea existenței, în favoarea autoritățile naționale, a unei largi marje de apreciere, nu numai pentru a alege măsurile care să reglementeze raporturile de proprietate din țară, ci și pentru a avea la dispoziție timpul necesar pentru punerea lor în aplicare. A mai observat că motivațiile de ordin faptic invocate de autoritățile române, fără a fi de neglijat, totuși „nu au fost în mod suficient însoțite de măsuri legislative și administrative capabile să ofere tuturor părților interesate în procesul de restituire o soluție coerentă, previzibilă și proporțională cu scopurile de interes public urmărite”. În lumina acestor principii, în temeiul hotărârii pilot, Curtea a dispus suspendarea, pe o perioadă de 18 luni, a analizei tuturor cauzelor rezultate din aceeași problematică generală.
Asumându-și obligațiile statuate în sarcina sa de instanța europeană, legiuitorul român a edictat legea nr 165/2013, privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist în România. În ceea ce privește domeniul de activitate al acestui nou act normativ, tribunalul opinează în același sens cu considerentele Curții Constituționale expuse în decizia nr 232/2013, asupra funcționării unor reglementări normative paralele, respectiv corelarea dispozițiilor normative deja existente (Legea nr 18/1991, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 10/2001 etc.) cu cele nou intrate în vigoare. De altfel, aceasta a fost și intenția legiuitorului, transpusă în mod direct și explicit în conținutul actului normativ, respectiv dispozițiile art. 3 din Legea nr. 165/2013. Astfel, potrivit punctului 1 al textului citat, în înțelesul Legii nr. 165/2013, cererea este definită ca fiind notificarea formulată în temeiul Legii 10/2001.
Recunoscând că procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv a fost unul extrem de anevoios, incoerent și lipsit de cursivitate, autoritățile române au apreciat că este necesară implementarea de noi termene pentru soluționarea notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel cum au fost reglementate în cuprinsul prevederilor art. 33 din Legea nr 165/2013. Însă, fără a statua asupra unei posibile suspendări a procedurii, în temeiul art. 4 din Legea nr. 165/2013 s-a prevăzut de către legiuitorul român, că noul act normativ se aplică tuturor cererilor formulate și depuse în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare-20.05.2013, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul CEDO suspendate în temeiul Hotărârii pilot din 12.10.2010, pronunțată în cauza M. A. și alții.
În prezenta cauza, reclamantul se află în situația descrisă mai sus, în sensul că notificarea nr 1836/2001 formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a fost soluționată de entitatea învestită de lege până la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, prin urmare, se va avea în vedere că în favoarea unității deținătoare curge un nou termen legal, imperativ pentru emiterea dispoziției/deciziei de admitere/respingere a pretențiilor notificatorilor. Însă, caracterul imperativ al termenului stipulat în prevederile art. 33 Legea nr. 165/2013 în favoarea unității deținătoare, pentru persoana care se pretinde îndreptățită la masuri reparatorii devine unul prohibitiv, adică în interiorul termenului, notificatorul nu poate îndeplini un act de procedură care tinde la nesocotirea termenului legal.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul solicită, în esență, a se constata nesocotirea termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru soluționarea notificării și obligarea pârâtului-unitate învestită cu această atribuție în mod legal, să procedeze la emiterea dispoziției. Or, prin . Legii nr. 165/2010, se constată că notificatorul se află în poziția de a fi îndeplinit un act de procedură care nesocotește termenul prohibitiv instituit de prevederile art. 33, conduită care transformă actul într-unul prematur, concluzie ce se desprinde din prevederile art. 4 din Legea nr. 165/2013, mai sus citate, potrivit cu care actul normativ se aplică și notificărilor nesoluționate încă în procedura administrativă, dar și cauzelor aflate pe rolul instanțelor de judecată, fără a se face vreo distincție în raport de etapa procesuală în care se găsesc. Până la . acestui nou act normativ, instanțele de judecată aveau ele însele căderea de a soluționa notificările formulate în termen legal în temeiul Legii nr. 10/2001, constatându-se refuzul nejustificat al unităților deținătoare, aspecte clarificate de instanța supremă în considerentele deciziei nr. XX/2007. Astfel, s-a statuat asupra competenței instanței de judecată să soluționeze pe fond acțiunea persoanei îndreptățite o dată cu examinarea căii de atac exercitate împotriva dispoziției de respingere a notificării, apreciindu-se că este evident că instanța, învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziției de restituire în natură, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă decizie/dispoziție de restituire în natură. În virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, instanța judecătorească, cenzurând decizia/dispoziția de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerințelor legii, o va anula, dispunând ea însăși, în mod direct, asupra restituirii. Iar, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat. Însă, în analiza făcută în anul 2007, instanța supremă a avut în vedere acele situații în care termenul legal de soluționare a notificărilor expirase.
