Obligaţie de a face. Decizia nr. 763/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2015

Decizia nr. 763/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 24-06-2015 în dosarul nr. 25718/300/2010

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCURESTI SECTI A III A CIVILA

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DOSAR NR._

(615/2015)

DECIZIA CIVILA NR.763

Ședința publică de la 24.06.2015

Curtea constituită din:

P. - A. P. B.

JUDECATOR - C. B. T.

JUDECATOR - M.-G. R.

GREFIER - S. P.

***** *****

Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurentele – reclamante A. G., A. O. A. și A. L. ANDRARRA, împotriva deciziei civile nr.1679 A din 05.11.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți V. D., V. N., V. A. C., S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.

P. are ca obiect acțiune civilă pentru obligația de a face.

La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă recurenta-reclamantă A. G., personal, avocat C. L., în calitate de reprezentant al intimaților-pârâți V. D., V. N. (acesta fiind prezenți și personal) și V. A. C., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/11.05.2015, emisă de Baroul București – SCA ”C. & C.”, aflată la fila 18 dosar, consilier juridic R. I. B., în calitate de reprezentant al intimatului-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, în baza delegației aflată la fila 31 dosar, lipsind recurentele-reclamante A. O. A. și A. L. ANDRARRA și intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că recurenții-reclamanți nu au făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru în suma de 1947,5 lei și a timbrului judiciar în valoare de 5 lei, deși au fost citați cu această mențiune, sub sancțiunea anulării cererii ca netimbrată.

Se mai învederează instanței și faptul că intimații-pârâți V. D., V. N. și V. A. C. au depus la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 4.06.2015, întâmpinare, care a fost comunicată părților adverse.

Recurenta-reclamantă A. G., având cuvântul, învederează că nu a avut posibilitatea să contacteze un avocat (a contactat doar telefonic o casă de avocatură, cu o zi înaintea termenului, respectiv seara), este mama celor două recurente A. O. A. și A. L. ANDRARRA, având și probleme de sănătate în urma decesului soțului său, fiind internată și în spital, între timp a făcut de 6 luni parastas, apreciază că are acest drept, în sensul că i se poate acorda un termen pentru a-și pregăti apărare, pentru a răspunde la întâmpinarea formulată de intimați.

Curtea pune în vedere recurentei să facă dovada achitării taxei judiciare de timbru aferentă recursului.

Recurenta-reclamantă A. G., având cuvântul, arată că poate achita această taxă de timbru și o va depune prin d-nii avocați, având în vedere că abia în această dimineață la ora 4,00 a sosit în București, urmând să o achite în cursul acestei dimineți, pe care o va prezenta casei de avocatură, astfel cum i s-a recomandat.

Curtea dispune lăsarea cauzei pentru o nouă strigare, pentru a da posibilitatea recurentelor-reclamante să achite taxa judiciară de timbru, aceasta fiind o chestiune prealabilă altor discuții.

La interpelarea instanței, recurenta-reclamantă A. G., personal, solicită lăsarea cauzei la sfârșitul listei de recursuri.

Curtea acordă cuvântul asupra cererii de lăsare a cauzei la sfârșitul listei de recursuri pentru a da posibilitatea recurentei-reclamante să facă dovada achitării taxei judiciare de timbru.

Avocatul intimaților-pârâți V. D., V. N., V. A. C., având cuvântul, arată că se opune cererii de amânare formulată în cauză.

Curtea solicită avocatului intimaților-pârâți să formuleze concluzii numai asupra cererii de lăsare a cauzei la sfârșitul listei de recursuri, având în vedere că dosarul este primul înscris pe lista de recursuri.

Avocatul intimaților-pârâți V. D., V. N., V. A. C. și reprezentantul intimatului-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, având pe rând cuvântul, arată că sunt de acord cu cererea de lăsare a cauzei la sfârșitul listei de recursuri, pentru a da posibilitatea recurenților să facă dovada achitării taxei judiciare de timbru.

La reluarea pricinii, la sfârșitul listei de recursuri, se prezintă avocat C. L., în calitate de reprezentant al intimaților-pârâți V. D., V. N. (acesta fiind și personal), V. A. C., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/11.05.2015, emisă de Baroul București – SCA”C. & C.”, aflată la fila 18 dosar, consilier juridic R. I. B., în calitate de reprezentant al intimatului-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, în baza delegației aflată la fila 31 dosar, lipsind recurentele-reclamante A. G., A. O. A., A. L. ANDRARRA și intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.

Curtea acordă cuvântul asupra excepției nulității recursului pentru netimbrare.

Avocatul intimaților-pârâți V. D., V. N., V. A. C., având cuvântul, solicită admiterea excepției și anularea recursului, ca netimbrat, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată conform chitanței nr.98/24.06.2015, în valoare de 4500 lei, depusă în original.

Reprezentantul intimatului-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, având cuvântul, formulează aceleași concluzii de anulare a recursului ca netimbrat.

Curtea reține pricina spre soluționare, asupra excepției de netimbrare.

CURTEA,

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.7491/29.04.2013 pronunțată de Judecătoria sector 2 au fost respinse excepția insuficientei timbrări și excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului V. A. C., a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune și respins, pentru acest motiv, al patrulea capăt al cererii de chemare în judecată, a fost admisă în parte cererea și obligați pârâții să demoleze gardul identificat prin raportul de expertiză, în 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, au fost respinse, ca neîntemeiate, celelalte capete de cerere.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin Dispoziția nr. 3988/24.02.2005 emisă de Primarul General al Municipiului București, rectificată prin Dispoziția nr. 5024 din 27.12.2005 emisă de Primarul General al Municipiului București, s-a restituit reclamantului imobilul situat în București, Sector 2, ., format din teren în suprafață de 330,70 mp din totalul de 507 mp construit și neconstruit – curtea și construcția tip B (P, P + 1), cu excepția apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamantul fiind obligat să respecte servitutea d trecere celorlalți ocupanți legali ai imobilului (f. 66).

Prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. N00705/02.11.1996 (f. 151), încheiat între PMB, reprezentată de . calitate de vânzător, și V. D. și V. N., în calitate de cumpărător, pârâții V. D. și V. N. au dobândit în proprietate locuința situată în București, Sector 2, ., Corp B, . două camere, hol, bucătărie, baie, cămară, spălătorie, în suprafață utilă de 91,96 mp, reprezentând o cotă indiviză de 26,97 % din imobil. În contract s-a menționat că odată cu locuința se vinde și o cotă indiviză de 26,97 % din părțile de folosință comună ale imobilului și 69,31 mp, teren situat sub construcție, conform art. 33 din HG nr. 20/1996. Locuința s-a vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, la cererea nr. 2020 din 22.04.1996, depusă de V. D. care o deținea în baza contractului de închiriere nr._/03.09.1987.

La data de 20.05.2003 a fost eliberat titlul de proprietate nr._/2 (f. 154), prin care s-a consemnat că terenul situat în București, Sector 2, ., în suprafață de 69,31 mp, se trece în proprietatea domnului V. I. D. și V. M. Nița, domiciliați în București, Sector 2, ., prin Ordinul Prefectului nr. 419 din 19.04.2003, în temeiul art. 36 alin. 2 din Legea nr. 18/1991 republicată, privind fondul funciar.

