Legea 10/2001. Decizia nr. 276/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 276/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 25-05-2015 în dosarul nr. 276/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A-IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 276A
Ședința publică de la 25.05.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. F. B.
JUDECĂTOR - I. P.
GREFIER - V. Ș.
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelanta reclamantă S. I. cu domiciliul ales la Cav. C. R. P. în București, ., ., . împotriva sentinței civile nr. 951/02.09.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE cu sediul în București, ., sector 5, având ca obiect: Legea nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă apelanta reclamantă reprezentată de avocat C. P. cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind intimatul pârât.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Reprezentanta apelantei reclamante arată că nu mai are de formulat cereri prealabile judecății.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelului.
Reprezentanta apelantei reclamante având cuvântul în susținerea apelului arată că, față de temeiul de drept al acțiunii, respectiv art. 1 din protocolul 1 al CEDO și față de publicarea deciziei nr. 27/14.11.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție recurenta a invocat excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 247/2005 – Titlul VII interpretată prin Decizia nr. 27/14.11.2011.
Arată că, prin decizia nr. 212/2013, Curtea Constituțională a respins excepția cu motivarea că prin decizia nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a intervenit asupra dispozițiilor cuprinse în titlul VII din Lg. 247/2005, astfel că sentința pronunțată de către instanța de fond este nelegală, având în vedere că Decizia nr. 27/14.11.2011 nu este obligatorie pentru instanțe.
Precizează că apelanta reclamantă deține un bun în sensul art. 1 Protocolul 1 din CEDO, astfel că instanțele naționale sunt obligate să interpreteze și să aplice dispozițiile legii interne.
Dezvoltă oral motivele de apel și solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat și motivat, în scris și pe fond admiterea acțiunii, urmând să solicite cheltuieli de judecată, pe cale separată.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
În deliberare asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 27.10.2011, sub nr._ pe rolul Tribunalului București, Secția a V-a civilă, reclamanta S. I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, în temeiul dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 euro cu titlu de despăgubiri bănești pentru imobilul compus din teren în suprafață de 208 m,p. și construcție în suprafață utilă de 98,15 m.p. situat în .. 4A. sector 4 - București, precum și acordarea cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr. 951/2.09.2014, Tribunalul București Secția a V-a Civilă a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamantei.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul București a avut în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 212/2013, Decizia nr.27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul recursului în interesul legii și a concluzionat că, în cazul dat, tribunalul nu poate ignora sau înlătura de la aplicare legea internă așa cum a solicitat reclamanta. În prezent, reclamanta are la îndemână căile de realizare a drepturilor sale conform Legii nr. 165/2013.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, solicitând să anuleze sentința civilă nr. 951/02.09.2014 și, evocând fondul, să se judece procesul, respingând excepția inadmisibilității acțiunii și admițând acțiunea, cu obligarea pârâtului la plata sumei de 339.495 lei, cu titlu de despăgubiri bănești pentru imobilul situat în ..4A, sector 4, București, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea apelului, apelanta reclamantă a invocat Decizia nr. 212/2013 pronunțată de Curtea Constituțională și a arătat că este nelegală concluzia primei instanțe în sensul că Decizia nr. 27/2011 ar "interpreta" Titlul VII din Legea nr. 247/2005 ca pe "o lege specială internă" în raport cu art. 1 Protocolul 1 CEDO invocat de reclamantă, iar "interpretarea" dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul recursului în interesul legii, prin care s-au dezlegat probleme de drept, este obligatorie pentru instanțe.
Apelanta reclamantă a considerat că, întrucât sintagma "dezlegarea dată problemelor de drept judecate" nu poate privi decât interpretarea și aplicarea unitară a conținutului dispozițiilor legale, cu sensul de acte normative, și numai în aceste condiții poate fi obligatorie, aspect statuat explicit prin Decizia nr. 206/2013, iar prin Decizia nr. 27/2011 nu s-a intervenit asupra dispozițiilor cuprinse în titlul VII din Legea nr. 247/2005 "în vederea interpretării și stabilirii, în concret, a unui anumit sens în funcție de situații și soluții jurisprudențiale diferite", aspect statuat explicit prin Decizia nr. 212/2013, rezultă evident că Decizia nr. 27/2011 nu este obligatorie.