Or, în urma adoptării de noi soluții legislative pentru soluționarea notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, asumându-și observațiile Curții Europene a Drepturilor Omului, autoritățile române au stipulat un nou termen. În atare situație, nimic nu mai îndreptățește instanța de judecată să analizeze conduita unității deținătoare în soluționarea unei notificări.
Soluția edictată de legiuitorul român este în echilibru cu principiile de analiză impuse de CEDO, care sublinia, în aceeași hotărâre pilot, că nu trebuie pierdut din vedere faptul că România se confruntă cu un mare număr de cereri de restituire sau de despăgubire provenite de la foști proprietari sau de la moștenitorii acestora, iar la acest număr mare, se adaugă și cerința unei despăgubiri integrale impusă de legile în vigoare. Din acest motiv, i-a fost permis statului român să aleagă liber, în mod suveran mijloacele prin care să îndeplinească obligațiile sale juridice, sub controlul Comitetului Miniștrilor.
Luând act atât de volumul mare de cauze, dar și de disfuncționalitatea mecanismului de restituire în natură ori prin echivalent, Curtea a reiterat obligația statului membru de a garanta, prin măsuri legale și administrative adecvate, respectarea dreptului de proprietate al tuturor notificatorilor „prin implementarea urgentă a unor proceduri simplificate și eficiente, întemeiate pe măsuri legislative și pe o practică judiciară și administrativă coerentă, care să poată menține un just echilibru între diferitele interese în cauză”.
Pentru toate aceste considerente, văzând contextul normativ actual, tribunalul a constatat că cererea formulată de reclamant este devenită prematură, instituirea unui termen legal în vederea soluționării administrative a notificării neputând fi ignorată.
Prin decizia civilă nr 683/23.04.2014 pronunțată de Curtea de Apel București, a fost admis recursul declarat de reclamant, dispunându-se casarea cu trimiterea spre rejudecare a cererii.
Astfel cauza a fost din nou înregistrată pe rolul acestei instanțe, sub nr_ .
Prin decizia nr. 88/27.02.2014, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 teza a doua Legea nr. 165/2013, apreciind că textul citat este constituțional numai în măsura în care termenele prevăzute de art. 33 din lege nu se aplică și cauzelor aflate pe rolul instanțelor de judecată la data intrării în vigoare a legii.
Prin decizia civilă nr. 998/12.09.2014 Tribunalul București - Secția a V-a Civilăa admis cererea precizată de reclamantul E. N. în contradictoriu cu pârâta P. M. București prin Primar General,a constatat calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin compensarea imobilului expropriat imposibil de restituit în natură cu imobilul situat în București Splaiul Unirii nr 179, sector 3 format din teren în suprafață de 1235 mp, astfel cum a fost identificat de expertul C. N. și a obligat pârâta să emită dispoziție pentru atribuirea imobilului în compensare.
Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut următoarele:
Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4473/2.12.1959, numitul E. N., căsătorit cu E. S. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 800 mp, cotă indiviză, situat în București, . . Mai.
La data de 04.08.2002, E. N. a decedat, lăsând ca unic moștenitor pe fiul său, reclamantul E. N., astfel cum reiese din cuprinsul certificatului de moștenitor nr. 170/7.07.2003.
Identitatea terenului expropriat cu cel imposibil de restituit în natură este realizată prin concluziilor raportului de expertiză extrajudiciară efectuat de expertul C. N..
La data de 22.10.2001, prin intermediul B. V. P., reclamantul, împreună cu mama sa, în prezent decedată, au solicitat restituirea în natură a terenului situat în București, . ., în suprafață de 2500 mp, preluat de stat abuziv în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, formulând notificarea nr 1836.
Contestația întemeiată pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 are ca situație premisă existența unei decizii sau dispoziții administrative prin care s-a respins notificarea ori cererea de restituire. Practica judiciară a stabilit în mod constant că poate face obiectul contestației întemeiate pe dispozițiile textului de lege în discuție și refuzul nejustificat al persoanei juridice de a răspunde la notificare, refuz care echivalează cu o respingere a cererii de a stabili măsuri reparatorii, aceasta fiind situația concretă în cauza de față. În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 12 noiembrie 2007.