Prin sentința civilă nr. 4491/07.07.2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr._/2002 (f. 131), instanța a respins cererea formulată de A. N. C., prin care chemase în judecată Primăria Municipiului București, solicitând lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului din București, Sector 2, . și nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare privind acest imobil încheiate de pârâtă cu terțe persoane. Prin decizia civilă nr. 306A/22.04.2004 pronunțată de Tribunalul București, Secția IV-a Civilă în dosarul nr. 3743/2003 (f. 134) a fost respins ca nefondat apelul declarat de A. N. C. împotriva sentinței nr. 4491, în contradictoriu cu intimații M. București, prin Primarul General, V. D., V. N., Tinta M., D. E. și G. M.. Prin decizia civilă nr. 324A/28.02.2008 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a Civilă în dosarul nr._/3/2006 (f. 138), a fost admis apelul declarat de A. N. împotriva sentinței nr. 4491/2003, a fost schimbată în parte sentința civilă apelată, în sensul că s-a luat act de renunțarea reclamantului A. la judecarea capetelor 1 și 2 ale acțiunii, privind constatarea preluării fără titlu valabil de către S. R. a imobilului situat în București, Sector 2, . obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie acest imobil, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Prin decizia civilă nr. 1667/11.11.2008 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._/3/2006 (f. 143) a fost respins ca nefundat recursul formulat de apelantul-reclamant A. N. C. împotriva deciziei civile nr. 324/28.02.2008.

Prin întâmpinare (f. 37), pârâții au afirmat că până la data primirii acestei cereri de chemare în judecată, nu au primit nicio notificare sau altă cerere din partea reclamantului, de ridicare a porților pe care le-au construit cu mult anterior retrocedării imobilului către reclamant, în scopul de a limita folosința părții din imobil ce le-a fost închiriată și ulterior vândută. Cu aceeași ocazie, pârâții au declarat că sunt de acord să desființeze personal aceste porți (f. 37).

Prin declarația autentificată sub nr. 252/11.06.2007 la BNP L. T. (f. 130), C. D., domiciliată în București, Sector 2, . și Basturea T., cu același domiciliu au declarat că vecinii lor, V. D. și V. N., proprietarii apartamentului nr. 2 din Corp B, ., Sector 2, București au construit un gard din tablă în interiorul curții imobilului sus menționat, în urmă cu peste 10 (zece) ani. Acest gard a fost construit de domnul V. D., având acordul declaranților.

Prin raportul de expertiză întocmit de expert D. G. (f. 221), a fost identificată suprafața de teren împrejmuită prin edificarea gardului.

Prin adresa nr. A56/14.02.2012 emisă de . V. D., rezultă că în conformitate cu art. 5 din contractul de vânzare-cumpărare nr. 705/02.11.1996, odată cu locuința s-a înstrăinat pârâților V. și cota indiviză de 26,97 % din părțile de folosință comună ale imobilului din care face parte și podul.

În soluționarea cauzei, instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 480, 616, 619 din Codul Civil, art. 1, 3, 7 din Decretul nr. 167/1958, art. 101 din Codul de procedură civilă.

Deliberând asupra excepției de insuficientă timbrare, observând că reclamantul și-a îndeplinit obligația stabilită de instanță la ultimul termen de judecată, de completare a taxei judiciare de timbru, achitând conform chitanței de la fila 336 taxa judiciară de timbru de 1182,88 lei, instanța a respins ca neîntemeiată excepția de insuficientă timbrare invocată din oficiu.

Deliberând asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului V. A. C., invocată de pârâți prin întâmpinare, unită cu fondul prin încheierea din 19.09.2011, reținând definiția doctrinară a calității procesuale pasive care presupune identitatea dintre persoana chemată în judecată și persoana obligabilă în cadrul raportului juridic dedus judecății, reținând că pârâtul V. A. C. este fiul pârâților V. D. și V. NIța, proprietarii apartamentului nr. 2 din București, Sector 2, ., Corp B, imobil în legătură cu care au fost formulate capetele de cerere prin care a fost chemat în judecată acest pârât, având în vedere că pârâtul V. A. C. are domiciliul la adresa proprietății părinților săi, mai sus amintite, instanța a constatat că pârâtul V. A. C. are calitate procesuală pasivă, motiv pentru care a respins ca neîntemeiată excepția analizată.

Deliberând asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârâți prin apărător la ultimul termen de judecată, cu referire la cel de al patrulea capăt de cerere, instanța a constat-o întemeiată. Prin capătul patru al cererii de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâților V. D., V. N. și V. A. C. la plata unei despăgubiri de 1.000 lei, pentru folosirea servituții de trecere cu pasul, ce urmează a fi achitată lunar. În motivarea acestui capăt de cerere, reclamantul a susținut că prin Dispoziția Primarului General al Municipiului București i s-a pus în vedere să asigure trecerea cu pasul la apartamentul pârâților. De bună-credință fiind, a susținut în continuare reclamantul, le-a permis pârâților accesul prin curtea sa fără să le ceară vreo sumă de bani, încercând să aibă relații de bună vecinătate cu pârâții. Reclamantul a apreciat că pârâții persoane fizice au înțeles buna sa credință și îngăduință pe care a manifestat-o față de ei, ca o slăbiciune de care au abuzat, ocupând aproape toată curtea. În aceste condiții, a susținut reclamantul, se impune ca dreptul său de trecere cu pasul ce l-a acordat pârâților să fie lămurit printr-o hotărâre judecătorească, în sensul în care l-a cerut prin capătul de cerere de chemare în judecată și, pentru că i se limitează exercitarea deplină a dreptului său de proprietate asupra întregului teren, să i se achite o lipsă de folosință lunară, așa încât atingerile dreptului său de proprietate să fie cât mai limitate și pe deplin despăgubite, deoarece acolo unde se aduce atingere dreptului său de proprietate, trebuie să existe o dreaptă despăgubire.

Or, în cauză sunt incidente art.616 și 619 din Codul Civil, potrivit cu care proprietarul al cărui loc este înfundat, care nu are nicio ieșire la calea publică, poate reclama o trecere pe locul vecinului său pentru exploatarea fondului, cu îndatorire de a-l despăgubi în proporție cu pagubele ce s-ar putea ocaziona. Acțiunea în despăgubire în cazul prevăzut prin art.616 C.pr.civ. este prescriptibilă; iar trecerea trebuie să urmeze după prescripție, deși acțiunea de indemnitate nu s-ar mai putea admite. Articolul 1 din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripția extinctivă, potrivit cu care dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege. Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă. Articolul 3 din același decret statuează că termenul de prescripție este de 3 ani. Potrivit art. 7 din același act normativ, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul al acțiune. Dacă dreptul este sub condiție suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la data când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul. Articolul 101 alin. 3 din codul de procedură civilă stabilește că termenele statornicite pe ani, luni sau săptămâni se sfârșesc în ziua anului, luni sau săptămânii corespunzătoare zilei de plecare.

Reținând circumstanțele speței, în care reclamantul a fost obligat la respectarea servituții de trecere pentru pârâți prin Dispoziția nr. 3988/24.02.2005 emisă de Primarul General al Municipiului București, observând că cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 22.07.2010 (f. 1), iar capătul de cerere privitor la indemnizația pentru grevarea terenului reclamantului cu servitutea dreptului de cerere, la 23.05.2011 (f. 15), instanța a constatat că este împlinit termenul general de prescripție invocat de pârâți, motiv pentru care a admis excepția analizată, cu consecința respingerii celui de al patrulea capăt al cererii de chemare în judecată, constatând împlinit termenul de prescripție al dreptului material la acțiune.

Având în vedere că prin încheierea din 26.09.2011 a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului în susținerea capătului de cerere privitor la obligarea pârâților S. R. și M. București la plata către pârâții persoane fizice a valorii de piață a imobilului cumpărat de aceștia din urmă, efectul admiterii acestei excepții este respingerea capătului nouă al cererii de chemare în judecată, ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă.

