Revendicare imobiliară. Decizia nr. 659/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 659/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-06-2015 în dosarul nr. 46431/3/2007
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A-IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 659 R
Ședința publică de la 04.06.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - DIANA FLOREA-BURGAZLI
JUDECĂTOR - I. P.
JUDECĂTOR - B. A. S.
GREFIER - V. Ș.
Pe rol se află pronunțarea asupra cererilor de recurs formulate de recurenții reclamanți G. A. S., T. M., recurenții pârâți A. R., I. Național pentru Studiul Totalitarismului și recurentul intervenient S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, în contradictoriu cu intimata intervenientă A. M. D., având ca obiect: revendicare imobiliară, acțiune în constatare, alte cereri.
Dezbaterile orale și concluziile pe fond au avut loc în ședința publică de la 25.05.2015 când Curtea având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da părților posibilitatea să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la 28.05.2015 și la 04.06.2015, când a hotărât următoarele:
CURTEA
În deliberare asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a III-a Civilă sub nr.46._, reclamantele T. M. și G. A. S. au chemat în judecată A. R. și I. Național pentru Studiul Totalitarismului, solicitând constatarea nevalabilității titlului statului cu privire la imobilul situat în București, . nr.16, sector 1 (apartamentul nr. 1 împreună cu cota de teren de 58,12% aferentă acestui apartament, de 140,04 mp din totalul de 242,49 mp și suprafața de teren de 458,21 mp (curte și grădină); constatarea calității sale de unice și reale proprietare ale imobilului mai sus menționat; obligarea celor două pârâte să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie atât apartamentul cât și terenul aferent, urmând a restitui totodată „toate obiectele și mobilierul montate în el sau aparținând celor montate în el”.
La data de 7.05.2008, I. Național pentru Studiul Totalitarismului a solicitat introducerea în cauză a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, invocând art. 64 din Codul de procedură civilă, arătând că, prin Hotărârea Guvernului României nr. 1283/22.11.1996, s-a hotărât transmiterea imobilului, cu bunurile și terenul aferent, proprietatea publică a statului, situat în București, . nr.16, sector 1, din administrarea Regiei Autonome „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat” în administrarea Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului de sub egida Academiei Române, respectiv: subsol, parter și etajul 1 (art.1).
La data de 18.06.2008, reclamantele au precizat acțiunea, solicitând tot mobilierul montat în zidurile ce compun apartamentul revendicat (dulapuri, biblioteci, rafturi și tot ce deservea imobilul la data preluării); o garnitură mobilă sufragerie englezească, compusă din: servantă, masă cu scaune (de 6, respectiv 12 persoane), oglinzi cu ramă sculptată montate în pereți; mobilă birou compusă din: bibliotecă, birou.
La termenul din 5.05.2010, reclamantele au precizat temeiul de drept al acțiunii introductive de instanță, și anume: dispozițiile Legii nr. 10/2001 modificată și completată prin Legea nr. 247/2005 și Legea nr. 1/30.01.2009, respectiv art. 1, 2, 7, 10, 21, 22 și următ.; art. 6 din Legea nr. 213/1998; art. 480, art. 481 Cod civil; deciziile nr. 20/2007 și nr. 33/2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Civilă în recursurile în interesul legii; art.44 din Constituția României;art.1 al Protocolului nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
La data de 1.03.2011, reclamantele au formulat cerere de chemare în judecată a altor persoane, solicitând introducerea în cauză a numitei A. M. D., domiciliată în București, . nr.16, ., solicitând obligarea acesteia să lase în deplină posesie și proprietate spațiile aferente apartamentului 1 (București, . nr. 16), respectiv: subsol (conform anexei nr. 6 contract vânzare cumpărare nr.1530/1948), camera 2, boxa improvizată în spațiul comun; la parter (conform anexei nr.7); garaj, plus anexa aferentă; camera 7; la mansardă (bucătărie, duș, WC, terasă); părțile comune pod, spălătorie, călcătorie, căi de acces, etc; teren în suprafață de 458,21 mp.
În motivarea cererii, reclamantele au arătat că, în pofida clauzelor exprese prevăzute de contractele de vânzare cumpărare aferente celor două apartamente care compun imobilul din litigiu, S.C. Romconfort S.A., în calitate de mandatar al Municipiului București, a înstrăinat intervenientei A. M. D., nu numai elementele componente ale apartamentului nr. 2 ci și părți aferente ale apartamentului nr. 1, inclusiv spațiile comune. În atare situație, contractul de vânzare cumpărare nr. 991/1 încheiat la 18.12.1998 este parțial lipsit de efecte juridice, întrucât statul român nu putea vinde ceea ce nu a avut în proprietate niciodată, respectiv spațiile ce compun apartamentul nr.1 precum și părțile comune pe care proprietarii inițiali ai celor două apartamente le-au deținut în indiviziune.
În drept, reclamantele au invocat art. 57 din Codul de procedură civilă, arătând că introducerea în cauză a intervenientei A. M. este în mod evident legitimă, întrucât aceasta, în baza contractului de vânzare cumpărare încheiat în condițiile Legii nr. 112/1995, poate să pretindă același drept de proprietate asupra părților componente apartamentului nr. 1, bun imobil revendicat.
Prin încheierea din 5.01.2012, Tribunalul București, Secția a III-a Civilă, a dispus conexarea dosarului nr. 15._ la prezentul dosar, nr._ .
