Legea 10/2001. Decizia nr. 27/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 27/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 16-01-2015 în dosarul nr. 33321/3/2012**
Dosar nr._
(2224/2014)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 27
Ședința publică de la 16.01.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - FĂNICA PENA
JUDECĂTOR - C. M. T.
JUDECĂTOR - D. A.
GREFIER - RĂDIȚA I.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul-reclamant P. M. BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr.478/11.04.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți P. G. AL M. BUCUREȘTI și M. F..
P. are ca obiect – contestație la Legea nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă, consilier juridic, I. R. Burghela, pentru intimatul-pârât, P. G. al M. București, avocatul în baza delegației de la dosar, lipsesc, recurentul-reclamant P. M. București și intimata-pârâtă M. F..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează faptul că recurentul-reclamant a solicitat prin motivele de recurs și judecarea cauzei în lipsă, conform art. 242 alin.2 C.p.civ.
Consilierul juridic al intimatului-pârât P. G. al M. București, având cuvântul, arată că nu are cererii de formulat sau probatorii de administrat.
Curtea având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat și probe de administrat constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în pe recursul declarat.
Având cuvântul, reprezentantul intimatului-pârât P. G. al M. București, având cuvântul, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile atacate, cu precizarea că dosarul de față este de competența instanței civile.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 478/11.04.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția V-a Civilă în dosarul nr._, s-a respins acțiunea formulata de P. M. București, ca neîntemeiata.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de judecată a reținut următoarele:
„Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IX- de contencios administrativ și fiscal, sub nr._, reclamantul P. M. București a solicitat, în contradictoriu cu pârâta M. F., anularea dispoziției nr._/09.12.2011, emisa de Primăria M. București.
În motivare, reclamantul a arătat ca, prin actul administrativ atacat, s-a soluționat notificarea nr.2145/07.11.2011, depusă de notificatoarea M. F., propunându-se acordarea de masuri reparatorii pentru imobilul situat în . bis, identificat ca . C, compus din teren în suprafață de 100 mp și construcție demolata, în suprafață de 70.09 mp.
Din analiza documentației atașate la dosar reiese ca pentru imobilul notificat nu exista act translativ al dreptului de proprietate, întocmit în condițiile Codului civil coroborat cu Decretul nr.221/1950, actul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 01.09.1951, act în baza căruia a fost dobândit terenul în suprafața de 100 mp, este un înscris sub semnătură privată. De asemenea, la dosar nu a fost atașată autorizația de construire pentru ridicarea construcției situată în . bis.
Avându-se în vedere aspectele de nelegalitate menționate, dosarul a fost returnat la Primăria M. București prin adresa cu nr.OM/3820/P/30.03.2012, iar până în prezent actul administrativ criticat nu a fost modificat sau completat.
În drept au fost invocate dispozițiile art.19 alin.1 lit.e din Legea nr.340/2004; art.5 din Titlul II din OUG nr. 184/2002, pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001, HG nr. 250/2007, art.9 alin.5 din HG nr. 361/2005, art. 16 alin.2 ind.1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Pârâta, deși legal citata, nu a depus întâmpinare și nu s-a prezentat în instanța pentru a formula apărări.
Prin încheierea din data de 22.10.2013, a fost admisa excepția necompetentei funcționale și s-a dispus înaintarea cauzei spre competenta soluționare la una dintre secțiile civile ale Tribunalului București, cauza fiind înregistrata pe rolul Secției a V-a civila, la data de 29.01.2014, sub nr._ .
La solicitarea instanței, au fost atașate fotocopii ale actelor aflate în dosarul administrativ în care a fost emisa dispoziția nr._/2011
Analizând materialul probator administrat în cauza, instanța retine următoarele:
Prin dispoziția nr._/09.12.2011, emisa de Primăria M. București, s-a propus acordarea de masuri reparatorii în echivalent, constând în diferența dintre despăgubirile încasate și valoarea de piață, pentru imobilul situat în București, .. 39 bis ( identificat ca . C, sector 3), compus din teren în suprafața de 100 mp și construcție demolata în suprafață construită desfășurată de 70.09 mp, imposibil de restituit în natura persoanei îndreptățite M. F..
