Evacuare. Decizia nr. 153/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 153/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 02-02-2015 în dosarul nr. 153/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECTIA A IV A CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 153 R
Ședința publică de la 02.02.2015
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - B. A. S.
JUDECĂTOR - C. M. S.
JUDECĂTOR - I. P.
GREFIER - F. V.
************
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulate de recurenta reclamantă pârâtă M. V., împotriva deciziei civile nr.930 A din 04.07.2014, pronunțată de Tribunalul București Secția a III a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă reclamantă C. NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE” CFR” SA-REGIONALA CFR BUCUREȘTI, având ca obiect ”obligație de a face, evacuare”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurenta reclamantă pârâtă M. V. prin avocat S. C. cu împuternicire avocațială la fila 16 dosar și intimata pârâtă reclamantă C. Națională De Căi Ferate” CFR” SA - Regionala CFR București, prin consilier juridic D. I. cu delegație la fila 32 dosar.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței s-a depus la dosarul cauzei prin serviciul registratură de către recurenta reclamantă pârâtă originalul chitanței de plată a taxei de timbru și timbrul judiciar și un set de înscrisuri ce provin de la intimata pârâtă reclamantă în 2 exemplare, necomunicate.
Se comunică intimatei pârâte reclamante copie de pe înscrisurile depuse de către recurenta reclamantă pârâtă.
Avocata recurentei reclamante pârâte învederează instanței că nu mai are cereri de formulat. În temeiul dispozițiilor art.305 C.Pr.Civ solicită admiterea probei cu înscrisuri, cele depuse la dosar din faza de judecată de la Judecătoria Ploiești și din celelalte două cicluri procesuale.
Avocata intimatei pârâte reclamante învederează instanței că nu solicită alte probe și este de acord cu încuviințarea probelor solicitate de către partea adversă.
Curtea, deliberând, încuviințează proba cu înscrisuri astfel cum a fost solicitată de către avocata recurentei reclamante pârâte.
Curtea, constatând cauza în stare de judecată acordă cuvântul pe cererea de recurs.
Avocata recurentei reclamante pârâte pune concluzii de admitere a recursului astfel cum a fost formulat. Solicită să se constate că prima instanță cât și instanța de apel au fost necompetente pentru soluționarea cauzei. Greșit a fost respinsă excepția necompetenței teritoriale atât de către Judecătoria Sectorului 1 București cât și de către Tribunalul București, întrucât competența dacă era alternativă era la alegerea reclamantei, nu a pârâtei. Imobilul în litigiu este situat pe raza Judecătoriei Ploiești și instanțele prahovene erau îndrituite a soluționa cauza. A depus la dosar spețe similare. Nu s-a invocat de către pârâtă excepția necompetenței teritoriale. Consideră că invocarea excepției a fost discreționară întrucât s-a apreciat că instanțele bucureștene obișnuiesc să respingă aceste cereri. S-a obținut admiterea excepției necompetenței față de contractul de locațiune. Arată că prezenta cauză nu este un litigiu care să vizeze acest contract. Nu sunt supuse judecății cererile reconvenționale formulate de pârâtă, respectiv aceea că nu ar fi achitat contravaloarea chiriei, cerere ce nu a fost dovedită. Reclamanta pârâtă a dovedit că era cu chiria la zi și avea contract de închiriere. Tribunalul i-a impus să facă o expertiză extrajudiciară pentru a dovedi că imobilul situat în Ploiești . nr.25 este același cu cel în care este situată garsoniera în litigiu, respectiv imobilul din care pârâta a vândut pe cale amiabilă o parte din apartamente. Arată că sunt incidente în cauză motivele de nelegalitate ale hotărârii fondului și deciziei pronunțate de Tribunalul București și solicită admiterea recursului și să se constate că instanțele inferioare au fost necompetente, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța competentă, la Judecătoria Ploiești. Arată că în subsidiar dacă vor fi respinse criticile solicită să se constate că instanțele de apel și de fond au pronunțat o soluție lovită de nulitate, considerând pe de o parte că imobilul în litigiu nu a fost dovedit ca fiind același cu cel pentru care a făcut dovezi că s-au obținut hotărâri de obligare a pârâtei la vânzare cumpărare pentru cele pentru care nu s-au vândut pe cale amiabilă și a dovedit aceasta cu expertiza judiciară. Nu solicită cheltuieli de judecată. Solicită să se constate că situația juridică a imobilului a fost aceea de locuință de serviciu. A dovedit această situație juridică cu actele depuse la dosar.
Reprezentanta intimatei pârâte reclamante pune concluzii de respingere a recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii pronunțate de instanța de apel, fără cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești la data de 24.06.2011, sub nr._/281/2011, reclamanta M. V. a chemat în judecată pârâta C. Națională de Căi Ferate „CFR” SA - Regionala CFR București, solicitând obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului situat în Ploiești, . nr. 25, ., ., potrivit contractelor de închiriere pe care le-a încheiat cu parata din 1981 pana in prezent, cu cheltuieli de judecata.
În motivarea cererii, reclamanta a aratat ca locuieste din anul 1981, in calitate de chirias, in apartamentul proprietatea paratei situat în Ploiesti, . nr. 25, ., jud. Prahova, contractul de inchiriere fiind prelungit succesiv.
Reclamanta a mai aratat ca apartamentul inchiriat are regimul unei locuinte de serviciu, motiv pentru care a solicitat in repetate randuri paratei sa ii vanda spatiul in litigiu, insa parata nu a data raspuns solicitarilor sale.
Reclamanta a mai aratat ca prin Hotararea 66/2003, presedintele societații parate a dispus ca toate locuințele de serviciu sa fie vandute chiriașilor, ca cererea sa nu a fost discutata si ca s-a aprobat in mod discreționar lista locuințelor de intervenție propuse a fi schimbate in locuinte de serviciu, pentru ca ulterior sa fie vandute.
Reclamanta a mai precizat ca a realizat reparații capitale fara de care locuința nu putea fi utilizata, ca a fost obligata sa se branșeze la rețeaua de apa/canal, gaze naturale, energie electrica, deoarece a fost debransata de la aceste utilitati ce alimentează clădirea din rețeaua feroviara.
In drept, au fost invocate prevederile art. 7 din Legea 85/1992 raportat la prevederile Decretului-Lege nr. 61/1990.
La data de 14.12.2011, parata a depus întâmpinare si cerere reconvenționala prin care a invocat excepția necompetentei teritoriale, iar pe fond a aratat ca locuinta detinuta de reclamanta este amplasata in incinta statiei CF Gara de Nord Ploiesti, la etaj, este un bun public al statului, are caracter de locuinta de interventie, nu de serviciu.
Prin cererea reconventionala, parata a solicitat evacuarea paratei din imobilul ocupat in baza contractului de inchiriere nr. 551/13.07.2009, al carui termen de valabilitate a expirat la data de 01.06.2011, astfel ca reclamanta nu mai are un titlu locativ pentru detinerea imobilului.
La data de 15.02.2012, reclamanta a depus o cerere precizatoare prin care a aratat ca obiectul actiunii il constituie obligatia paratei „de a face”, de a incheia contractul de vanzare cumparare cu privire la spatiul detinut de reclamanta, a solicitat respingerea exceptiei necompetentei teritoriale si disjungerea cererii reconventionale, pentru ca nu a fost formulata in termen legal.
Prin Sentinta civila nr. 2199/15.02.2012, Judecatoria Ploiesti a declinat competenta de solutionare a cauzei in favoarea Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti.
In baza acestei sentinte s-a format pe rolul Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti dosarul nr._ /13.03.2012.
La termenul din data de 01.11.2012, instanta de fond a respins cererea de disjungere a cererii reconventionale, pentru considerentele retinute in incheiere de la acel termen.
