Legea 10/2001. Decizia nr. 4/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 13-01-2015 în dosarul nr. 62707/3/2011
Dosar nr._
(1442/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr. 4 A
Ședința publică de la 13.01.2015
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - GEORGETA STEGARU
JUDECĂTOR - M. H.
GREFIER - S. R.
Pe rol fiind soluționarea cererilor de apel formulate de recurenții – reclamanți V. D., V. A. și de recurentul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.53 din data de 16.01.2013, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și ..
Obiectul pricinii – Legea nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat D. M., în substituirea avocatului titular B. T. – I., în calitate de reprezentant al apelantului – reclamant V. D., în baza delegației de substituire și a împuternicirii avocațiale nr._/2014, emise de Baroul București (fila 22), avocat E. M., în calitate de reprezentant al apelantei – reclamante V. A., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2014, emise de Baroul București (fila 15) și consilier juridic M. I. în calitate de reprezentant al intimatului – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, în baza delegației depuse la fila 23, lipsind reprezentantul recurentului – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și a intimatei – pârâte ..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, susțin că nu mai au alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Apelantul – reclamant V. D., prin apărător, având cuvântul, solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat și motivat, față de următoarele argumente:
În dosarul de fond, la fila 26, există o decizie a Curții de Apel București prin care se motivează că la data încheierii contractului de vânzare – cumpărare între S. R. și reclamanți, părțile contractante au fost de bună credință, ignorând posibila evicțiune a fostului proprietar, considerând că imobilul a trecut în proprietatea statului.
Or, critica invocată se îndreptată către instanța de fond, care în mod netemeinic și nelegal nu a avut în vedere decizia prin care cumpărătorii au reușit să aducă bunul în patrimoniul lor cu bună credință.
În opinia sa, reclamanții au fost de bună – credință la momentul încheierii contractului de vânzare – cumpărare, și prin urmare erau îndreptățiți la plata despăgubirilor de către S. R. conform expertizei efectuate în cauză, și nu la actualizarea sumei pe care aceștia au plătit-o la momentul achiziționării imobilului. S. R. a confiscat bunul de la autorul reclamanților, iar aceștia au primit despăgubirile respective de la acel moment. Față de această situație, apreciază că se impune ca reclamanții să fie despăgubiți la valoarea de piață a bunului imobil.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Apelanta – reclamantă V. A., prin apărător, având cuvântul, solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat și motivat, obligarea pârâților la plata prețului de piață al imobilului.
În opinia sa, instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art.501 și art.50 alin.21 din Legea nr.10/2001, din care rezultă că foștii chiriași – cumpărători ai imobilului, au dreptul la prețul de piață al bunului dacă au pierdut imobilului urmare a constatării nulității contractului de vânzare – cumpărare sau ca urmare a unei acțiuni în revendicare.
În speță, reclamanții au dreptul la prețul de piață al imobilului stabilit prin raportul de expertiză efectuat în cauză.
Subliniază și faptul că reclamanții au fost de bună – credință la momentul încheierii contractului de vânzare – cumpărare, făcând o ofertă de cumpărare a bunului. Mandatarul statului, . să respingă la acel moment cererea formulată de reclamanți în condițiile în care existau formulate notificări în temeiul Legii nr.10/2001.
Își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Intimatul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, prin consilier juridic, solicită respingerea apelului, ca nefundat, și menținerea ca legală și temeinică a soluției pronunțate de Tribunalul București, având în vedere că această instanță a aplicat în mod corect prevederile art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001.
Solicită respingerea apelului declarat de pârâtul S. R., ca nefondat, reținându-se aceeași motivare.
Apelantul – reclamant V. D., prin apărător, având cuvântul, solicită respingerea apelului declarat de pârâtul S. R., ca neîntemeiat.
Apelanta – reclamantă V. A., prin apărător, având cuvântul, solicită respingerea apelului declarat de pârâtul S. R., ca neîntemeiat.
CURTEA
Asupra apelurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a V-a Civilăsub nr._ /23.09.2011, reclamanții V. D. și V. A. au chemat în judecată pe pârâții M. București prin Primar General, S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice și S.C. A. B. S.A., solicitând obligarea pârâților la plata prețului de piață al imobilului situat în București, .. 5, sector 4, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că, prin contractul de vânzare - cumpărare cu plata în rate nr. 1885/17.06.1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu Primăria Municipiului București prin S.C. A. B. S.A.,au dobândit imobilul situat în București, .. 5, sector 4, în care au locuit anterior în calitate de chiriași.
Fostul proprietar al imobilului, I. I., a revendicat în instanță imobilul, acțiunea fiind continuată de moștenitoarele acestuia, M. A. L. și I. (S.) I. M..
După mai multe cicluri procesuale, prin sentința civilă nr. 786/03.10.2003 a Tribunalului București – Secția a V-a Civilă a fost admisă acțiunea și au fost obligați pârâții V. D. și V. A. să lase în deplină proprietate și posesie reclamantelor M. A. L. și I. (S.) I. M. imobilul, soluție menținută în căile de atac.