În cadrul contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, decizia sau dispoziția motivată de respingere a notificării ori a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde a fi îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Prin urmare, raportul juridic prevăzut în textul de lege invocat se naște prin transmiterea notificării și este stabilit între persoana îndreptățită care a transmis notificarea și entitatea juridică care, conform legii speciale, a soluționat notificarea sau avea obligația de a o soluționa.
În temeiul art. 2 lit. h-i Legea nr. 10/2001, în sfera imobilelor preluate abuziv intră și cele față de care pierderea dreptului de proprietate a operat fie cu titlu valabil, fie fără titlu valabil. Așadar, este de necontestat caracterul abuziv al preluării abuzive a dreptului de proprietate, dat fiind că în prezent imobilul se află în domeniul privat al statului.
Potrivit art. 7 alin 1 Legea nr. 10/2001, în principiu, imobilele preluate abuziv se restituie în natură. Însă, în speța dedusă judecății, imobilul nu este liber de construcții, fiind ocupat în întregime de investiții, respectiv parcuri, grădini, scuaruri și fâșii plantate publice - Parcul Verdi. Prin urmare, restituirea în natură nu mai este posibilă, astfel cum rezultă fără echivoc din cuprinsul expertizei topografice, dar și al relațiilor comunicate de P. M. București - Direcția Generală Dezvoltare urbană.
Tribunalul a avut în vedere dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr XX/19.03.2007 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit cu care instanța de judecată este competentă să soluționeze acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
Potrivit dispozițiilor art. 25 alin 1 din Legea nr.10/2001, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art.23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură.
Potrivit art.26 alin 1 din Legea nr.10/2001, dacă restituirea în natură nu este posibilă, unitatea deținătoare este obligată ca prin decizie, sau după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut de art.25 alin 1, să acorde persoanei îndreptățite măsuri reparatorii.
Așa cum rezultă din dispozițiile legale mai sus arătate, termenul de 60 zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință: fie data depunerii notificării, în cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care înțelege să se folosească pentru dovedirea cererii de restituire, fie data depunerii actelor doveditoare, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus actele doveditoare.
Conform Normelor Metodologice pentru aplicarea Legii nr.10/2001, unitatea deținătoare sau entitatea învestită cu soluționarea notificării are obligația de a propune motivat persoanei îndreptățite fie bunuri sau servicii în compensare, fie despăgubiri bănești.
Instanța a mai reținut că modalitatea de răspuns la notificare cât și termenul în care trebuie să se răspundă sunt imperative, iar nu cu caracter de recomandare, pentru că altfel s-ar deturna finalitatea urmărită de legiuitor. Prin faptul că nu s-a răspuns la notificare, pârâtul a adoptat o conduită culpabilă, prin care a afectat interesele reclamantului și l-a lipsit de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege, ceea ce l-a îndreptățit să se adreseze instanței de judecată, pentru a solicita obligarea pârâtului la soluționarea notificării prin emiterea unei dispoziții motivate-obligația de a răspunde la notificare făcând parte dintr-o procedură specială și prealabilă, instituită imperativ prin dispozițiile Legii nr.10/2001.
În speță, pârâtul Municipiul București prin Primar General nu a făcut dovada că ar fi formulat această propunere reclamantului, ori că ar fi emis vreun răspuns.
Față de prevederile art. 10 alin. 9-10 Legea nr. 10/2001, precum și faptul că de la data înregistrării notificării au trecut mai mult de 60 zile, fără ca pârâtul să fi răspuns la această notificare, instanța va admite cererea, constatând că reclamantul are calitate de persoană îndreptățită la restituire prin măsuri reparatorii a imobilului teren în suprafață de 800 mp, situat în București . . (Parcul Verdi), imposibil de restituit în natură.
Conform art. 11 alin. 8 Legea nr. 10/2001, valoarea măsurilor reparatorii în echivalent se stabilește conform standardelor naționale de evaluare, în lămurirea acestei teze, legiuitorul arătând că măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii, cu acordul persoanei îndreptățite, cu respectarea formulei de calcul evidențiată de dispozițiile art. 10 alin 9 din lege.
