Legea 10/2001. Decizia nr. 767/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 767/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 24-06-2015 în dosarul nr. 16402/3/2013
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCURESTI SECTI A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR._
(787/2015)
DECIZIA CIVILA NR.767
Ședința publică de la 24.06.2015
Curtea constituită din:
P. - A. P. B.
JUDECATOR - C. B. T.
JUDECATOR - M.-G. R.
GREFIER - S. P.
***** *****
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurentul - reclamant G. M.-G., împotriva sentinței civile nr.80 din 21.01.2015, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
P. are ca obiect acțiune formulată în temeiul Legii nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă consilier juridic R. I. B., în calitate de reprezentant al intimatului-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, în baza delegației pe care o depune la dosar, lipsind recurentul-reclamant G. M.-G..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că recurentul-reclamant a depus la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 23.06.2015, cerere prin care solicită acordarea unui termen pentru lipsă de apărare, învederând faptul că urmează să-și angajeze un avocat care să-i reprezinte interesele în prezentul litigiu.
Curtea acordă cuvântul asupra cererii de amânare formulată de recurentul-reclamant.
Reprezentantul intimatului-pârât, având cuvântul, lasă la aprecierea instanței în ceea ce privește cererea de amânare formulată de recurent.
Curtea, în urma deliberării, respinge cererea de amânare formulată de recurentul-reclamant, constatând că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art.156 din Codul de procedură civilă, întrucât nu se invocă și nu se dovedește nicio împrejurare care să fi împiedicat pe recurent să-și angajeze un avocat. Din oficiu, pune în discuție calificarea juridică a căii de atac, având în vedere că partea a declarat apel, cauza a fost înregistrată ca recurs, iar partea susține că i-a fost greșit indicată calitatea în citativ, aceea de recurent.
Reprezentantul intimatului-pârât, având cuvântul, consideră că prezenta cale de atac este recurs.
Curtea, în urma deliberării, constată că în cauză calea de atac permisă de lege a fi exercitată împotriva sentinței tribunalului este recursul, ci nu apelul, având în vedere data introducerii cererii de chemare în judecată, care este 14.05.2012, anterioară intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, precum și obiectul cauzei, respectiv o cerere formulată în baza Legii nr.10/2001, situație în care potrivit dispozițiilor acestui act normativ, calea de atac admisibilă în cauză este recursul, indiferent de valoarea obiectului litigiului.
Reprezentantul intimatului-pârât, având cuvântul, față de recalificarea căii de atac, consideră că apelul declarat ar trebui să se încadreze în motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art.304 din Codul de procedură civilă.
Curtea, din oficiu, pune în discuție, ca motiv de ordine publică excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată în raport de dispozițiile art.21 și 22 din Legea nr.10/2001, acordă cuvântul asupra excepției și în combaterea recursului.
Reprezentantul intimatului-pârât, având cuvântul, solicită admiterea excepției inadmisibilității acestei acțiunii.
În ceea ce privește recursul formulat solicită respingerea acestuia ca nefondat, întrucât consideră că în cauză operează excepția autorității de lucru judecat, astfel încât instanța în mod corect a respins această acțiune și a admis excepția autorității de lucru judecat.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.80/21.01.2015, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, a admis excepția autorității de lucru judecat, motiv pentru care a respins cererea formulată de reclamantul G. M.-G., pentru existența autorității de lucru judecat.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, tribunalul a apreciat-o ca neîntemeiată, față de notificarea formulată de acesta în temeiul Legii nr. 10/2001 (fila 50 dosar Judecătoria Sectorului 6) și care vizează imobilul din litigiu.
În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, tribunalul a constatat că, prin cererea ce a formulat obiectul dosarului nr._/3/2008 înregistrat pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă, reclamantul din prezenta cauză a solicitat obligarea pârâtului M. București la restituirea în natură a imobilului situat în București, . Afumați nr. 67, sector 2, compus din teren în suprafață de 684,25 mp și construcție.
Această cerere a fost soluționată prin sentința civilă nr. 1076/21.06.2010, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamant, pe motiv că acesta nu a respectat obligația legală de a formula notificare în baza Legii nr. 10/2001, în termenul special instituit de art. 21 din acest act normativ.
Sentința civilă mai sus menționată a fost menținută prin respingerea apelului ca nefondat, prin decizia civilă nr. 116A/08.02.2011 pronunțată de C. – Secția a IV – a Civilă și a devenit irevocabilă prin respingerea recursului ca nefondat prin decizia nr. 2179/23.03.2012 a I.C.C.J. - Secția I Civilă.