În conformitate cu prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001 „proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995 cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.”, și cu punctul 50.3 din normele metodologice de aplicare, reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea prețului de piață al imobilului.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Pârâții M. București prin Primar General, S.C. A. B. S.A. și S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice nu au formulat întâmpinare.
În ședința publică de la 26.09.2012, tribunalul a invocat din oficiu excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților M. București prin Primar General și S.C. A. B. S.A., excepție pe care a admis-o față de dispozițiile art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001.
Față de soluția dată excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților M. București prin Primar General și S.C. A. B. S.A. în ședința publică de la 26.09.2012, tribunalul a respins cererea formulată în contradictoriu cu acești pârâți ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
Prin sentința civilă nr.53/16.01.2013, a fost respinsă cererea formulată în contradictoriu cu pârâții M. BUCUREȘTI prin PRIMAR GENERAL și S.C. A. B. S.A., ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a fost admis în parte cererea formulată de reclamanții V. D. și V. A., în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE; a fost obligat pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a prețului de 14.127.775 lei (ROL), achitat pentru imobilul situat în București, .. 5, parter, apartament 1, sector 4, conform contractului de vânzare – cumpărare cu plata în rate nr. 1885/17.06.1997, actualizat cu rata inflației pe perioada cuprinsă între data plății la zi, a respins cererea reclamanților privind obligarea pârâtului la plata prețului de piață al imobilului situat în București, .. 5, parter, apartament 1, sector 4, ca neîntemeiată și a respins și a respins cererea privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.
Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut în esență că:
Prin contractul de vânzare - cumpărare cu plata în rate nr. 1885/17.06.1997, încheiat în temeiul Legii nr.112/1995 cu Primăria Municipiului București, reprezentată prin mandatar S.C. A. B. S.A., reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 1 situat în București, .. 5, parter, sector 4, în schimbul plății sumei de 14.127.775 lei (ROL) cu titlu de preț.
Prin sentința civilă nr. 786/03.10.2003, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, schimbată în parte prin decizia civilă nr. 1451/12.11.2007 a Tribunalului București – Secția a V-a Civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1372/29.09.2008 a Curții de Apel București – Secția a IV-a Civilă, a fost admisă cererea formulată de fostul proprietar, I. I., și continuată de moștenitorii acestuia, M. A. L. și I. (S.) I. M., și au fost obligați pârâții V. D. și V. A. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, .. 5, sector 4, reținându-se că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1885/17.06.1997 au fost încălcate dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 și ale art. 6 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi (decizia nr. 81R/09.02.2006 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IX-a Civilă în dosarul nr._/2/2005, irevocabilă).
A reținut, totodată, tribunalul că, deși contractul de vânzare-cumpărare ce a constituit titlul reclamanților nu a fost desființat pe calea unei acțiuni în constatarea nulității, prin decizia civilă nr. 81R/09.02.2006 a Curții de Apel București – Secția a IX-a Civilă și pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală s-a constatat că acest contract a fost încheiat cu neobservarea dispozițiilor art. 9 din Lega nr. 112/1995.
Potrivit dispozițiilor art. 501 coroborat cu art. 50 alin. 21 din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.
Din examinarea textului legal evocat, tribunalul a observat că ipoteza acestuia vizează exclusiv situația acelor contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, reținând totodată, o reglementare defectuoasă a normei menționate, apreciind că, în realitate s-a avut în vedere situația în care, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, foștii chiriași proprietari au fost obligați să lase imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie foștilor proprietari, titlul acestora din urmă fiind considerat preferabil în urma comparării titlurilor de proprietate ale părților.
Față de cele expuse, și reținând că în prezenta cauză s-a constatat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, cu putere de lucru judecat, că titlul reclamanților – contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, tribunalul a apreciat că ipoteza textului legal invocat de reclamanți și analizată în cele ce preced nu este îndeplinită.
În consecință, s-a constatat, contrar susținerii reclamanților, că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu încălcarea unei condiții esențiale prevăzută de Legea nr. 112/1995, astfel că aceștia nu sunt îndreptățiți la restituirea prețului de piață al imobilului, ci doar a prețului actualizat circumstanțiat ipotezei prevăzute de art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 și care se regăsește în cauză.
Potrivit art. 13 punctul 6 lit. a din Legea nr. 112/1995, la dispoziția Ministerului Finanțelor se constituie fondul extrabugetar pentru asigurarea punerii în aplicare a prevederilor prezentei legi, care se va alimenta din sumele obținute din vânzarea apartamentelor care nu s-au restituit în natură, reprezentând plăți integrale, avansuri, rate și dobânzi, după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor. De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 41 din Hotărârea de Guvern nr. 20/1996, unitățile specializate în evaluarea și vânzarea apartamentelor în temeiul legii 112/1995, vor reține din prețul vânzării un comision de 1% iar restul sumei va fi virat la Trezoreria Statului.