În lumina dispozițiilor art. 201 si urm C.proc.civ, tribunalul a avut în vedere concluziile rapoartelor de expertiză extrajudiciare. Astfel, a fost evaluat terenul situat în ., în suprafață de 800 mp, de care reclamantul a fost expropriat, la suma de_ lei, conform raportului de expertiza efectuat de expertul G. V.. De asemenea, același expert judiciar a efectuat și evaluarea terenului solicitat în compensare, respectiv imobilul situat în Splaiul Unirii nr 179 în suprafață de 1235 mp, la suma de_ lei.
Revenind la calculul impus de legiuitor în vederea determinării valorii măsurilor reparatorii, conform art. 11 alin 7 Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că valoarea imobilului expropriat este sensibil mai mare față de valoarea imobilului solicitat în compensare.
Față de aceste precizări, instanța a constatat că, în temeiul art. 3 alin 1 lit. a coroborat cu art. 11 alin 4 și alin 8 Legea nr. 10/2001, reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită la măsurii reparatorii prin compensarea imobilului expropriat cu imobilul situat în București Splaiul Unirii nr. 179, sector 3 format din teren în suprafață de 1235 mp.
În baza acestor considerente, tribunalul a admis cererea precizată și a obligat pârâtul să emită dispoziție pentru atribuirea imobilului în compensare.
Împotriva sentinței tribunalului, a declarat recurs pârâta P. M. București prin Primar General.
În motivarea recursului,întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, se arată că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Prin notificarea nr. 1836/2001 reclamantul a solicitat restituirea în natură a terenului situat în București . ., în suprafață de 2500 mp.
Recurenta pârâtă a mai arătat că imobilul nu este liber de construcții, fiind ocupat în întregime de investiții, respectiv parcuri si grădini.
Instanța de judecată a avut în vedere raportul de expertiză extrajudiciară, așa fiind evaluat și terenul situat în . suprafața de 800 mp. De asemenea, același expert a efectuat și evaluarea terenului solicitat în compensare, respectiv imobilul situat în Splaiul Unirii nr.179 în suprafață de 1235 mp la suma de 2.687.670 lei.
Recurenta pârâtă a susținut că instanța de fond ar fi trebuit să aibă în vedere faptul că raportul de expertiză extrajudiciară efectuat în cauză a profitat reclamantului.
A mai precizat că aceasta s-ar fi impus mai cu seamă cu cât în cauză nu s-a pus în discuția părților necesitatea efectuării unei expertize judiciare lămuritoare în ceea ce privește afectarea terenului litigios de elemente de sistematizate și utilități publice cât și evaluarea acestuia.
Raționamentul instanței de judecată prin care consideră elucidată situația terenului, raportându-se la raportul de expertiză extrajudiciară, este de neînțeles câtă vreme este cunoscut subiectivismul cu care se efectuează astfel de expertize și faptul că hotărârea dată trebuie să se întemeieze pe probele administrate în fața instanței de judecată.
Or, instanța de judecată nu a dispus și nu a încuviințat proba cu expertiză judiciară, deși aceasta ar fi fost utilă, concludentă și pertinentă cauzei având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată.
In opinia recurentei-pârâte este inexistentă motivarea instanței de fond în ceea ce privește acordarea măsurilor reparatorii prin compensare cu imobilul situat în București Splaiul Unirii nr. 179 sector 3, format din teren în suprafață de 1235 mp.
Așadar, motivarea lipsește cu desăvârșire, considerentele hotărârii fiind practic un dispozitiv mai pe larg, pentru că motivarea în fapt și în drept este practic inexistentă.
Din modalitatea de reglementare a măsurilor reparatorii prin echivalent, se înțelege că legiuitorul a lăsat la exclusiva apreciere a entității investite cu soluționarea notificării a oportunității sale de a-și oferi bunurile ori serviciile de care dispune în schimbul bunurilor solicitate în procedura Legii nr.10/2001, republicată, atunci când restituirea în natură nu este dorită de solicitant sau este imposibil de asigurat, potrivit legii.
Se observa, de asemenea, că legiuitorul nu a obligat în niciun fel unitatea deținătoare de a despăgubi în acest mod persoana deposedată nici măcar atunci când aceasta deține în patrimoniul său astfel de bunuri ori poate asigura prestarea de servicii ce ar putea fi oferite în schimb și ca echivalent al bunurilor preluate, pentru care restituirea în natură nu poate fi asigurată, după cum nu a fost obligat nici notificatorul să accepte, peste voința sa, o astfel de modalitate reparatorie.
In speță nu a existat o ofertă fermă din partea paratului de acordare de bunuri si servicii, ofertă care sa aibă un obiect clar determinat ori determinabil si disponibil.