Pentru a se putea constata existența autorității de lucru judecat a prezentei cauze prin raportare la sentința civilă nr.1076/21.06.2010 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă trebuie întrunită cumulativ tripla identitate de obiect, cauză și părți.
Tribunalul a constatat că prezenta cauză are același obiect și cauză ca cererea ce a format obiectul dosarului nr._/3/2008, ce a fost soluționat prin sentința civilă mai sus menționată; de asemenea, s-a constatat că părțile din cauza de față sunt aceleași cu cele din dosarul menționat anterior.
În aceste condiții, dată fiind existența triplei identități de obiect, cauză și părți dintre cele două cereri, tribunalul a admis excepția autorității de lucru judecat, motiv pentru care a respins cererea pentru existența autorității de lucru judecat.
Având în vedere ordinea de soluționare a excepțiilor și faptul că excepția autorității de lucru judecat a fost apreciată de tribunal ca fiind întemeiată, nu au mai fost analizate excepția lipsei de interes și excepția inadmisibilității.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul G. M.-G., solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.
În motivare, apelantul reclamant susține că instanța de fond a apreciat greșit actul juridic dedus judecații, cu atât mai mult cu cât la termenul din data de 20.12.2012, reclamantul a precizat acțiunea în sensul că în conformitate cu prevederile art.132 C.prciv, a înțeles să renunțe la capătul 1 de cerere prin care solicitase instanței să constate că imobilul care constituie obiectul material al acțiunii a fost preluat în mod abuziv în baza unui act nelegal și, de asemenea, a solicitat introducerea în cauză a S.C. Apolodor S.A. cu sediul în .,sector 2 București.
Astfel, apelantul reclamant consideră că instanța de fond a apreciat greșit actul juridic dedus judecății și a admis excepția autorității de lucru judecat, fără a intra în cercetarea fondului, fără a se pronunța și cu privire la cererea reconvențională, și fără a face vorbire în dispozitiv și despre celalalt pârât introdus în prezenta cauză, S.C. Apolodor S.A.
De asemenea, referitor la termenul de 30 de zile, astfel cum a fost menționat în dispozitiv, apelantul învederează faptul că cererea de chemare în judecată a fost depusă la data de 14.05.2012, iar prin sentința civilă nr.2478/ 07.03.2013 s-a declinat competența soluționării acțiunii în favoarea Tribunalului București.
În opinia apelantului reclamant, în conformitate cu prevederile Noului Cod de procedura civila, procesele în curs de judecată vor continua să fie judecate potrivit legii sub care a început, așadar prezenta cauză se supune dispozițiilor în vigoare la data când a început procesul.
Instanța de fond a constatat că prin cererea ce a format
obiectul dosarului nr._/3/2008, înregistrat pe rolul Tribunalului
București Secția a III-a Civila, instanța s-a pronunțat prin sentința
civila nr.1076/21.06.2010, în sensul în care a respins acțiunea ca și
inadmisibilă, sentință rămasă definitivă și irevocabilă prin respingerea
recursului prin sentința civila nr.2179/23.03.2012.
Solicită a se observa faptul că admiterea excepției procesuale nu afectează de regulă dreptul reclamantului, iar hotărârea pronunțată ca urmare a admiterii unei excepții, nu are putere de lucru judecat cât privește fondul dreptului.
Cu atât mai mult cu cât excepțiile procesuale, sunt mijloace de apărare prin care partea interesată, invocă, în condițiile prescrise de lege și fără a pune în discuție fondul pretenției dedusă judecății neregularități procedurale privind dreptul material la acțiune, urmărind împiedicarea judecății în fond.
Pentru a exista autoritate de lucru judecat, este necesar să fie examinat și rezolvat primul litigiu în fond, or în speța de față nu pot avea această putere, cererea a fost soluționată fără a intra în fond, instanța a respins acțiunea ca fiind inadmisibilă.
Pe fondul cauzei, în opinia reclamantului, prezenta acțiune este pe deplin justificată cu atât mai mult cu cât imobilul nu a fost înstrăinat, aflându-se în deținerea Municipiului București, prin administratorul sau S.C. Aplodor S.A., situație în care sunt respectate dispozițiile Convenției Europene și Deciziei de îndrumare nr.33/2008 a ICCJ, în sensul că prin admiterea acțiunii nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Instanța ar trebui să țină cont și de faptul că clădirea este într-o continuă stare de degradare, iar terenul a fost transformat în depozit de gunoi.
Mai mult decât atât, așa cum a învederat și instanței de fond, prin Decizia nr.1325/16.08.1971 emisă de Consiliul Popular al Municipiului București s-a propus casarea imobilului.
Deși reclamantul s-a confruntat cu grave probleme de sănătate așa cum se poate observa din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, prin intermediul B. P. a transmis notificarea prin care a solicitat restituirea în natura a imobilului care face obiectul prezentei cauze compus din teren în suprafața de de 684,25 mp și construcție-parter și etaj, conform dispozițiilor art.20 din Legea 10/2001.
Grav bolnav, reclamantul a întreprins demersuri pentru restituirea în natură a imobilului situat în București . Afumați nr.67.
Cu toate acestea, Comisia a respins solicitarea sa, apreciind că cererea nu se încadrează în prevederile art.2 din Legea 112/1995 privind restituirea în natura a imobilului din . Afumați nr.67, sector 2, București, întrucât nu locuiesc în calitate de chiriaș și nu este liber.
Astfel, prin hotărârea nr.2043/07.12.1998 a CGMB pentru aplicarea Legii 112/1995 reclamantului i-au fost acordate despăgubiri în cuantum de_ ROL, deși solicitase restituirea în natura a imobilului. Prin urmare urmând procedura administrativă prevăzută de Legea 112/1995 prin care a solicitat restituirea în natură nu în echivalent aceasta a fost soluționată prin acordarea de despăgubiri cu atât mai mult cu cât Legea 10/2001 modificată prin Legea 1/2009 vine în completarea Legii nr.112/1995 și instituie o dreptul de a revendica proprietățile și în condițiile în care a notificat în baza Legii 112/1995 și a primit despăgubiri, fără ca imobilul să fie vândut. Fiind o lege reparatorie, dispozițiile ei nu impun o nouă notificare dacă aceasta a fost făcută în baza Legii nr.112/1995, așa cum reiese din art.4 al.20 nemodificat.
De asemenea, apelantul solicită a se avea în vedere faptul că dreptul de proprietate nu este supus prescripției extinctive cu atât mai mult cu cât art.6 pct.1 din Convenția Europeana stabilește exigențele pentru desfășurarea procesului civil.
Cu privire la primul element - accesul liber la justiție - Curtea a decis că acesta nu trebuie să fie teoretic și iluzoriu, ci concret și efectiv. Astfel în doctrină se precizează că un proces echitabil presupune exigența ca fiecare dintre părți să dispună de posibilități suficiente echivalente și adecvate pentru a-și susține poziția asupra problemelor de drept și de fapt și ca nici una dintre părți să nu fie defavorizată în raport cu cealaltă.
Potrivit Deciziei de îndrumare nr.33/2008 în cazul în care sunt sesizate neconcordante intre legea speciala, respectiv Legea nr.10/2001 și Convenția Europeana a Drepturilor Omului aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Conform Legii 10/2001 art.2 lit.a…„prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege imobilele naționalizate prin Decretul nr.92/1950 pentru naționalizarea unor imobile…”. Prin urmare reclamantul și-a păstrat calitatea de proprietar de la momentul preluării până în prezent, iar bunul nu a ieșit din patrimonial autorilor săi, ci s-a transmis de la aceștia prin moștenire, devenind titularul dreptului de proprietate asupra imobilului pe cale succesorala prin transmiterea mortis causa a patrimoniilor autorilor săi, deci în puterea unui mod legitim de dobândire a dreptului de proprietate.
Prin urmare, instanța ar trebui să observe că reclamantul G. M. se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, făcând dovada transmisiunilor succesive.
Faptul că reclamantul a primit despăgubiri pentru acest imobil prin hotărârea nr.2043/07.12.1998 în temeiul Legii nr.112/1995 nu constituie o reparație echitabilă în sensul art.41 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar pentru stat nu reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate .
Cu atât mai mult cu cât chiar legiuitorul român prin Legea nr.10/2001 art.20 a recunoscut persoanelor care au primit despăgubiri în baza Legii nr.112/1995 dreptul la restituirea în natură a imobilului în cazul în care acesta nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a legii cu condiția returnării sumei reprezentând despăgubirea primită.
Apelantul consideră că se poate prezuma că bunul nu a intrat niciodată în proprietatea statului și că deținerea lui a fost și este lipsită de titlu și în consecință, deține un bun în sensul art.1 din Protocolul adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului în raport cu statul, care nu este proprietar.
În mod constant prin reparația echitabila Curtea a înțeles fie predarea imobilului în natură, fie valoarea de piața a imobilului și nici într-un caz o valoare plafonată acordată printr-o decizie a unității administrative. În aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unică măsură posibilă pentru privarea de proprietate suferită.
Lipsirea de dreptul de a cere instanței competente restituirea bunului sau a contravalorii de piață a acestuia are drept consecință încălcarea art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art.1 din Protocolul nr.1 adițional la CEDO.
Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară și coerentă pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluții.
Cu atât mai mult cu cât, demersurile actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat.
În condițiile unui stat de drept, dacă autorii săi ar fi promovat o acțiune împotriva Statului Român, pentru revendicarea acestor apartamente, chiar în prezenta actelor normative de la acea data, ar fi triumfat în demersul lor, deoarece naționalizarea imobilului din prezenta cauza a fost abuziva și în afara legii, în sensul că nu au fost respectate dispozițiile legale incidente în materie - Constituția României din anul 1948, Codul civil, Declarația Universală a Drepturilor Omului și celorlalte prevederi legale privitoare la dreptul de proprietate.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.282 și urm. din vechiul Cod de procedură civilă.
Legal citat, intimatul/pârât nu a formulat întâmpinare.
În ședința publică din 24.06.2015, Curtea a calificat drept recurs calea de atac exercitată în cauză, pentru considerentele menționate în partea introductivă a acestei decizii.
În recurs nu au fost administrate probe noi.
Din oficiu, în temeiul dispozițiilor art.306 al.2 C.pr.civ., Curtea a pus în discuție, ca motiv de ordine publică, excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată.
Analizând sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate de parte și a celui pus în discuție din oficiu și cu observarea dispozițiilor art.304 pct.6, 8, 9 C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Una dintre criticile formulate de recurent privește omisiunea primei instanțe de a se pronunța asupra cererii sale de introducere în cauză, în calitate de pârât, a S.C. Apolodor S.A. și asupra cererii reconvenționale formulate de pârât. Critica nu se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.6 C.pr.civ., care se referă la împrejurările în care instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut, după cum nu se încadrează în nici un alt motiv prevăzut de art.304 C.pr.civ. De altfel, singurul mijloc procesual pus de lege la îndemâna părții pentru a obține soluționarea unei cereri asupra căreia instanța a omis a se pronunța, este cererea de completare a hotărârii prevăzută de art.2812 C.pr.civ., precizare făcută expres de legiuitor prin art.2812a C.pr.civ., care stipulează că o astfel de completare nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului.
Recurentul a mai criticat sentința tribunalului pentru greșita apreciere a actului dedus judecății, motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.8 C.pr.civ.
Din dezvoltarea acestei critici rezultă însă confuzia în care se află partea asupra semnificației dispozițiilor art.304 pct.8 C.pr.civ. Respectivul motiv de casare vizează interpretarea dată actului juridic de drept substanțial ce constituie cauza juridică a acțiunii, în timp ce recurentul invocă greșita apreciere asupra naturii obiectului cererii de chemare în judecată.
O altă critică a recurentului, ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C.pr.civ., se referă la greșita soluționare a excepției autorității de lucru judecat.
Potrivit prevederilor art.1201 Cod civil, „este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate”.
În esență, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio), iar hotărârea pronunțată este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (res iudicata pro veritate habetur). Fundamentul lucrului judecat rezidă în necesitatea de a da eficiență hotărârii judecătorești și de a evita o nouă judecată asupra aceleiași chestiuni litigioase.
Efectele lucrului judecat sunt exclusivitatea, care înlătură posibilitatea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și cu aceeași cauză, precum și obligativitatea, conform căreia părțile trebuie să se supună hotărârii judecătorești. Autoritatea de lucru judecat reprezintă efectul evocat al exclusivității, un efect negativ, extinctiv, de natura sa opreasca a doua judecata. Obligativitatea, ca efect pozitiv al lucrului judecat, face ca hotărârea să se impună . proces care are legătură cu chestiunea litigioasa dezlegata anterior, fara posibilitatea de a mai fi contrazisă. C_ orice act juridic, hotărârea judecătoarească produce, pe lângă efecte obligatorii între părți, și efecte de opozabilitate față de terți.