În consecință, prețul imobilului vândut către reclamanți a intrat în conturile Ministerului Finanțelor, unde s-a constituit un fond extrabugetar a cărui destinație a fost stabilită, prin art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, ca fiind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare - cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Față de dispozițiile art. 50 alin. 3 din Legea nr.10/2001, potrivit cărora obligația de restituire a prețului imobilului vândut în baza Legii nr.112/1995, cu respectarea dispozițiilor acestei legi, revine Ministerului Finanțelor Publice, s-a reținut că a fost instituită o răspundere specială pentru evicțiune, derogatorie de la dispozițiile art. 1337 din Codul civil de la 1864, astfel că potrivit principiului specialia generalibus derogant s-a reținut în cauză doar obligația Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului R., de a restitui prețul imobilului.
În privința cheltuielilor de judecată, s-a reținut că s-a solicitat ca pârâții să fie obligați la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de expert. Potrivit chitanței depuse reclamanții au achitat onorariul expertului tehnic judiciar în sumă de 1003 lei, însă s-a constatat că aceștia nu sunt îndreptățiți la plata prețului de piață al imobilului, stabilit prin expertiză, cererea lor fiind respinsă sub acest aspect.
În consecință, tribunalul a respins și cererea reclamanților privind cheltuielile de judecată constând în onorariul de expert ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe civile au declarat apel reclamanții și pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice.
Apelanta V. A. critică sentința apelată pentru următoarele motive:
Nelegalitatea și netemeinicia hotărârii apelate vizează modalitatea greșită în care prima instanță a interpretat dispozițiile art. 501 și ale art. 50 alin.21 din Legea nr.10/2001.
Astfel, art. 501 coroborat cu art. 50 alin.21 din Legea nr.10/2001 prevede că au dreptul Ia restituirea prețului de piață proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Chiar dacă art.501 din Legea nr.10/2001 nu explicitează ce trebuie să se înțeleagă prin desființarea contractelor, această desființare are în vedere atât situația în care contractul a fost anulat ori constatat ca fiind nul printr-o hotărâre judecătorească, dar și situația în care fața de cumpărător s-a admis acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, deoarece pierderea bunului de către cumpărător operează în fiecare dintre cete două situații.
Prin noțiunea de contract de vânzare-cumpărare desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă legiuitorul a avut în vedere actul translativ de proprietate lipsit de efecte juridice fie prin admiterea unei acțiuni în nulitate, fie prin admitere acțiunii în revendicare, între cele două ipoteze diferind doar limitele de despăgubire a cumpărătorului în raport de eludarea sau respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 Ia momentul încheierii contractului.
Pentru ca fostul chiriaș cumpărător al imobilului în baza Legii nr.112/1995, să poată beneficia de dispoziția legală care îi recunoaște dreptul de restituire a prețului de piață al imobilului, se impune ca acel contract de vânzare-cumpărare să nu fi fost anulat sau constatat ca fiind nul, pentru că doar astfel se poate aprecia că a fost încheiat cu respectarea Legii nr.112/1995.
Or, în speță, s-a reținut ca titlul apelantei – reclamante nu a fost desființat pe calea unei acțiuni în constatarea nulității, astfel că devin – în susținerea apelantei - incidente prevederile legale conform cărora contractul de vânzare-cumpărare se bucură de prezumția de legalitate, acesta fiind încheiat cu respectarea Legii nr.112/1995.
Se mai arată că prezumția de legalitate a contractului de vânzare cumpărare nr. 1885/17.06.1007 subzistă și ca o consecință a admiterii acțiunii în revendicare prin compararea titlurilor, formulată de către fostul proprietar I. I., dat fiind faptul că o asemenea ipoteză presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de proprietate.
În ceea ce privește buna credință, apelanta – reclamantă solicită să se observe că din analiza sentinței civile 786/3.10.2003 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, schimbată în parte prin decizia civilă nr.1451/12.11.2007 a Tribunalului București - Secția a V-a Civila, irevocabilă prin decizia civilă nr.1372/29.09.2008 a Curții de Apel București - Secția a IV-a Civilă, nu rezultă ca s-a statuat cu putere de lucru judecat faptul că reclamanții ar fi fost de rea credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare sau că ar fi determinat încheierea Iui prin eludarea prevederilor Legii nr.112/1995.
Instanța de fond a făcut referire la încheierea contractului de vânzare - cumpărare cu eludarea prevederilor Legii nr.112/1995, fără a argumenta în ce constat eludarea prevederilor legale. Singura mențiune cu privire la nerespectarea Legii nr.112/1995 se referă la faptul că prin decizia civilă nr.81R/09.02.2006 a Curții de Apel București - Secția a IX-a Civilă și pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală s-a constatat faptul că acel contract de vânzare cumpărare a fost încheiat cu neobservarea dispozițiilor art.9 din Legea nr.112/1995.
Art.9 din Legea nr.112/1995 reglementează situația imobilelor preluate cu titlu, chiriașii putându-le cumpăra după expirarea termenului de 6 luni de notificare, respectiv august 1996, și în măsura în care acestea nu sunt restituite foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, cu precizarea că, potrivit art.2 din Legea nr.112/1995 erau susceptibile de restituire în natură imobilele ocupate de foștii proprietari și cele libere.
Din contractul de vânzare - cumpărare cu nr.1885/17.06.1997 rezultă că imobilul din ..5, sector 4 a fost vândut reclamanților de către Primăria Municipiului București, instituție a Statului care cu rea credința a recurs la vânzarea imobilului, în condițiile încare cunoștea că pentru imobil a fost depusă cererea de restituire de către fostul proprietar.