Prin acțiunea înregistrată în dosarul conexat, reclamantele T. M. și G. A. S. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții A. R., I. Național pentru Studiul Totalitarismului, Municipiul București prin Primarul General, S.C. ROMCONFORT S.A. și A. M. D., constatarea nevalabilității titlului statului cu privire la imobilul situat în București, ., nr.16, sector 1 (apartament . cota de teren de 58,12% aferentă acestui apartament, adică 140,94 mp din totalul de 242,49 mp și suprafața de teren de 458,21 mp (curte și grădină); constatarea calității sale de unice și reale proprietare ale imobilului mai sus menționat; obligarea celor tuturor pârâților a le lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie atât apartamentul cât și terenul aferent; obligarea în solidar a tuturor pârâților, la plata cheltuielilor de judecată în conformitate cu dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă.
În drept, reclamantele și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 481 – 480 din Codul civil, art. 6 CEDO, art. 1 Protocolul 1 Adițional la CEDO, raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Prin sentința civilă nr. 541/7.01.2013, Tribunalul București Secția a III-a Civilă a admis acțiunea principală, a obligat pârâtul I. Național pentru Studiul Totalitarismului să emită decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură a apartamentului nr. 1 de la etajul I al imobilului situat în București, . nr. 16 compus din hol, birou, sufragerie, două dormitoare, oficiu, baie, bucătărie și terasă împreună cu cota de teren aferentă construcției, de 58,12%, precum și cu terenul în suprafață de 458,21 mp. ce formează curtea și grădina imobilului, pe numele reclamantelor; de asemenea, a obligat pârâtul I.N.S.T. să emită decizie sau dispoziție de restituire în natură pentru pivnița de legume, pivnița de vinuri, cămara, rezerva și încăperea cazanului de abur aflate la subsol, precum și spațiile aflate la parterul imobilului pe numele reclamantelor;a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr. 1, . situat în București, ., nr.16, sect.1; a constatat calitatea reclamantelor de proprietare ale apartamentului nr., et.I din . nr. 16 sector 1 București;a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamantele T. M. și G. A. S. în contradictoriu cu pârâta M. D. A.; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Academiei Române; a respins capătul de cerere având ca obiect revendicarea bunurilor mobile; a obligat pârâții I. Național pentru Studiul Totalitarismului și A. R. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3000 lei către reclamante.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul București a reținut că, prin notificarea nr. 3153/2001, reclamantele T. M. și G. A. S. au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea apartamentului nr. 1 situat la . din București, . nr. 16. Prin aceeași notificare, reclamantele au solicitat și restituirea terenului în suprafață de 458,21 m.p. ce constituie curtea și grădina casei, cu toate instalațiile și bunurile existente pe el, încăperile de la subsol; două camere pentru șofer, wc și garaj; încăperile de la mansardă. De asemenea, au solicitat restituirea dreptului de coproprietate indiviză asupra părților din imobil care prin natura lor sunt în folosința comună a proprietarilor celor două apartamente, precum și toate obiectele și mobilele montate în încăperile menționate la punctele 1, 3, 4, 5, și 6 în exclusivitate și la punctul 6 comune cu . la .> Tribunalul a reținut că, în conformitate cu art. 4 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, republicată, reclamantele au calitatea de persoane îndreptățite la restituire în calitate de moștenitoare legale ale fostei proprietare Z. G., astfel cum a rezultat din certificatul de moștenitor nr. 51/2001 eliberat de BNP L. C. C. coroborat cu actele de stare civilă ale reclamantelor.
Tribunalul a constatat că pârâtul I. Național pentru Studiul Totalitarismului nu a soluționat notificarea, cu toate că reclamantele au probat atât preluarea abuzivă, cât și dreptul de proprietate asupra imobilului notificat.
În lipsa oricărui răspuns de la unitatea notificată, tribunalul a constatat refuzul nejustificat de soluționare a cererii, situație în care, în conformitate cu Decizia 20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, instanțele de judecată au plenitudine de jurisdicție și pot analiza notificarea, respectiv cererea de restituire, dacă aceasta a fost formulată în termenul legal stabilit la art. 21 prin Legea 10/2001, republicată.
Tribunalul a reținut că imobilul a aparținut autoarei reclamantelor Z. G., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1530/20.03.1948 la Tribunalul Ilfov Secția notariat, contract încheiat cu vânzătorii Ely și Saul Horowitz, soți. Tribunalul a constatat că imobilul notificat a fost preluat fără titlu în proprietatea statului, situație ce rezultă din coroborarea ordinului 896/25.05.1955 emis de MICM cu decizia 817/8.07.1955 emisă de S.P.C. și fișa imobilului. Astfel, deși la foaia matricolă se menționează că apartamentul a fost naționalizat pe numele fostului proprietar Ely Horowitz, actul de naționalizare nu a fost indicat; preluarea abuzivă a fost urmată de o . transferuri de la o instituție la alta: Uzinele Republica. M.I.C.M., Sfatul Popular al Capitalei, Întreprinderea de Administrare Locativă a Raion. I.V. Stalin) și după anul 1989 la R.A A.P.P.S.
Tribunalul a concluzionat că autoarea reclamantelor a fost deposedată abuziv, apartamentul fiind preluat în lipsa oricărei despăgubiri, fiind „considerat” naționalizat, deși nu se regăsește într-un act normativ de preluare, așa încât preluarea se consideră a fi fără titlu.