Prin sentința civilă nr._/20.12.2012, Judecătoria sectorului 1 București a respins cererea de chemare în judecată și cererea reconvențională formulate de reclamanta-pârâtă M. V. în contradictoriu cu pârâta-reclamantă C. Națională de Căi Ferate ,,CFR"" S.A. - Regionala CFR București ca neîntemeiate.
Pentru a se pronunța astfel instanța de fond a reținut că prin contractul nr.720/2000 încheiat între reclamanta M. V. în calitate de chirias și pârâta C. Națională „CFR” SA, în calitate de proprietar a fost inchiriata locuinta din Ploiesti, . nr. 25 din lista locuintelor CFR de serviciu (interventie). Intre parti s-a incheiat si un proces verbal de predare-primire a locuintei de interventie .
La data de 13.07.2011 intre parti a intervenit contractul de inchiriere nr.551 pentru suprafete cu destinatia locuinta de interventie cu privire la aceeasi locuinta, in contract fiind mentionata ca locuinta este din lista locuintelor CFR de interventie, perioada inchirierii fiiind din 01.06.2009 pana la 01.06.2011. La dosar a fost depusa si fisa de calcul pentru stabilirea chiriei lunare la locuinta de interventie detinuta de M. V..
Prin cererea de chemare in judecata, reclamanta solicita obligarea paratei la incheierea contractului de vanzare cumparare pentru locuinta inchiriata.
Reține instanța de fond că Legea nr.85/1992, act normativ invocat de reclamanta drept temei juridic al prezentei acțiuni, prevede vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, altele decit locuintele de interventie, stipulând la art.1 că „locuințele construite din fondurile statului pot fi cumpărate de titularii contractelor de închiriere, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-lege nr.61/1990 privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație și ale prezentei legi”.
Susținerea reclamantei conform căreia imobilul ocupat în temeiul contractului de închiriere este inclus în categoria locuințelor de serviciu nu a fost retinuta de instanța de fond.
Astfel, în contractul de închiriere nr.551/13.07.2011 este precizată în mod clar categoria în care este inclus imobilul inchiriat, și anume locuința de intervenție.
Or, arată instanța de fond, Legea 85/1992 pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea, la art.7, exceptează de la vânzare locuințele cu această destinație.
Reține instanța de fond că reclamanta nu a făcut dovada faptului ca a intervenit modificarea regimului juridic al imobilului inchiriat.
Practica judiciara depusa de reclamanta la dosar se refera la locuinte situate in . nr. 25A sau nr. 25 C, pe cand imobilul inchiriat de reclamanta este situat pe . nr. 25.
Parata a depus la dosar situația locuintelor de interventie aprobata de comisia tehnica nr.1.2.P.6404/8.11.2010 emisa de Regionala CF Bucuresti, lista pe care este mentionata si locuinta reclamantei.
De asemenea, reține instanța de fond, parata a depus la dosar dispozitia Directorului General al Companiei Nationale de Cai Ferate „CFR”-SA nr. 31/15.06.1999, in care la capitolul IV se mentioneaza ca in categoria locuintelor de interventie se vor incadra toate locuintele CFR care se afla in perimetrul unitatilor CFR sau in zona de siguranta si de protectie a infrastructurii feroviare, precum si cele amplasate in afara acestor delimitari pe care regionalele CFR se considera necesare acoperirii cerintei pentru aceasta categorie de locuinta. La art. 17 se mentioneaza ca in cazul in care numarul locuintelor de interventie este mai mare decat necesarul prevazut pentru functiile din anexa 1, acestea se pot inchiria altor categorii de salariati ai „CFR”SA (f. 32).
Faptul ca reclamanta nu ocupa in cadrul societatii parate o funcție care sa impună prezența sa permanenta, nu constituie o dovada a faptului ca imobilul inchiriat nu mai face parte din cadrul locuintelor de interventie.
In acest sens instanta de fond a avut in vedere si faptul ca imobilul este situat in incinta Statiei CF Ploiesti. Potrivit Ordinului nr.1718/03.03.2011 emis de Ministerul Finanțelor Publice, garile fac parte din domeniul public al statului, deci sunt inalienabile.
În ceea ce privește cererea reconventionala instanta a retinut că reclamanta-parata a depus la dosar un exemplar al contractului de inchiriere nr. 551/13.07.2009 care poarta mentiunea „se prelungeste conf. Legii 114/1996 cu 2 ani pana la 01.06.2013”, mențiune care este semnata si este aplicata stampila paratei.
Avand in vedere faptul ca a fost prelungit contractul de inchiriere nr.551/13.07.2009 pana la data de 01.06.2013, rezulta ca reclamanta-parata ocupa imobilul nu in mod abuziv ,ci in baza unui titlu valabil, motiv pentru care instanta a respins cererea reconventionala ca neintemeiata.
Împotriva acestei sentințe civile a declarat apel, în termen legal, reclamanta M. V., apel care a fost înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 21.05.2013, sub nr. de dosar_ .
Apelanta a susținut că imobilul este o locuință de serviciu pe care o ocupă în calitate de chiriaș de peste 40 de ani fiind salariat feroviar,iar în prezent pensionar. Arată apelanta că locuința i s-a repartizat în anul 1988 după ce anterior a locuit în alt imobil tot cu chirie la angajator.
Susține apelanta că anterior primirii locuinței de serviciu nu a desfășurat nicio activitate feroviară care să-i fi conferit dreptul la repartizarea unei locuințe de intervenție,astfel că nu sunt îndeplinite prevederile art. 7 pct. 7 din Legea nr. 85 care indică expres condițiile pe care trebuie să le aibă un imobil pentru a dobândi calitatea de locuință de serviciu.
Pe parcursul derulării contractului de locațiune, pentru a face locuibilă această locuință de serviciu a efectuat pe cheltuiala sa, cu acordul pârâtei ample lucrări de reparații capitale și a suportat din anul 1988, până în prezent, toate lucrările necesare întreținerii locuinței.
De asemenea, se arată că tot pe cheltuiala sa, a trebuit să branșeze locuința la rețeaua stradală de apă, gaze, energie electrică, a Municipiului Ploiești, cu acordul expres al pârâtei deoarece locuința era debranșată de la aceste utilități care alimentează clădirea din rețeaua feroviara.
Susține apelanta că pârâta solicită instanței evacuarea sa pentru a putea vinde garsoniera preferențial.
Se arată că președintele societății și al Consiliului de Administrație a dispus prin Hotărârea nr.66/2003 ca toate locuințele de serviciu să fie vândute chiriașilor.
Susține apelanta reclamantă că potrivit înscrisurilor depuse la dosar și ordinelor emise de conducerea pârâtei locuința are indiscutabil regimul juridic al unei locuințe de serviciu.
Cererile sale de vânzare au rămas fără rezolvare, în condițiile în care pârâta a vândut aproape toate locuințele din jur - chiar si locuințele de intervenție.
Locuința în litigiu nu a avut niciodată regimul juridic al unei locuințe de intervenție, fiind situată de Districtele de Linii L 4 și L6 care în prezent sunt aproape desființate.
În aripa din clădirea Gării de Nord Ploiești pe scara A,ori pe partea dinspre liniile ferate, nici un spațiu nu mai este folosit de foarte mulți ani pentru desfășurarea activități feroviare.
Cu privire la normele aplicabile in speța, apelanta invocă dispoziția nr.31/1999 a C.NC.F.CFR. S.A.
Susține apelanta că instanța de fond nu a reținut adresa nr.6.3._ a Serviciului Exploatare Patrimoniu al paratei din care rezulta ca se recomanda închirierea clădirilor pentru care nu se poate asigura paza sau au fost distruse de răufăcători, clădiri ce pot fi încadrate ca locuințe de serviciu.