Reaua credință a Statului, prin instituțiile sale, este conturată șiprin aceea că, odată demarată procedura de vânzare a imobilului, a creat aparența unui proprietar veritabil, care până la data de 17.06.1997 și-a exercitat aceste prerogative în mod public, sub nume de proprietar, dispunând de imobil prin închirierea acestuia către reclamanți.
Așadar, încheierea contractului cu neobservarea dispozițiilor art.9 din Legea nr.112/1995 nu îi poate fi imputată reclamantei, cu atât mai mult cu cât cererea de cumpărare a imobilului s-a făcut în contextul legislativ existent la data respectivă.
Acceptarea ofertei de cumpărare a contribuit la crearea, pentru reclamanți, a unei speranțe legitime în exercitarea dreptului de proprietate asupra imobilului dobândit, iar privarea, ca urmare a obligării de a lăsa imobilul în deplină proprietate și folosință fostului proprietar, nu poate fi compensată decât prin obținerea valorii de înlocuire, a imobilului la prețul decirculație a acestuia.
În atare condiții, apelanta reclamantă solicită să se constate că instanța de fond a dat o interpretare greșită dispozițiilor legale aplicabile în speță dedusă judecății, și să se dispună admiterea apelului, desființarea sentinței civile apelate, ca fiind netemeinică și nelegală, și, ca urmare a rejudecării, admiterea cererii de chemare în judecată cu obligarea pârâților la plata prețului de piață al imobilului situat în București, ..5, sector 4, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
Apelantul – reclamant V. D. critică sentința primei instanțe sub următoarele aspecte:
Imobilul aflat în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza Decretului de expropriere nr. 19/1977, autorul reclamantelor, I. I. încasând despăgubirii în suma de 18.034 lei la data de 25.08.1981.
Numitului I. I. i-a fost respinsă, prin Hotărârea nr. 585/20.06.1997, cererea restituirea în natura a imobilului, deoarece acesta primise despăgubiri de la S. român la momentul când a fost deposedat de acesta.
Arată apelantul reclamant că este peste putința de tăgada, trecând peste aspectele pe care instanțele le-au motivat prin Decizia nr. 81 R/09.02.2006 data de Curtea de Apel București în Dosarul nr._/4/2005, ne aflăm în fața unei duble recompense pentru un imobil confiscate de statul român anterior anului 1989, în sensul ca numitul I. I. a primit despăgubiri constând într-o suma de bani, iar moștenitoarele acestuia au primit în natura același imobil confiscat.
Este de reținut ca Tribunalul București a reținut că cei doi reclamanți nu sunt îndreptățiți la restituirea prețului de piață al imobilului, ci doar la prețul actualizat circumstanțiat ipotezei prevăzute de art. 50 alin.2 din Legea nr.10/2001, restituirea prețului de piață al imobilului operând doar atunci când contractele de vânzare cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, după cum se prevede în art. 501 ale cărui dispoziții se coroborează cu cele ale art. 50 alin.21 din Legea nr.10/2001. De asemenea, Tribunalul București arată prin considerentele sentinței civile apelate că deși, contractul de vânzare cumpărare cu plata în rate nr.1885/17.06.199 nu a fost desființat pe calea unei acțiuni în constatarea nulității, acesta a fost încheiat cu neobservarea dispozițiilor art.9 din Legea nr. 112/1995.
Având în vedere argumentația instanței de fond, apelantul – reclamant consideră ca sunt aspecte de ordin juridic care atrag nelegalitatea și netemeinicia hotărârii apelate și care vizează modalitatea greșită de interpretare a dispozițiilor art. 501 și ale art. 50 alin.21 din Legea nr.10/2001.
În acest sens, opinează ca dispozițiile art. 501 coroborat cu art. 50 alin.21 din Legea nr.10/2001 prevăd că au dreptul la restituirea prețului de piață proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Din interpretarea prevederilor mai sus menționate rezultă că respectarea prevederilor Legii nr.112/1995 exclude sancțiunea nulității, referirea legiuitorului la desființarea contractului prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă implicând pierderea imobilului de către chiriașul cumpărător ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare.
De aceea, consideră ca art. 501 din Legea nr.10/2001 nu explica ce trebuie să se înțeleagă prin desființarea contractelor, această desființare are în vedere atât situația în care contractul a fost anulat ori constatat ca fiind nul printr-o hotărâre judecătorească, dar și situația în care față de cumpărător, la acesta adăugându-se și dubla recompensa atât cea referitoare la despăgubiri constând în suma de bani primiți ca urmarea a despăgubirii, cât și la restituirea în natura a imobilului.
În altă ordine de idei, pentru ca fostul chiriaș, cumpărător al imobilului în baza Legii nr.112/1995, să poată beneficia de dispoziția legală care îi recunoaște dreptul de restituire a prețului de piață al imobilului, se impune ca acel contract de vânzare-cumpărare să nu fi fost anulat sau constatat ca fiind nul, pentru ca doar astfel se poate aprecia ca a fost încheiat cu respectarea Legii nr.112/1995.