Raportând dreptul incident situației de fapt reținute, analizând coroborat primul capăt de cerere cu cel de-al cincilea capăt al cererii de chemare în judecată, instanța a constatat netemeinicia acestora. Reținând că pârâții au avut acces la imobilul din București, Sector 2, ., în calitate de chiriași, din 1987 și, ulterior, din 1996, în calitate de proprietari cărora le trebuia respectat dreptul de acces pe terenul reclamantului pentru trecere la ., instanța a constatat că reclamantul nu a probat ocuparea abuzivă a proprietății reclamantului, ipoteză pe care se întemeiase capătul de cerere formulat.

În ceea ce privește al doilea capăt de cerere, prin care reclamantul solicită obligarea pârâților să demoleze gardul și toate construcțiile edificate pe terenul proprietatea reclamantului sau să fie autorizat să o facă reclamantul pe cheltuiala acestora, instanța l-a constatat întemeiat în parte. Prin întâmpinare (f. 37), pârâții au afirmat că până la data primirii acestei cereri de chemare în judecată, nu au primit nicio notificare sau altă cerere din partea reclamantului, de ridicare a porților pe care le-au construit cu mult anterior retrocedării imobilului către reclamant, în scopul de a limita folosința părții din imobil ce le-a fost închiriată și ulterior vândută. Prin declarația autentificată sub nr. 252/11.06.2007 la BNP L. T. (f. 130), C. D., domiciliată în București, Sector 2, . și Basturea T., cu același domiciliu au declarat că vecinii lor, V. D. și V. N., proprietarii apartamentului nr. 2 din Corp B, ., Sector 2, București au construit un gard din tablă în interiorul curții imobilului sus menționat, în urmă cu peste 10 (zece) ani. Acest gard a fost construit de domnul V. D., având acordul declaranților. Prin raportul de expertiză întocmit de expert D. G. (f. 221), a fost identificată suprafața de teren împrejmuită prin edificarea gardului.

Din analizarea coroborată a Dispoziției nr. 3988/24.02.2005 emise de Primarul General al Municipiului București, rectificate prin Dispoziția nr. 5024 din 27.12.2005 emisă de Primarul General al Municipiului București cu titlul de proprietate al pârâților, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. N00705/02.11.1996, instanța a reținut că pârâtul V. D. a ridicat gardul identificat în raportul de expertiză efectuat în cauză pe terenul proprietatea reclamantului, fără acordul acestuia. Potrivit art. 480 C.civ., proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, în limitele determinate de lege. Având în vedere că gardul identificat în raportul de expertiză efectuat în cauză a fost ridicat de pârât pe terenul proprietatea reclamantului, fără acordul acestuia, în temeiul art. 480 C.civ., instanța a admis în parte capătul de cerere analizat și a obligat pârâții să demoleze gardul edificat, identificat prin raportul de expertiză, în 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii (termen stabilit cu luarea în considerare și a dispozițiilor art. 279 alin. 2 pct. 1 C.pr.civ.).

Instanța a constatat neîntemeiată solicitarea reclamantului de a fi autorizat el însuși să realizeze demolarea gardului deoarece această autorizare poate fi solicitată doar în contextul art. 580² C.pr.civ., care presupune începerea executării silite pentru obținerea îndeplinirii obligației cuprinse în titlul executoriu.

Analizând cel de al treilea capăt al cererii de chemare în judecată, instanța a constatat netemeinicia acestuia deoarece dreptul de trecere (servitutea de trecere) a fost deja recunoscută prin dispoziția Primarului General al Municipiului București în favoarea tuturor celorlalți proprietari și chiriași ai imobilului construcție neretrocedat, respectiv retrocedat reclamantului. Din analiza contractului de vânzare-cumpărare nr. N00705/02.11.1996 (f. 151), coroborată cu cea a tabelului cu suprafețele utile (f. 152), fișei de calcul (f. 153) și adresei nr. A56/14.02.2012 emisă de .. 252), instanța a constatat că reclamantul nu a probat ca pârâții V. să ocupe părți din imobilul situat în București, Sector 2, ., care să nu le fi fost înstrăinate prin contractul de vânzare-cumpărare, astfel încât a constatat netemeinicia și capătului șase de cerere.

În privința celui de al șaptelea capăt de cerere (constatarea nevalabilității Decretului nr. 92/1950 în ceea ce privește preluarea imobilului din București, Sector 2, .), față de considerentele deciziei civile nr. 324A/28.02.2008 pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă (f. 5, 6, 7 din decizia menționată – f. 140, 141 din dosar), instanța a constatat netemeinicia acestui capăt de cerere, operând puterea de lucru judecat. Prin urmare, instanța a constatat că se impune cu putere de lucru judecat analiza făcută deja de o instanță judecătorească referitor la problema juridică invocată de reclamant a doua oară în fața instanței de judecată. Din această perspectivă, se impune menționarea și a celor statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție în două decizii de speță din 2012, respectiv 2009:

Ca hotărâre irevocabilă, sentința civilă nr. 4464/1992 a Judecătoriei Iași se bucură de putere de lucru judecat, conform art. 377 alin. (2) pct. 1 C.pr.civ. cu referire la art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C.civ., așa încât dezlegarea dată, prin această sentință, problemei de drept referitoare la regimul juridic al terenului proprietatea autoarei reclamantului, se impune în prezenta cauză, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă.

Este vorba despre efectul pozitiv al puterii lucrului judecat, care se manifestă ca prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți, venind să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești. Prezumția nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate.

Cum potrivit art. 1200 pct. 4, cu referire la art. 1202 alin. (2) C.civ., în relația dintre părți, prezumția lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că ceea ce s-a dezlegat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus părților din acel litigiu și succesorilor lor în drepturi, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat.

(Decizia 3028/04.05.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I Civilă)

Autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale, aceea de excepție procesuală (conform art. 1201 C.civ. și art. 166 C.pr.civ.) și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți (conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C.civ.).

Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C.civ. (obiect, părți, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Această reglementare a autorității de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătorești.

Cum, potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin.(2) C.civ., în relația dintre părți, această prezumție are caracter absolut, înseamnă că nu se poate introduce o nouă acțiune în cadrul căreia să pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătorește anterior.

Principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanțelor a chestiunii litigioase deja rezolvate și nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO, deoarece dreptul de acces la justiție nu este unul absolut, el poate cunoaște limitări, decurgând din aplicarea altor principii.

(Decizia 995 din 04.02.2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I Civilă)

Analizând capătul al optulea al cererii de chemare în judecată, instanța a constatat netemeinicia acestuia. Instanța a reținut că reclamantul a accesat procedura reglementată de Legea 10/2001, la finele căreia a obținut Dispoziția nr. 3988/24.02.2005 (f. 66). Instanța a mai reținut, de asemenea, că reclamantul a mai sesizat instanțele de judecată cu acțiunea în revendicarea imobilului proprietatea pârâților V.. Prin sentința civila nr. 4491/07.07.2003, Judecătoria Sectorului 2 a respins ca neîntemeiate, excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantului și inadmisibilității privind competența generală a instanței, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei M. București pe capătul doi de cerere, având ca obiect revendicarea, a admis excepția inadmisibilității acțiunii având ca obiect restituirea în natura a imobilului și a respins acțiunea având acest obiect ca inadmisibilă. S-au respins ca neîntemeiate, excepția inadmisibilității acțiunii precum și excepția prescripției acțiunii, ambele având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare și s-a respins ca neîntemeiata acțiunea formulata de reclamant. Această soluție a fost menținută de instanța de apel, însă recursul a fost admis și trimisă cauza spre rejudecare în privința nulității contractelor de vânzare-cumpărare, pentru a se administra probe pe aspectul relei credințe. În apel după casare, prin decizia civilă nr. 324/28.02.2008 a Tribunalului București Secția a III-a Civila a fost admis apelul formulat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 4491 /07.07.2003, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2, s-a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că s-a luat act de renunțarea reclamantului la judecarea capetelor de cerere 1 și 2, privind constatarea preluării fără titlu valabil de către statul român a imobilului din . și obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie acest imobil și s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate. În recurs după casare, prin decizia civilă nr. 1667/11.11.2008, Curtea de Apel București, Secția a IV-a Civila a fost respins recursul formulat de reclamant, astfel constatându-se irevocabil buna credință a pârâților și menținându-se implicit efectele contractului de vânzare-cumpărare încheiat de aceștia în temeiul Legii nr. 112/1995. S-a reținut că reclamantul nu a dovedit că și-a manifestat, anterior vânzării-cumpărării atacate, respectiv anterior datei de 2.11.1996, voința de a redobândi dreptul de proprietate asupra imobilului. Așadar, s-a constatat cu acel prilej că reclamantul nu a formulat vreo cerere în temeiul Legii nr. 112/1995, nu a adresat vreo notificare vânzătorului sau chiriașilor cumpărători, nu a introdus vreun litigiu în cadrul căruia să fi fost contestat dreptul de proprietate al statului și de care să fi avut cunoștința cumpărătorii, iar prima acțiune a fost introdusă la data de 16.08.2002. În consecință, s-a constatat ca actele juridice au fost încheiate cu respectarea prevederilor art. 9 și următoarele din Legea nr. 112/1995, astfel că nu există cauza de nulitate.