Tribunalul a considerat că apărarea pârâtului I.N.S.T. în sensul că imobilul face parte din domeniul public al statului nu poate fi primită. Astfel, în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 213/1998 privin d proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, fac parte din domeniul public al statului bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Din interpretarea per a contrario a acestor dispoziții a rezultat că imobilul, fiind preluat abuziv fără o justă și prealabilă despăgubire, nu a făcut parte din domeniul public și a intrat în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, republicată. Prin urmare, imobilul se încadrează în categoria celor reglementate de art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 republicată și urmează a fi restituit.
Tribunalul a considerat că imobilul ce face obiectul notificării se identifică cu imobilul descris în actul de proprietate – contract de vânzare-cumpărare nr. 1540/1948, aspect ce rezultă din concluziile raportului de expertiză construcții întocmit de expert R. Stănicioiu (filele 221 – 248). Astfel, expertul a consemnat că apartamentul nr. 1 din imobilul situat în . se află într-o clădire ce se desfășoară pe patru nivele (subsol, parter, etaj și mansardă parțial), iar construcția nu a suferit modificări de structură și compartimentare față de construcția inițială. În aceste condiții, concluziile expertului D. G. exprimate în raportul de expertiză topografică au fost înlăturate parțial (filele 103 – 109) vol II ; a arătat expertul că „analiza actelor de la dosar nu conduce la o concluzie certă privind identitatea imobilului revendicat (notificat) și imobilul descris în actele deținute de proprietarii inițiali. Se susține că „Parcelele de teren deținute de proprietarii inițiali au fost modificate în anul 1943 (deschiderea la stradă și nr. de identificare a parcelelor”. Tribunalul a considerat că împrejurarea că expertul își depășește atribuțiile rezultă cu evidență din împrejurarea că, deși specialitatea sa și obiectivul fixat de instanță sunt topografie, ce poate fi atins prin măsurători ale terenului pe care este amplasată construcția, el constată că există modificări structurale la construcție și diferențe evidente între planul arhitectural al autorizației de construire și aspectul actual al imobilului. Nefiind identificate și neputându-se astfel stabili dacă diferențele „constatate” sunt esențiale pentru identificarea imobilului litigios, aceste concluzii nu pot fi avute în vedere de instanță, urmând a fi înlăturate.
Tribunalul a avut în vedere că, în conformitate cu art. 7 din Legea 10/2001, imobilele preluate abuziv se restituie de regulă în natură.
Tribunalul a admis în parte cererea conexă, respectiv capătul de cerere referitor la constatarea nevalabilității titlului statului în ceea ce privește imobilul notificat, pentru considerentele arătate mai sus, în temeiul art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 republicată. Tribunalul a admis și capătul de cerere având ca obiect constatarea calității reclamantelor de proprietare ale apartamentului nr. 1 de la . situat în . nr.16, în temeiul art. 4 din Legea nr. 10/2001 pentru motivele dezvoltate în cererea principală.
În ce privește acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâta M. D. A., tribunalul a considerat că aceasta este neîntemeiată deoarece se solicită compararea unor titluri ce se referă la apartamente diferite din cadrul aceluiași imobil. În ceea ce privește spațiile aflate în coproprietate comună indiviză, situate la subsol, pod, mansardă, pivniță, spălătorie, acestea, datorită specificului dreptului exercitat nu pot face obiect al revendicării ci eventual al unei acțiuni posesorii.
Tribunalul a respins și capătul de cerere din acțiunea principală având ca obiect revendicarea bunurilor mobile cu motivarea că acestea, respectiv mobila de sufragerie descrisă în raportul de expertiză tehnică judiciară (filele 210 – 212) nu s-au aflat în patrimoniul autoarei reclamantelor la data preluării abuzive. Din conținutul contractului de vânzare-cumpărare nu rezultă că fostei proprietare i-a fost transmis și dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile descrise în raport, masă cu 12 scaune și 2 servante. Astfel, în contract este prevăzut că apartamentul se vinde cu toate obiectele și mobilierul montate în el sau aparținând celor montate. Or, din mențiunile contractului de vânzare cumpărare nu a rezultat că mobila de sufragerie este fixă sau montată sau că ar face parte comună cu pereții sau dușumeaua camerelor.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantele, I. Național pentru Studiul Totalitarismului, A. R. și S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice.
Recurentele reclamante au solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a hotărârii recurate în sensul celor invocate pe acțiunea principală și admiterea cererii conexe cu obligarea în solidar a tuturor intimaților la plata cheltuielilor de judecată.
Recurentele reclamante au invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 din codul de procedură civilă și au arătat că sentința pronunțată de prima instanță este parțial nelegală fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Deși instanța, prin dispozitivul hotărârii pronunțate, dispune obligarea intimatei pârâte I.N.S.T. de a emite o decizie/dispoziție de restituire în natură și a spațiilor aflate la parterul imobilului pe numele reclamantelor, nu le descrie, situație ce poate complica procedura de executare silită în viitor. De aceea, se impune a se menționa expres toate încăperile ce compun parterul imobilului, respectiv vestiar, debara, camera de primire, două camere de serviciu, două camere pentru șofer, WC și garaj. În rest, recurentele reclamante T. M. și G. A. S. au solicitat menținerea dispozițiilor instanței de fond cu privire la modul de soluționare a acțiunii principale.
Recurentele au considerat că, în ceea ce privește respingerea cererii formulate de cele două recurente în contradictoriu cu intimatele pârâte A. R. și I. Național pentru Studiul Totalitarismului precum și cu M. D. A., de a le fi lăsate în deplină proprietate și liniștită posesie toate spațiile aferente apartamentului nr.1 situat în București, .. 16 precum și accesul la părțile comune, hotărârea pronunțată este vădit nelegală fiind încălcate dispozițiile legale imperative aplicabile în cauză, respectiv Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001 și art. 480, 481 din Codul civil.