Or, în speța de față, s-a reținut că titlul celor doi apelanți - reclamanți nu a fost desființat pe calea unei acțiuni în constatarea nulității, astfel că devin incidente prevederile legale conform cărora contractul de vânzare - cumpărare se bucură de prezumția de legalitate, acesta fiind încheiat, așadar, cu respectarea legii, fapt care îi determină pe apelanți sa aibă în vedere și prezumția de legalitate a contractului de vânzare cumpărare nr. 1885/17.06.1997, motiv pentru care și admiterea acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, formulată de către fostul proprietar I. I., fapt care nu mai pune în discuție nici buna credință și nici validitatea contractului de vânzare-cumpărare, toate aceste aspecte intrând în puterea lucrului judecat
Se arată că problema bunei-credințe, ce constituie argumentul cel mai uzitat în apărarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în privința bunurilor preluate în mod abuziv de către stat comporta, mai ales în sfera Legii nr. 10/2001, discuții mult mai nuanțate și detaliate, în comparație cu dreptul comun, întrucât este singura posibilitate oferita de aceasta lege în salvarea acestor acte juridice, fiind de absoluta, restrictiva și stricta aplicare.
Prin urmare, nu se poate susține ca o asemenea situație nu se încadrează în sfera celor supuse controlului judecătoresc în condițiile prevăzute de Legea nr.10/2001.
Având în vedere toate aceste considerente, apelantul – reclamant solicită admiterea apelului promovat și schimbarea sentinței apelate, în tot, în sensul admiterii acestuia.
Apelantul – pârât S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice consideră că hotărârea apelată este în parte netemeinica și nelegala, având în vedere următoarele considerente:
1) Invocă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru următoarele considerente:
Potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între Cărțile contractante, neputând nici profita și nici dauna unui terț.
Stabilirea calității procesuale pasive implica, în speța, clarificarea prealabila a naturii obligației sumei de bani reprezentând prețul actualizat, mai precis izvorul acestei obligații.
Sub acest aspect, se arată că, deși în practica instanțelor și chiar a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a conturat și opinia conform căreia obligația de plata ar fi întemeiata pe răspunderea vânzătorului pentru evicțiune (în acest sens invocă decizia civila nr. 4929 din 29 oct. 2001 a CSJ), în condițiile anularii contractului de vânzare-cumpărare și constatării relei-credințe a cumpărătorilor în momentul încheierii contractului nu este justa o astfel de interpretare a dispozițiilor art. 1337 și urmat. C. civ., întrucât obligația de restituire a prețului actualizat nu poate fi întemeiata decât pe principiile efectelor nulității actelor juridice, anume al retroactivității, astfel încât părțile raportului juridic trebuie sa ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat, principiu având la baza și regula îmbogățirii fără justa cauza, fapt ce conduce la concluzia ca restituirea trebuie să aibă în vedere prețul actualizat, văzând și dispozițiile art. 970 C.civ.).
Pe plan procesual, calitate procesuala pasiva nu poate avea, într-o astfel de acțiune, decât unitatea administrativ-teritoriala vânzătoare, în speța M. București, nicidecum Ministerul Finanțelor Publice, atât pentru faptul ca acesta nu a fost parte contractanta în raportul juridic dedus judecații, nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza actului constatat nul, cât și pentru argumentele pornite de la aceeași premisa juridica: ne aflam în fața unui raport juridic de drept privat având la baza un contract, iar statul nu poate interveni într-un astfel de raport; prevederile art. 50 alin. 3 din Legea nr.10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care sa se acorde calitate procesuala pasiva Ministerului Finanțelor Publice.
. Legii nr. 10/2001 legiuitorul a intervenit în acest sens, instituind prevederile cu caracter procesual, caracter ce rezulta clar din formularea textului și, în plus, referindu-se numai la efecte ale faptului juridic licit (îmbogățirea fără justa cauza), ci nu ale unui act juridic (contractul fiind, conform art. 969 C.civ., "legea părților", neputându-se interveni peste voința contractanților, indiferent ca este vorba de repunerea pârtilor în situația anterioara în urma constatării nulității contractului).
Prin modificarea alin. 3 din art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin OUG nr.184/2002) s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor care sunt solicitate de reclamanții din prezenta cauza, fără însă ca prin aceasta sa se creeze cum s-a arătat un raport obligațional direct între persoanele îndreptățite să primească restituirea prețului actualizat corespunzător contractului anulat prin sentința judecătoreasca și Ministerul Finanțelor Publice care numai administrează fondul cu aceasta destinație.
Pentru a retine opinia contrara, în sensul ca ex lege s-a stabilit calitatea procesuala pasiva a Ministerului Finanțelor Publice în astfel de acțiuni în justiție, ar însemna că prin lege s-ar realiza o novațiune de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C.civ.. Or, în acest caz novațiunea nu operează fără consimțământul expres al creditorului (art. 1132 C.civ) și, în plus, novațiunea nu se prezuma, voința de a o face trebuind sa rezulte evident din act (art. 1130 C.civ).
Prin urmare, consideră apelantul pârât că M. București, prin Primarul General, are calitate procesuala pasiva în cauza dedusa judecății, acesta având calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu pârâții-reclamanți.