Pârâta M. F. formulase la data de 07.11.2001, prin intermediul Biroului Executorului Judecătoresc V. P., notificarea nr.2145, prin care a solicitat restituirea în natura sau acordarea de masuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, ..39 bis, sector 3.
Potrivit dispozițiilor art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001, rep. cu modificările și completările ulterioare “Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natura poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățita la secția civila a tribunalului în a cărei circumscripție se afla sediul unității deținătoare sau, după caz, a entității investite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare”.
Terenul din ..39 C (fost nr.10, astfel cum rezulta din adresa nr._/21.04.2009, emisa de Primăria M. București - Serviciul Nomenclatura Urbana) a fost deținut de T. E. în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 01.09.1951, iar construcția a fost edificata în anul 1966, fără autorizație de construire, conform fisei tehnice a imobilului și adresei nr.160/_/21.01.2008 a Primăriei M. București.
Imobilul a trecut în proprietatea statului prin Decretul nr.397/01.12.1986, privind exproprierea unor terenuri și construcții, demolarea unor construcții, scoaterea din funcțiune a unor fonduri fixe, precum și realizarea și desființarea unor artere de circulație, situate în Municipiul București, în cărui anexa, la poziția nr.13.17 este înscrisa T. E., cu teren în suprafața de 120 mp și construcție cu suprafața construita de 95 mp și suprafața utila de 70.76 mp.
T. E. a decedat la data de 10.07.1998, lăsând-o ca unica moștenitoare legală pe pârâta M. F., potrivit certificatului de moștenitor nr.20 din 27.03.2002, eliberat de BNP G. V..
Aceeași situație juridica a imobilului rezulta și din relațiile comunicate de . București - Direcția Evidenta Imobiliara și Cadastrala cu adresa nr._/14.11.2008.
De asemenea, Direcția Venituri-Impozite și Taxe Locale Sector 3, a precizat ca, începând cu anul 1956, T. E. a figurat înscrisă ca titular de rol fiscal al imobilului din . bis.
În temeiul art.2 alin.1 lit.h din Legea nr.10/2001, sunt imobile preluate abuziv “orice alte imobile preluate de stat, cu titlu valabil, astfel cum este definit la art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publica și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare”.
După cum s-a menționat anterior, imobilul din ..39 C, a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.397/1986, intrând astfel în câmpul de aplicare a Legii nr.10/2001.
Cu toate ca contractul de vânzare-cumpărare încheiat în 1951 de către T. E. nu valorează în sine titlu translativ de proprietate, pentru ca nu respecta forma autentica, impusa ad validitatem, prin Decretul nr.221/1950, din coroborarea acestui înscris cu anexa Decretului nr. 397/1986, și ținând cont și de prezumția instituita prin art.24 din Legea nr.10/2001, în sensul ca, în absenta unor probe contrare, persoana menționată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus ori s-a pus în executare măsura preluării abuzive, este presupusa ca deține imobilul sub nume de proprietar, instanța constată ca, în condițiile Legii nr.10/2001, pârâta a făcut dovada îndreptățirii la acordarea de masuri reparatorii. De asemenea, în privința construcției, instanța a avut în vedere și prezumția instituită de art. 492 C.civ., potrivit căruia “ orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, până ce se dovedește din contra”.
În ceea ce privește masurile reparatorii ce pot fi acordate, art. 7 alin.1 și art. 9 alin.1 din Legea nr. 10/2001, stabilesc regula restituirii în natura, urmând ca numai în situația în care aceasta măsura nu este posibilă să se acorde alte masuri reparatorii prevăzute de lege.
Astfel, conform art.10 alin.1 din Legea nr.10/2001„ În situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea în natura se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate masurile reparatorii se stabilesc prin echivalent”, iar potrivit alin.2 al aceluiași articol „ În cazul în care pe terenul pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții, persoana îndreptățita va obține restituirea în natura a parții de teren rămasă libera, iar pentru suprafața ocupata de construcții noi, cea afectata servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, masurile reparatorii se stabilesc în echivalent”. Așadar, restituirea în natura se dispune numai în cazul terenurilor care nu sunt ocupate de construcții noi ori nu sunt afectate servituților legale și altor amenajări de utilitate publică.