S-a mai arătat că din Lista locuințelor de intervenție, aprobata de Comisia Tehnica nr. I.2.P.6404/08.11.2010 a locuințelor de serviciu cu destinația schimbata, figurează si imobilul in cauza, fara a se menționa in ce sens s-a produs schimbarea, insa având in vedere ca prin contractul de inchiriere nr. 551/13.07.2009 este clar denumita drept locuința de intervenție, statutul acesteia era la data 13.07.2011 de locuința de intervenție, pana la o eventuala schimbare.
Totodată, instanța a omis a retine că la data de 20.04.2010 s-a întocmit o lista a locuințelor de intervenție cu scopul de a fi transformate in locuințe de serviciu si apoi vândute, unde la poziția figurează si imobilul in cauza.
Potrivit primului contractul de închiriere din 1988 imobilului in litigiu nu a fost locuința de intervenție,deoarece la acea dată, apelanta își desfășura activitatea în cadrul societății pârâte, pe postul de paznic de bariera.
Prin decizia nr. 5/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii s-a statuat că dispozițiile Legii nr. 85/1992, privind vânzarea de locuințe și spatii cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, republicată, sunt aplicabile.
Prin Decizia nr. 66/29.11.2003 a Directorului general al Companiei Naționale de Căi Ferate „CFR S.A. a fost dată posibilitatea cumpărării locuințelor de serviciu construite din fondurile statului, în condițiile prevăzute de lege.
Arată apelanta reclamantă că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției necompetentei teritoriale .Susține apelanta că este competentă Judecătoria Ploiești pentru soluționarea cauzei .
Regula de drept comun înscrisă în art. 5 Cod proc. civilă vechi, potrivit căreia cererea se adresează instanței de la domiciliul pârâtului, nu este aplicabila in prezenta cauza, incidente fiind prevederile art. 10 alin.(2) rap. la prev. de art.12, art. 13 alin.(1 ) din același cod corob. cu disp. art.19 Cod procedură civilă.
C. Naționala de Cai Ferate CFR SA- SCREIR CF București (fosta Regionala CF București) a depus întâmpinare prin care solicita respingerea apelului ca nefondat.
Prin decizia civilă nr. 930A/04.07.2014 Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta reclamantă pârâtă împotriva sentinței.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut, în ceea ce privește excepția de necompetență teritorială a Judecătoriei sectorului 1 București că aceasta este neîntemeiată.
Dispozițiile invocate de apelanta reclamantă nu sunt aplicabile în cauză față de obiectul cererii de chemare în judecată,obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cerere ce este o acțiune personală imobiliară, iar nu reală imobiliară.
Astfel, dispozițiile art.10 alin.1 pct.2 C.Pr.Civ se referă la cererile ce izvorăsc din raporturile de locațiune sau cele privind acțiunile în justificare sau prestație tabulară. Cererea de chemare în judecată nu izvorăște din raporturile de locațiune, textul privind numai acele cereri ce rezultă în mod direct din raporturile de locațiune.
Reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente potrivit art.12 C.Pr.Civ atunci când este vorba despre cereri pentru care se prevede competența alternativă, în speța de față nefiind vorba despre o astfel de competență.
Pentru acțiunea personală competența este prevăzută la art.5 C.Pr.Civ.
Art.13 C.Pr.Civ are în vedere numai cererile reale imobiliare prin raportare la dispozițiile art.10 pct.1 C.Pr.Civ care se referă numai la cererile personale mobiliare sau imobiliare expres prevăzute, iar art.10 pct.2 C.Pr.Civ se referă numai la cele ce izvorăsc dintr-un contract de locațiune a unui imobil.
Așa cum a reținut și instanța de fond, temeiul cererii de chemare în judecată astfel cum a fost invocat și de apelanta reclamantă în cererea de chemare în judecată sunt dispozițiile art.7 din Legea nr.85/1992 privind vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat.
Art.7 alin 1 din Legea nr.85/1992 prevede că locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât locuințele de intervenție, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990 și ale prezentei legi.
Art.7 alin 7 din aceeași lege prevede că locuințele de intervenție, în sensul legii, sunt cele destinate cazării personalului unităților economice sau bugetare care, prin contractul de muncă, îndeplinește activități sau funcții ce necesită prezența, permanentă sau în caz de urgență, în cadrul unităților. Aceste locuințe nu se vând.
Prin prisma dispozițiilor legale mai sus amintite tribunalul a constat că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a acestora raportat la situația de fapt ce rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
Astfel, potrivit înscrisurilor depuse la dosar rezultă că apelanta reclamantă a fost angajată la CFR la Stația Ploiești Nord, iar în anul 1987 a formulat o cerere de atribuire a unei locuințe de serviciu .
Deși nu s-a depus la dosar contractul de închiriere, din susținerile apelantei reclamante necontestate de intimata pârâtă, începând cu anul 1988 apelanta a ocupat apartamentul nr.4 din Ploiești . nr.25 ..
La data de 3.12.2003 apelanta reclamantă a formulat cerere de vânzare a apartamentului invocând Ordinul nr.66/2003. Deși se menționează acest ordin la dosarul cauzei nu a fost depus, dar, așa cum susține apelanta reclamantă prin motivele de apel, acest ordin se referă la locuințele de serviciu, iar nu la cele de intervenție.
Din copia contractelor de închiriere depuse la dosar rezultă că locuința ocupată de apelantă era menționată ca fiind de intervenție, aceasta rezultând atât din cuprinsul contractelor, dar și din anexele la acestea, respectiv procesul verbal de predare primire.
Includerea acestei locuințe în categoria locuințelor de intervenție nu s-a schimbat nici anterior și nici ulterior depunerii de către apelanta reclamantă a cererii de cumpărare.
Propunerile efectuate de regionalele CFR cu privire la schimbarea încadrării unor locuințe de intervenție în locuințe de serviciu nu au fost aprobată, iar prin adresa emisă de Direcția Patrimoniu din cadrul CRF nr.739/2006 se reia obligativitatea respectării actului nr.6.3._ emis de această direcție din care rezultă că sunt exceptate de la vânzare locuințele situate în incinta unităților de exploatare a căii ferate, secții, districte, clădirile de călători, cele situate la o distanță de cel puțin 300 m de aceste clădiri.
Această adresă este în sensul Instrucțiunilor emise de CFR privind gestionarea și administrarea fondului locativ în care se menționează în mod expres că locuințele de intervenție nu pot fi vândute chiriașilor.
Listele cu privire la inventarierea locuințelor de intervenție depuse la dosar relevă faptul că apartamentul nr.4 ocupat de apelanta reclamantă este menționat în această listă, astfel că este locuință de intervenție,locuința nefiind menționată în lista locuințelor propuse pentru schimbarea categoriei .
Potrivit raportului de expertiză tehnică extrajudiciară locuința în cauză se află în incinta gării CFR Ploiești Nord,astfel că sunt aplicabile dispozițiile Ordinului nr.1718/2011 emis de Ministerul Finanțelor Publice potrivit căruia gările fac parte din domeniul public al statului.
Faptul că unele locuințe ce aveau caracterul de locuințe de intervenție au fost vândute de intimată și că s-a pronunțat o hotărâre judecătorească prin care s-a admis cererea formulată de un chiriaș nu determină concluzia că există o practică constantă în acest sens pentru a fi avută în vedere. La dosarul cauzei au fost depuse și hotărâri judecătorești care se referă la alte imobile situate pe alte străzi,astfel că acestea,cu atât mai mult ,nu pot fi avute în vedere .
În consecință, tribunalul a constatat că nici la data formulării cererii de vânzare și nici ulterior, caracterul locuinței ce face obiectul cauzei nu s-a schimbat fiind în continuare locuință de intervenție,astfel că sunt aplicabile prevederile art.7 alin 7 din Legea nr.85/1992 în sensul că sunt exceptate de la vânzare,așa cum a reținut și instanța de fond.
În consecință, tribunalul constatând că sentința este legală și temeinică a respins apelul ca nefondat.
Împotriva deciziei tribunalului a declarat recurs reclamanta pârâtă M. V., recurs întemeiat în drept pe dispozițiile art.304 pct.3, 4 și 9 C.Pr.Civ, criticând-o ca nelegală prin prisma următoarelor motive:
1.Instanța de apel a respins motivul de apel prin care se invoca omisiunea primei instanțe de a se pronunța asupra excepției de necompetență teritorială, invoca de reclamantă, motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 3 C.Pr.Civ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta susține că nepronunțarea instanței fondului asupra excepției de necompetență teritorială, invocată și prin motivarea apelului, reprezintă o excepție absolută, de ordine publică, ce poate fi ridicată și în fața instanței de recurs și chiar de instanță din oficiu, în temeiul art.162, art.306 alin.2 și art. 304 pct. 3 C. proc. C.Pr.Civ
Ca atare, recurenta reclamantă pârâtă solicită admiterea recursului și casarea deciziei recurate, și rejudecarea apelului, admiterea lui, în temeiul art.297 alin.l (2) C.Pr.Civ, desființarea sentinței judecătoriei pentru lipsă de competență, cu consecința trimiterii spre rejudecare în primă instanță a cauzei la Judecătoria Ploiești.
2. Instanțele de fond au pronunțat hotărârile atacate cu încălcarea prevederilor Legii 85/1992 și cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, motiv de recurs prev. de art.304 pct.4 C.Pr.Civ, solicitându-se casarea deciziei recurate, și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, pentru soluționarea cauzei.
Astfel, susține recurenta, ambele instanțe au reținut incorect neincidența în speță a disp. art.1 din Legea nr.85/1992 ce prevăd că "locuințele construite din fondurile statului pot fi cumpărate de titularii contractelor de închiriere, cu plata integrala sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-lege nr.61/190, privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație si ale prezentei legi," și au interpretat discreționar definiția prev. de art.7 din Legea nr.85/1992, care statuează că "locuințele de intervenție, în sensul prezentei legi, sunt cele destinate cazării personalului unităților economice sau bugetare care, prin contractul de munca, îndeplinește activități sau funcții ce necesita prezenta, permanenta sau în caz Ide urgenta, în cadrul unităților. Aceste locuințe nu se vând. Unitățile economice sau bugetare pot să dețină si să construiască din fonduri proprii locuințe de serviciu, destinate închirierii salariaților acestora, cu contract de închiriere accesoriu la contractul de munca. Modul de administrare si eventual înstrăinare a acestor locuințe se vor stabili de consiliile de administrație, respectiv de conducerile unităților.".
Analizând dispozițiile legale amintite, în opinia recurentei, instanța de apel nu a reținut ca acestea reprezintă norme de justiție socială care dau posibilitatea chiriașilor sa cumpere locuințele la construirea cărora au contribuit direct sau indirect in vechiul sistem statal-juridic, având astfel legitimare economica, odaia si morala.
Mai mult, în opinia recurentei, tribunalul a negat ca legiuitorul a instituit astfel posibilitatea chiriașilor din asemenea locuințe de a dobândi dreptul de proprietate asupra locuințelor construite anterior anului 1992, din fondurile unităților economice si bugetare, care, potrivit legislației din acea vreme, nu puteau fi decât închiriate si nicidecum vândute persoanelor fizice.
In plus, în opinia recurentei, tribunalul a negat beneficiul facultății de a cumpăra si, respectiv, al obligației imperative e a vinde, la cerere, instituita in sarcina persoanelor juridice deținătoare ale unor astfel de locuințe, acordat titularilor contractelor de închiriere, apreciind eronat ca imobilul face parte din proprietatea publica a statului, deci trebuie sa rămână la dispoziția paratei persoanei juridice deținătoare, neputând face obiectul prevederilor art.7 alin.(1) din Legea 85/1992, modul de administrare si eventuala înstrăinare fiind la latitudinea paratei prin reprezentanții săi.
În mod surprinzător, în opinia recurentei, instanța de apel motivează situația juridică a imobilului - prin faptul că el ar face parte din domeniul public al statului și se află doar în folosința intimatei care se încadrează în categoria societăților în care statul este unic acționar.
În concluzie, tribunalul a făcut apelantei-reclamante o adevărata denegare de dreptate, discreționând dreptul acesteia de a cumpăra si obligația corelativa (imperativa) a paratei de a vinde, reținând ca eventuala vânzare-cumpărare între unitatea deținătoare si un chiriaș ar fi supusa principiului libertății actelor juridice civile (numit si principiul autonomiei de voința), consacrat indirect prin art.5 si art.969 alin.1 C.civ. De aceea a reținut tribunalul ca reclamanta nu beneficiază de dispozițiile art.7 alin. (1) din lege, parata neputând fi obligata a-i vinde aceasta locuința.
In opinia tribunalului, care a confirmat total concluzia la care a ajuns prima instanța, textul legal nu instituie pentru unitățile economice sau bugetare de stat, obligația ci doar facultatea înstrăinării, depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești, iar acest lucru rezultă fără dubiu din împrejurarea că legiuitorul a folosit expresia "vor fi vândute, la cererea chiriașilor".
Or, daca legiuitorul dorea ca vânzarea locuințelor sa fie opționala pentru unitățile economice si bugetare de stat, ar fi folosit exprimarea vor putea fi vândute. Din interpretarea in ansamblu a dispozițiilor Legii nr.85/1992 si a Decretului-Lege nr.61/1990 se desprinde fără dubiu concluzia că pentru chiriași cumpărarea este opționala, însă pentru unitatea bugetara sau economica de stat, odată exprimata opțiunea chiriașului la cumpărare, vânzarea este obligatorie.
Parata face parte din sfera subiectelor la care se refera dispozițiile art. 7 din Legea 85/1992, adică unitate economica sau bugetara de stat, câtă vreme statul este singurul acționar.
Prin Legea nr.15/1990, toate unitățile economice de stat s-au reorganizat ca regii autonome sau societăți comerciale iar potrivit art.20 alin.2 din acest act normativ, bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu. In mod clar, fără echivoc legiuitorul nu a înțeles să excludă societățile comerciale din sfera subiectelor cărora li se adresează dispozițiile art.7 din Legea 85/1992, întrucât aceasta ar însemna că legea este inaplicabila, daca se are in vedere ca la data edictării normei legale, prin Legea 15/1990, toate unitățile economice de stat erau transformate in societăți comerciale sau regii autonome.
Obligația de vânzare a locuințelor este una "in rem", ce se transmite odată cu bunul, nu una in personam.
E. retine, în opinia recurentei, tribunalul ca prin impunerea vânzării s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al paratei, întrucât acest bun a fost dobândit de parata de la bun început afectat de aceasta obligate legala, cunoscută si previzibilă.
Parata a dobândit cu titlu gratuit proprietatea imobilului a cărui vânzare i se solicita. Potrivit art.3 din Decretul-Lege nr.61/1990, aplicabil in cauza, conform dispozițiilor art.l din Legea 85/1990, locuințele se vând ..., fără restricții celor care le dețin pe baza unui contract de închiriere.
In condițiile in care legea nu cuprinde astfel de restricții, limitarea impusa de parata prin dispoziția nr. 31/1999, contrară legii, nu poate fi opusă reclamantei, mai ales ca aceasta a fost abrogată prin Dispoziția nr.66/2003.
Prin soluțiile adoptate de instanțele inferioare, în opinia recurentei, i se permite paratei ca prin propria sa voința, prin instituirea unor criterii neprevăzute de lege, sa înlăture obligația vânzării.