Recurentele au considerat că, în contextul speței, contractul de vânzare cumpărare nr. 991/1, încheiat la 18.12.1998, cu A. M. D., este parțial lipsit cu efecte juridice, întrucât S. R. nu putea vinde ceea ce nu a avut în proprietate niciodată, respectiv spațiile ce compun apartamentul nr. 1 precum și spațiile comune pe care proprietarii inițiali și celor două apartamente le-au deținut în indiviziune. Neavând o recunoaștere a dreptului de proprietate asupra apartamentului 1, recurentele reclamante nu au putut urma, în condițiile Legii nr. 10/2001, procedura instituită de art. 45, respectiv acțiunea în nulitatea contractului de vânzare cumpărare prin care A. M. D. a cumpărat nu numai apartamentul nr. 2, dar și părți importante din apartamentul nr. 1 plus dependințele din părțile comune. Recurentele au considerat că Legea nr.10/2001, față de postulatul bunei – credințe pe care îl promovează și îl reglementează expres în dispozițiile sale, prin art. 45, pune la dispoziția instanței de judecată, în absența unei acțiuni în nulitate, teza comparării titlurilor, putând aprecia preferabilitatea titlurilor exhibate de părți.
Recurentele reclamante au susținut că acțiunea în revendicare la care apelează ca instrument juridic în redobândirea dreptului de proprietate nu vizează o comparare de titluri asupra a două apartamente diferite, ci doar recunoașterea dreptului de proprietate al recurentelor asupra încăperilor apartamentului nr. 1 care au fost achiziționate prin nerespectarea legii de către intimata M. D. A., concomitent cu recunoașterea nevalabilității actului primar.
Recurentele reclamante au arătat că o altă critică a hotărârii de fond vizează modul defectuos în care instanța a soluționat capătul de cerere din acțiunea principală ce are ca obiect revendicarea bunurilor mobile. Niciodată de la momentul naționalizării și până în prezent, autoarea recurentelor – reclamante nu și-a recuperat bunurile, motiv pentru care, în speță, față de probatoriul administrat, cererea este perfect admisibilă.
Recurentul pârât I. Național pentru Studiul Totalitarismului a solicitat casarea în parte a hotărârii recurate și modificarea acesteia în sensul respingerii cererii de obligare a Institutului la emiterea deciziei motivate de restituire în natură a imobilului revendicat, precum și a cererii privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra acestui imobil și a calității reclamantelor de proprietate ale acestui imobil.
În motivarea recursului, recurentul a arătat că instanța de judecată a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal. Prin cererea de chemare în judecată, instanța de fond a fost investită cu o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001, art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 480 – 481 din Codul civil. În urma nenumăratelor solicitări din partea pârâților de stabilire a cadrului legal respectiv a procedurii de care reclamantele au înțeles să se folosească, acestea și-au precizat acțiunea prin cererea precizatoare de la termenul din data de 5.05.2010, arătând că înțeleg să se prevaleze în prezenta cauză de dispozițiile Legii nr.10/2001.
Recurentul a considerat că, în raport de calificarea în drept a cererii, instanța de fond trebuia să cenzureze corespunzător pretențiile reclamantelor și să respingă drept inadmisibile solicitările privind recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantelor și constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu. Procedura prevăzută de dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001 obligă unitatea deținătoare ce a fost notificată în acest sens, să se pronunțe asupra cererii de restituire în natură, decizia de restituire sau refuzul emiterii acesteia putând fi atacate în instanță. Or, instanța nu se poate pronunța decât în limitele prevăzute de art. 25 din Legea nr. 10/2001, în cazul de față doar asupra obligării instituției sale de soluționare a cererii de restituire în natură și de emitere a deciziei către reclamante.
Recurentul a considerat că reclamantele nu au dovedit prin niciun mijloc de probă faptul că autoarea lor a fost titulara dreptului de proprietate al imobilului respectiv la momentul naționalizării. Astfel, din foaia matricolă a imobilului se menționează că apartamentul în cauză a fost naționalizat pe numele fostului proprietar Etty Horowitz nicidecum pe numele autoarei reclamantelor, d-na Z. G.. Doamna Z. G. nu a făcut dovada dreptului său de proprietate, a rezultat din lipsa de înscrisuri, nu a plătit impozitele legale și mai ales nu rezultă că ar fi protestat în situația unei naționalizări abuzive nu are nici măcar cunoștință exactă de data naționalizării propriului imobil și nu a rezultat din înscrisuri că i s-ar fi interzis . proaspăt achiziționată cu numai două luni înaintea naționalizării.
Recurentul a susținut lipsa de identitate între imobilul revendicat și imobilul aflat în posesia sa. Atât terenul aferent imobilului aflat în ființă la acest moment în folosința sa, cât și clădirea edificată pe acesta, diferă ca dimensiuni și caracteristici față de cele existente în documentele de proprietate pe care reclamantele își întemeiază pretențiile. Recurentul a arătat că există diferențe cu privire la clădirea aflată în posesia Institutului și cea rezultată din actele reclamantelor. Proprietarul care este înregistrat ca titular al Cărții Funciare este însă Etty S.Horowitz și nicidecum Z. N.G. la data de 22 decembrie 1948, constatare întărită la data de 4 ianuarie 1949 – în aceeași Carte Funciară. Mai mult extrasul de rol fiscal atestă ca proprietar al imobilului de pe . nr.16, pe dl.Horowitz fost mare industriaș.