Conform notei de reconstituire întocmită de Serviciul cadastru din cadrul Primăriei M. București, amplasamentul fostului imobil notificat este afectat în prezent de proprietate particulara, având nr. poștal 8A pe . de tip A (P+3).
Fiind afectat de construcții noi, terenul notificat de reclamanți nu poate fi restituit în natura, potrivit dispozițiilor legale indicate mai sus, astfel ca, în temeiul art. 10 alin. 2 din Legea nr.10/2001, iar construcția demolata, în mod corect prin dispoziția nr._/09.12.2011 s-a propus acordarea de masuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, ..39 C, sector 3, pârâtei M. F..
Ca atare, instanța apreciază ca cererea dedusa judecații în acest dosar este neîntemeiata, urmând a o respinge”.
Împotriva sentinței civile nr.478/11.-04.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția V-a Civilă în dosarul nr._ și împotriva Încheierii de ședință din data de 21.08.2013 pronunțată în același dosar a formulat recurs reclamantul P. M. București, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, în mod greșit instanța de fond respingând acțiunea ca neîntemeiată, pentru următoarele motive:
1. Art.304 pct. 3 Cod procedură civilă: sentința recurată a fost dată cu încălcarea competenței altei instanțe.
Astfel, cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentei cauze a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal la data de 21.08.2012, sub nr._ .
Prin încheierea de ședință din data de 21.08.2012, atacabilă odată cu fondul cauzei, Tribunalul București - Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal a admis excepția de necompetență funcțională și a înaintat cauza către conducerea Tribunalului București, în vederea repartizării către o secție civilă.
Având în vedere prevederile art.158 alin.3 Cod procedură civilă, formulăm prezentul recurs și împotriva încheierii de ședință din data de 21.08.2012.
Cererea de chemare în judecată a fost promovată de P. M. București ca urmare a exercitării controlului de legalitate asupra actelor administrative adoptate sau emise de autoritățile administrației publice locale, atribuție conferită prefectului de prevederile art.19, alin.1, litera e din Legea nr.340/2004 privind prefectul și instituția prefectului, republicată, precum și a dreptului de control al aplicării fazei administrative a Legii nr.10/2001, în temeiul art.5 al Titlului II din OUG nr.184/2002, aprobată și modificată prin Legea nr.84/2004, punctul 2.2. din Capitolul III - "Măsuri instituționale" din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.
În conformitate cu OUG nr.184/2002 pentru modificarea și completarea Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, controlul aplicării fazei administrative a Legii nr.10/2001, cu modificările și completările ulterioare, se exercită de către autoritatea administrativă constituită în temeiul HG nr.950/2001 și, după caz, de către prefecți.
Așa cum statuează și practica judiciară, natura juridică a dispoziției emisă de primar este aceea a unui act juridic civil, competența instanței de contencios administrativ rezultând din dispozițiile constituționale, act juridic cu forță superioară și, așa cum s-a motivat, dispozițiile constituționale nu fac distincție în funcție de natura actului, dacă acesta este un act de putere sau un act de natură civilă. Atâta timp cât în Constituție nu există o astfel de distincție, nici instanțele de judecată nu o pot face.
În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal prin Decizia nr. 3750/04.10.2007 cu ocazia controlului legalității dispozițiilor art. 21.6 din H.G. nr.250/2007.
Tot ca aspect de practică judiciară menționează Decizia nr.6627/29.05.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în dosarul nr._, prin care a fost casată decizia recurată și admis recursul declarat de P. M. București. Totodată, ÎCCJ trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului București - Secția C. Administrativ. De asemenea, Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă prin sentința civilă nr.62F/23.11.2010 a stabilit competenta de soluționare a unei astfel de acțiuni în favoarea Tribunalului București - Secția a IX-a C. Administrativ.