Prin urmare, instanța a reținut că la acest moment pârâții sunt cei care învederează cu referire la imobilul litigios un titlu de proprietate valabil încheiat, menținut ca atare de instanțele sesizate în legătură cu acesta. Așadar, pârâții V. D. și V. Nița sunt proprietarii locuinței situate la adresa București, Sector 2, ., . este aceasta descrisă prin contractul de vânzare-cumpărare nr. N00705/02.11.1996 (f. 151), tabelul cu suprafețele utile (f. 152), fișa de calcul (f. 153) și adresa nr. A56/14.02.2012 emisă de .. 252).

În acest context, se dovedește neîntemeiată cererea prin care reclamantul solicită obligarea pârâților V. D., V. Nița, V. A. C. și S. R. prin Ministerul de Finanțe, M. București, prin Primarul General să lase în deplină proprietate și posesie și liniștită folosință apartamentul, precum și terenul situat sub imobilul din București, Sector 2, ., dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 750/02.11.1996. Pe de o parte, pârâții S. R. prin Ministerul de Finanțe, M. București, prin Primarul General nu exercită nici un atribut al dreptului de proprietate cu privire la imobilul litigios. Pârâții V. D., V. Nița au fost validați anterior de instanțele de judecată ca proprietari ai apartamentului nr. 2, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. N00705/02.11.1996, iar pârâtul V. A. C. are acceptul părților săi, proprietari ai apartamentului nr. 2 să locuiască în această proprietate. Netemeinicia cererii reclamantului este relevată și de noua jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului care, în hotărârea pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României:

Analizând capătul de cerere formulat de reclamant în subsidiar, de obligare a pârâților S. R. și M. București la plata sumei de 100.000 euro echivalent în lei la data plății, reprezentând valoarea de piață a apartamentului dobândit de pârâți în baza contractului de vânzare-cumpărare, cu titlul de reparație urmare a naționalizării abuzive și a faptului că nu i s-au acordat reparații, instanța a constatat de asemenea, netemeinicia acestuia. Astfel cum s-a reținut în cadrul situației de fapt, prin Dispoziția nr. 3988/24.02.2005 emisă de Primarul General al Municipiului București, rectificată prin Dispoziția nr. 5024 din 27.12.2005 emisă de Primarul General al Municipiului București, s-a restituit reclamantului imobilul situat în București, Sector 2, ., format din teren în suprafață de 330,70 mp din totalul de 507 mp construit și neconstruit – curtea și construcția tip B (P, P + 1), cu excepția apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamantul fiind obligat să respecte servitutea d trecere celorlalți ocupanți legali ai imobilului. Instanța a reținut, așadar, că titularul dreptului a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru a reintra în posesia imobilului ce a aparținut autorului decedat. Prin urmare, în cazul în care era nemulțumit de soluția oferită de autoritatea administrativă în privința cererii de restituire, reclamantul ar fi putut solicita despăgubiri pentru imobilul nerestituit în cadrul procedurii speciale deja alese.

Acest capăt de cerere este neîntemeiat și prin prisma argumentelor pe care s-a întemeiat soluția referitoare la cel de-al optulea capăt al cererii de chemare în judecată.

Pentru toate considerentele de fapt și drept mai sus enunțate, după respingerea ca neîntemeiată a excepției de insuficientă timbrare și cea a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului V. A. C., instanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâți, a respins în consecință al patrulea capăt al cererii de chemare în judecată, constatând împlinit termenul de prescripție al dreptului material la acțiune și, pe fondul cauzei, având în vedere că a fost găsit întemeiat doar al doilea capăt de cerere și acesta, doar în parte, cererea de chemare în judecată a fost admisă în parte, a fost admis în consecință capătul doi de cerere, cu obligarea pârâților să demoleze gardul edificat, identificat prin raportul de expertiză, în 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii (termen stabilit cu luarea în considerare și a dispozițiilor art. 279 alin. 2 pct. 1 C.pr.civ.), fiind respinse toate celelalte capete ale cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiate.

Prin cererea înregistrată la data de 11.09.2013 pe rolul Judecătoriei sector 2, pârâții V. D., V. N. și V. A. C. au solicitat completarea sentinței civile nr 7491/29.04.2013 în sensul de a se pronunța asupra cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr_/30.09.2013 pronunțată de Judecătoria sector 2 a fost admisă cererea, dispunându-se completarea dispozitivului sentinței civile nr 7491/29.04.2013, în sensul că a fost obligat reclamantul la plata sumei de 4400 lei reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva sentinței civile nr 7491/29.04.2013, a declarat apel reclamantul.

În motivarea cererii, apelantul a arătat că în mod greșit a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune într-o cerere având ca obiect un drept real, respectiv un drept de servitute. Învederează greșita soluționare a capetelor 1 și 5 din cerere, în condițiile în care faptul ilicit al ocupării abuzive a imobilului rezultă din probatoriul administrat. Cu referire la pretenția privind instituirea dreptului de servitute arată că prima instanță avea a observa că dreptul cuprins în Dispoziția primarului este unul cu titlu general, prin prezenta cerere acesta solicitând delimitarea servituții. Mai arată că în mod eronat a fost admis doar în parte al doilea capăt de cerere, în fapt fiind incidente prevederile art 1075 C.civ. Cu privire la obiecțiunile la raportul de expertiză în construcții, deși inițial au fost admise, ulterior prima instanță a revenit inexplicabil asupra deciziei sale, încălcând astfel dreptul său la apărare. Greșit a acordat eficiență efectului pozitiv al puterii lucrului judecat raportat la considerentele deciziei civile nr 324/28.02.2008, omițând că reclamantul a renunțat la judecat acestui capăt de cerere. Susține analiza superficială făcută de judecătorie cu privire la cererea de comparare a titlurilor de proprietate. În final, arată că a fost lipsit de un bun în accepțiunea CEDO, dată fiind neacordarea măsurilor reparatorii solicitate, respectiv suma de_ euro la care a cerut să fie obligați pârâții S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice și M. București prin primarul general.

Împotriva sentinței civile nr_/30.09.2013, a declarat recurs, calificat apel, reclamantul.

În motivarea cererii, apelantul a arătat că în mod greșit a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care cererea sa a fost admisă în parte, deci pârâții sunt cei căzuți în pretenții.

Intimații pârâți V. D., V. N., V. A. C. și M. București prin primarul general au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului.