În concluzie, recurentul a apreciat că instanța de fond nu a procedat la o analiză temeinică a probatoriului administrat, în vederea pronunțării unei hotărâri legale, hotărârea fiind nemotivată. Obligația instanțelor de judecată de a-și motiva hotărârile reprezintă o garanție a dreptului la un proces echitabil, consacrat de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Dreptul la un proces echitabil, garanțiile art. 6 alin. 1 din Convenție, înglobează. printre altele, dreptul părților la proces de a prezenta observațiile pe care le consideră relevante pentru cauza lor. Or, în cauză, instanța de fond nu a procedat la o analiză efectivă a apărărilor formulate de Institut.
Recurentul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea în tot a hotărârii și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În motivarea recursului, recurentul a invocat art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă. Recurentul a arătat că instanța de fond a reținut că cererea conexă urmează a fi admisă în parte, în temeiul art. 2 lit. i din Legea nr. 10/2001, respectiv capătul de cerere referitor la constatarea nevalabilității titlului statului în ceea ce privește imobilul notificat în considerarea acelorași argumente pentru care s-a constatat preluarea abuzivă, respectiv în considerarea faptului că autoarea reclamantelor a fost deposedată abuziv, apartamentul fiind preluat în lipsa oricărei despăgubiri, fiind considerat naționalizat deși nu se regăsește într-un act normativ de preluare. Recurentul a considerat că în mod greșit instanța a procedat la analizarea acestui capăt de cerere deoarece, prin prisma următoarelor considerente, era lipsită de interes o astfel de solicitare. Așadar, numai entitatea învestită cu soluționarea notificării are competența de a califica, în cadrul procedurii administrative de soluționare a notificării, împrejurarea că preluarea s-a făcut fără titlu valabil, fără a mai fi necesară parcurgerea unei alte proceduri care ar implica preexistența unei hotărâri judecătorești pronunțate în temeiul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998.
Recurentul a considerat că analizarea titlului statului este specifică și apare ca justificată în contextul unei acțiuni în revendicare or, în speța de față, chiar instanța a calificat cererea de chemare în judecată ca fiind una întemeiată pe dispozițiile legii speciale și nu pe cele ale dreptului comun.
Recurentul a apreciat că în mod nelegal instanța a admis în parte cererea conexă, încălcând astfel principiul specialia generalibus derogant potrivit căruia concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale.
Recurentul a criticat sentința instanței de fond ca fiind nelegală și sub aspectul îndeplinirii condițiilor reglementate de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului, probele administrate în cauză nefiind suficiente pentru pronunțarea unei soluții juste, fără echivoc. Terenul aferent imobilului notificat, diferă ca dimensiuni și caracteristici, față de cele existente în documentele de proprietate exhibate de intimatele reclamante. Diferențe semnificative sunt semnalate și în cuprinsul raportului de expertiză topografică efectuat de expert D. G. care arată că analiza actelor de la dosar nu conduce la o concluzie certă privind identitatea imobilului revendicat (notificat) și imobilul descris în actele deținute de proprietarii inițiali.
Recurentul a arătat că la dosar a fost depusă Autorizația de construire nr. 1946 din data de 9 mai 1946 însă există înscrisuri din care a rezultat că imobilul situat în . a fost construit anterior anului 1946, respectiv, Procesul Verbal din 1955 al Uzinelor Republica (fila 373 d. fond vol.l) privind imobilul situat în .. 16, în care se menționează "clădirea este construită în anul 1938." Mai există la dosarul cauzei Procesul Verbal de Carte Funciară nr. 7200 din 19 decembrie 1944 privitor la imobilul teren din .. nr. (filele 253-255 d. fond. Voi 1), în care a fost înscrisă ca și proprietar asupra imobilului teren în suprafață de 515 mp d-na Mornand G. A. iar în baza Procesului verbal continuator nr.7200 din 22 decembrie 1948 această suprafață de teren se înscrie cu titlu de cumpărare în favoarea Horovitz S. Etty (nr. top. 23), în condițiile în care contractul de vânzare cumpărare, de care se prevalează reclamantele, dintre Etty și Saul Horovitz pe de o parte și autoarea lor, Z. N. G., pe de altă parte, datează din 20 martie 1948. Prin urmare, ultimul proprietar consemnat în Cartea Funciară este Etty S. Horovitz, nu Z. N. G..
Recurentul a arătat că aceste concluzii sunt înlăturate de către instanța de fond, motivând că expertul își depășește atribuțiile, în condițiile în care tocmai potrivit atribuțiilor și specialității sale, expertul topo era cel în măsură să se pronunțe cu privire la identificarea imobilului teren, conform planurilor aflate la dosar, și nu expertul construcții (mai ales în condițiile în care, astfel cum a arătat, trebuie să se țină seama de planurile topo cadastrale vechi aflate la dosar).
Recurenta pârâtă A. R. a solicitat casarea sentinței civile nr. 541 din 07.03.2013, pronunțată de Tribunalul București Secția a III a Civilă, rejudecarea pricinii în fond și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Recurenta pârâtă a arătat că, potrivit relațiilor aflate la dosar privind istoricul de rol, rezultă că nu există date privind înscrierea în evidențele fiscale anterior anului 1958, iar potrivit evidențelor din anul 1958, figurează înscris MAI fost Horovitz Ely - mare industriaș, iar cu privire la autoarea reclamantelor, G. Z. se menționează expres că nu a figurat deloc înscrisă în evidențele fiscale, iar conform mențiunii de pe foaia matricolă imobilul a fost naționalizat în anul 1948 odată cu naționalizarea marilor industrii.