2) Pe fondul cauzei, apreciază ca în mod greșit instanța de fond a admis cererea de chemare în judecata, având în vedere dispozițiile art. 1337 cod civil care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totala sau parțiala prin fapta unui terț.
Această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturata prin nici o dispoziție speciala contrara.
Se susține că nici dispozițiile art. 50 alin. 3 din Legea nr.10/2001, nu sunt de natura sa determine introducerea în prezenta cauza a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice și sa îi acorde acestuia calitate procesuala pasiva, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.
Deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anularii contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitiva și irevocabila, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.
Aceasta tulburare de drept este de natura sa angajeze răspunderea contractuala pentru evicțiune totala a vânzătorului, respectiv M. București, față de pretențiile privind restituirea prețului pentru imobilul în cauza.
Nicidecum, nu poate fi antrenata răspunderea Statului R., reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere ca în prezenta speța nu exista culpa instituției apelante – pârâte.
Prin urmare, solicită să se aibă în vedere și dispozițiile art. 1344 din Codul Civil.
apeluri scutite de taxa de timbru.
Nu au fost formulate întâmpinări la apelurile astfel susținute.
Nu au fost administrate probe noi în apel.
Analizând apelurile în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de prevederile art. 295 alin. 1 din C.pr.cv., Curtea reține următoarele:
Pentru că apelul promovat de pârâtul apelant Ministerul Finanțelor Publice conține critici care se circumscriu excepției procesuale a lipsei calității procesual pasive, acesta va fi analizat cu precădere, având în vedere prevederile art. 137 alin. 1 din C.pr.civ., care stabilesc regula analizării în acest mod a excepțiilor procesuale.
Susține apelantul pârât că hotărârea primei instanțe este nelegală și netemeinică prin prisma modului de interpretare și aplicare în speță a principiului relativității efectelor actelor juridice, și a reglementărilor de drept comun relative la răspunderea vânzătorului pentru evicțiune și/sau la efectele nulității actelor juridice.
Formulând această critică, apelantul ignoră faptul că prima instanță a dat eficiență prevederilor legii speciale – art. 50 și art. 50 ind. 1 din Legea 10/2001 -, care instituie o derogare de la principiul și normele menționate anterior – ce sunt specifice dreptului comun -, derogare ce conduce la înlăturarea aplicării acestor din urmă, potrivit cu principiul general de drept specialia generalibus derogant.
Prevederile art. 970 din C.civ. – evocate de apelantul pârât – nu au relevanță în speță, ele referindu-se la conținutul drepturilor și obligațiilor pe care părțile contractante le dobândesc prin contracte ce sunt valide și apte a produce față de părțile contractante efectele juridice specifice, iar nu la situațiile în care împrejurări externe împiedică producerea acestor efecte (cum este situația evicțiunii din partea unui terț, ca în speța de față).
În condițiile în care pretențiile deduse judecății de către reclamanți au vizat restituirea prețului de piață pentru imobilul pe care aceștia l-au dobândit în baza unui contract de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii 112/1995, care (contract) a devenit ineficace ca urmare a evingerii cumpărătorilor de un terț, iar art. 50 alin. 3 din Legea 10/2001 prevede că „Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2^1) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”, susținerea apelantului pârât în sensul că legitimarea procesual pasivă în speță ar aparține autorității administrativ teritoriale (care a avut calitatea de vânzător în respectivul contract) este formulată cu ignorarea acestei dispoziții explicite a legii, care se impune cu forța caracteristică (obligativitatea) în cauză.
Împrejurarea că prevederile art. 50 alin. 3 din Legea 10/2001 constituie norme de drept material nu este de natură a conduce la concluzia lipsei calității procesual pasive a Ministerului Finanțelor Publice, ci, dimpotrivă, ele determină o concluzie în sens contrar atâta vreme cât raportul juridic de drept substanțial pe care îl reglementează este unul în care această entitate publică are obligația de a proceda la restituirea prețului în situațiile prevăzute la art. 50 alin. 2 și 2 ind. 1 din același act normativ (corelativ dreptului cumpărătorilor de a beneficia de restituire). Or, această obligație derivată din normele de drept substanțial este aceea care îi conferă calitatea de persoană obligată în raportul juridic dedus judecății, deci de persoană care are calitate procesuală pasivă în litigiul prin care reclamanții au solicitat restituirea prețului imobilului de care au fost evinși.
Cât privește jurisprudența prin prisma căreia apelantul susține lipsa legitimării sale procesuale, Curtea constată că este vădit lipsită de relevanță în speță pentru că aceasta datează dintr-o perioadă anterioară intrării în vigoare a dispozițiilor art. 50 alin. 3 din Legea 10/2001, aceste din urmă dispoziții fiind edictate în anul 2009 – prin efectul adoptării Legii 1/2009.
Argumentele prin care apelantul pârât susține că, în măsura în care se primește interpretarea dată de prima instanță prevederilor art. 50 alin. 3 din Legea 10/2001, ar însemna că prin lege s-ar realiza o novațiune de debitor, sunt fundamentate tot pe dispozițiile de drept comun care reglementează această din urmă instituție juridică, astfel că sunt formulate tot cu neobservarea caracterului special la Legii 10/2001 și al efectului derogatoriu pe care aceasta îl are prin prisma principiului general de drept specialia generalibus derogant.