Prin decizia civilă nr.1679/A/5.11.2014, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins apelul, a obligat apelantul A. N. C. la plata sumei de 2000 lei reprezentând onorariu de avocat, redus conform art. 274 alin. 3 C.pr.civ.; a dat în debit apelantul reclamant A. N. C. pentru suma de 6639,37 lei reprezentând taxă de timbru datorată pentru fond.

Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut următoarele:

Cu prioritate, reiterează principiile care guvernează judecata unui apel, respectiv împrejurea că acesta este o cale de atac ordinară, de reformare, devolutivă. Obiectul unui apel îl constituie întotdeauna o hotărâre judecătorească, ceea ce înseamnă că apelantul are obligația de a indica motivele de critică față de modul în care s-a desfășurat prima judecată, precum și față de considerentele reținute de judecătorul fondului. O expunere de motive excedentară, dar lipsită de esență (cum este cea formulată pe 13 pagini), nu răspunde cerințelor prevăzute de legiuitor în dispozițiile art 287 alin pct 3 C.proc.civ.

Totuși, față de prevederile art 295 alin 1 C.proc.civ, tribunalul a procedat la analizarea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, dar în limitele cererilor de apel.

Reținând că apelantul a invocat ca motiv de ordine publică necompetența materială a instanței pe care însuși reclamantul a învestit-o, tribunalul va constata că cererea de chemare în judecată este formulată anterior modificărilor legislative aduse de L 202/2010, sens în care această excepție poate fi invocată oricând, chiar și direct în calea de atac. Cu toate acestea, motivul de apel este lipsit de temei juridic în lumina prevederilor art 17, respectiv art.18 ind.1 C.proc.civ, forma în vigoare la data sesizării judecătoriei. Așadar, prima instanță, în mod corect s-a declarat competentă să soluționeze prezenta pricină, în fond, față de limitele învestirii sale, trasate prin cererea de chemare în judecată.

Procedând la analiza motivelor de apel vizând sentința civilă nr 7491/29.04.2013, cu referire la critica privind modul de soluționare a excepției prescripței dreptului material la acțiunea având ca obiect pretențiile decurgând din plata despăgubirilor aferente folosirii servituții de trecere, astfel cum este formulat cel de-al patrulea capăt de cerere (fila 16, dosarul de fond), tribunalul a confirmat soluția primei instanțe, observând eroarea în care se află apelantul. Contrar opiniei acestuia, spre soluționare nu a fost dedus un drept real, ci unul de creanță, supus regulilor generale privind prescripția.

Într-adevăr, dreptul de servitute este unul real imobiliar, însă, potrivit dispozițiilor art 619 C.civ, acțiunea de despăgubire pe care proprietarul fondului dominant o poate exercita împotriva proprietarului fondului înfundat căruia i s-a recunoscut un drept de servitute, este prescriptibilă. Cum legiuitorul nu a prevăzut un termen special de prescripție, este evident că se vor aplica regulile generale, adică dispozițiile art 3 alin 1 Decretul nr 167/1958, în sensul că termenul de prescripție este cel general, de 3 ani. Prescripția apare ca o sancțiune a subiectului care stă în pasivitate, constând în stingerea dreptului de a promova acțiunea și implicit de a obține executarea obligației. Cum în cauză dreptul de servitute a fost instituit prin Dispoziția primarului nr 3988/24.02.2005 (fila 66 din dosarul de fond), față de modul în care este formulată această pretenție în fața instanței de fond, corect a fost trasă prezumția că despăgubirile sunt solicitate începând chiar cu acea dată, în raport de care, în mod evident a intervenit prescripția extinctivă a dreptului la acțiune.

Examinând cea de-a doua critică formulată prin cererea de apel vizând soluția pronunțată asupra capetelor 1 și 5 din acțiune, tribunalul a opinat în sensul respingerii acesteia. Astfel, primul capăt de cerere se conturează ca o acțiune în revendicare a terenului asupra căruia reclamantul exercită dreptul de proprietate în temeiul Dispoziției primarului nr 3988/24.02.2005, iar cel de-al cincilea capăt din acțiune se referă la plata unor eventuale despăgubiri civile de către pârâții V. D., V. N., V. A. C. cu titlu de lipsă de folosință asupra acestui imobil.

Acțiunea în revendicare este remediul juridic și mijlocul procedural prin care o persoană cere în justiție să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedată, solicitând restituirea lui în natură. Îngrădirea exercițiului acestei acțiuni ar reprezenta o încălcare a însuși dreptului de proprietate și a principiului liberului acces la justiție, întrucât alt mijloc procedural în justiție pentru apărarea acestui drept de proprietate, pentru restabilirea lui și pentru obținerea restituirii în natură, nu există. Acțiunea în revendicare este acea acțiune reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acelui bun de la posesorul neproprietar. Așadar, cu o consacrare expresă legislativă actualmente grație noului cod civil, respectiv art 563 alin 1, aceasta este o acțiune petitorie, ce tinde să stabilească direct existența dreptului de proprietate al reclamantului, redobândirea posesiei fiind doar un efect accesoriu al acestei acțiuni. Este de necontestat dreptul de proprietate asupra terenului aflat în patrimoniul reclamantului, în suprafață totală de 330,70 mp construit și neconstruit format din curte și construcție, astfel cum a făcut obiectul restituirii în baza dispoziției. Necontestate au fost și concluziile raportului de expertiză topografică administrat la judecata în primă instanță, potrivit cu care suprafața totală de teren afectat construcției situată în . 300,30 mp, iar terenul aferent curții aceluiași imobil este de 206,30 mp. Cum arătam, reclamantului i s-a recunoscut un drept de proprietate asupra unei suprafețe de 330,70 mp compusă atât din terenul liber cât și din terenul afectat construcției. Prin urmare, reclamantul nu poate fi îndreptățit la întreaga suprafață de teren aferentă curții imobilului.

Revenind la raportul de expertiză topografică, reține tribunalul că suprafață de teren supusă îngrădirii de către pârâți este una mult mai mică prin raportare la curtea imobilului. De altfel, prima instanță a dispus ridicarea gardului, împrejurare neatacată de către pârâții V. D., V. N., V. A. C.. Cum reclamantul nu a fost în măsură să identifice în concret limitele terenului asupra căruia exercită exclusiv dreptul de proprietate despre care pretinde că ar fi fost ocupat abuziv de către pârâți, reținând că și aceștia din urmă se bucură de prerogativele dreptului de proprietate recunoscut prin contractul de vânzare cumpărare nr 705/2.11.1996, tribunalul a constatat nedovedit caracterul abuziv al ocupării. Mai mult, martorul propus de către reclamant, G. G. a relatat primei instanțe că s-a permis accesul în curtea imobilului, el personal mergând în mai multe ocazii. De asemenea, a învederat că nu își amintește să fi fost ocupată curtea de mașini. În ceea ce privește depoziția martorului D. C., a apreciat tribunalul că nu este foarte fidelă aspectelor deduse spre soluționare, dat fiind că acesta relatează împrejurări derulate în anii 1993-1994, sau 2002, deci anterior dobândirii de către reclamant a dreptului de proprietate asupra imobilului. Mai mult, conduita nesinceră a martorului este de reținut, în considerarea împrejurării că a afirmat că nu a mai fost martor pentru reclamant în alt dosar(fila 185), în pofida considerentelor deciziei civile nr 1667/11.11.2008 pronunțată de Curtea de Apel București, în cuprinsul cărora se arată contrariul (fila 144 verso, paragraf final, dosarul de fond).

În consecință, pentru toate aceste considerente, în acord cu prima instanță tribunalul a statuat asupra netemeiniciei pretenției, întrucât reclamantul nu a probat că a pierdut posesia asupra terenului deținut în proprietate. Evident că netemeinicia acestui capăt de cerere va atrage respingerea pretenției constând în contravaloarea lipsei de folosință asupra acestui teren.