Sintagma "bun disponibil" în accepțiunea legii nu este echivalentă cu spațiu comercial liber, ci reprezintă o noțiune complexă și anume faptul că bunul în cauză nu este necesar instituției respective.
De asemenea, instanța nu poate acorda reclamantului un teren in compensare indiferent de claritatea situației juridice dovedite și de echivalența valorii terenului existent în raport cu valoarea terenului ce nu poate fi restituit în natură.
Aceasta imposibilitate legală se menține chiar și în situația în care, în mod culpabil Municipiul București nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 1 alin. 5 din Legea nr. 10/200, aceea de a emite și de a afișa lunar, la loc vizibil, lista cuprinzând bunurile și serviciile ce pot fi acordate în compensare.
În lipsa unei liste publice, instanța nu poate atribui un teren la propunerea reclamantului, în condițiile în care recurenta pârâtă a apreciat că această modalitate de atribuire este discriminatoare, deoarece nu toate persoanele îndreptățite au acces la aceleași informații privind existenta unor terenuri libere, de vreme ce în lista terenurilor libere nu exista și nu este publică.
De asemenea, aceasta atribuire nu este echitabilă, deoarece atribuirea terenurilor libere ar trebui să respecte anumite criterii de selecție și o procedură unitară, condiții ce nu pot fi atinse de o hotărâre judecătoreasca, ce stabilește situația de fapt și aplicarea legii, iar în lipsa unor criterii legale de atribuire și în lipsa unei ordini general impuse, atribuirea unui teren de către instanța de judecată este inechitabilă și aleatorie, pentru lipsa unei viziuni de ansamblu atât asupra terenurilor ce pot fi atribuite în compensare cât și asupra notificărilor nesoluționate.
Recurenta pârâtă a arătat că necesitatea reparării măsurilor abuzive din perioada comunistă și instituția pârâtă caută soluții corespunzătoare pentru fiecare situație în parte și este pentru restituirea în natură, ca măsură principală de reparație, cum arată și dispozițiile Legii nr. 10/2001, însă de aici și până la a profita de dispozițiile legale și a beneficia, prin intermediul unor rapoarte de expertiză nereale, satisfacerea unor pretenții exagerate, este o cale ce trebuie să treacă prin filtrul atent al instituțiilor investite cu soluționarea acestor notificări, cât și al instanțelor judecătorești.
In plus, potrivit Legii nr. 165/2013 nu mai sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2007, deci unitatea deținătoare nu mai poate fi obligată să emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii sau de acordare de bunuri si servicii in compensare.
Conform art. 1 al. 1 și al. 2, art. 4, art. 16 și art. 50 lit. b din Legea nr. 165/2013 Municipiul București urmează să fie obligat să emită dispoziția, în sensul art. 1 al. 2, respectiv compensarea prin puncte pentru imobilul în litigiu.
Prin art. 4 al Legii nr. 165/2013 se arată în mod expres că această lege este aplicabila și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor de judecată la data intrării în vigoare a prezentei legi, respectiv 16.05.2013.
Art. 50 lit. b menționează expres faptul că orice dispoziție referitoare la evaluarea imobilelor potrivit standardelor internaționale de evaluare si măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri sau servicii oferite in echivalent, prevăzute în Legea nr. 10/2001, republicata, cu modificările si completările ulterioare se abrogă.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 9) din Codul de procedură civilă.
În dovedirea susținerilor, nu a solicitat încuviințarea niciunui mijloc de probă.
Intimații-reclamanți nu au formulat întâmpinare, în combaterea susținerilor din cuprinsul motivelor de recurs.
În cauză, s-a formulat intervenție accesorie în interesul M. București de către P. M. N. și D. C..
În motivarea cererii de intervenție accesorie, s-a învederat faptul că terenul atribuit în compensare intimaților în prezenta cauză a fost acordat în compensare și intervenienților prin sentința civilă nr. 204/14.02.2014 pronunțată de către Tribunalul București, în dosarul nr._, motiv pentru care nu mai poate fi acordat din nou în compensare altei persoane îndreptățite.
La termenul de judecată din data de 13.01.2015, instanța a încuviințat în principiu cererea de intervenție accesorie formulată în favoarea M. București prin Primar General.
În calea de atac a recursului, nu au fost administrate alte mijloace probatorii.
Analizând recursul declarat din prisma criticilor formulate, care se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9) din Codul de procedură civilă, Curtea constată că nu sunt întemeiate criticile formulate cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 1, 7 și 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 cu aplicarea art. 3 din Legea nr. 24/2007, fiind fondate numai criticile privitoare la acordarea în compensare a imobilului situat în București, Splaiul Unirii nr. 179, sector 3, București, pentru următoarele motive:
Critica referitoare la nelămurirea posibilității de a fi restituit în natură terenul notificat și necesitatea administrării unei expertize topografice este nefondată, pentru următoarele motive:
Într-adevăr, dispozițiile art. 1 și art.7 din Legea nr.10/2001, în forma în vigoare la data de 25.10.2010 consacră regula restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv.
De la regula menționată, sunt excepțiile prevăzute de art.10, art. 11 și art.18 din Legea nr.10/2001.
În cauza de față, sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr.10/2001 coroborate cu art.10 pct. (3) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001.
Astfel, în Normele Metodologice menționate se prevede că „În toate cazurile entitatea învestită cu soluționarea notificării are obligația, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul și vecinătățile și totodată de a verifica destinația actuală a terenului solicitat și a subfeței acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate și altele asemenea), existența și utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare și altele asemenea. În cazul în care se constată astfel de situații, restituirea în natură se va limita numai la acele suprafețe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafețe de teren care nu afectează accesul și utilizarea normală a amenajărilor subterane. Sintagma amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele.
În cauza de față, s-a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin compensare cu alte bunuri, pentru terenul în suprafață de 800 mp situat în . Rahmaninov.
Acest teren se încadrează în zona V1a-Parcuri, grădini, scuaruri și fâșii plantate publice- Parcul Verdi, așa cum rezultă din adresa nr._/1594/02.03.2012 emisă de către Serviciul Urbanism, din cadrul Primăriei M. București, aflată la fila 14 din dosarul Curții de Apel București, Secția a III-a Civilă. În acest sens, este și adresa nr._/ind SU/05.02.2007, emisă de către Serviciul Urbanism din cadrul Primăriei M. București, aflată la fila 179 din dosarul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă.
În raport de situația juridică a terenului notificat, așa cum este evidențiată prin relațiile comunicate de către autoritățile publice locale, instanța de recurs constată că terenul notificat se află în zona de spații verzi, respectiv parc. Această situație juridică a terenului notificat este necontestată de către reclamant, care a precizat în cuprinsul cererii de chemare în judecată că terenul notificat nu ar putea fi restituit în natură, datorită destinației juridice actuale, manifestare de voință care nu s-a modificat pe parcursul soluționării cauzei.
Având în vedere situația expusă și împrejurarea că nu este contestată de către niciuna dintre părți destinația actuală de parc a terenului notificat, Curtea învederează că nu se mai impunea administrarea unei expertize topografice cu privire la terenul notificat, fiind neîntemeiată critica recurentei formulată în acest sens. Mai mult, Curtea constată că adresele privind situația juridică a terenului notificat au fost comunicate chiar de către recurentă, astfel încât este inexplicabilă susținerea acesteia că nu s-a lămurit posibilitatea restituirii în natură a terenului notificat.
În ceea ce privește posibilitatea/imposibilitatea restituirii în natură a terenului notificat, în raport de destinația actuală a acestuia, Curtea constată că, prin soluția pronunțată, prima instanță a aplicat, în mod corect, dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr.10/2001 coroborat cu art. 3 lit. a) din Legea nr. 24/2007 privind spațiile verzi, referitoare la imposibilitatea restituirii în natură a suprafețelor de teren este „afectată servituților legale, spațiilor verzi, așa cum au fost stabilite prin art. 3 lit. a) - f) din Legea nr. 24/2007 privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din intravilanul localităților, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale”.
În cauză sunt incidente dispozițiile art. 3 din Legea nr. 24/2007 care prevede că „Spațiile verzi se compun din următoarele tipuri de terenuri din intravilanul localităților: a) spații verzi publice cu acces nelimitat: parcuri, grădini, scuaruri, fâșii plantat (..)”, motiv pentru care Curtea învederează că nu pot fi restituite în natură suprafețele de teren menționate, putând fi acordate numai măsuri reparatorii pentru suprafețele de teren care sunt considerate spații verzi în accepțiunea dispozițiilor art. 3 Legea nr. 24/2007.
Pentru toate aceste considerente, se constată că nu este fondată prima critică formulată.
Critica referitoare la imposibilitatea acordării în compensare a terenului situat în București, Splaiul Unirii, nr. 179, sector 3 este fondat, pentru următoarele motive:
Într-adevăr, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr.10/2001 „în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv”.
Astfel, în ipoteza imposibilității restituirii în natură a imobilului notificat, se vor acorda măsuri reparatorii prin echivalent, respectiv fie compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea notificată, fie despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
În ceea ce privește modalitatea de punere în executare a măsurilor reparatorii prin echivalent, în sensul de a se acorda în compensare un alt bun, se reține că, potrivit art. 1 alin 5 din Legea nr. 10/2001, primarii sau, după caz, conducătorii entităților învestite cu soluționarea notificărilor au obligația să afișeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârșitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile și/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare.
Acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent sub forma acordării bunurilor în compensare, este condiționată de dovada că acel bun se află inclus pe tabelul prevăzut de art. 1 alin 5 din Legea nr. 10/2001.
În acest sens, Curtea va reține că este de notorietate că municipalitatea nu are posibilitatea atribuirii în compensare, întrucât nu a fost finalizată operațiunea de inventariere a acestora.
Instanța de recurs învederează că, spre deosebire de cele reținute în RIL nr. XX/2007, potrivit cărora instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, care are în vedere soluționarea pe fond a unui litigiu întemeiat pe dispozițiile speciale ale Legii nr.10/2001, aceeași instanță nu se poate substitui instanței de contencios administrative care ar putea soluționa un eventual refuz al Primarului de întocmire a listei cu bunurile disponibile ce pot fi acordate în compensare.
Se mai susține că prevederile legale fac trimitere la obligația publicității acestor bunuri, pentru ca ele să fie avute în vedere de toți notificatorii, cu stabilirea unor criterii de acordare și nu aleatoriu, cum ar putea să o facă instanța.
În cauza de față, din probatoriul administrat în cauză, s-a reținut că nu există un inventar al bunurilor, care pot fi acordate în compensare și, în această situație, îi revine părții sarcina de a identifica bunurile respective, așa cum s-a stabilit în jurisprudența Înaltei Curții de Casație și Justiție, și de a administra probele necesare.
Chiar dacă recurentul-reclamant a identificat un imobil, Curtea constată că, deși acordarea în compensare de alte bunuri sau servicii constituie o modalitate de reparație prevăzută de lege, totuși aceasta nu depinde exclusiv de voința unității notificate și a persoanei îndreptățite, ci de existența în patrimoniul entități respective a unor bunuri, în mod efectiv, care pot fi acordate în compensare.
Curtea constată că recurentul-reclamant a solicitat acordarea în compensare a terenului în suprafață de 1235 mp, situat în București, Splaiul Unirii nr. 179, sector 3, fiind acordat în compensare acest teren de către prima instanță, în mod eronat.
Astfel, în primul rând, Curtea constată că prima instanță nu s-a preocupat de stabilirea situației juridice a terenului solicitat în compensare și nu a administrat probe judiciare (rapoarte de expertiză topografice și raport de expertiză de evaluare), pronunțându-se, în mod greșit, numai în funcție de rapoartele de expertiză extrajudiciare realizate la solicitarea recurentului-reclamant.
De asemenea, prima instanță nu a verificat situația juridică a terenului solicitat în compensare prin adrese către Oficiul de cadastru și Publicitate Imobiliară, în vederea avizării raportului de expertiză extrajudiciară, în conformitate cu cap.II, art. 4, lit. l din Legea nr. 7/1996 și nu a solicitat adresă de la Municipiul București cu privire la situația juridică a terenului acordat în compensare, respectiv modalitatea de preluarea, dacă este notificat, în temeiul Legii nr. 10/2001 sau dacă a fost acordat în compensare în alte cauze.
Mai mult, la soluționarea cauzei pe fond, Tribunalul București nu a avut în vedere relațiile existente deja la dosarul Curții de Apel, Secția a III-a Civilă, din care rezultă o situație juridică neclară a terenului situat în București, Splaiul Unirii nr. 179, sector 3.
Astfel, din adresa nr. 4170/25.02.2013 emisă de către P. M. București, Serviciul de Evidență, analiză și soluționare a notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, rezultă că pentru terenul situat în București, Splaiul Unirii nr. 179, sector 3 figurează notificarea, care formează obiectul dosarului nr._, nesoluționat, iar pentru terenul din ., figurează alte două notificări, care formează obiectul altor dosare administrative, care nu au fost soluționate.
De asemenea, același teren solicitat în compensare în prezenta cauză, a fost acordat în compensare anterior și în altă cauză, de către aceeași instanță, în aceeași compunere, în dosarul nr._/3/2012, care se află pe rolul Curții de Apel București.
Având în vedere toate aspectele menționate, Curtea învederează că nu poate fi acordat în compensare terenul în suprafață de 1235 mp, situat în București, Splaiul Unirii nr. 179, sector 3, pe de o parte, deoarece există mai multe notificări formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 cu privire la acest teren, astfel încât situația sa juridică nu este pe deplin clarificată, până la soluționarea definitivă a acestora, iar pe de altă parte, deoarece acest teren deja a fost acordat anterior în compensare unei alte persoane, în temeiul unei hotărâri judecătorești pronunțate anterior supusă controlului judiciar.
Având în vedere imposibilitatea acordării în compensare a imobilului solicitat, Curtea va dispune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în conformitate cu dispozițiile art. 1 din Legea nr. 10/2001.
În acest sens, instanța de recurs va considera că este obligatoriu să se pronunțe cu privire la calitatea de persoană îndreptățită a reclamantului și cu privire la natura măsurilor reparatorii care pot fi acordate, chiar dacă reclamantul a solicitat prin cererea de chemare în judecată numai acordarea unui teren în compensare.
Astfel, scopul promovării prezentei acțiuni constă în soluționarea pe fond a notificării, care impunea verificarea aspectelor privind: calitatea de persoană îndreptățită, preluarea abuzivă, posibilitatea/imposibilitatea restituirii în natură și stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent, care pot fi acordate la data soluționării notificării, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, motiv pentru care instanța de recurs va stabili dreptul reclamantului la măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile legii speciale pentru imobilul preluat abuziv din București, . . teren în suprafață de 800 mp.
Cu privire la cererea de intervenție accesorie formulată de către P. M. N. și D. C. în interesul recurentului, Curtea va constată că aceștia au invocat imposibilitatea acordării în compensare a terenului situat în București, Splaiul Unirii nr. 179, sector 3, pe motiv că acest teren a fost acordat în compensare către intervenienți într-un alt dosar.
Având în vedere că unul dintre argumentele avute în vedere la soluționarea recursului declarat de recurenta-pârâtă P. M. București prin Primarul General a fost cel indicat în susținerea cererii de intervenție accesorie, Curtea, în conformitate cu dispozițiile art. 51 cu aplicarea art. 312 din Codul de procedură civilă, va admite cererea de intervenție accesorie formulată de către P. M. N. și D. C. în interesul recurentei-pârâte.
Pentru toate considerentele expuse, Curtea va constata că sunt fondate criticile formulate de către recurentul-pârât cu privire la imposibilitatea acordării în compensare a terenului în suprafață de 1235 mp, situat în București, Splaiul Unirii nr. 179, sector 3, fiind întemeiat motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 9) din Codul de procedură civilă, motiv pentru care va admite recursul declarat de către recurenta-pârâtă P. M. București prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 998/12.09.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant E. N., va admite cererea de intervenție accesorie formulată de către intervenienții P. M. N. și D. C. în favoarea recurentei-pârâte, va modifica în parte sentința civilă recurată, în sensul că va constata dreptul reclamantului la măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile legii speciale pentru imobilul preluat abuziv din București, . . teren în suprafață de 800 mp. Va respinge cererea reclamantului de acordare a măsurilor reparatorii constând în compensarea cu un alt imobil și va menține celelalte dispoziții ale sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de către recurenta-pârâtă P. M. București prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 998/12.09.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant E. N. și intervenienții P. M. N. și D. C..
Admite cererea de intervenție accesorie formulată de către P. M. N. și D. C. în apărarea Primăriei M. București prin Primarul General
Modifică în parte sentința civilă nr. 998/12.09.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._, în sensul că:
Constată dreptul reclamantului la măsuri reparatorii în echivalent în condițiile legii speciale pentru imobilul preluat abuziv, din București, . . teren în suprafață de 800 mp.
Respinge cererea reclamantului de acordare a măsurii reparatorii constând în compensarea cu un alt imobil.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 10.03.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. Z. G. D. FlorelaMoraru D. L.
GREFIER,
S. V.
Red. DZ
Tehnored. GC 2 ex
13.03.2015
Jud. fond C. L. B.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 320/2015. Curtea de Apel... | Plata lucrului nedatorat. Decizia nr. 179/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