Acest din urmă principiu impune a se da eficiență prevederilor legale cu caracter special, care sunt lipsite de echivoc în ce privește debitorul obligației de restituire a prețului imobilelor ce intră în sfera lor de aplicare, fără a fi necesar ca instanța să procedeze la verificarea unor alte condiții stabilite prin reglementările proprii dreptului comun.
Curtea notează că sensul/semnificația acestui principiu general de drept este tocmai acela că dispozițiile legale ce au natură specială derogă de la legea generală (dreptul comun), astfel că afirmația apelantului – cu referire la prevederile art. 1337 C.civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiunea din partea unui terț - în sensul că „această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție contrară” este în mod vădit lipsită de fundament.
În consecință, nu există temei spre a se constata că, în speță, se justifică antrenarea răspunderii contractuale pentru evicțiune a vânzătorului M. București.
Având în vedere aceste considerente, Curtea constată caracterul nefondat al criticilor pe care apelantul pârât le-a aduce sentinței apelate.
În privința apelului formulat de reclamanți, Curtea constată că fiecare dintre aceștia a depus câte un memoriu conținând motive de apel, însă criticile pe care au înțeles să le aducă hotărârii atacate sunt comune, astfel că ele vor fi analizate împreună.
Susțin apelanții reclamanți că prima instanță a aplicat în mod greșit, în speță, prevederile art. 50 ind. 1 și ale art. 50 alin. 2 ind. 1 din Legea 10/2001, sens în care subliniază că menționatele norme trebuie interpretate în sensul că respectarea prevederilor Legii 112/1995 exclude sancțiunea nulității actului juridic, iar referirea legiuitorului la desființarea contractului prin hotărâre judecătorească implică pierderea imobilului de către chiriașul cumpărător ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare.
În ce privește noțiunea de desființare a contractelor de vânzare cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii 112/1995, utilizată de legiuitor în redactarea prevederilor art. 50 alin.2, alin. 2 ind. 1 și art. 50 ind. 1 din actul normativ menționat, Curtea notează că este necesar a fi avute în vedere prevederile art. 20 alin. 2 ind. 1 din aceeași lege - care definește indirect respectiva noțiune în sensul că „În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor” – pentru că se impune o interpretare unitară a categoriilor juridice care sunt utilizate în cadrul aceluiași act normativ.
Din această perspectivă largă pe care legea specială o conferă categoriei juridice de contract de vânzare cumpărare care a fost desființat (incluzând și convențiile ce au devenit ineficace ca urmare a admiterii unei acțiuni în revendicare promovate de terți), și ținând seama că legiuitorul a alăturat acestei condiții și pe aceea ca respectivul contract să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii 10/2001 spre a se recunoaște foștilor chiriași cumpărători beneficiul unei despăgubiri la nivelul prețului de piață al imobilului, în speță se impunea ca instanța să dea eficiență constatărilor făcute prin hotărârile (pronunțate în procesul de revendicare) ce au avut drept consecință desființarea contractului în baza căruia reclamanții au cumpărat imobilul pentru care au solicitat despăgubiri la nivelul prețului de piață.
Prezumția de legalitate de care se bucura respectivul contract nu poate subzista în condițiile în care s-a statuat prin hotărâre definitivă și irevocabilă pronunțată în procesul de revendicare – dec. civ. nr. 81/09.02.2006 pronunțată de Curtea de Apel București secția a IX-a – că acesta „a fost încheiat cu neobservarea dispozițiilor art. 9 din Legea 112/1995 și ale art. 6 din Normele Metodologice de aplicare a acestei legi”, precum și că „aparența de drept nu este cea potrivit căreia statul, prin societatea vânzătoare, ar fi putut dispune de bunul imobil aflat în stare de degradare și, ca atare, nelocuibil, fără posibilitatea de a fi repartizat și închiriat în vederea locațiunii …”.
În plus, Curtea notează că prin considerentele decizorii ale aceleași decizii menționate anterior s-a reținut că teza bunei credințe a cumpărătorilor, precum și cea potrivit căreia contractul lor de vânzare cumpărare ar reprezenta un titlu care nu comportă o analiză aparte, și se opune revendicatorilor în mod implacabil - susținute de aceștia ca apărări în respectivul proces – nu este împărtășită de instanță.
În raport de statuările astfel făcute prin hotărârea judecătorească irevocabilă menționată, precum și de faptul că argumentele/considerentele menționate se regăsesc în contextul analizei comparative a titlurilor de proprietate și al stabilirii preferinței titlului revendicatorilor, Curtea constată că ele se bucură de putere de lucru judecat și, astfel, constituie o un mijloc de probă determinant în litigiul pendinte, consecința fiind aceea a răsturnării prezumției relative (invocate) de legalitate a contractului de vânzare cumpărare ce a fost încheiat de apelanților reclamanți în baza Legii 112/1995.