Mai mult decât atât, potrivit art.21 (3) din Legea nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, "dispozițiile autorităților administrației publice locale emise potrivit Legii nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se transmit Secretariatului Comisiei Naționale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect. Dispozițiile art.11 alin.(1) și (2) din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, cu modificările și completările ulterioare, rămân aplicabile. "
2. Art.304 pct. 9 Cod procedură civilă: hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor legale.
Prin sentința civilă nr.478/11.04.2014, instanța a respins acțiunea introdusă de prefect în exercitarea prerogativelor sale de verificare a legalității actelor ca fiind neîntemeiată, fără a se ține cont de următoarele aspecte:
În speță, notificatoarea nu poate avea calitatea de persoană îndreptățită în temeiul legii speciale de reparație, întrucât dovada dreptului de proprietate asupra imobilului notificat s-a făcut cu un înscris sub semnătură privată încheiat în data de 01.09.1951, ulterior intrării în vigoare a Decretului nr.221/1950.
Potrivit dispozițiilor art.3 alin.1 lit.a) din Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, sunt îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de lege persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării abuzive a acestora.
Rezultă astfel că o condiție esențială pentru aplicarea drepturilor legii de reparație este aceea ca solicitantul să fi avut calitatea de proprietar al bunului preluat de stat.
Încheierea de către părți a unui înscris sub semnătură privată, care nu respectă condițiile de valabilitate prevăzute de lege a înstrăinării unui imobil, nu constituie un act doveditor al proprietății în sensul cerut de legea de reparație, respectiv Legea nr.10/2001.
Dreptul de proprietate poate fi dovedit prin orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ, translativ sau declarativ, și care generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă.
Legiuitorul, ținând seama de contextul socio-istoric al perioadei incidente actului normativ arătat, a constituit o prezumție relativă simplă în favoarea persoanelor îndreptățite prin art.24 din Legea nr.10/2001, republicată, în sensul că în absența unor probe contrare se consideră că persoana individualizată în actul normativ a deținut imobilul sub nume de proprietar, existența și întinderea dreptului de proprietate fiind cea înscrisă în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în execuție măsura preluării abuzive.
Legiuitorul recunoaște valoarea mențiunilor din actul normativ de preluare a imobilului de către stat, ca mijloc de probă relevant pentru existența și întinderea dreptului de proprietate la momentul preluării. PREZUMȚIA DE PROPRIETATE, ÎN FAVOAREA PERSOANEI INDIVIDUALIZATE ÎN ACEL ACT NORMATIV, OPEREAZĂ ÎNSĂ D. ÎN ABSENȚA UNOR PROBE CONTRARE, după cum se menționează explicit în art. 24 din Legea nr.10/2001. Norma prevăzută de art.23.1Iit.a din HG nr.250/2007 exemplifică tipurile de "orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deținere a proprietății de către o persoană fizică sau juridică", menționând: act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras de carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de . Decretului nr.221/1950, privitor la împărțeala sau înstrăinare a terenurilor cu sau fără construcții și la interzicerea construirii fără autorizare și în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri și altele de asemenea.
Așadar, norma de aplicare a art.23 din lege, conținută la art.23.1 din HG nr.250/2007, admite ca înscris doveditor al dreptului de proprietate inclusiv acte sub semnătură privată, însă cu condiția ca acestea să fi fost încheiate anterior intrării în vigoare a Decretului nr.221/1950 - situație care nu se verifică în speță.
Prezumția de proprietate stipulată de art.24 din Legea nr.10/2001 se aplică în absența unor probe contrare, actului de preluare. Or, în speță există probe contrare din care rezultă că imobilul nu a fost deținut în baza unui act de proprietate în formă autentică, așa cum cerea Decretul nr. 221/1950 privitor la împărțeala sau înstrăinare a terenurilor cu sau rară construcțiuni și la interzicerea construirii rară autorizare, publicat în BOF nr.75/_, intrat în vigoare la data de 06 septembrie 1950, în vigoare și aplicabil la data încheierii chitanței sub semnătură privată, astfel încât prezumția menționată mai sus nu este incidentă în cauză, întrucât prin chitanța sub semnătură privată încheiată la data de 01.09.1951 nu s-a transmis valabil dreptul de proprietate asupra imobilului, ci acest act echivalează cu o promisiune de vânzare cumpărare.
Conform art.10 alin.(3) teza a I-a din același act normativ, se restituie terenurile pe care s-au ridicat construcții ne autorizate în condițiile legii după data de 1 ianuarie 1990, înțelegându-se că legiuitorul a înțeles să extindă domeniul de aplicare al restituirii în natură și cu privire la terenuri pe care s-au ridicat construcții ne autorizate în perioada 6 martie 1945-1 ianuarie 1990.
În pofida faptului că norma juridică se referă doar la restituirea terenului, lăsând, într-o relativă incertitudine regimul construcțiilor edificate fără autorizație, acesta se lămurește pe baza regulilor de drept comun privitoare la accesiunea imobiliară artificială.
Astfel, rațiunea instanței de fond în ceea ce privește acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru construcția demolată prin raportare la dispozițiile art.492 Cod civil, "orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, până când se dovedește din contra" ar fi fost corectă numai în măsura în care s-ar fi dovedit titularul dreptului de proprietate la data ridicării construcțiilor neautorizate.
S-a solicitat admiterea recursului, având în vedere motivele invocate potrivit art.304 și următoarele Cod procedură civilă, Legii nr.10/2001, Legii nr.340/2004 privind instituția prefectului și Legii nr.554/2004 privind contenciosul administrativ.
S-a solicitat judecarea cauzei în lipsă conform art.242(2) Cod procedură civilă.
Nu s-au administrat noi probe în recurs.
Recursul nu este fondat, pentru considerentele ce urmează:
Cu privire la critica subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.3 C.proc.civ., Curtea constată că ea nu este fondată.
În cadrul Legii nr.10/2001, s-au acordat abilități de exercitare a controlului de legalitate și prefectului asupra dispozițiilor emise în baza acestei legi speciale – dispoziții supuse controlului instanțelor de judecată civile de la nivelul tribunalelor.
Legiuitorul nu a prevăzut pentru situația verificării legalității unei astfel de dispoziții la sesizarea prefectului, că instanța competentă de soluționare ar urma să fie cea de contencios administrativ și nu cea de drept comun în materie – instanța civilă.
Pentru a clarifica aspectul vizând competența reiterată în recursul formulat, se constată că este necesar a porni de la stabilirea mai întâi a naturii juridice a dispoziției emise de primar în procedura Legii nr.10/2001, relevant fiind faptul că primarul, soluționând notificările cu care a fost sesizată comisia specială de aplicare a legii speciale în cauză, nu acționează ca reprezentant al puterii executorii locale, ci ca reprezentant al persoanei juridice (unității administrativ-teritoriale) deținătoare a bunului.
Așadar, astfel cum tot instanța supremă s-a pronunțat (decizia civilă nr.1819/11.2014 – Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I Civilă), dispoziția emisă în baza Legii nr.10/2001 nu constituie un act administrativ de autoritate emis în regim de putere publică în soluționarea unor raporturi de inegalitate juridică în care apare elementul de subordonare a părților specifică raporturilor administrative, ci dimpotrivă, o astfel de dispoziție constituie un act juridic civil emis în legătură cu bunurile aflate în patrimoniul, deținerea sa, iar această calificare decurge și din prevederile art.25 alin.4 din Legea nr.10/2001, care statuează asupra faptului că o astfel de dispoziție de restituire de exemplu în natură, constituie titlu de proprietate și titlu executoriu pentru punerea în posesie.
Competența funcțională în cadrul Legii nr.10/2001 nu derivă direct din calitatea prefectului de reprezentant al Guvernului pe plan local (potrivit Legii nr.340/2001 – art.1 (1)) în cazul sesizărilor efectuate de către prefect ale instanțelor judecătorești în operațiunea de verificare a legalității dispozițiilor emise în baza Legii nr.10/2001 și nici direct în baza legii fundamentale – Constituția României, astfel cum se susține în recurs.
Astfel cum a reținut și Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal prin încheierea din 22.10.2013, pronunțată în dosarul nr._/3/CA/2012, nu ne aflăm în litigiul pendinte, în niciunul dintre cele două situații de acte administrative emise de primar, având caracteristicile menționate în art.1 și 3 din Legea nr.554/2004, care să fie supuse controlului contenciosului administrativ – coroborat cu art.19 din Legea nr.240/2004 privind instituția prefectului.
Curtea constată că nici critica privind aplicarea greșită a prevederilor legale pe fondul cauzei de către prima instanță nu este fondată, instanța de fond aplicând în mod legal, temeinic și echitabil prevederile art.24 din Legea nr.10/2001 privind prezumția de proprietate cu privire la imobilul în litigiu – terenul și construcția (demolată) – care a făcut obiectul exproprierii conform Decretului nr.397/01.12.1986 – în scop de utilitate publică, respectiv o nouă sistematizare a zonei orașului – coroborat cu prevederile din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001 aprobate prin H.G. nr.250/2007 cu modificările și completările ulterioare.
Din toate înscrisurile administrate în cauză și aflate în evidențele locale ale Primăriei M. București, Direcției de taxe și impozite sector 3 a rezultat neîndoielnic faptul cumpărării terenului identificat prin expertul tehnic în cauză ca fiind situat în ..39 C (39 bis) în suprafață de 100 m.p., conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către T. E. în 1951, este adevărat fără a respecta forma autentică prevăzută de Decretul nr.221/1950 – pe care în anul 1966 s-a edificat o construcție (locuință) și care s-a expropriat de la autoarea notificatoarei M. F., T. E., prin Decretul nr.397/1986, menționat în tabelul anexă al proprietarilor, fiind aplicabilă prezumția de proprietate, în lipsa probelor contrare.
Proba contrară este aceea care să dovedească faptul că la data exproprierii, altă persoană era proprietara bunului – teren și construcție – și care ar fi fost îndreptățită să ceară acordarea reparației conform Legii nr.10/2001.
O astfel de probă nu s-a administrat în cauză.
Curtea observă că autentificarea contractului de vânzare-cumpărare a terenului cerută de Decretul nr.221/1950, ar fi făcut inutilă aplicarea prezumției de proprietate instituită prin art.24 din Legea nr.10/2001, or legiuitorul a constatat că în astfel de situații, ar fi inechitabil să nu se obțină o reparație, fiind certă preluarea abuzivă a imobilului de la cel care l-a deținut sub nume de proprietar, menționat ca atare în anexele actului de expropriere, persoanele fiind în astfel de cazuri lipsite de un „bun”, în sensul ocrotit de art.1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O., având dreptul la compensarea prevăzută de lege.
Iar lipsa de autorizație de construire a locuinței pe care înseși organele locale au luat-o în evidențele sale pentru a fi încasate impozitele aferente, nu prezintă relevanță în recunoașterea proprietății celui care a construit pe terenul deținut cu contract de vânzare-cumpărare, începând din 1951 până în 1986 (anul exproprierii).
Prezumția de proprietate operează nu doar cu privire la persoana nominalizată în actul de preluare și la întinderea dreptului, ci asupra înseși existenței dreptului de proprietate – astfel cum rezultă clar din textul de lege – art.24 alin.(1) din Legea nr.10/2001 – „În absența unor probe contrare” care în cauză nu se regăsesc.
Iar textul exemplificativ aferent din Normele metodologice nu se limitează aplicabilitatea art.24 din Legea nr.10/2001 și la alte situații decât cele enumerate (art.24.1 și 2).
Având în vedere considerentele reținute, potrivit art.312 C.proc.civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul reclamant P. M. BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr.478/11.04.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți P. G. AL M. BUCUREȘTI și M. F..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 16.01.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
F. P. C. M. T. D. A.
GREFIER
RĂDIȚA I.
Red.F.P.
Tehnored.B.I.
2 ex/12.02.2015
-------------------------------------------
T.B.- Secția a V-a – S.V.
| ← Acordare personalitate juridică. Decizia nr. 39/2015. Curtea de... | Reintegrare spaţiu locativ. Decizia nr. 83/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