Următorul motiv de apel se referă la soluția privind respingerea cererii având drept obiect instituirea unei servituți de trecere pentru pârâții V. D., V. N., V. A. C.. Pentru lămurirea apelantului, va reaminti tribunalul prevederile art 576 C.civ, potrivit cu care servitutea este o sarcină impusă unui fond, pentru uzul și utilitatea unui imobil având un alt stăpân. Deci, dreptul de servitute este unul real imobiliar, accesoriu fondului căruia îi profită, având un caracter perpetuu și indivizibil. În speță, este vorba despre o servitute în folosul unei clădiri, cu caracter necontinuu, stabilită prin fapta omului, adică printr-un act juridic. Conform art 624 C.civ, servituțile necontinue și neaparente, cum este servitutea de trecere, pot fi constituite numai prin titlu. Or, în cauză, cum corect a subliniat prima instanță, dreptul este deja constituit prin Dispoziția primarului nr. 3988/24.02.2005. Orice altă dezbatere referitoare la conținutul titlului prin care dreptul de servitute a fost instituit putea fi făcută numai în procedura specială în cadrul căreia acesta a fost emis, ori, cel târziu, la punerea în posesie. Însă, procesul verbal întocmit la data de 25.07.2005 a fost semnat de către reclamant fără nicio mențiune în acest sens (fila 65 din dosarul de fond).

Cu privire la cel de-al patrulea motiv de apel, constând în nemulțumirea față de respingerea cererii de autorizare a reclamantului de a realiza personal desființarea gardului, tribunalul a observat, cu prioritate că apelantul nu a invocat în fața instanței de fond, dar nici în calea de atac, prevederile art.1077 C.civ, care permit autorizarea creditorului de a aduce la îndeplinire obligația de a face nerealizată de debitor, pe cheltuiala acestuia din urmă. Cu toate acestea, este just că nici dispozițiile art 580 ind 2 C.proc.civ nu pot fi incidente, instanța nefiind învestită cu o acțiune prin care se urmărește autorizarea creditorului să execute obligația debitorului cuprinsă într-un titlu executoriu. Însă, va statua asupra netemeiniciei cererii reclamantului, întrucât instituirea obligației de face în sarcina pârâților apare ca suficientă, neexistând vreun motiv pentru care aceștia să nu fie considerați de bună-credință în respectarea dispozițiilor cuprinse într-o hotărâre judecătorească. În măsura în care s-ar ajunge la executarea silită a prezentului titlului, evident că ar deveni incidente dispozițiile art.580 ind.2 C.proc.civ, astfel că drepturile creditorului nu sunt afectate ori încălcate.

Față de respingerea capătului al șaselea de cerere, având ca obiect obligarea pârâților V. D., V. N., V. A. C. să permită accesul la demisolul, podul imobilului și la alte două camere ocupate abuziv de aceștia, pe calea prezentei cereri, apelantul critică deopotriva soluția, dar și maniera de administrare a probatoriului. Într-adevăr, la termenul din data de 23.01.2012, a fost încuviințată proba cu expertiză tehnică imobiliară, având ca obiective și identificarea spațiilor efectiv ocupate de către pârâți. Raportul de expertiză a concluzionat că există concordanță între spațiile cumpărate de către pârâți, conform titlului de proprietate și aspectele cercetate în teren (fila 236). Prin obiecțiunile formulate la un interval de două termene de judecată, reclamantul a criticat inclusiv modul în care expertul judiciar a răspuns acestui obiectiv (fila 284), cerere ce a fost admisă la data de 24.09.2012. Însă, omite apelantul din vedere faptul că la termenul de judecată din data de 19.11.2012, aceste obiecțiuni și lămuriri la raportul de expertiză au fost din nou discutate și analizate, dispunându-se revenirea cu adresă către expert în considerarea altor chestiuni decât cea formulată în cadrul capătului al șaselea din cererea de chemare în judecată. Astfel, se naște prezumția că reclamantul a achiesat la concluziile raportului de expertiză, astfel cum au fost lămurite prin primul răspuns la obiecțiunile sale. În aceste condiții, câtăvreme apelantul nu justifică o vătămare ce nu ar putea fi altfel reparată, reiterarea în cadrul apelului a unei cereri pe care, în fața instanței de fond nu a mai susținut-o nu se conturează ca un motiv de cale de atac, demn de a fi admis, văzând și prevederile art 295 alin 2 C.proc.civ.

Revenind la temeinicia pretenției deduse soluționării, tribunalul a constatat că argumentele reclamantului se fundamentează în jurul tezei în sensul că pârâții ar ocupa abuziv anumite spații, demisolul, podul imobilului și la alte două camere. În acest context, reiterează tribunalul concluziile raportului de expertiză imobiliară care au statuat asupra identității spațiilor deținute în drept și în fapt de către pârâți. Este de subliniat că reclamantul se limitează la a afirma o pretenție, fără a exista o individualizare a spațiilor pretins ocupate fără drept de către pârâți și fără a putea stabili dacă asupra acestora reclamantul exercită în mod real și exclusiv dreptul de proprietate. Pentru că titlu de proprietate al apelantului nu prevede în mod expres dreptul acestuia asupra mansardei ori al podului. Oricum, prin motivele de apel, reclamantul se îndepărtează de cererea de chemare în judecată, prin care a învestit instanță cu pretenția constând în obligarea pârâților să permită accesul către aceste spații. Or, prin motivele de apel susține calificarea acestor spații ca unitate locativă distinctă. Pentru toate aceste afirmații prezentate pentru prima dată în calea de atac, tribunalul va opune reclamantului prevederile art 294 C.proc.civ, potrivit cu care în această cale de atac nu se pot formula cereri.

Ajungând la cel de-al șaselea motiv de apel conținând critica asupra soluției privind capătul al șaptelea de cerere, respectiv constatarea nevalabiliății titlului statului, respectiv al Decretului nr 95/1950, observă tribunalul că apelantul nu cunoaște diferența dintre excepția autorității de lucru judecat și prezumția puterii de lucru judecat. Prezumția lucrului judecat operează atunci când într-un proces ulterior intervine o situație juridică deja rezolvată printr-o hotărâre anterioară, fără însă a exista o identitate de acțiuni ( obiect, părți, cauză ). Prezumția lucrului judecat este manifestarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, în sensul că ceea ce a fost dezlegat pe cale jurisdicțională nu mai poate fi combătut între părți; aceasta nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probei, instanța neputând să ignore constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare, în considerarea principiului securității juridice. „Efectul pozitiv al puterii lucrului judecat se manifestă ca prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți, venind să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești. Prezumția nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate (Secția I civilă, decizia nr. 3028 din 4 mai 2012).

Instanța de fond nu s-a prevalat de efectul autorității lucrului judecat prin decizia civilă nr.324A/28.02.2008, ci a dat eficiență prezumției puterii lucrului judecat în care au intrat considerentele acestei hotărâri. Este adevărat că prin decizia susmenționată, tribunalul a luat act de cererea reclamantului de renunțare la judecata acestei pretenții, însă acest act de dispoziție al apelantului nu îndreptățește o instanță de judecată să ignore considerentele unei hotărâri judecătorești rămase irevocabile. Astfel, prin decizia civilă nr. 324A/28.02.2008, Tribunalul București a făcut deja aprecieri asupra lipsei de valabilitate a titlului statului asupra imobilului (fila 140). În consecință, problema de drept fiind dezlegată, reclamantului nu i se deschide calea unei noi cereri în justiție cu obiect identic.