Recurenta pârâtă a considerat că mențiunea pe foaia matricolă "naționalizat în 1948 odată cu naționalizarea marilor industrii" nu reprezintă dovada preluării abuzive de la autoarea reclamantelor, Z. G.. Recurenta pârâtă a arătat că mai există la dosarul cauzei Procesul Verbal de Carte Funciară nr. 7200 din 19 decembrie 1944 privitor la imobilul teren din .. nr. (filele 253-255 d. fond. VoI 1), în care a fost înscrisă ca proprietar asupra imobilului teren în suprafață de 515 mp d-na Momand G. A. iar în baza Procesului verbal continuator nr. 7200 din 22 decembrie 1948 această suprafață de teren se înscrie cu titlu de cumpărare în favoarea Horovitz S. Etty (nr. top. 23), în condițiile în care contractul de vânzare cumpărare, de care se prevalează reclamantele, dintre Etty și Saul Horovitz pe de o parte și autoarea lor, Z. N. G., pe de altă parte, datează din 20 martie 1948. Prin urmare, ultimul proprietar consemnat în Cartea Funciară este Etty S. Horovitz, nu Z. N. G..
Față de cele prezentate mai sus, recurenta pârâtă a considerat că nu poate fi reținută ca legală și suficientă motivarea instanței de fond pentru reținerea dovezii preluării abuzive. Recurenta pârâtă a arătat că motivarea primei instanțe este insuficientă, fără o argumentare în fapt, ceea ce face incident motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă.
Recurenta pârâtă a arătat că, în motivarea sentinței recurate, instanța de fond a mai reținut faptul că imobilul ce face obiectul notificării se identifică cu imobilul descris în actul de proprietate - contract de vânzare cumpărare 1540/1948, aspect ce rezultă din concluziile raportului de expertiză întocmit de expert R. Stănicioiu.
Recurenta pârâtă a arătat că în dosar a mai fost efectuată o expertiză topografică care a avut ca obiectiv identificarea suprafeței de teren aferente apartamentului revendicat și indicat în actul de vânzare cumpărare de care se prevalează reclamantele iar concluzia expertului în specialitatea topografie a fost următoarea: analiza actelor existente la dosar nu conduce la o concluzie certă privind identificarea identitatea între imobilul din care face parte apartamentul nr. 1 și actualul imobil din . nr. 16 sector 1 București. Expertul a ajuns la această concluzie întrucât există la dosar o . de actele depuse de părți, cu privire la identificarea imobilului aflat în litigiu. Or, tocmai având în vedere toate aceste date contradictorii, expertul topo a constatat că nu există certitudine cu privire la identitatea dintre imobilul din care face parte apartamentul nr. 1 și actualul imobil din . nr. 16, sector 1, București.
Recurenta pârâtă a considerat că, în mod neîntemeiat, aceste concluzii sunt înlăturate de către instanța de fond, motivând că expertul își depășește atribuțiile, în condițiile în care tocmai potrivit atribuțiilor și specialității sale, expertul topo era cel în măsură să se pronunțe cu privire la identificarea imobilului teren, conform planurilor aflate la dosar, și nu expertul construcții (mai ales în condițiile în care, astfel cum am arătat, trebuie să se țină seama de planurile topo cadastrale vechi aflate la dosar).
Recurenta pârâtă a considerat că instanța de fond a reținut o situație de fapt incompletă și imprecisă, contrazisă de expertiza topo efectuată în cauză și de probele aflate la dosar, motivarea sentinței recurate bazându-se pe o situație de fapt incertă.
Analizând sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea reține următoarele:
Motivul de recurs invocat de recurenții pârâți I. Național pentru Studiul Totalitarismului și S. R. în ceea ce privește modul în care a fost stabilit în cauză cadrul procesual este întemeiat.
Astfel, prin cererea înregistrată sub nr. 46._ pe rolul Tribunalului București secția a III-a civilă, reclamantele au învestit instanța cu o acțiune prin care au solicitat restituirea în natură a apartamentului, a terenului aferent și a mobilierului. În motivarea acestei cereri, reclamantele au arătat că au formulat notificarea prevăzută de dispozițiile Legii nr. 10/2001, însă, deși și-au dovedit calitatea de persoane îndreptățite în sensul acestei legi, notificarea formulată nu a fost soluționată. În acest context, reclamantele au solicitat restituirea în natură a imobilului.
Curtea constată că, în această materie, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat un recurs în interesul legii, afirmând competența instanțelor judecătorești de a soluționa fondul notificărilor. Astfel, în conformitate cu decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Secții unite, asupra recursului în interesul legii, dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, trebuie interpretate în sensul că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare sau al entității învestite cu soluționarea de a răspunde la notificarea persoanei îndreptățite.
Cu toate că a reținut aplicabilitatea acestei decizii în cauză, prima instanță nu a stabilit în consecință cadrul procesual raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001. Astfel, prin încheierea din 5.01.2012, prima instanță a conexat la prezentul dosar o cerere formulată de aceleași reclamante, care însă a fost formulată în contradictoriu și cu alte persoane decât entitatea învestită cu soluționarea notificării, acțiune care privea restituirea aceluiași imobil, fiind însă întemeiată pe un temei juridic distinct, respectiv dispozițiile Codului civil privind protecția proprietății private.