Consecință a puterii de lucru judecat de care se bucură menționatele statuări făcute în procesul de revendicare, nu mai este posibilă o reevaluare în prezentul litigiu a aspectelor legate de buna credință a apelanților reclamanți (inclusiv prin prisma cerințelor stabilite de art. 9 din Legea 112/1995) la încheierea contractului de vânzare cumpărare, pentru că o atare reevaluare ar fi de natură a aduce atingere prezumției de adevăr și incontestabilitate de care se bucură orice hotărâre judecătorească ce a dobândit autoritate de lucru judecat.
Astfel fiind, concluzia care se impune este aceea că respectivul contract de vânzare cumpărare nu a fost încheiat cu bună credință și cu respectarea prevederilor Legii 112/1995 și, în consecință, prevederile art. 50 alin. 2 ind. 1 nu își pot găsi aplicarea pentru că nu sunt îndeplinite cerințele explicit impuse de această normă specială.
Este lipsit de relevanță faptul că titlul lor de proprietate nu a fost desființat pe calea unei acțiuni în constatarea nulității ori a unei acțiuni în anulare, atâta vreme cât legiuitorul utilizează în cuprinsul acestei norme noțiunea de contracte „…care au fost desființate”, iar această noțiune – astfel cum s-a reținut în precedent - are un conținut mai larg decât cel specific dreptului comun, ținând seama de modul în care a fost definită în art. 20 din aceeași lege specială precum și de rigorile principiului general de drept specialia generalibus derogant care impune a se da eficiență acestei reglementări speciale derogatorii.
Cât privește argumentul potrivit căruia privarea de proprietate - care s-a produs ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare promovate de moștenitorii fostului proprietar – nu ar putea fi înlăturată decât prin obținerea valorii de înlocuire a imobilului la prețul de circulație a acestuia, Curtea apreciază că nu poate constitui fundament al ignorării unora dintre condițiile impuse de legiuitor pentru a se acorda beneficiul unei astfel de reparații pecuniare în cazul imobilelor ce intră în sfera de aplicare a prevederilor art. 50 ind. 1 din C.pr.civ. atâta vreme cât această normă are un caracter de excepție, și, ca atare este de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extinsă pe cale de interpretare în privința altor situații.
Se cuvine a fi menționat faptul că legea specială conține reglementări și pentru situația în care se află apelanții reclamanți, respectiv aceea în care contractul de vânzare cumpărare nu a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii 112/1995, în sensul că într-o atare situație chiriașii cumpărători au dreptul la despăgubiri la nivelul prețului pe care l-au achitat în baza respectivului contract, în valoare actualizată, iar reclamanților le-a și fost stabilit – prin sentința apelată – dreptul de a primi despăgubiri în aceste condiții.
Astfel fiind, privarea de proprietate este compensată prin despăgubiri și în situația reclamanților apelanți, însă, potrivit opțiunii legiuitorului, care a înțeles să reglementeze în mod diferit situația chiriașilor cumpărători ale căror contracte (încheiate în baza legii 112/1995) au fost desființate după cum respectivele contracte au fost sau nu încheiate cu bună credință și cu respectarea acestei legi speciale, în sensul că nivelul despăgubirilor la care foștii dobânditori au dreptul diferă în raport de respectivele criterii.
Această opțiune a legiuitorului este una care se circumscrie marjei de apreciere recunoscută constant în jurisprudența Curții EDO statelor membre, astfel cum aceasta a fost evidențiată cu valoare de principiu și în cauza M. A. împotriva României prin care s-a statuat în sensul că:
„164. Așa cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune statelor contractante nicio restricție cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor și de a alege condițiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate [V. der Mussele împotriva Belgiei, 23 noiembrie 1983, & 48, . nr. 70; Slivenko împotriva Letoniei (dec.) [MC], nr. 48.321/99, & 121, CEDO 2002-II, și Jantner, menționată mai sus, & 34].
171. Curtea a recunoscut deja că punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită.
172. În aceste circumstanțe, autoritățile naționale trebuie să beneficieze de o largă marjă de apreciere, nu numai pentru a alege măsurile care să reglementeze raporturile de proprietate din țară, ci și pentru a avea la dispoziție timpul necesar pentru punerea lor în aplicare”.
Având în vedere considerentele reținute și dispozițiile legale menționate, Curtea constată caracterul nefondat al criticilor pe care apelanții reclamanți le-au formulat la adresa sentinței apelate.
Pe cale de consecință, în conformitate cu prevederile art. 296 din C.pr.civ., urmează a se dispune respingerea apelurilor exercitate de reclamații apelanți și de pârâtul apelant împotriva sentinței civile nr. 53/2013 pronunțată de Tribunalul București secția a V-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate apelurile formulate de apelanții – reclamanți V. A. și V. D., ambii domiciliați în București, ., ., ., sector 4 și de apelantul – pârât S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 2, împotriva sentinței civile nr.53/16.01.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații – pârâți M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291 – 293, sector 6 și ., cu sediul în București, ..45, sector 4.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 13.01.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
G. S. M. H.
GREFIER
S. R.
Red.G.S.
Tehdact.R.L./G.S.
7 ex./_
TB-S.5 – E.D.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 144/2015. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Decizia nr. 94/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