Deopotrivă ca o cerere în revendicare se conturează și al șaptelea, respectiv al optulea motiv de apel, respectiv compararea titlurilor de proprietate exhibate de reclamant, respectiv de pârâții V. D., V. N., V. A. C.. Reclamantul învederează că se prevalează de titlul de proprietate al autorilor săi, adică actul de vânzare cumpărare din anul 1940, întrucât titlul său de proprietate, Dispoziția primarului nr 3988/24.02.2005 exclude imobilul deținut de către pârâți în temeiul contractului de vânzare cumpărare nr 705/2.11.1996. Or, apelantul se află într-o profundă eroare. Întinderea dreptului de proprietate al autorului său a făcut deja obiectul analizei în procedura specială reglementată de L 10/2001. Cu privire la această împrejurare, tribunalul a subliniat că legiuitorul nu a făcut distincție între modalitățile de preluare abuzivă operate de statul roman în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dând o definire extrem de cuprinzătoare a acestei operațiuni, conform art.2 L 10/2001, independent de respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării. Nu are nicio relevanță în cauză, pentru determinarea incidenței considerentelor obligatorii ale instanței supreme expuse în cadrul recursului în interesul legii, decizia nr 33/2008, împrejurarea că imobilul a intrat în patrimoniul statului fără titlu valabil, întrucât prevederile art.2 L 10/2001 cuprind și această posibilitate (lit h), sens în care se constată că determinarea caracterului abuziv al preluării a făcut-o direct legiuitorul.

În lumina hotărârilor judecătorești pronunțate de instanța supremă, în materia preluărilor abuzive ale imobilelor în perioada martie 1945-decembrie 1989, legiuitorul a instituit măsuri de reparație prin acte normative speciale, derogatorii de la dreptul comun. Prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr.10/2001. În această materie s-a analizat posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială. Astfel, prin decizia menționată s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție a mai hotărât că proprietarul bunului preluat abuziv de stat nu poate redobândi acel bun printr-o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în condițiile în care nu a uzat de procedura de restituire instituită prin Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, care reprezintă legea speciala de reparație în această materie. În caz contrar, dacă s-ar aprecia că există posibilitatea de a se recurge la dreptul comun în materia revendicării, respectiv, Codul civil, în defavoarea legii speciale de reparație, ar însemna să se încalce principiului specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să acorde preferință titlului mai vechi, făcând abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale. Înalta Curte a precizat că numai persoanele exceptate de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași. (Decizia nr. 209 din 18 ianuarie 2012 pronunțată în recurs de Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect acțiune în revendicare imobil preluat de stat fără titlu valabil în perioada comunistă).

Art.6 din Convenție garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale, însă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere. În același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa. Legea nr.10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva deciziei/dispoziției emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației la instanță, căreia i se oferă o jurisdicție deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr.10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiție. Existența Legii nr.10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art.6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă. Prin imposibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare de drept comun ulterior apariției Legii nr.10/2001 nu se aduce atingere nici art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenție, norma arătată garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Curtea Europeană a apreciat însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă (Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 1831 din 2 martie 2011).

Pentru a putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, reclamantul ar trebui să aibă un „bun” în sensul acestui articol. În ceea ce privește aplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 în materia imobilelor preluate abuziv de statele totalitare comuniste, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-au conturat câteva principii. În primul rând, dispozițiile Convenției Europene nu se aplică decât în măsura în care ingerința s-a produs după . Convenției pentru statul respectiv. Ca atare, nu se poate reține aplicabilitatea în speță a art. 1 din Protocolul 1 în privința actului de preluare a imobilului de către stat, întrucât preluarea s-a petrecut înainte de ratificarea Convenției de către statul român. În al doilea rând, Convenția nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun. Cel care pretinde protecția Convenției, trebui că facă dovada existenței în patrimoniul său a unui bun actual sau a unei speranțe legitime. Noțiunea de „bun” are semnificație autonomă în jurisprudența Curții Europene. Ea cuprinde nu numai drepturile reale așa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern, dar și așa numitele speranțe legitime, cum ar fi speranța de a obține o despăgubire. Speranțele legitime trebuie sa fie suficient de clar determinate în dreptul intern și recunoscute fie printr-o hotărâre judecătorească, fie printr-un act administrativ. În al treilea rând, statul dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie bunurile de care au fost deposedate.

În ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, se constată că jurisprudența C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. Astfel, în Cauza P. împotriva României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției. Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005.

Este important de subliniat că și în hotărârea-pilot pronunțată în cauza M. A. și alții împotriva României, C.E.D.O. a reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare" și că "punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități interne" (paragraful 233).

Prin urmare, în lumina acestor considerații și contrar opiniei apelantului, titlul autorului său nu a fost reconfirmat, decât în limitele cuprinse în Dispoziția primarului nr.3988/24.02.2005, astfel că cererea sa de revendicare a apartamentelor care nu fac obiectul dispoziției, în natură sau prin echivalent, respectiv suma de_ euro, nu poate fi primită.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art 296 C.proc.civ, tribunalul a respins apelul declarat împotriva sentinței civile nr.7491/29.04.2013.

Totodată, s-a statuat asupra lipsei de fundament a criticii invocate prin cererea de apel împotriva sentinței civile nr_/30.09.2013. Cu prioritate, atrage atenția apelantului asupra împrejurării că procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, ceea ce înseamnă că o instanță de judecată se va pronunța numai asupra cererilor cu care a fost învestită. Cu alte cuvinte, dacă reclamantul avea a-și recupera anumite cheltuieli de judecată, cum ar fi onorariul de expertiză, era obligat să formuleze o cerere în acest sens, judecătorul neputând, din oficiu să se pronunțe asupra cheltuielilor de judecată efectuate de una dintre părți.

Potrivit art.274 C.p.c., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Acestea cuprind taxele de timbru și timbrul judiciar, plata expertizelor, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat procesul va dovedi că le-a făcut, cum sunt onorariile de avocat, dar numai cele strict necesare pentru desfășurarea judecății. Fundamentul acordării cheltuielilor de judecată avansate de partea care a câștigat procesul, în care sunt incluse și sumele de bani plătite avocatului cu titlu de onorariu, îl reprezintă culpa procesuală, de unde rezultă că un contract de asistență juridică, încheiat de partea care a câștigat procesul cu avocatul său, își va produce efectele și față de partea care a pierdut procesul, în baza unuia dintre principiile care guvernează repararea prejudiciului în materia răspunderii civile delictuale, anume principiul reparării integrale. De asemenea, în temeiul art.276 C.proc.civ, când pretențiile părților au fost admise în parte, instanța va aprecia în ce măsură acestea pot fi obligate la plata cheltuielilor de judecată. Or, în cauză, reclamantul a învestit judecătorul cu o cerere de chemare în judecată extrem de amplă, majoritatea covârșitoare a pretențiilor fiind respinse. În consecință, pe tărâmul posibilității oferite de prevederile art.276 C.proc.civ, tribunalul a conchis că în mod corect s-a stabilit obligația de plată a cheltuielilor de judecată efectuate de pârâți în sarcina reclamantului.

Pentru motivele arătate, cu observarea prevederilor art 296 C.proc.civ, tribunalul a respins și apelul declarat împotriva sentinței civile nr._/30.09.2013.

Văzând și dispozițiile art.274 C.proc.civ, a constatat că intimații pârâți V. D., V. N., V. A. C. au făcut dovada existenței și întinderii cheltuielilor de judecată provocate de prezentul litigiu, sens în care a obligat apelantul reclamant la plata sumei de 2000 lei reprezentând onorariu de avocat redus, conform dispozițiilor art.274 alin 3 C.proc.civ. Cu privire la acesta, s-a reținut că se impune reducerea, având drept criteriu al aprecierii muncii îndeplinite de avocat, ponderea argumentelor dezvoltate de apărător ce au fost reținute de instanță la adoptarea soluției de respingere a apelului, în raport de care, în speță, onorariul achitat a fost considerat nepotrivit de mare față de munca avocatului (Decizia nr. 2175 din 23 martie 2012 pronunțată în recurs de Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Iar, în temeiul art.20 alin.5 L 146/1997, constatând că reclamantul nu a făcut dovada achitării în integralitate a taxei de timbru aferente judecății fondului, s-a dispus darea în debit a acestuia pentru suma de 6639,37 lei (astfel cum a fost calculată prin încheierea de la termenul de judecată din data de 26.02.2014, fila 64 din dosarul de apel).