Apelanta reclamantă a arătat că judecătorul național nu poate înlătura o lege, ci este obligat să aplice legea în lumina principiilor degajate din blocul de convenționalitate. Or, exact acesta este obiectul cererii sale.
Apelanta reclamantă a arătat că a urmat dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și până în prezent nu a realizat dreptul la primirea măsurilor reparatorii. Abia prin sentința civilă nr.1305/23.02.2015 (încă neredactată și deci nedefinitivă și neexecutorie), instanța a obligat Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor să verifice existența dreptului de proprietate asupra imobilului, să aprecieze cu privire la întinderea acestuia, să evalueze despăgubiri le și să emită decizia de compensare în puncte, care urmează să se valorifice conform procedurilor prevăzute de Legea nr. 165/2013.
Apelanta reclamantă a arătat că dispune de un "bun", în sensul art. 1 PI CEDO, astfel încât instanțele naționale sunt obligate să interpreteze și să aplice dispozițiile legii interne astfel încât să se ajungă la repararea violării dreptului subsemnatei și la prevenirea altor violări. Acest lucru se poate face numai prin atragerea răspunderii Statului R., care elaborând o legislație contrară principiilor degajate din blocul de convenționalitate, avea obligația să ia măsurile generale pentru remedierea problemelor structurale și consecințelor acestora, însă nu a făcut acest lucru.
În ceea ce privește Legea nr.165/2013, apelanta reclamantă a arătat că, potrivit deciziei Curții Constituționale nr. 269/2014, aceasta nu este aplicabilă, în ceea ce privește termenele stabilite de art. 34 din lege, litigiilor aflate pe rolul instanțelor la momentul intrării în vigoare a legii, motiv pentru care, în cauza sa, aceasta nu oferă remedii care să conducă la eficientizarea procesului de despăgubire.
Apelanta reclamantă a arătat că prezenta cauză ridică problema situației determinate de Înalta Curte prin pronunțarea Deciziei nr. 27/2011, care este contrară art. 1 Pl CEDO și art. 1 CEDO, texte care nu doar că sunt obligatorii, dar au prioritate față de legea internă. Prin Decizia nr. 27/2011 recursul în interesul legii s-a transformat într-o formă de control a hotărârilor Curții Europene, Înalta Curte statuând expres în sensul contrar celor reținute de instanța europeană. În acest sens, hotărârea apelată este nelegală, de vreme ce aceasta nu a analizat compatibilitatea Deciziei nr. 27/2011 cu blocul de convenționalitate, din care face parte Convenția Europeană și jurisprudența Curții Europene, conform argumentelor invocate de reclamantă. Față de considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 206/2013, conform cărora "sintagma
Analizând sentința apelată, prin prisma motivelor de apel invocate, Curtea reține următoarele:
Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 120 din 17 februarie 2012. Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial. Față de aceste prevederi legale, Curtea constată că decizia pronunțată în recursul în interesul legii este obligatorie în prezentul proces, nesoluționat până la data publicării deciziei în interesul legii.
În această situație, în mod corect tribunalul a făcut aplicarea deciziei pronunțate în interesul legii. D. fiind caracterul său obligatoriu, respectiva decizie înlătură posibilitatea unor interpretări contrare asupra acelorași probleme de drept în hotărârile judecătorești pronunțate ulterior publicării în Monitorul Oficial a deciziei pronunțate în recursul în interesul legii, astfel încât motivarea primei instanței care face trimitere la decizia în interesul legii este conformă art. 261 pct. 5 din Codul de procedură civilă, expunerea unor considerente proprii ale instanței asupra unor probleme de drept deja soluționate neimpunându-se în această situație, raționamentul juridic care a condus la respectiva soluție fiind cunoscute publicului prin publicarea deciziei în Monitorul Oficial.
Conform art. 147 alin. 4 din Constituție, Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Curtea constată că, prin Decizia nr. 202 din 18 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial nr. 365 din 19 iunie 2013, Curtea Constituțională a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor titlului VII - Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv cuprins în Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 27 din 14 noiembrie 2011.
În motivarea acestei decizii, Curtea Constituțională a constatat că, având în vedere obiectul și natura criticilor de neconstituționalitate formulate pentru susținerea excepției, precum și conținutul Deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011, obiectul acesteia este reprezentat de prevederile titlului VII - Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 27 din 14 noiembrie 2011 referitoare la recursurile în interesul legii cu privire la calitatea procesuală pasivă a statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în cererile având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură, și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente.
Pentru a stabili obiectul excepției de neconstituționalitate, Curtea Constituțională a avut în vedere faptul că, în jurisprudența sa cu privire la această materie, pot fi identificate două abordări distincte, în funcție de obiectul criticii de neconstituționalitate, și anume: în primul caz, când autorul excepției critică însăși decizia pronunțată într-un recurs în interesul legii, excepția având caracter inadmisibil, și, respectiv, în a doua situație, dacă excepția de neconstituționalitate se referă la textele de lege interpretate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, cu prilejul soluționării unui recurs în interesul legii, când Curtea are competența de a se pronunța pe fondul excepției. Astfel, excepția invocată în cauza aflată pe rolul Curții se încadra în a doua ipoteză.
Curtea Constituțională a reținut că, prin decizia nr. 27/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, în exercitarea competenței sale specifice de soluționare a recursurilor în interesul legii, a dat dezlegare unei probleme de drept, care nu se circumscrie unei veritabile operațiuni de interpretare a conținutului normativ al titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Curtea Constituțională a constatat că Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 27 din 14 noiembrie 2011 nu realizează o interpretare stricto sensu a textelor de lege cuprinse în titlul VII al Legii nr. 247/2005, ci constituie o soluție jurisprudențială obligatorie pentru instanțele judecătorești care face aplicarea legii speciale, în virtutea principiului specialia generalibus derogant. Așadar, această decizie a fost dată pentru a dezlega problema aplicării prevederilor titlului VII din legea criticată, lege derogatorie de la dreptul comun.
Astfel, chiar în motivarea deciziei Curții Constituționale menționate, s-a reținut că Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 27 din 14 noiembrie 2011 constituie o soluție jurisprudențială obligatorie pentru instanțele judecătorești. Aceleași constatări au fost reluate de Curtea Constituțională în Decizia nr. 212/2013.
În ambele decizii, Curtea Constituțională a declarat că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, având în vedere obiectul criticii de neconstituționalitate, constatând în acest sens că excepția prezintă, sub aspectul obiectului său, următoarea particularitate: autoarea excepției indică drept obiect al acesteia dispozițiile cuprinse în titlul VII din Legea nr. 247/2005, criticând, în realitate, Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fără însă ca aceasta din urmă să intervină asupra lor în vederea interpretării și a stabilirii, în concret, a unui anumit sens în funcție de anumite situații și soluții jurisprudențiale diferite.
Argumentele apelantei reclamante prin care aceasta a criticat concluzia la care a ajuns Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 27/2011 pronunțată în recursul în interesul legii, nu pot fi reținute, față de prevederile art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., care consacră obligativitatea dezlegării date problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii. Astfel, nu este admisibil ca, ulterior pronunțării unei decizii în recursul în interesul legii, soluția jurisprudențială obligatorie din această decizie să fie contrazisă de instanțe în cadrul proceselor pe care le judecă, un astfel de procedeu fiind contrar atât prevederilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. cât și princiilor rezultând din art. 6 al Convenției europene a drepturilor omului, care se aplică cu prioritate în temeiul art. 20 din Constituție, invocat chiar de apelantă. Astfel, previzibilitatea modului în care o lege este aplicată este una din componentele dreptului la un proces echitabil și, pe plan intern, ea este asigurată prin mecanismul recursului în interesul legii.
În ceea ce privește procedura specială de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv, Curtea Constituțională a statuat, prin deciziile nr. 5 din 8 ianuarie 2009 sau nr. 1.241 din 6 octombrie 2009, că este opțiunea exclusivă a legiuitorului de a decide asupra modului de reparare a injustițiilor și abuzurilor din legislația trecută, prevederile criticate cuprinse în titlul VII al Legii nr. 247/2005 fiind în acord cu dispozițiile constituționale ale art. 44 alin. (1) teza a doua, potrivit cărora conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege. Aceasta deoarece prevederile art. 1 cuprinse în Primul Protocol adițional la Convenție, reglementând dreptul persoanelor fizice și juridice la respectarea bunurilor, lasă în competența statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative concrete și a procedurii de urmat, necesare în vederea restituirii în natură a bunurilor preluate de stat sau acordării de despăgubiri.
În acest context, Curtea reține că soluția tribunalului, de respingere ca inadmisibilă a acțiunii reclamantei, prin care aceasta a solicitat obligarea Statului român la plata despăgubirilor pentru imobilul preluat abuziv, în temeiul art. 6 și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor omului, este corectă. În acest sens, prin Decizia nr. 27/2011 privind recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, sunt inadmisibile. Această decizie este obligatorie, potrivit art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă.
Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, întrucât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.
În ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că jurisprudența C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor. Cu privire la acest aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în recenta Cauză M. A. și alții împotriva României.
Prin urmare, în decizia în interesul legii s-a stabilit că exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
Conform art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, "orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale".
În decizia menționată pronunțată în recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că art. 13, astfel cum a fost interpretat de organele cu atribuții jurisdicționale ale Convenției, nu deschide calea unui recurs național în convenționalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege națională, oricare ar fi ea, a unui drept ocrotit de Convenție sau de protocoalele sale adiționale, ci garantează o cale de atac care să pună în discuție modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigențele Convenției. În baza acestui articol, judecătorul național nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenției europene, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenționalitate.
Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a concluzionat că nu se poate accepta ideea că deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nicio garanție a oferirii remediului celui mai adecvat, ar reprezenta o soluție compatibilă cu exigențele art. 13 din Convenție.
Controlul de convenționalitate al sistemului național existent de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent a fost deja realizat de C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, care a stabilit în sarcina statului român obligația de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, conform principiilor consacrate de Convenție.
Legea nr. 165/2013 a fost adoptată de legiuitor ca urmare a pronunțării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010 în Cauza M. A. și alții împotriva României, prin care a fost reținută în sarcina statului român obligația implementării unor proceduri simplificate și eficiente, întemeiate pe măsuri legislative și pe o practică judiciară și administrativă coerentă, precum și obligația adoptării unor reguli de procedură clare și simplificate, care să acorde sistemului de despăgubiri o previzibilitate sporită.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 165/2013, dispozițiile acestei legi se aplică proceselor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, fiind asigurat astfel un cadru unitar pentru a se realiza urgentarea finalizării procedurilor de restituire, de care urmează a beneficia și apelanta reclamantă.
Având în vedere aceste considerente, reținând că tribunalul a pronunțat o hotărâre legală, motivele de apel invocate nefiind întemeiate, văzând prevederile art. 296 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat apelul formulat de apelanta reclamantă S. I. împotriva sentinței civile nr. 951/02.09.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul formulat de apelanta reclamantă S. I. cu domiciliul ales la Cav. C. R. P. în București, ., ., ., sector 3 împotriva sentinței civile nr. 951/02.09.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE cu sediul în București, ., sector 5.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 mai 2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
D. F. B. I. P.
GREFIER
V. Ș.
RED.DFB
Tehnored.MȘ/ 4 ex.
27.05.2015
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 269/2015. Curtea de Apel... | Strămutare. Sentința nr. 98/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