Soluționând împreună cele două acțiuni, deși acestea aveau regim juridic distinct rezultând din diferența temeiului juridic, cu efecte atât în privința calității părților din proces, a probatoriului administrat, a căilor de atac cărora era supusă hotărârea primei instanțe, au fost încălcate drepturile procesuale ale părților, acestea neputându-și susține și dovedi argumentele cu respectarea normelor procesuale aplicabile. Astfel, atât din punctul de vedere al calității procesuale, cât și al regimului juridic al probelor, Legea nr. 10/2001 instituie norme speciale, aplicabile cu prioritate față de dreptul comun, cele două norme neputând fi aplicabile în concurs, în cadrul aceluiași proces, motivul de recurs invocat în acest sens de recurentul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice fiind întemeiat. În raport de aceste considerente, Curtea reține că prima instanță a aplicat greșit art. 164 din Codul de procedură civilă.
Același motiv de recurs privind încălcarea formelor de procedură este incident în ceea ce privește soluția primei instanțe de admitere în principiu a cererii de chemare în judecată a altor persoane întemeiate pe art. 57 din Codul de procedură civilă. Potrivit art. 57 alin. 1 din Codul de procedură civilă, oricare dintre părți poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul. Prin încheierea din 3.11.2011, prima instanță a pus în discuția părților admisibilitatea cererii de intervenție forțată, apreciind ca fiind admisibilă această cerere, deși, în cazul acestei forme de intervenție, nu se discută admisibilitatea în principiu. Curtea constată că, prin respectiva cerere, reclamantele au solicitat obligarea intervenientei forțate A. M. D. să lase reclamantelor în deplină proprietate și posesie spațiile aferente apartamentului revendicat. Prin admiterea acestei cereri, prima instanță a încălcat art. 57 din Codul de procedură civilă, deoarece terțul nu are poziția procesuală a pârâtului, această formă de intervenție neputând fi folosită pentru introducerea în proces a unui al doilea pârât, adică a unei alte persoane obligate în raportul juridic dedus judecății, cererea reclamantelor, cu obiectul arătat mai sus, fiind în consecință, inadmisibilă.
În aplicarea deciziei pronunțate în recursul în interesul legii menționate mai sus, Curtea constată că, deși prima instanță și-a constatat propria competență de a soluționa notificarea, dispozitivul hotărârii pronunțate nu reflectă acest aspect, impunând pârâtului o obligație de a face, și anume aceea de a emite o dispoziție de restituire în natură. Soluționând fondul notificării, instanța urma a dispune fie respingerea acesteia, fie, în cazul în care considera pretențiile întemeiate, urma a dispune ea însăși restituirea imobilului. În consecință, motivul de recurs invocat în acest sens de recurentele reclamante este întemeiat.
În plan procesual civil, raportul juridic stabilit de Legea nr. 10/2001 conferă calitate procesuală activă persoanei îndreptățite, care a transmis notificarea, iar calitate procesuală pasivă entității juridice care, potrivit legii, a soluționat notificarea sau are competența de a o soluționa.
În cauză, notificarea a fost adresată de reclamante Institutului, unitate care deținea, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul revendicat. Astfel, Curtea constată că, prin H.G. nr. 150/13.04.1993, s-a înființat I. Național pentru Studiul Totalitarismului, instituție autonomă de cercetare științifică cu personalitate juridică având sediul în București, sub egida Academiei R.. Prin Hotărârea Guvernului nr. 1283/22.11.1996, s-a aprobat transmiterea imobilului cu bunurile și terenul aferent, proprietate publică a statului, situat în Municipiul București în . nr. 16, sector 1, din administrarea Regiei Autonome „APPS” în administrarea Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului de sub egida Academiei Române, respectiv subsol, parter și etajul 1.
Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că, în acțiunea reclamantelor întemeiată pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, calitatea procesuală pasivă aparține Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului.
S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice și A. R. nu sunt autorități administrative competente, conform Legii nr. 10/2001, să răspundă notificării formulate în temeiul acestei legi speciale și să emită dispoziția de restituire, în natură sau echivalent.
Totuși, excepția lipsei de interes în promovarea recursurilor de către aceste părți nu este întemeiată, având în vedere că recursurile vizează sentința prin care a fost soluționată atât contestația întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, cât și o acțiune în revendicare pe dreptul comun, în cadrul căreia aceste părți au calitatea de pârât, fiind pusă în discuție calitatea de proprietar al imobilului revendicat.
În ceea ce o privește pe A. M. D., Curtea constată că aceasta a fost introdusă în cauză ca intervenientă forțată, însă sentința pronunțată, atât considerente și dispozitiv a avut în vedere doar calitatea acesteia de pârâtă în acțiunea conexă.
Cererea de arătare a titularului dreptului formulată de pârâtul I. Național în litigiul având ca obiect contestația întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, în temeiul art. 64 – 66 din Codul de procedură civilă, nu este admisibilă, având în vedere că, în cadrul acestui litigiu, legea specială stabilește că raportul juridic dedus judecății poartă între persoana care se pretinde îndreptățită și unitatea deținătoare.
În raport de aspectele expuse mai sus, Curtea constată că, în urma stabilirii în mod greșit a cadrului procesual, fondul raporturilor juridice deduse judecății nu a fost cercetat conform normelor de drept material și procesual aplicabile fiecărei categorii de raporturi, fiind de observat că regimul juridic al probelor precum și prezumțiile aplicabile în privința calității de proprietar, sunt diferite în cele acte normative, aplicate în mod greșit în concurs.
Excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor, invocată din punctul de vedere al neconcordanței dintre inițiala preluată în numele autoarei reclamantelor din contractul de vânzare cumpărare a fost corect respinsă de tribunal prin încheierea din 19.11.2008, dat fiind faptul că inițiala din contractul de vânzare – cumpărare este aceea a soțului autoarei reclamantelor, N., nu a tatălui acesteia, Paraschv.
Criticile recurenților pârâți privind modul de administrare a probatoriului sunt întemeiate.
În cauză, expertiza topografică a arătat că nu a ajuns la o concluzie certă privind identificarea și identitatea dintre imobilul revendicat și actualul imobil din . nr. 16 sector 1 București, aflat în deținerea Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului.
Conform art. 212 din Codul de procedură civilă, dacă instanța nu este lămurită prin expertiza făcută, poate dispune întregirea expertizei sau o nouă expertiză.
În mod greșit prima instanță nu a făcut aplicarea acestor prevederi în condițiile în care, în soluționarea notificării întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, era necesară stabilirea identității dintre imobilul care formează obiectul notificării și cel despre care se pretinde că a aparținut persoanei îndreptățite. Astfel, expertiza topografică avea ca obiectiv stabilirea împrejurării dacă această identitate există sau nu. În situația în care expertul nu a ajuns la o concluzie certă, instanța era datoare să lămurească această împrejurare, dispunând o nouă expertiză în temeiul art. 212 din Codul de procedură civilă.
În lipsa stabilirii acestei împrejurări de fapt, pentru care era nevoie de cunoștințele de specialitate deținute de expert, instanța nu putea stabili în mod corect calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001, ceea ce presupunea dovada existenței dreptului de proprietate în patrimoniul autoarei lor, drept care nu putea fi stabilit în condițiile în care în cauză nu a fost identificată situarea imobilului cumpărat de aceasta.
După stabilirea acestei împrejurări prin expertiză, pentru a stabili calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, se impune coroborarea acesteia cu înscrisurile depuse la dosar care atestă transmiterea dreptului de proprietate, fiind necesar a se stabili obiectul acestui drept dobândit prin contractul de vânzare – cumpărare al autoarei reclamantelor din martie 1948, respectiv identitatea acestui obiect raportat la actele anterioare prin care S. Etty Horowitz a dobândit imobilul, actele privind autorizarea construcției edificate, autorizația din 9.05.1948 privind construcția edificată pe . nr. 16, precum și la mențiunea din Cartea funciară în sensul că, la data de 22 decembrie 1948, ulterior vânzării către autoarea reclamantelor din martie 1948, se înscrie dreptul de proprietate în favoarea lui Horowitz S. Etty.
În acest context, Curtea constată că, deși s-a contestat atât identificarea imobilului din punct de vedere topografic, date fiind modificările parcelărilor intervenite în timp, cât și identificarea construcției, date fiind neconcordanțele rezultând din înscrisurile depuse la dosar în ceea ce privește data edificării construcției, aceste aspecte nu au fost lămurite prin expertizele efectuate în cauză.
În lipsa identificării certe a imobilului, coroborarea probelor expuse mai sus în vederea stabilirii dreptului de proprietate al autoarei reclamantelor nu este posibilă. Curtea constată că, în aceste condiții, criticile privind insuficiența motivării primei instanțe sunt întemeiate, instanța învestită cu recursul întemeiat pe dispozițiile art. 3041 din Codul de procedură civilă neputând realiza un control judiciar asupra temeiniciei hotărârii prin care nu a fost stabilită situația de fapt, cercetarea fondului notificării presupunând lămurirea tuturor aspectelor de fapt și de drept expuse mai sus.
Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea constată că în cauză au fost găsite întemeiate mai multe motive, dintre care unele atrag modificarea, iar altele casarea, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. 3 din Codul de procedură civilă, va admite recursurile și va casa în întregime hotărârea atacată pentru a se asigura o judecată unitară.
Dată fiind insuficiența motivării primei instanțe rezultând din împrejurarea că nu a fost stabilită situația de fapt precum și faptul că fondul raporturilor juridice deduse judecății nu a fost cercetat conform normelor de drept material și procesual aplicabile fiecărei categorii de raporturi, Curtea constată incidente prevederile art. 312 alin. 5 din Codul de procedură civilă, urmând a trimite cauza spre rejudecare primei instanțe. În rejudecare, în stabilirea cadrului procesual, urmează a se pune în discuția părților disjungerea acțiunii în revendicare formulate de reclamante în temeiul dreptului comun și judecarea acesteia separat cu aplicarea în consecință a normelor de procedură incidente. De asemenea, acțiunea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 urmează a fi soluționată cu respectarea normelor cuprinse în această lege, cu observarea problemelor de drept dezlegate în cuprinsul prezentei decizii, precum și a necesității administrării unor probe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția lipsei de interes în promovarea recursurilor declarate de S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice și A. R..
Admite recursurile formulate de recurentele reclamante G. A. S., T. M., recurenții pârâți A. R., I. Național pentru Studiul Totalitarismului și recurentul intervenient S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 541/7.03.2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata intervenientă A. M. D..
Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul București.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4.06.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. F. B. I. P. B. A. S.
GREFIER
V. Ș.
RED.DFB
Tehnored.MȘ/ 2 ex.
10.06.2015
| ← Pretenţii. Decizia nr. 750/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 763/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