Mai mult, prin Decizia nr.5/2008 din 21 ianuarie 2008 pronunțata de Înalta Curte de Casație si Justiție in recursul in interesul Legii, publicata in Monitorul Oficial din 30.09.2008, s-a statuat, obligatoriu pentru instanțe potrivit dispozițiilor art. 329 alin.(3) Cod pr.civ.vechi, că dispozițiile Legii 85/1992, privind vânzarea de locuințe și spatii cu altă destinație construite din fondurile statului si fondurile unităților economice sau bugetare de stat, republicata, sunt aplicabile si în cazul contractelor de închiriere încheiate după data intrării în vigoare a acestui act normativ.
Esențial este, în opinia recurentei, ca momentul la care a formulat cererea de cumpărare a locuinței, reclamanta îndeplinea condiția legala de chiriaș in locuința de serviciu a cărei cumpărare o solicita, astfel că nu-i sunt aplicabile dispozițiile interne invocate de intimata, nici prevederile Ordinului nr.1718/2011, emis de Ministerul Finanțelor Publice,concluzii la care au achiesat ilegal ambele instanțe.
F. de considerentele de mai sus, motivele reținute de prima instanța si de tribunal la pronunțarea soluției de respingere a cererii reclamantei de obligare a paratei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare sunt esențial nelegale,ambele instanțe depășind atribuțiile puterii judecătorești.
3.Prin cel de-al treilea motiv de recurs, în subsidiar, recurenta reclamantă pârâtă solicită să se constate incidența motivelor de modificare prevăzute de art. 304 pct. 9 Cod pr.civ.de la 1865, soluția adoptata de instanța primara si de tribunal cu interpretarea si aplicarea greșita a normelor legale incidente fiind afectata de nelegalitate.
Recurenta susține că din materialul probator aflat la dosarul cauzei, ar rezulta fără echivoc ca hotărârile recurate au fost date încălcarea legii, ambele instanțe de fond si de apel nesocotind dispozițiile legale aplicabile în speță.
Din materialul probator aflat la dosarul cauzei, în opinia recurentei, rezultă fără echivoc că hotărârile recurate au fost date încălcarea legii, să se aprecieze că recursul de față este întemeiat, în conformitate cu disp. art.312 pct.3 Cod pr.civilă raportat la disp. art. 304 pct. 9 Cod pr.civilă și pe cale de consecință să se modifice în tot ambele hotărâri, pe fond să se admită acțiunea astfel cum a fost formulată și precizată, în sensul de-a obliga pârâta să încheie cu reclamanta contract de vânzare-cumpărare asupra imobilului în litigiu.
În fapt, s-a reținut ca reclamanta avea calitatea de chiriaș a garsonierei în litigiu la momentul formulării cererii de cumpărare dar s-a susținut ca era salariata stației CFR Ploiești Nord, deși din copia carnetului său de muncă (pag.102-119 dosar fond Judecătoria Sector 1) rezultă fără putința de tăgada că nu a lucrat niciodată, pe niciun post ca salariată la stația C.F.R. Ploiești Nord, iar locuința în discuție i-a fost repartizata după ce a fost pensionata pentru limita de vârstă, astfel că nu putea face parte din categoria celor exceptate de la vânzare, cum eronat au reținut ambele instanțe, neavând regimul juridic al locuințelor exceptate de la vânzare, astfel că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art.7 alin. (7) din Legea nr. 85/1992.
Total eronat au interpretat instanțele inferioare dispozițiile normative aplicabile in cauza, incorect reținând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.1 alin.1 și art.7 alin. (l) din Legea nr. 85/1992, astfel cererea reclamantei de obligare a paratei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare fiind privita ca neîntemeiată, tribunalul a respins apelul declarat de reclamanta.
În opinia recurentei reclamante-pârâte, această locuință nu mai servește exploatării căilor ferate, deoarece acest punct de lucru s-a desființat și locuința este înregistrată în contabilitatea intimatei ca fiind clădire de locuit, nu este casă de pompe, nici locuință de intervenție, ci este locuință de serviciu, cu o vechime de peste 100 de ani de la construire, cu valoare de inventar zero.
Recurenta reclamantă pârâtă a arătat că instanța de apel a apreciat în mod eronat că înscrisurile care emană de la pârâtă, în care se arată că este locuință de serviciu trecută pe lista celor propuse a fi schimbate in locuințe de intervenție, liste neînregistrate cu număr si data la Consiliul de Administrație, neavând anexata dovada ca locuința ar fi fost calificata ca o locuința de intervenție printr-o hotărâre a Consiliului de Administrație din anul 1999 sau ulterior, pentru a demonstra veridicitatea susținerilor in acest sens.
În opinia recurentei, instanțele de fond si de apel au respins nejustificat cererea reclamantei de administrare a probei cu expertiza tehnica, precum si cererea de obligare a paratei, conform art.172 C.Pr.Civ, să depună fisa mijlocului fix, teza probatorie fiind aceea de a se dovedi faptul ca în evidenta contabilă este clădire de locuit. "
Simpla mențiune făcută în contractul de închiriere întocmit ulterior emiterii Dispoziției nr.31/1999, că ar fi o locuință de intervenție, s-a realizat numai în scopul blocării cererilor de cumpărare a locuinței.
Referitor la susținerea instanței de apel care a calificat locuința ca fiind de intervenție motivat de faptul că aceasta este situată in clădirea stației CFR Ploiești Nord, se precizează că această locuință se află pe scara A - aripa dinspre Blejoi si ocuparea ei de către reclamanta pensionara nu a împiedicat fluxul tehnologic al CFR nici atunci când gara funcționa.
Decretul - Lege nr.61/1990 si Legea 85/1992, privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație instituie o norma imperativa prin care legiuitorul a obligat unitățile deținătoare (proprietare) de locuințe construite din fondurile statului sa le vândă către chiriaș legiuitorul nelăsând unităților sau companiilor dreptul de a decide cu privire la gestionarea, administrarea, utilizarea si valorificarea fondului de locuințe.
Instanțele inferioare au ignorat prevederile legale aplicabile în speță (art.1 atât din Decretul-lege nr 161/1009 cât si din Legea 85/1992) care instituie obligativitatea vânzării de locuințe care fac obiectul actelor normative mai sus arătate,la cererea chiriașilor.
A dovedit reclamanta cu actele depuse la dosar si cu expertiza extrajudiciara ca unitatea parata a vândut locuințe cu același regim juridic, situate în imobilele edificate la aceeași distanta de axul căii ferate, în incinta stațiilor CFR Ploiești Nord, Ploiești Triaj, Ploiesti Est, București Triaj, București Obor, Prahova, M. Prahova,etc.,în baza actelor normative mai sus arătate, preferențial, către acei chiriași care au îndeplinit condițiile mercantile impuse de reprezentanții paratei, discreționându-se astfel normele prevăzute de legislația in vigoare cât și cele prevăzute de Dispoziția nr.66/2003, respingându-se abuziv sau refuzându-se injust soluționarea cererilor chiriașilor care aveau si au nevoie de o reala protecție sociala, intre care se afla si reclamanta.
In baza H.G. nr.581/1998, privind înființarea CNCFR SA, prin reorganizarea Societății Naționale a Cailor Ferate Romane, Directorul General al CNCF "CFR"- SA, emite Dispoziția nr.31/1999, abrogata prin Dispoziția nr.66/2003, având ca scop valorificarea unitara la nivelul tuturor Regionalelor CF din cadrul companiei, a fondului de locuințe CFR, tocmai pentru a se putea vinde către chiriași toate locuințele care -ar fi deteriorat complet sau ar fi fost demolate daca aceștia nu ar fi locuit in ele, nu ar fi investit pentru a le face locuibile.
Dispoziția mai sus menționata stabilește ca pot cumpăra locuințe CFR de serviciu acele persoane car dețin cu familia o locuința, în condițiile Decretului-Lege nr. 61/1990 si a Legii 85/1992.
In cazul reclamantei, se susține incorect ca CNCFR "CFR" SA este doar o companie naționala cu capital integral de stat, un administrator al bunurilor ce se afla în proprietatea statului, aceasta fiind conform art. 1 din H.G nr. 581/1998, o societate comerciala pe acțiuni.
De asemenea în art.52 alin.1 pct.b din OUG 12/1998, privind transportul pe căile ferate romane reorganizarea SNCFR, se prevede ca societățile naționale si societățile comerciale rezultate din reorganizare dețin, in concesiune sau proprietate, după caz, bunuri mobile si imobile care le revin prin împărțirea patrimoniului SNCFR, astfel, prin apariția O.U.G. nr.12/1998, a Legii nr.89/1999 si a H.G. nr.581/1998, proprietatea privata a statului administrata de CFR, a trecut gratuit in proprietatea privata a paratei CNCF "CFR" SA BUCRESTI, iar locuințele de serviciu nu mai fac parte din fondul locativ de stat.
Având in vedere promulgarea Decretului-Lege nr.61/1990 si a Legii nr.85/1992, acte normative care prevăd imperativ opțiunea puterii legiuitoare de a lua masuri de protecție sociala, pe baza cărora s-a emis dispoziția nr.66/2003 a Directorului General al CNCF "CFR "SA, tot pentru o protecție reala a chiriașilor care au venituri mici si nu pot sa acceadă în alt mod la o locuința, parata era obligata sa soluționeze pozitiv cererile reclamantei fără ca aceasta sa recurgă la concursul forței coercitive a legii.
Parata nu are dreptul sa decidă în ce condiții vinde sau "va vinde" locuințele de serviciu. Instanța de fond si tribunalul au achiesat ilegal în opinia recurentei, la apărările paratei pe care le-au reținut în totalitate și le-au preluat in motivarea soluției adoptata, ignorând toate normele aplicabile in speța si deciziile Curții Constituționale, respectiv decizia nr.378/2005, privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.7 alin.1 din Legea nr.85/1992, privind vânzarea de locuințe |si spatii cu alta destinație, construite din fondurile statului si din fondurile unităților economice sau bugetare de stat.
Procedând in aceasta maniera, în opinia recurentei, ambele instanțe au validat abuzurile pe care si le permit reprezentanții unității parate care sunt plătiți din fonduri publice dar au acționat permanent în disprețul legilor, discreționând prevederile legale aplicabile, deoarece au vândut locuințele de serviciu si de intervenție in baza Decretului - Lege nr.61/1990 si a Legii 85/1992, însă nu le-au vândut chiriașilor pentru care trebuie sa se asigure o protecție sociala reala,ci le-au vândut preferențialelor care le-au satisfăcut foamea criminala de înavuțire.
Deși instanțele anterioare au reținut corect situația de fapt, în sensul că imobilul în litigiu este ocupat de recurenta-reclamantă în calitate de chiriaș încă din anul 1988, contractul încheiat la acea dată fiind prelungit și având valabilitate până-n prezent, că recurenta a făcut numeroase demersuri pentru a cumpăra garsoniera in litigiu, acestea au apreciat în mod greșit că refuzul intimatei de a proceda la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare nu este abuziv.
Dispozițiile legale prevăd că imobilele cu destinația de locuință de serviciu la momentul promulgării Lg.nr.85/1992 se vând persoanelor îndreptățite, deci pot fi înstrăinate în baza cererii exprese a chiriașilor, legiuitorul instituind în sarcina pârâtei-intimate o obligația, nicidecum posibilitatea le a înstrăina locuințele către chiriași.
S-a dovedit cu înscrisurile depuse de parata în cauză constituite "pro-causa" rezulta că imobilul litigiu a fost propus a fi transformat in locuința de intervenție ulterior anului 2009, după formularea cererii de vânzare cumpărare depusă de reclamanta M. V. în baza Dispoziției nr. 66/2003, a Directorului General al CNCF "CFR "SA, care nu a fost soluționată,aceasta fiind nevoită să promoveze prezenta cerere în instanță.
De altfel, intimata însăși recunoaște implicit în fața instanței că nu a perfectat vânzarea pentru că imobilul ar fi fost trecut pe listele locuințelor de intervenție, neanalizate si neaprobate de Consiliul de Administrație al Companiei, susținând incorect și că dispozițiile legale interzic înstrăinarea imobilelor în condițiile în care Gara de Nord din Ploiești este nefuncțională din anul 2009.
Nici instanța de fond și nici instanța de apel nu au avut în vedere că această procedură specială instituită de Legea nr.85/1992 a fost aplicată de intimată prin emiterea dispoziției nr.66/2003 prin care s-a dispus vânzarea și, că aceasta nu a fost atacată în justiție, împrejurări care dovedesc indubitabil că nu exista niciun impediment pentru înstrăinarea imobilului către recurentă.
Pe de altă parte, în opinia recurentei, instanțele anterioare nu au avut în vedere faptul că cea mai mare parte din apartamentele ce compun imobilele situate pe peronul Gării de Nord din Ploiești, situate pe ., nr.25 (fostul nr. poștal General I. D. nr.25 A), pe ., etc. au fost înstrăinate, rămânând în posesia chiriașilor doar trei apartamente si doua garsoniere, printre care și cea a reclamantei-recurente, aspecte pe care recurenta le-a adus la cunoștința instanței. Aceeași situație rezultă și adresele emise de intimata pentru a se eschiva de la vânzarea dispusa de instanța in cazul chiriașei S. C., la care s-a făcut referire mai sus, iar în apel s-au depus copii de pe contractele de vânzare-cumpărare încheiate de foștii chiriași ai apartamentelor situate în imobilele învecinate cu garsoniera în discuție, aflate tot in incinta stației CFR Ploiești Nord, pentru care unitatea intimată a dispus vânzarea locuințelor respective, neexistând impedimentele invocate în cazul reclamantei.
In acest context, în mod greșit instanțele au apreciat că refuzul pârâtei intimate de a înstrăina recurentei imobilul în litigiu nu este abuziv și au respins acțiunea.
Recurenta reclamantă pârâtă consideră că din probele administrate rezultă că nu există niciun impediment în perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, astfel că acțiunea se impune a fi admisă, cu atât mai mult cu cât intimata nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiza extrajudiciara depus în apel, rezultând că nu se perfectează acte de vânzare-cumpărare doar asupra locuințelor situate in imobilul in care se afla garsoniera in litigiu până la soluționarea propunerilor Sucursalei București de transformare a locuințelor de serviciu în locuințe de intervenție si invers.
Lipsa unui răspuns oficial la cererile reclamantei poate fi catalogat abuziv în condițiile în care pentru imobilele învecinate s-a răspuns pozitiv chiriașilor care au cumpărat locuințele de intervenție, iar pentru locuința de serviciu în litigiu cererile nu au fost soluționate pe cale administrativa, recurentei neputându-i-se impune "să aștepte până când se vor soluționa alte cereri".
În final, recurenta reclamantă pârâtă a solicitat în conformitate cu dispozițiile art. 312 pct.3 Cod pr.civilă vechi raportat la disp. art. 304 pct.9 Cod pr.civilă vechi admiterea recursului, modificarea în tot a ambelor hotărâri, pe fond să se admită acțiunea astfel cum a fost formulată/precizata, în sensul de a obliga pârâta să încheie cu reclamanta contract de rânzare-cumpărare asupra garsonierei în litigiu, situata în Ploiești, ., nr. B5,BI.C.F.R.,Scara A,etaj 2,..