Raportat la efectele puterii de lucru judecat, se admite că efectul exclusivității poate fi recunoscut numai hotărârii prin care s-a soluționat fondul litigiului, în timp ce hotărârea pronunțată ca urmare a admiterii unei excepții procesuale nu are autoritate de lucru judecat cât privește fondul dreptului.
În lumina acestor aprecieri, este nelegală soluția primei instanțe, de admitere a excepției autorității de lucru judecat prin prisma existenței sentinței civile nr.1076/21.06.2010, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea ce a formulat obiectul dosarului nr._/3/2008, înregistrat pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă, prin care reclamantul din prezenta cauză a solicitat obligarea pârâtului M. București la restituirea în natură a imobilului situat în București, . Afumați nr. 67, sector 2, compus din teren în suprafață de 684,25 mp și construcție.
Nu poate fi ignorat însă efectul obligativității sentinței menționate, în temeiul căruia dezlegările date chestiunilor litigioase de instanța care a pronunțat hotărârea, se impun în prezentul proces.
Reținând că pe lângă dispozitiv, puterea de lucru judecat este necesar a se recunoaște și considerentelor hotărârii, în măsura în care explică dispozitivul și se reflectă în el, Curtea constată că prin sentința civilă nr.1076/21.06.2010 a fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamant, pe motiv că acesta nu a respectat obligația legală de a formula notificare în baza Legii nr. 10/2001, în termenul special instituit de art. 21 din acest act normativ. Prin urmare, instanța învestită cu prezentul litigiu, în care părțile, obiectul și cauza sunt identice cu cele ale cauzei soluționate prin sentința civilă nr.1076/21.06.2010, nu poate stabili o situație de fapt sau de drept diferită.
În acest sens, se reține că art.22 al.1 din Legea nr.10/2001 prevede în mod expres ca persoana îndreptățita va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a acesteia (termenul a fost prelungit ulterior până la 14.02.2002), persoana juridica deținătoare, solicitând restituirea în natura a imobilului. De asemenea, art.22 al.5 din aceeași lege prevede că nerespectarea termenului prevăzut la al.1 atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Rezultă din dispozițiile legale enunțate că formularea notificării este chiar o condiție de exercitare a acțiunii pe cale judiciara, iar lipsa acesteia conduce la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată.
Soluția nu contravine jurisprudenței Curții EDO, care a statuat constant ca dreptul la acțiune nu este unul absolut, fiind supus unor limitări (cauza M. A. și alții contra României, cauza M. contra României ș.a.), iar în speță reclamantul nu a respectat dispozițiile legale ce vizau tocmai condițiile de exercitare a dreptului de a obține măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv. De asemenea, nu se poate aprecia că s-ar contraveni prevederilor art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție, întrucât în jurisprudența sa Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat ca simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă bun actual sau speranță legitimă (Cauza P. contra României), iar imobilele care se încadrează in domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu pot fi restituite decât în condițiile prevăzute de acest act normativ.
Curtea nu poate primi susținerile recurentului-reclamant în sensul că formularea unei cereri de restituire a imobilului în temeiul Legii nr.112/1995 ar ține locul notificării prevăzute de art.22 al.1 din Legea nr.10/2001, întrucât nu există în Legea nr.10/2001 sau în alt act normativ o prevedere care să permită o astfel de interpretare.
În raport de considerentele expuse, constatând fondată critica recurentului privind greșita soluționare a excepției autorității de lucru judecat, dar și motivul de ordine publică invocat din oficiu, Curtea urmează ca în aplicarea dispozițiilor art.312 C.pr.civ., să admită recursul, să modifice în tot sentința civilă recurată, în sensul admiterii excepției inadmisibilității cererii și respingerii cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul - reclamant G. M.-G., împotriva sentinței civile nr.80 din 21.01.2015, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
Modifică în tot sentința civilă recurată, în sensul că admite excepția inadmisibilității cererii, invocată din oficiu, și respinge cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 24.06.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
A. P. B. C. B. T. M. G. R.
GREFIER
Ș. P.
Red.A.P.B.
Tehnored.APB/B.I.
2 ex/17.07.2015
T.B- Secția a III-a –C.P.
| ← Obligaţia de a face. Decizia nr. 698/2015. Curtea de Apel... | Anulare act. Decizia nr. 658/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