Împotriva acestei decizii au formulat recurs numitele A. G., A. O. A. și A. L. ANDRARRA, pretinzând că sunt moștenitoarele reclamantului și solicitând modificarea hotărârii recurate, în sensul admiterii apelului formulat și schimbării în parte a sentinței civile nr.7491/29.04.2013, având în vedere următoarele motive:

1. Instanța de apel a dispus eronat darea în debit a autorului recurenților pentru suma de 6.639,37 lei, ignorând faptul că prin încheierea din28.03.2014 pronunțată în dosarul nr._ /al s-a admis în parte cererea de reexaminare formulată împotriva încheierii din 26.02.2014;

2. În mod vădit eronat instanța de apel a considerat aplicabil Decretul

nr. 167/1958, privitor la prescripția extinctivă, într-o speță care privește un

drept real, respectiv dreptul de servitute.

3. Instanța de judecată a respins ca fiind nefondat apelul și în ceea ce

privește soluționarea capetele de cerere 1 și 5 din cererea de chemare în

judecata, cu motivarea că nu au probat ocuparea abuzivă de către pârâți a

proprietății lor, în condițiile în care pârâții au recunoscut edificarea

gardului și îngrădirea accesului la toată curtea, cu ocazia administrării interogatoriului, fiind dovedită și delimitată în mod concret suprafața ocupată abuziv prin expertiza topografică întocmită la fondul cauzei, dar și prin planșele foto depuse la dosar.

Astfel, instanța a ignorat probatoriul care dovedește ocuparea curții cu autoturismele pârâților, aspecte relevate de probatoriul administrat, inclusiv de planșele fotografice, proba testimonială, dar și concluziile raportului de expertiză.

4. În mod eronat, instanța de apel a apreciat ca fiind nefondat motivul de apel referitor la stabilirea în mod concret a servituții de trecere, cu motivarea că anterior introducerii cererii de chemare în judecată servitutea a fost recunoscută prin dispoziția Primarului General al Municipiului București, deși servitutea de trecere nu este delimitată, ci una cu titlu general.

5. Instanța de apel a reținut eronat faptul că afirmațiile reclamanților legate de ocuparea abuzivă a unor spatii ce constituite o unitate locativă distinctă ar fi fost realizate pentru prima dată în calea de atac a apelului, atâta vreme cât au învederat în fața instanței de fond atât prin cererea de chemare în judecată, cât și după realizarea expertizei, ocazie cu care li s-a permis accesul în imobil, faptul că intimații-pârâți folosesc mult mai multe spații decât cele prevăzute în contractul lor de vânzare-cumpărare, inclusiv demisol și mansarda, unități locative la care le este obstrucționat accesul.

6. În mod eronat atât instanța de fond, cât și cea de apel, au respins

capătul de cerere referitor la constatarea nevalabilității titlului Statului în

ceea ce privește preluarea imobilului ce face obiectul prezentei cauze, reținând faptul că operează puterea de lucru judecat, raportat a considerentele Deciziei civile nr.324A/28.02.2008, omițând însă faptul că reclamanții au renunțat la judecarea acestui capăt de cerere, așa cum rezulta din dispozitivul aceleiași hotărâri: "[...] ia act de renunțarea reclamantului la judecarea l și 2 ale acțiunii, privind constatarea preluării fără titlu valabil de către S. roman a imobilului situat în [...]".

7. Titlurile de proprietate ale părților au fost analizate în mod

superficial, neprocedându-se la o comparare a titlurilor de proprietate.

8. În mod nelegal a fost respinsă ca nefondată și critica reclamantelor referitoare la necesitatea obligării Statului R. și a Municipiului București la plata unei reparații de 100.000 euro reprezentând valoarea de piața a apartamentului de care au fost private în mod neglijent și abuziv, având în vedere faptul că au fost lipsite de un bun în accepțiunea CEDO, fără a exista vreo speranță legitimă că vor fi despăgubite în vreun fel.

9. În mod nelegal și cu interpretarea eronată a dispozițiilor art.274 din Codul de procedura civilă, instanța de apel a menținut în sarcina autorului reclamantelor obligația de a achita cheltuielile de judecată ale intimaților-pârâți realizate cu ocazia fondului, deși acțiunea a fost în parte admisă.

Intimații pârâți V. D., V. N. și V. A. C. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentelor reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Legal citați, intimații pârâți S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice și M. București prin Primarul General nu au formulat întâmpinare.

În recurs a fost administrată proba cu înscrisuri, numai în dovedirea cheltuielilor de judecată făcute de intimatul pârât V. D..

Din oficiu, Curtea a ridicat excepția nulității recursului pentru neplata taxelor judiciare, excepție pe care urmează a o analiza cu prioritate, față de dispozițiile art.137 al.1 C.pr.civ. reținând următoarele:

În vederea soluționării recursului, Curtea a stabilit că recurentele-reclamante au obligația de a achita taxa judiciară de timbru în cuantum de 1947,5 lei și timbrul judiciar de 5 lei. Cuantumul taxelor judiciare a fost comunicat recurentelor-reclamante la data de 27.04.2015, în cuprinsul citațiilor pentru termenul de judecată din 24.06.2015. Recurentele nu au contestat acest cuantum, în condițiile prevăzute de art.18 din Legea nr.146/1997, și nu au făcut dovada îndeplinirii obligației de plată a taxei.

Reținând incidența dispozițiilor art.20 al.3 din Legea nr.146/1997, Curtea urmează să anuleze recursul ca netimbrat.

Văzând dispozițiile art.274 C.pr.civ. și reținând culpa procesuală a recurentelor-reclamante, Curtea urmează a le obliga la plata către intimatul-pârât V. D. a sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Curtea are în vedere împrejurarea că, deși d-na avocat C. L. i-a reprezentat în cauză și pe intimații-pârâți V. N. și V. A. C., chitanța nr.98/24.06.2015 nu atestă plata de către aceștia a onorariului avocațial, nici împrejurarea că intimatul-pârât V. D. ar fi făcut plata și în numele altor persoane.

Pe de altă parte, Curtea apreciază incidente în cauză dispozițiile art.274 al.3 C.pr.civ., întrucât suma de 4.500 lei este excesiv de mare în raport de complexitatea cauzei și volumul de muncă pe care aceasta l-ar fi implicat, chiar în ipoteza în care, în urma îndeplinirii de către recurentele reclamante a obligației de timbrare, s-ar fi trecut la judecarea fondului recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Anulează ca netimbrat recursul declarat de recurentele – reclamante A. G., A. O. A. și A. L. ANDRARRA, împotriva deciziei civile nr.1679 A din 05.11.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți V. D., V. N., V. A. C., S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.

Obligă recurenții la plata către intimatul V. D. a sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată, redus conform art.274 alin.3 C.proc.civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 24.06.2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

A. P. B. C. B. T. M. G. R.

GREFIER

Ș. P.

Red.A.P.B.

Tehnored.APB/B.I.

2 ex/10.07.2015

T.B- Secția a V-a –C.L.B.

- L.E.P.

Jud.Sector 2 – A.M.P.

← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 659/2015. Curtea de Apel...		Conflict de competenţă. Sentința nr. 107/2015. Curtea de Apel... →

Obligaţie de a face. Decizia nr. 763/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Obligaţie de a face. Decizia nr. 763/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI