Revendicare imobiliară. Decizia nr. 805/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 805/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 08-09-2015 în dosarul nr. 805/2015
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 805 R
Ședința publică de la 08.09.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – D. F. G.
JUDECĂTOR – D. L. M.
JUDECĂTOR – D. Z.
GREFIER – S. V.
……………………….
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta reclamantă B. N. Hannelore Helene E., împotriva deciziei civile nr. 1170A/11.09.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți S. I., M. București prin Primarul General, P. R. și intimatul intervenient F. V., având ca obiect „revendicare imobiliară”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă intimatul pârât M. București prin Primarul General prin consilier juridic C. Vivien, cu delegație la dosar, lipsind recurenta reclamantă B. N. Hannelore Helene E., intimații pârâți S. I. și P. R. și intimatul intervenient F. V..
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Reprezentantul intimatului pârât M. București prin Primarul General arată că nu mai are alte cereri de formulat.
Având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul intimatului pârât M. București prin Primarul General solicită respingerea recursului și menținerea deciziei atacate ca legală și temeinică.
După rămânerea dosarului în pronunțare, dar înainte de terminarea ședinței de judecată, se prezintă din partea recurentei reclamante B. N. Hannelore Helene E., avocat N. M., care solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare. Mai solicită amânarea pronunțării pentru a putea depune la dosar concluzii scrise. Nu se solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 19.11.2007 reclamantul N. V. M. a solicitat în contradictoriu cu pârâții M. București prin Primar General și P. R. pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate că naționalizarea imobilului din București, . (fostă Basarabiei, nr. 10) sector 1, compus din teren în suprafață de 2275 mp și construcție s-a făcut cu încălcarea legii, și în consecință că, preluarea acestui imobil s-a făcut de către stat fără titlu valabil. A mai solicitat reclamantul obligarea pârâtei P. R. să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul de la parter, corp A, ., ., fostă ., sector 1, compus din două camere, bucătărie, cămară, baie cu cadă, culoar, împreună cu cota de 8,26% din părțile aflate în folosință comună și terenul în suprafață de 39,97 mp aflat în indiviziune, existent sub construcție, imobil dobândit de către această prin contractul de vânzare cumpărare nr. 504/112 din 1996, încheiat cu Primăria Municipiului București, reprezentată prin mandatar ., cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr._/27.05.2011, Judecătoria Sectorul 1 București a respins ca neîntemeiate excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei de interes în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv și nelegal al preluării de către Stat a imobilului; a admis acțiunea formulată de reclamantul N. V. M., în contradictoriu cu pârâții M. București prin Primar General și P. R.; a constatat că imobilul situat în București, ., corp A, ., sector 1 a fost preluat de Stat fără titlu valabil și a obligat pârâta P. R. să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul situat în București, ., corp A, . 1 compus din două camere, bucătărie, cămară, baie cu cadă, culoar, împreună cu cota de 8,26% din părțile aflate în folosință comună și terenul în suprafață de 39,97 mp aflat în indiviziune existent sub construcție.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanta a retinut, in esenta, urmatoarele:
Instanța a constatat că, reclamantul are interes în ceea ce privește formularea capătului de cerere prin care solicită a se constata că naționalizarea imobilului s-a făcut cu încălcarea legii, în condițiile în care reclamantul, invocând ca preluarea imobilului a fost făcută fără titlu și argumentând acest lucru, a investit instanța cu verificarea în prealabil a acestui aspect.
Cu privire la excepția inadmisibilității invocată de pârâți, a constatat că aceasta este neîntemeiată având în vedere dispozițiile art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care au consacrat accesul liber la justiție, precum și faptul că, Legea nr. 10/2001 nu interzice proprietarului deposedat să formuleze acțiunea în revendicare de drept comun împotriva cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995.
Astfel, aplicarea principiului specialia generalibus derogant nu exclude de la aplicare dispozițiile dreptului comun, în condițiile în care legea specială, Legea nr. 10/2001, nu poate contraveni reglementărilor internaționale în materia dreptului de proprietate, iar în măsura în care există neconcordanțe între această lege și pactele și tratatele internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, au prioritate reglementările internaționale, astfel cum rezultă în mod expres din dispozițiile art. 20 din Constituție.
Pe fondul cauzei, referitor la capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului Statului privitor la imobilul situat în București, ., sector 1 (fostă Basarabiei, nr. 10), a constatat că preluarea de către stat a imobilului în baza Decretului nr. 92/1950 nu constituie în sine un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate de către stat, întrucât acest decret încalcă în mod flagrant Constituția României în vigoare la acel moment, consacrat de art. 8, si, in particular, in conditiile in care nu au fost respectate nici dispozițiile Decretului nr. 92/1950, autorul reclamantului fiind inginer si, deci, exceptat de la naționalizare conform art. II din Decretul nr. 92/1950.
În ceea ce privește capătul de cerere privind revendicarea, constată că, prin Contractul de vânzare autentificat sub nr._/06.06.1934, autorul reclamantului N. I. V., a dobândit proprietatea asupra imobilului situat în București, .), nr. 10, sector 1. În urmă decesului lui N. I. V., la data de 16.10.1969 au rămas moștenitori reclamantul și fratele acestuia N. D. D., conform certificatului de moștenitor nr. 1565/18.09.1991(f. 20). Prin înscrisul intitulat procură, încheiat la data de 29.01.1992(f. 22) numitul D. D. N. a renunțat la partea sa de moștenite în favoarea fratelui său, reclamantul V. M. N., pe care l-a recunoscut ca fiind unic moștenitor îndreptățit care poate dispune după voia lui asupra întregii moșteniri de la părinți. În consecință, instanța constată că, reclamantul și-a dovedit calitatea de succesor al proprietarului N. I. V., aspect reținut și prin decizia civilă nr. 3372/4.07.2001 a Curții Supreme de Justiție.
Prin Decretul nr. 92/1950, poziția 5252 (fila 48) au fost naționalizate pe numele lui N. V., un număr de 6 apartamente situate în București, ., ., ..
La data de 14.03.1997 a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr._ între S.C. ROM-VIAL S.A., ca reprezentant al Municipiului București, în calitate de vânzător și autorul pârâtei, numitul O. O., în calitate de cumpărător, acesta din urmă cumpărând locuința aflată în București, .-10, corp A, ., sector 1 compusă din 2 camere, bucătărie, cămară, baie cu cadă, culoar.
Prin notificarea nr. 3127/09.08.2001 adresată prin intermediul Executorului Judecătoresc R. C., reclamantul a solicitat Primăriei Municipiului București restituirea în natură a imobilului situat în București, .-10, sector 1, cu excepția apartamentului situat în .-10, ., . cumpărat de numita Lega O. în baza Legii nr. 112/1995.
Instanța sesizată cu o acțiune în revendicare prin comparare de titluri va acorda preferabilitate unuia dintre acestea, în condițiile prevăzute de lege. Faptul că, titlul pârâtei nu a fost contestat, prin constatarea nulității contractului încheiat în condițiile Legii nr. 112/1995, nu exclude acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietari, în condițiile în care dispozițiile Legii nr. 10/2001 îndreptățesc pe subdobanditorul de buna-credință să păstreze imobilul dobândit.
Instanța a constatat că, preluarea imobilului în cauză s-a făcut de către stat cu încălcarea dispozițiilor legale în vigoare la acel moment, rezultând astfel că, ca bunul a fost preluat fără un titlu valabil și, în consecință, dreptul de proprietate nu s-a strămutat niciodată la stat, rămânând în continuare în patrimoniul titularului sau, care a pierdut doar posesia bunului în cauză, calitatea de proprietar conferită de dispozițiile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001. În consecință, fostul proprietar al bunului preluat de stat nu a pierdut niciodată dreptul său constituit în favoarea statului, situație în care legiuitorul a prevăzut în art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 ca bunul va putea fi revendicat, iar, în alin. 3, s-a recunoscut competenta instanțelor de a verifica valabilitatea titlului.
Privitor la titlul pârâtei, instanța a reținut că, aceasta este reprezentat de contractul de vânzare cumpărare nr._ încheiat de autorul acesteia cu ..
Procedând la o comparare de titluri, dacă se ia în considerare faptul că titlurile provin de la autori diferiți, respectiv Jacques Blumenfeld pentru reclamant (f. 8) și statul, prin reprezentantul său, Primăria Municipiului București pentru parată, instanța a avut în vedere soluția cea mai rezonabilă, conform căreia are câștig de cauză cel care a dobândit bunul de la autorul al cărui drept este preferabil, aceasta fiind o aplicație a principiului „nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet”.
Este, astfel, de netăgăduit, faptul că mult mai bine caracterizat este titlul reclamantului prin încheierea unui act juridic cu respectarea condițiilor cerute de lege, cu adevăratul proprietar, spre deosebire de autorul pârâtei, care, chiar dacă a fost de buna-credință, a cumpărat de la un „non dominus”, în condițiile în care preluarea imobilului s-a făcut de către stat fără titlu valabil, din considerentele mai sus expuse.
Cum în procedura de fata are relevanta dreptul autorului și nu titlul parților, instanța a apreciat că nu interesează buna-credință a cumpărătorului, ci modul în care s-a putut transmite efectiv dreptul de proprietate în condițiile în care statul vânzător nu era proprietar sau al cărui drept de proprietate este foarte controversat, spre deosebire de primul autor cu privire la care nu exista discuții.
Constatarea bunei-credințe a autorului pârâtei nu paralizează titlul de proprietate al reclamantului și nici nu confirmă titlul de proprietate al cumpărătorului în raport de adevăratul proprietar.
Spre deosebire de reclamant, pârâta nu are un bun în patrimoniu, întrucât vânzătorul nu era proprietarul apartamentului vândut prin Contractul de vânzare-cumpărare nr._, astfel încât acesta nu se putea transmite către cumpărător.
Instanța a analizat speța dedusă judecății și în raport de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, facand referire la hotararile pronuntate in cauza R. contra României si cauza P. contra României.
Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat (cauza Faimblat contra României din 13.01.2009, cauza A. contra României din 07.07.2009) că Fondul Proprietatea nu funcționează, reclamantul neavând la dispoziție mijloace eficiente de obținere a unei măsuri reparatorii prin echivalent. Astfel, spre deosebire de reclamant, pârâta dispune de mijloace mai eficiente în vederea obținerii unei despăgubiri, fie pe calea dreptului comun (acțiunea în evicțiune), fie în temeiul art. 50 ind. 1 din Legea 10/2001.
Prin urmare titlul reclamantului este preferabil celui invocat de pârâtă și, în baza art. 480 Codul civil, potrivit căruia, dreptul de proprietate este un drept absolut, exclusiv și perpetuu care conferă titularului, exercițiul liber și nestingherit al tuturor prerogativelor sale - posesia, folosința și dispoziția - afară de cazul în care dreptul este dezmembrat prin voința acestuia din urmă, instanța admite acțiunea in revendicare.
Față de soluția pronunțată, instanța a constatat că nu se mai impune analizarea capătului subsidiar de cerere prin care se solicită obligarea Municipiului București prin Primarul General la plata despăgubirii egale cu valoarea de circulație a imobilului.
Prin decizia civilă nr. 1170A din 11.09.2014, Tribunalul București – Secția a V-a Civilă a admis apelul formulat de apelantele S. I. și P. R., împotriva sentinței civile nr._/27.05.2011 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în contradictoriu cu intimatul-intervenient F. V. și cu intimații N. V. M. și M. București prin Primarul General și a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins, a nefondată, acțiunea în revendicare, menținând celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
Pentru a decide astfel, tribunalul reține următoarele considerente:
Potrivit principiului general de drept, specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, însă cu amendamentul că instanța sesizată cu soluționarea unei cereri în revendicare fundamentată pe dreptul comun este ținută să verifice, dacă această din urmă lege specială este în concordanță cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în caz contrar aceasta din urmă fiind prioritară.
După cum se menționează în Decizia nr. 33/2008, pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Referitor la noțiunea de „bun”, însă, tribunalul constată că urmare a schimbării jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza M. A. și alții împotriva României), nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari deposedați un „bun”, respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci este adusă în discuție existența unui nou drept de proprietate, care își are originea în temeiul unei legislații adoptate de către un stat, prin care se urmărește restituirea totală sau parțială a unor bunuri confiscate anterior (paragraful 136 din cauza M. A. și alții împotriva României).
Dacă în jurisprudența anterioară anului 2010, Curtea a subliniat în toate cauzele împotriva României că, în patrimoniul fostului proprietar se afla un drept de proprietate vechi și că hotărârile judecătorești prin care se constată nelegalitatea naționalizării reprezenta o recunoaștere explicită și retroactivă a supraviețuirii vechiul drept, în cursul anului 2010, și-a schimbat viziunea, fără a mai recunoaște în favoarea fostului proprietar un drept de proprietate vechi, referindu-se la existența unui nou drept ce se naște în temeiul legislației adoptate de către statele membre, situație în raport de care nu mai este suficient să se constate preluarea abuzivă printr-o hotărâre judecătorească, ci trebuie să se urmeze modalitatea de restituire, în natură sau prin echivalent, stabilită de către statul membru, respectiv Legea nr. 10/2001.
D. urmare, aprecierea că în patrimoniul fostului proprietar se naște un nou drept, Curtea Europeană a statornicit că acesta nu mai are un drept absolut la restituirea efectivă în natură a bunului preluat abuziv, ci are un drept la despăgubire, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă și dacă a urmat calea deschisă de legislația internă, respectiv Legea nr. 10/2001. De asemenea, instanța europeană a considerat că, prin constatarea caracterului abuziv al preluării imobilului, se naște un interes patrimonial, care intră sub protecția art. 1 pct. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și care naște un drept de indemnizație, iar nu unul la restituirea efectivă a bunului în natură (paragraful 142 din cauza M. A. și alții împotriva României).
În plus, Curtea a mai observat că hotărârile de constatare a caracterului ilegal al naționalizării nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea imobilului, în condițiile în care nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamantului în mod definitiv un drept de a i se restitui imobilul în litigiu. Astfel, Curtea a reținut că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului (paragraful 140 din cauza M. A. și alții împotriva României). Ca atare, se constată o circumstanțiere a noțiunii de „bun” prin raportarea acestuia exclusiv la imobilul în litigiu.
Având în vedere circumstanțierea noțiunii de „bun” prin raportarea acestuia exclusiv la imobilul în litigiu, astfel cum se desprinde din cauza M. A. și alții împotriva României, tribunalul constată că pentru imobilul apartament în litigiu, reclamantul nu a uzat de mijlocul procedural având ca obiect desființarea contractului de vânzare-cumpărare nr._, în condițiile reglementate de Legea nr. 112/1995.
Această soluție conduce la concluzia că dreptul de proprietate al pârâtului s-a consolidat și că acesta deține la rândul său un „bun”, o „speranță legitimă” de a păstra bunul, în sensul avut în vedere de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
Raportând aspectele rezultate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, la situația de fapt dedusă judecății, tribunalul apreciază, contrar celor stabilite de prima instanță, că reclamantul nu ar fi fost îndreptățit la restituirea în natură a bunului imobil, ci doar la acordarea de despăgubiri, în condițiile în care acesta ar fi parcurs în totalitate procedura prevăzută de legea specială, Legea nr. 10/2001, întrucât potrivit dispozițiilor acestui act normativ, restituirea în natură nu ar fi fost posibilă. În acest sens, se impune a se menționa că titlul pârâtului, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, nu a fost anulat, iar valabilitatea sa nu mai poate fi pusă în discuție la acest moment.
În plus, ținând cont de sensul autonom al noțiunii de “bun” și de criteriile reținute în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă fără putință de tăgadă că recurentul reclamant nu are un “bun actual”, nicio instanță sau autoritate administrativă nerecunoscându-i dreptul la restituirea în natură a imobilului apartament în litigiu. Numai într-o astfel de ipoteză, refuzul administrației de a se conforma unei asemenea hotărâri ar fi constituit o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, circumscrisă primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Constatarea preluării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, ci este aptă să confere, în situații precum cea din speță, exclusiv dreptul la despăgubire.
În consecință, acțiunea intimaților-reclamanți nu poate fi soluționată făcând abstracție de reglementările speciale existente cu privire la dreptul său de proprietate și modalitatea de ocrotire a acestuia, aplicabilă fiind cu prioritate norma specială, care prevede acordarea de despăgubiri. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuință, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare imobilului, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 18 lit. c) din același act normativ, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale. Din aceste reglementări legale, rezultă că legiuitorul a înțeles să acorde preferință titlului foștilor chiriași, care au cumpărat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
În consecință, nu se poate aprecia că singurul criteriu de analiză al acțiunii în revendicare îl reprezintă compararea titlurilor din perspectiva regulilor clasice a titlurilor înfățișate de părți, ci și atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlul oneros a bunului proprietatea altei persoane, criteriu impus prin voința legiuitorului și în considerarea căruia titlul pârâtului este preferabil.
Față de toate considerentele ce preced, apreciind că acțiunea în revendicare nu mai poate fi primită în condițiile în care reclamantului nu i se poate recunoaște un drept absolut la restituirea efectivă în natură a bunului preluat abuziv, ci numai un drept la despăgubire în condițiile legii speciale.
Împotriva deciziei tribunalului a declarat, in termen legal, prezentul recurs reclamanta B. N. Hannelore Helene E., care a susținut următoarele critici:
I.Prin hotararea data în apel instanta a incalcat formele de procedura prevazute sub sanctiunea nulitatii de art. 105 alin. 2 - art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă.
Decizia civila nr. 1170 A, data de Tribunalul Bucuresti - Sectia a V-a Civila în solutionarea apelului în aceasta cauza, a fost pronuntata la data de 11.09.2014, data la care sotul meu, intimat-reclamant, era decedat - decesul sau intervenind la data de 07.09.2014.
Intrucat hotararea data în apel a fost pronuntata fata de o persoana decedata la acel moment, devin incidente dispozitiile art. 304 pct. 5, motiv pentru care solicitam casarea deciziei civile recurată și trimiterea cauzei la aceeasi instanta pentru rejudecarea apelului.
II.Hotararea pronuntata în apel a fost data cu incalcarea sau aplicarea gresita a legii - art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Prin decizia civila recurată, Tribunalul Bucuresti Sectia a V a Civila a admis apelul declarat de parata P. R. și continuat de succesoarea sa în drepturi, S. I., cumparatoarea dreptului litigios, impotriva sentintei civile nr._/27.05.2011, schimband sentinta în parte, în sensul respingerii actiunii în revendicare.
Aceasta decizie a fost data cu incalcarea unor dispozitii legale incidente și obligatorii, precum și cu interpretarea și aplicarea gresita a altora, astfel cum vom arata mai jos.
Trebuie aratat ca prin sentinta civila pronuntata în cauza, prima instanta a admis cererea mea distincta de a se constata nevalabilitatea titlului statului.
Impotriva acestei solutii nu a declarat apel nici M. Bucuresti prin Primarul General, care a fost chemat în judecata numai pentru acest capat de cerere, nici parata P. R..
Aceasta din urma, desi a formulat apel, nu a criticat hotararea pentru solutia privind nevalabilitatea titului statului, ci numai pentru solutia data în privinta actiunii în revendicare, respectiv numai în ce priveste compararea titulurilor noastre de proprietate.
F. de aceasta situatie, solutia privind constatarea nevalabilitatii titlului statului asupra imobilului a ramas definitiva și irevocabila la implinirea termenului în care partile puteau face apel, astfel incat sub acest aspect hotararea primei instante are autoritate de lucru judecat.
1. Tribunalul a nesocotit efectele legale ale hotararii primei instante în ce priveste constatarea lipsei titlului statului asupra imobilului ce face obiectul cauzei
In primul rand, aceasta hotarare are autoritate de lucru judecat și forta obligatorie.
In al doilea rand, hotararea primei instante are, sub aspectul aratat mai sus, caracter declarativ, ceea ce inseamna ca efectele ei se produc inapoi în timp, de la data nationalizarii.
Consecinta este aceea ca statul nu a avut nici un moment dreptul de proprietate asupra acestui imobil, iar reclamantul, respectiv autorii lui, nu au pierdut nici un moment acest drept.
In al treilea rand, constatand în mod irevocabil ca la data nationalizarii nu a operat transferul dreptului de proprietate din patrimoniul autorilor mei în patrimoniul statului, consecinta este dreptul de proprietate nu a fost pierdut si, prin urmare subsemnata am un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, iar nu doar o "speranta legitima".
S. legitima are orice persoana ale carei bunuri au fost preluate în orice mod, fara nici o analiza a legalitatii preluarii.
In analiza titlurilor de proprietate invocate de parti în actiunea în revendicare, instanta nu poate ignora existenta sau inexistenta dreptului de proprietate din spatele fiecarui titlu supus comparatiei, decat cu incalcarea legii, ceea ce a facut instanta de apel.
Prin urmare, desi nu a declarat inadmisibila actiunea în revendicare intemeiata pe dreptul comun, instanta de apel a refuzat sa faca o comparatie a titlurilor de proprietate în temeiul dreptului comun, ignorand efectele hotararii judecatoresti de constatare a lipsei titlului autorului paratei, precum și principiile vechi consacrate, de comparare a titlurilor de proprietate exhibate de parti.
Concluzia compararii titlurilor de proprietate nu putea fi alta decat cea a primei instante, care a stabilit în mod legal ca, în lipsa dreptului de proprietate al autorului paratei, în conditiile existentei a doua titluri valabile, al reclamantului și al paratei, trebuie sa dea preferinta titlului reclamantului, care are în spate dreptul de proprietate al autorilor sai, nepierdut niciodata.
Instanta de apel era obligata sa mentina aceasta solutie, cu atat mai mult cu cat hotararea era deja irevocabila în privinta constatarii lipsei titlului statului, autorul paratei.
2. Instanta de apel a interpretat și aplicat gresit dispozitiile arte 20 alin. 2 și ale art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001
Instanta de apel a motivat preferinta pe care a dat-o titlului paratei pe dispozitiile art. 20 alin. 2 și ale art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001, apreciind ca reglementarea despagubirilor pentru persoanele indreptatite echivaleaza cu reglementarea unui nou criteriu de preferinta în actiunea în revendicare și anume, o preferinta neconditionata data titlului cumparatorului imobilului cu destinatia de locuinta.
Aceasta interpretare nu are nici o legatura cu textele de lege invocate și nici o justificare legala.
Art. 20 alin. 2 coroborat cu art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001 reglementeaza restituirea prin echivalent a imobilelor cu destinatia de locuinta "trecute în proprietatea statului", vandute în temeiul Legii nr. 112/1995.
In primul rand, ipoteza de reglementare este diferita, intrucat textul legal invocat se refera la imobile "trecute în proprietatea statului", deci nu doar "preluate", ci intrate în mod legal în proprietatea sa, ceea ce nu este cazul imobilului ce face obiectul cauzei, pentru considerentele de la punctul 1.
In al doilea rand, textele legale care prevad numai posibilitatea restituirii prin echivalent pentru imobilele cu destinatia de locuinta vandute, nu reglementeaza nici un criteriu de comparatie . revendicare, nici expres și nici macar implicit, pentru ca nu au în vedere o astfel de ipoteza.
Ca urmare, aprecierea ca aceste texte legale reglementeaza un criteriu de preferinta pentru titlul chiriasului cumaparator, se situeaza cu totul în afara legii.
3. Aprecierea instantei de apel în sensul ca neanularea contractului de vanzare-cumparare al paratei ii acorda preferabilitate nu are nici un temei legal Faptul ca parata beneficiaza de un contract de vanzare-cumparare incheiat chiar și cu un neproprietar, astfel cum s-a dovedit a fi M. Bucuresti, nu are nici un alt efect în afara de acela ca ii da dreptul sa-l supuna comparatiei, caci în lipsa unui act valabil ( neanulat) nu s-ar mai fi pus problema comparatiei titlurilor de proprietate.
Afirmatia instantei de apel ca simpla existenta a unui astfel de act il face și preferabil, nu are insa nici un temei legal.
De asemenea, aprecierea instantei de apel în sensul ca neanularea contractului de vanzare-cumparare al paratei conduce la "consolidarea dreptului sau de proprietate" și la concluzia ca aceasta are un " bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie, nu poate fi acceptata cata vreme parata nu a dobandit un drept de proprietate prin incheierea acelui contract de vanzare-cumparare, pentru ca nici autorul sau, M. Bucuresti, nu a avut acest drept, astfel incat nu se poate discuta despre consolidarea unui drept inexistent.
4. Interpretarea hotararii pronunta de CEDO în cauza A. contra Romaniei este contrara chiar textului aceste hotarari, incalca în mod flagrant arte 1 din Protocolul nr. 1 al Conventiei Europene a drepturilor Omului, precum și efectele hotararii judecatoresti irevocabile privind nepierderea dreptului de proprietate al autorilor mei
In motivarea hotararii, instanta de apel a aratat ca prin hotararea pronuntata de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza A., Curtea a adus o schimbare radicala fata de toate hotararile pronuntate anterior anului 2010 impotriva Romaniei pe probleme similare sau identice.
Astfel, sustine instanta de apel, daca pana în anul 2010 Curtea a subliniat în toate cauzele impotriva Romaniei ca în patrimoniul fostului proprietar se afla un drept de proprietate vechi și ca hotararile judecatoresti prin care se constata nelegalitatea nationalizarii reprezinta o recunoastere explicita și retroactiva a supravietuirii vechiului drept, prin hotararea M. A. și altii contra Romaniei, Curtea "si-a schimbat viziunea" și nu a mai recunoscut în favoarea fostului proprietar un drept de proprietate vechi, ci " un nou drept ce se naste în temeiul legislatiei adoptate de statele membre", situatie în care nu este suficienta recunoasterea nelegalitatii nationalizarii, fiind necesar a fi indeplinite conditiile și procedura de restituire reglementata prin legi speciale.
Mai adauga instanta de apel ca în aceeasi hotarare, CEDO a retinut și ca hotararile de constatare a caracterului ilegal al nationalizarii nu constituie titlu executoriu pentru restituirea bunului "in conditiile în care nici o instanta sau autoritate administrativa interna nu a recunoscut reclamantului în mod definitiv un drept de a i se restitui imobilul în litigiu", iar "existenta unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricarui dubiu daca, printr-o hotarare definitiva și executorie, instantele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și daca prin dispozitivul hotararii ele au dispus în mod expres restituirea bunului".
In concluzie, a aratat instanta de apel:
1. s-a produs o circumstantiere a notiunii de "bun", prin raportarea acestuia exclusiv la imobilul în litigiu;
2.tribunalul constata ca reclamantul nu a uzat de mijlocul procedural de desfiintare a contractului de vanzare - cumparare al paratei;
3.aceasta solutie conduce la concluzia ca dreptul de proprietate al paratului s-a consolidat și ca acesta detine la randul sau "un bun" și o speranta legitima de a pastra bunul.
Prin urmare, a stabilit instanta de apel, reclamantul nu ar fi avut dreptul la restituirea în natura a imobilului ce face obiectul cauzei, ci doar la acordarea de despagubiri în conditiile Legii nr. 10/2001, cu parcurgerea procedurii prevazute de aceasta lege.
Cu privire la consolidarea dreptului paratei, am aratat mai sus motivele pentru care ea nu are un suport legal și nu poate fi acceptata, cata vreme autorul sau nu a avut niciodata dreptul de proprietate asupra acestui imobil și nu a putut sa transmita un asemenea drept.
Referitor la " schimbarea viziunii" CEDO privind notiunea de "bun".
Instanta de apel a scos din context referirea Curtii la notiunea de "bun" și a distorsionat consideratiile Curtii.
In cauza A. și altii contra Romaniei au fost reuni te plangerea formulata de doamna M. A. și cea formulata de doamna S..
In paragraful nr. 140, la care se refera tribunalul, Curtea analizeaza plangerea doamnelor A. și P., care are la baza existenta unei hotarari judecatoresti pronuntata de instantele interne, prin care s-a stabilit irevocabil nelegalitatea nationalizarii, dar nu s-a dispus restituirea bunului.
In mod legal, Curtea, care nu se substituie judecatorului national, a constatat ca nu poate obliga statul roman la restituirea în natura, cata vreme reclamantele nu beneficiau de o astfel de hotarare interna.
Cu toate acestea, Curtea a apreciat ca acea hotarare, prin care s-a constatat ca nationalizarea a fost nelegala, nu poate fi lipsita total de consecinte, astfel incat, a statuat ca reclamantele beneficiaza macar de despagubiri în conditiile legislatiei nationale și cu respectarea procedurii reglementate de legea respectiva.
"140. Astfel, Curții îi este suficient să constate, ținând cont de sensul autonom al noțiunii "bunuri" și de criteriile reținute în jurisprudența Curții, că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, P., menționată mai sus, §§ 65 și 75).
141. Curtea constată că, de la . Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri."
Prin urmare, CEDO nu a schimbat intelesul notiunii de "bun", reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1, aditional la Conventie, ci a aplicat aceasta reglementare la situatia concreta.
Curtea nu a hotarat ca reclamantele nu au dreptul, potrivit legislatiei interne, la restituirea bunului în natura, astfel cum gresit a interpretat instanta de apel, căci aceasta ar fi însemnat sa se sustituie judecatorului national, ci a constatat ca ele nu beneficiau la acel moment de o hotarare judecatoreasca sau decizie administrativa de restituire în natura.
De asemenea, vazand existenta unei hotarari interne privind nationalizarea nelegala a bunului reclamantelor și tinad seama ca mecanismul intern trebuie sa conduca fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despagubiri, Curtea a apreciat ca hotararea judecatoreasca nu poate ramane fara efecte, recunoscand reclamantelor dreptul de a beneficia de legislatia interna de reparatie, adaugand, cum era firesc, necesitatea parcurgerii procedurii prevazute de legea respectiva.
Prin urmare, Curtea nu a schimbat în nici un fel semnificatia notiunii de "bun" și nu a hotarat în general ca persoanele ale caror bunuri au fost nationalizate nu au dreptul la restituirea în natura, astfel cum în mod gresit a retinut instanta de apel.
Referirea la parcurgerea procedurii interne
Curtea a recunoscut dreptul suveran al statelor membre de a adopta legile de reparatie dupa aprecierea proprie. Cu toate acestea, Curtea a aratat obligatia stalelor membre de a pune în aplicare legislatia adoptata, atat din punct de vedere substantial, cat și procedural, respectand dispozitilor Conventiei și executand propriile hotarari, date pe cale judecatoreasca sau administrativa.
Curtea a facut referire în mod constant la faptul ca CEDO nu intervine în rezolvarea interna și în solutiile date pe fondul dreptului.
Pentru acest motiv, constatand în cauza A. contra Romaniei ca nu exista o hotarare judecatoresca sau administrativa prin care sa se fi dispus restituirea în natura a bunului, dar ca exista o recunoastere a nelegalitatii nationalizarii bunului, adica a lipsirii fara drept de un bun, a constatat o recunoastere implicita a unui drept la reparatie, fireste, în conditiile interne, acesta fiind sensul trimiterii la procedura interna.
Instanta de apel a distorsionat consideratiile CEDO în cauza invocata, interpretandu-le în sensul ca reclamantul N. V. M. nu poate beneficia de restituirea bunului în natura, pe de o parte pentru ca nelegalitatea nationalizarii nu semnifica decat "un nou drept ce se naste în temeiul legislatiei speciale", precum și pentru ca nu exista o hotarare care sa fi dispus anularea contractului de vanzare-cumparare de care se prevaleaza parata și nici o hotarare judecatoreasca de restituire în natura, ignorand ca acesta era chiar obiectul cauzei.
Nimic nu se opune ca instanta interna sa hotarasca pe baza dreptului comun asupra actiunii în revendicare, ea fiind chiar investita în acest sens. CEDO nu se putea substitui judecatorului national și nu putea hotari asupra fondului dreptului doamnelor A. și P., dar instanta interna nu are nici un impediment sa solutioneze cererea pe fond, fiind chiar obligata sa dea efectele legale hotararii prin care s-a constatat lipsa titlului statului și sa compare titlurile de proprietate supuse analizei pe baza principiilor vechi de drept, consacrate, care nu pot ignora existenta sau inexistenta dreptului de proprietate în spatele titlului invocat de fiecare parte.
Soluționând recursul formulat, în raport de criticile dezvoltate, Curtea îl constată nefondat și în baza art. 312 Cod procedură civilă, îl va respinge ca atare.
Astfel, este nefondată critica susținută în contextul art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă, pentru următoarele argumente:
În fața tribunalului dezbaterile au fost închise la data de 04.09.2014 (încheiere fila 130), fiind amânată pronunțarea la data de 11.09.2014, când a fost pronunțată decizia recurată la acest moment.
Autorul recurentei a decedat la data de 07.09.2014, deci după data închiderii dezbaterilor și până la pronunțarea deciziei.
În această situație sunt incidente dispozițiile art. 243 alin. 1 pct. 1 și alin. 2 Cod procedură civilă, care tranșează ferm situația, în sensul că decesul uneia din părți (ca și celelalte cazuri de suspendare a judecății reglementate de art. 243) intervenit după închiderea dezbaterilor nu împiedică pronunțarea hotărârii.
Față de aceste dispoziții legale nete, critica de încălcare a formelor de procedură este nefondată.
Curtea constată nefondate și criticile dezvoltate în condițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, tribunalul făcând o corectă interpretare și aplicare a legii la situația de fapt reținută, inclusiv din perspectiva CEDO, după cum se va dezvolta în continuare.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de fostul stat comunist pot fi revendicate in instanta si instanța judecătorească poate constata nevalabilitatea titlului statului, în măsura în care nu există o procedură specială în acest sens ( ”(2) Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. (3) Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.” ).
Această procedură specială a fost reglementată prin Legea nr. 10/2001, ceea ce atrage consecința că, în afara cadrului acestei legi, nu mai poate fi pusă în discuție acordarea vreunei masuri reparatorii catre fostul proprietar deposedat.
La acest moment al analizei trebuie avuta in vedere si dezlegarea data prin decizia nr. 33/ 2008 pronuntata de ICCJ in recurs in interesul legii, care transeaza ca în concursul dintre legea specială (Legea nr. 10/2001) și legea generală, se acordă prioritate legii speciale, dar si ca ”in cazul in care sunt sesizate neconcordante intre legea speciala, respectiv Legea nr. 10/2001, si Conventia europeana a drepturilor omului, aceasta din urma are prioritate. Aceasta prioritate poate fi data in cadrul unei actiuni in revendicare, intemeiata pe dreptul comun, in masura in care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securitatii raporturilor juridice.”
Asadar, din perspectiva tezei a doua a deciziei nr. 33/ 2008, este necesara analizarea existentei in favoarea recurentei a unui bun, caci aceasta decizie statueza că o acțiune în revendicare pe calea dreptului comun poate fi primita, in masura in care reclamantul se prevaleaza de un bun .
Curtea constata ca tribunalul a aplicat corect la speta principiile enuntate de instanta europeana in cauza A. și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778/22 noiembrie 2010), principii perfect aplicabile spetei, fiind nefondate dezvoltarile facute de recurenta prin cererea de recurs referitor la jurisprudenta CEDO asupra acestui aspect..
Noțiunea de „bun” are semnificație autonomă în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, definitoriu pentru existenta unui asemenea bun actual fiind existenta unui act al organului administrativ sau puterii judecatoresti prin care sa se recunoasca direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Strain și altii impotriva Romaniei, hotararea CEDO din 30.06.2005, cauza S. Taub impotriva Romaniei etc. ), nefiind considerate bunuri în sensul art. 1 din Protocolul aditional nr. 1 la CEDO speranta de a redobandi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ( cauza Pentia și Pentia impotriva Romaniei etc.).
In cauza M. A. și altii impotriva Romaniei, Curtea Europeana a circumstantiat si mai mult notiunea de bun, aratand ca o hotarare prin care s-a constatat nelegalitatea nationalizarii nu constituie un bun actual în patrimoniul proprietarilor deposedati abuziv de catre stat, decat daca s-a pronuntat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe 140 și 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (paragrafe 141, 142 și 143).
De aceea, sunt nefondate sustinerile recurentei referitor la consecintele juridice ale admiterii primului capat de cerere si constatarii preluarii fara titlu, refereritoare la autoritatea de lucru judecat, caracterul declarativ si retroactiv al acestei constatari, aceste sustineri pe deplin valabile in conditiile stricte ale revendicarii de drept comun nefiind relevante in cazul imobilelor preluate abuziv de catre stat, unde legislatia speciala, aplicabila cu prioritate fata de dreptul comun, astfel cum este ea circumstantiata si prin jurisprudenta CEDO, conducand la alte criterii de solutionare a conflictului in discutie. La fel, criteriile de solutionare a unei cereri in revendicare de drept comun, referitoare la preferabilitatea titlului autorului, sunt inlaturate de la aplicare in cazul revendicarii unui imobil preluat de statul comunist, unde legiuitorul a prevazut solutii specifice, prin Legea nr. 10/ 1991, iar modalitatea de interpretare si aplicare a acestei legi speciale a fost stabilita prin decizia in recurs in interesul legii nr. 33/ 2008 si jurisprudenta CEDO, in sensul aratat, in care criteriul determinant este cel referitor la detinerea unui bun, astfel cum acest concept este conturat de practica instantei europene.
Curtea constata si ca Statul R. a adoptat, in vederea acordarii masurilor reparatorii prin echivalent, Legea nr. 165/ 2013, prin care, urmare a aplicarii în cauza A. a procedurii hotărârii – pilot, a adoptat măsurile necesare realizarii drepturilor persoanelor deposedate de statul comunist.
Stabilirea, prin aceasta hotarare-pilot, a obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire initial reglementat de Legea nr. 10/ 2001, echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș. Iar adoptarea Legii nr. 165/ 2013 sub directul control al Comitetului de Ministri releva si ea conformarea acestei legislatii cu cerintele de conformitate cu CEDO impuse de organismele europene.
Așadar, in cauza recurenta nu poate invoca in persoana sa un bun actual, prin simpla constatare a caracterului nevalabil al preluarii imobilului de catre stat, ceea ce a constituit capatul 1 de cerere, si in lipsa unei hotarari judecatoresti sau a unei decizii administrative care sa fi dispus in mod direct restituirea bunului catre ea ( sau autorul sau ).
In schimb, evaluand cerința existenței unui „bun” în patrimoniul pârâtei persoana fizica, Curtea constata ca aceasta are un asemenea bun actual, care ii confera dreptul de a pastra posesia asupra imobilului in litigiu, acest bun fiindu-i dobandit prin incheierea contractului de vanzare cumparare cu statul, contract care nu a fost desfiintat. Parata, dobandind imobilul de la stat, in baza unui contract de vanzare cumparare incheiat in temeiul unei legi edictate de stat si in conditiile nedesfiintarii acestui contract, in cadrul unei actiuni formulate inauntrul termenului de prescriptie special instituit prin art. 45 din Legea nr. 10/ 2001, termen care a expirat, se bucura de un bun, fara sa mai aiba semnificatie consideratiile referitoare la calitatea de proprietar sau neproprietar a vanzatorului, intrucat definitoriu pentru existenta unui asemenea bun actual este, asa cum am aratat, existenta unui act al unei autoritati a statului ( administrativa sau judecatoreasca ) prin care sa se recunoasca dreptul de proprietate. Or, parata, titulara a uneui asemenea act emanat de la o autoritate a statului, in temeiul unei legislatii, si in conditiile in care valabilitatea acestui act nu mai poate fi pusa in discutie dupa implinirea termenului de prescriptie special, beneficiaza de recunoasterea unui asemenea drept de proprietate, care ii confera un bun actual, spre deosebire de recurenta.
Curtea constata ca, fata de aceasta situatie, devin irelevante sustinerile recurentei referitoare la faptul ca titlul paratilor provine de la un neproprietar, nefiind preferabil titlului adevaratului proprietar, aceste criterii cu care se opereaza in actiunea clasica de revendicare fiind inlaturate de imperativul analizarii cauzei din perspectiva dispozitiilor legii speciale, a deciziei in recurs in interesul legii nr. 33/ 2008 si a principiilor afirmate de instanta europeana.
Pentru toate aceste motive, în baza art. 312 Cod procedură civilă va fi respins recursul ca nefondat .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta-reclamantă B. N. Hannelore Helene E., împotriva deciziei civile nr. 1170A/11.09.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți S. I., M. București prin Primarul General, P. R. și intimatul intervenient F. V..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 08.09.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. F. G. D. L. M. D. Z.
GREFIER,
S. V.
Red. DFG
Tehnored. DFG/PS 2 ex.
11.09.2015
Jud. apel: B. A. R.
L. F.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 370/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 468/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