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 299 - 316 C.pr.civ.vechi.
Recurs legal timbrat.
Intimatul pârât s formulat întâmpinare, prin care a solicitat în esență respingerea recursului ca nefondat.
La dosar s-au depus de către recurentă, fără a fi certificate pentru conformitate, memoriul suprafețelor construite din stația Ploiești Nord și devizul estimativ din 15.03.1950.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Curtea reține următoarele:
Astfel, prin primul motiv de recurs recurenta critică decizia atacată susținând că în mod eronat instanța de apel ar fi respins motivul de apel prin care se invoca omisiunea primei instanțe de a se pronunța asupra excepției de necompetență teritorială invocată de reclamantă, motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 3 C.Pr.Civ.
Acest motiv de recurs este vădit nefondat.
În acest sens Curtea constată că, contrar susținerilor nefondate ale recurentei, în mod legal a respins tribunalul motivul de apel prin care se invoca omisiunea primei instanțe de a se pronunța asupra excepției de necompetență teritorială invocată de reclamantă în condițiile în care, Judecătoria sectorului 1 ca instanță investită în urma declinării competenței soluționării acțiunii introductive de instanță de față de către Judecătoria Ploiești a respins prin încheierea de ședință din 27.09.2012; instanța de apel a apreciat că Judecătoria sectorului 1 în mod corect a respins excepția de necompetență teritorială dată fiind natura juridică a acțiunii de cerere personală imobiliară, și împrejurarea că sediul pârâtei se află pe raza teritorială a sectorului 1, în raport de dispozițiile art.5 C.Pr.Civ; mai mult, instanța de apel, în raport de calificarea dată acțiunii a reținut în mod corect împrejurarea că în cauză, pentru determinarea instanței competente nu erau aplicabile prevederile art.10 alin.1 pct.2 C.Pr.Civ care stabilesc competența de soluționare a acțiunilor ce izvorăsc din raporturile de locațiune sau cele privind acțiunile în justificare sau prestație tabulară, nici cele ale art.12 C.Pr.Civ ce conferă reclamantului posibilitatea alegerii între mai multe instanțe deopotrivă competente atunci când este vorba despre cereri pentru care se prevede competența alternativă, cea ce nu este cazul în speță, unde este vorba de o cerere personală, și nici prevederile art.13 C.Pr.Civ nefiind vorba de o cerere reală imobiliară care să atragă aplicabilitatea acestui din urmă text.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs recurenta critică decizia atacată susținând că instanțele de fond au pronunțat hotărârile atacate cu încălcarea prevederilor Legii 85/1992 și cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, deoarece nu au reținut incidența prevederilor art.1 din Legea nr.85/1992 și au interpretat discreționar prevederile art.7 din Legea nr.85/1992, susțineri ce vor fi calificate ca fiind motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.7 și 9 C.Pr.Civ
Și acest motiv de recurs este vădit nefondat.
În acest sens, Curtea reamintește recurentei că motivul de casare prevăzut de art.304 pct.4 C.Pr.Civ este incident doar atunci când prin hotărârea recurată, instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, intrând în cele ale autorității legislative sau executive, ceea ce nu este cazul în speță, unde instanțele de fond, corespunzător prerogativelor lor constituționale au interpretat și aplicat legea la situația de fapt în privința unei părți, într-un litigiu de speță, chiar dacă într-un mod contrar celui pretins de către recurentă, iar în condițiile în care criticile recurentei se referă la pretinsa încălcare și aplicare a legii de către instanțe, acest motiv de recurs va fi analizat și potrivit art.304 pct.9 C.Pr.Civ
Curtea constată că prevederile de principiu, clare și nesusceptibile de interpretări ale art.1 alin.1 din Legea nr.85/1992 prevăd dreptul titularilor contractelor de închiriere, de a cumpăra cu plata integrala sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-lege nr.61/1990, locuințele construite din fondurile statului, și obligația unităților deținătoare de a înstrăina în condițiile prevăzute de lege aceste locuințe, însă, după cum au reținut corect instanțele de fond, dispozițiile la fel de clare ale art.7 alin.1 din Legea nr.85/1992 exceptează de la cumpărare locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat care au regimul juridic al locuințelor de intervenție, cum este cazul în speță. Mai mult, prevederile art.7 alin.7 din aceeași lege definesc în mod clar locuințele de intervenție, ca fiind cele destinate cazării personalului unităților economice sau bugetare care, prin contractul de muncă, îndeplinește activități sau funcții ce necesită prezența, permanentă sau în caz de urgență, în cadrul unităților, și reiterează dispoziția de exceptare de la vânzare a acestei categorii de locuințe.
Reținând incidența prevederilor clare ale art.7 alin.1 și 7 din Legea nr.85/1992 prin care legiuitorul exceptează în mod expres și imperativ de la vânzare locuințele construite din fondul unităților de stat sau din fondurile unităților economice sau bugetare de stat care au regimul juridic al locuințelor de intervenție, contrar susținerilor nefondate și tendențioase ale recurentei, tribunalul nu a negat beneficiul facultății de a cumpăra și, obligația de a vinde la cerere, a persoanelor juridice deținătoare ale unor astfel de locuințe, în condițiile în care legea nu prevede vreun asemenea drept pentru chiriașii ce ocupă locuințe de intervenție și nici vreo facultate sau obligație de a le vinde pentru persoanele juridice ce dețin asemenea locuințe; Curtea apreciază că recurenta, invocând rațiuni de justiție socială și împrejurarea că alte persoane ar fi dobândit locuințe construite din fondurile intimatei sau aflate în administrarea acesteia care ar avea regimul locuinței de intervenție solicită ca instanțele judecătorești, să extindă în litigiul de față prevederile art.1 alin.1 din Legea nr.85/1992 și să înlăture de la aplicare norma juridică imperativă prevăzută de dispozițiile imperative ale art.7 alin.1 și 7 din Legea nr.85/1992, respectiv să adauge la lege, ceea ce nu poate fi primit.
Mai mult, potrivit considerentelor deciziei tribunalului astfel cum acestea au fost expuse mai sus pe larg în cele ce preced, tribunalul nu a reținut că eventuala vânzare-cumpărare dintre unitatea deținătoare și chiriașul locuinței de intervenție ar fi supusă principiului libertății contractuale, ci dimpotrivă, a reținut că recurenta nu are vreo îndrituire legală de a solicita cumpărarea locuinței de intervenție exceptate de legiuitor în mod imperativ de la vânzare.
Nici argumentul recurentei referitor la faptul că prevederile generale ale art.1 alin.1 din Legea nr.85/1992 instituie dreptul titularilor contractelor de închiriere, de a cumpăra cu plata integrala sau în rate a prețului locuințele construite din fondurile statului, și obligația unităților deținătoare de a înstrăina în condițiile prevăzute de lege aceste locuințe, iar nu o posibilitate pentru deținătorii acestor locuințe nu este de natură a conduce instanța de control judiciar la altă concluzie câtă vreme în mod evident, aceste prevederi generale sunt înlăturate de la aplicare în cauză de prevederile de excepție ale art.7 alin.1 și 7 din Legea nr.85/1992 potrivit principiului de intrerpretare și aplicare a normei juridice specialia generalibus derogant. În mod similar, pentru aceleași considerente expuse mai sus, instanțele de fond, având în vedere exceptarea de la vânzare a locuinței de intervenție deținute de recurentă, nu au avut în vedere nici argumentul prin impunerea vânzării s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al paratei.
Nefondate vădit sunt și susținerile recurentei potrivit cărora dat fiind faptul că la data dobândirii de către intimată acesta ar fi fost afectat de obligația legală de vânzare a locuinței, aceasta ar subzista sau că la momentul când a formulat cererea de cumpărare (la nivelul anului 2003) ar fi fost în vreun fel îndrituită legal a cumpăra locuința închiriată, câtă vreme, după cum au reținut instanțele în raport de materialul probator administrat în cauză, de la data închirierii, respectiv din anul 1988, locuința a fost dobândită de recurentă în regim de intervenție și a continuat să fie deținută în acest regim juridic până în prezent, iar norma juridică aplicabilă nu a prevăzut niciodată și nu prevede nici în prezent vreo obligație de vânzare în sarcina intimatei.
Nici invocarea de către recurentă a faptului că intimata s-a reorganizat potrivit Legii nr.15/1990 ca societate pe acțiuni și a prevederilor art.20 alin.2 din Legea nr.15/1990 nu poate conduce Curtea la concluzia potrivit căreia locuința în litigiu ar face obiectul obligației de vânzare câtă vreme, instanțele de fond nu au avut în vedere pentru a respinge acțiunea argumentul că legiuitorul ar fi înțeles să excludă societățile comerciale din sfera subiectelor cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii 85/1992 ci faptul că locuința în discuție are în mod cert regimul juridic al locuinței de serviciu.
Prin cel de-al treilea motiv de recurs recurenta critică decizia atacată susținând că din materialul probator aflat la dosarul cauzei, ar rezulta fără echivoc ca hotărârile recurate au fost date încălcarea legii, invocând critici de nelegalitate alăturate unora de netemeinicie, invocând dispozițiile art.304 pct.9 C.Pr.Civ.
Acest motiv de recurs este vădit nefondat.
Curtea reamintește recurentei că recursul este o cale de atac extraordinară, care poate fi exercitată numai pentru motivele limitativ stabilite prin art. 304 C.pr.civ, controlul judiciar ce poate fi realizat în cadrul acestei căi de atac privind exclusiv aspecte care interesează legalitatea hotărârii astfel atacate, corespunzător rigorilor stabilite prin partea introductivă a art. 304 din C.pr.civ.
Reiese din considerentele deciziei recurate– astfel cum acestea sunt redate în precedent – că instanța de apel a analizat probatoriul administrat spre a aprecia cu privire la legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe, iar această apreciere a fost realizată în limitele devoluțiunii permise de motivele de apel pe care recurenta apelantă le-a susținut.
Se cuvine a se sublinia faptul că, prin sentința supusă controlului judiciar în fața instanței de apel, s-a reținut ca situație de fapt, în raport de probatoriul administrat, că, apelanta a ocupat începând cu anul 1988 apartamentul nr.4 din Ploiești . nr.25 .., că atât în cuprinsul primului contract de închiriere intervenit între părți, nr.720/2000 și în procesul verbal de predare anexă la contract cât și în cel ulterior, nr.551/13.07.2011 se menționa regimul juridic al locuinței ca fiind locuință de intervenție; s-a mai reținut în raport de probele administrate (contracte de închiriere și actele anexe acestora, cerere de cumpărare, raport de expertiză tehnică extrajudiciară, adresa emisă de Direcția Patrimoniu din cadrul CRF nr.739/2006, liste de inventariere a locuințelor de intervenție și alte înscrisuri) că locuința menționată nu a fost niciodată cuprinsă între cele având regimul juridic de locuințe de serviciu, că există numeroase înscrisuri care dovedesc regimul juridic al locuinței, că includerea acestei locuințe în categoria locuințelor de intervenție nu s-a schimbat nici anterior și nici ulterior depunerii de către apelanta reclamantă a cererii de cumpărare, că propunerile regionalelor CFR cu privire la schimbarea încadrării unor locuințe de intervenție în locuințe de serviciu nu au fost aprobată, și că locuința în cauză se află în incinta gării CFR Ploiești Nord.
Or, analiza instanței de apel a fost realizată – corespunzător acestor limite în care a avut loc judecata în fața primei instanțe, pentru că apelul este o cale de atac devolutivă care presupune un control judiciar de legalitate și temeinicie asupra hotărârii instanței ierarhic inferioare, iar nu nouă judecată a cererii de chemare în judecată.
Curtea notează că în recurs nu este posibilă reanalizarea probelor administrate în etapele procesuale anterioare, astfel că susținerile recurentei referitoare la relevanța/eficiența ce ar fi trebuit acordată unora dintre înscrisurile (probe) administrate în fața instanțelor de fond și apel apare ca fiind incompatibilă cu analiza ce se poate realiza în această cale de atac extraordinară. În acest sens, sunt critici de netemeinicie ce nu pot fi primite în faza recursului solicitările recurentei de reanalizare a actelor doveditoare a calității sale de salariat a stației CFR Ploiești Nord-carnet de muncă, a actelor depuse în recurs în raport de care locuința închiriată nu ar servi intimatei, a actelor de înregistrare în contabilitatea intimatei a acesteia, a înscrisurilor depuse de pârâtă și care ar dovedi că locuința ar fi de serviciu și ar fi fost trecută pe lista celor propuse a fi schimbate in locuințe de intervenție, liste neînregistrate cu număr si data la Consiliul de Administrație, și că aceasta este situată in clădirea stației CFR Ploiești Nord, aflându-se pe scara A - aripa dinspre Blejoi si ocuparea ei de către recurentă nu a împiedicat fluxul tehnologic al CFR nici atunci când gara funcționa.
În ceea ce privește susținerea recurentei potrivit căreia instanțele de fond ar fi respins nejustificat cererea reclamantei de administrare a probei cu expertiză tehnică și cea de obligare a paratei, conform art.172 C.Pr.Civ, de a depune fișa mijlocului fix, teza probatorie fiind aceea de a se dovedi faptul ca în evidenta contabilă este clădire de locuit, și aceasta este vădit nefondată deoarece în raport de prevederile art.167 C.Pr.Civ instanța are obligația procesuală de a încuviința doar probele utile cauzei, pertinente și concludente, or probele menționate nu îndeplinesc această cerință câtă vreme regimul juridic al unei locuințe nu poate fi dovedit nici prin fișa mijlocului fix și nicidecum prin administrarea probei cu expertiză, probă care se încuviințează, potrivit art.201 C.Pr.Civ doar pentru lămurirea unor împrejurări de fapt.
Nici invocarea de către recurentă a dispoziției nr.31/1999 a Directorul General al CNCF "CFR"- SA, a dispoziției nr.66/2003 nu este de natură a schimba situația juridică a locuinței închiriate deoarece prin acestea se reglementa posibilitatea vânzării locuințelor de serviciu, ceea ce nu este cazul în speță, iar la capitolul IV al primei dispoziții se menționa că în categoria locuintelor de interventie se incadrează toate locuintele CFR care se afla in perimetrul unitatilor CFR sau in zona de siguranta si de protectie a infrastructurii feroviare, locuința în litigiu făcând parte din această categorie chiar potrivit raportului de expertiză tehnică extrajudiciară depus de recurentă.
Lipsită de relevanță în caută este și demersul recurentei care invocă prevederile OUG 12/1998, Legii nr.89/1999 si ale H.G. nr.581/1998, dat fiind regimul juridic corect stabilit de către instanțele de fond în raport de probatoriul mai sus administrat.
Pentru aceste considerente, Curtea în temeiul art. 312 alin. 1 și 3 Cod procedură civilă, va respinge, ca nefondat, recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta reclamantă pârâtă M. V. împotriva deciziei civile nr.930 A/04.07.2014, pronunțată de Tribunalul București Secția a III a Civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă reclamantă C. Națională de Căi Ferate” CFR” SA -Regionala CFR București.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 02.02.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
B. A. S. C. M. S. I. P.
GREFIER
F. V.
Red. BAS
Tehnored. GC 2 ex
Jud. apel: L. C.
T. S.
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 7/2015. Curtea de Apel... | Cereri. Decizia nr. 236/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
