Obligaţie de a face. Decizia nr. 602/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 602/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 09-12-2015 în dosarul nr. 602/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.602 A
Ședința publică din 09.12.2015
Curtea constituită din:
Președinte - M. G. R.
Judecător - D. A. B.
Grefier - E. C.
Pe rol se află soluționarea apelului formulat de apelantul reclamant Totoreț V. împotriva sentinței civile nr.857 din 26.06.2015 pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă C. Națională pentru Compensarea Imobilelor.
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru obligația de a face (Legea nr.165/2013).
La apelul nominal, făcut în ședința publică, se prezintă avocatul D. O. A. în calitate de reprezentant al apelantului reclamant Totoreț V., în baza împuternicirii avocațiale eliberate de Baroul București, pe care o depune la dosar; lipsește intimata pârâtă C. Națională pentru Compensarea Imobilelor.
Se face referatul cauzei de către grefier, care învederează faptul că procedura de citare este legal îndeplinită, că intimata a depus la dosar, prin registratura instanței, întâmpinare și o copie a acesteia, ce i-a fost comunicată apelantului, iar acesta a depus răspuns la întâmpinare; intimata a depus la dosar și note de ședință.
Avocatul apelantului solicită proba cu înscrisul, în cadrul căreia solicită a fi obligată intimata să depună la dosar copia dosarului administrativ nr._/CC, având în vedere că reclamantul a solicitat casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre soluționare pe fond a cererii.
După deliberare, Curtea respinge cererea apelantului de administrare a probei cu înscrisuri, astfel cum a fost susținută la acest termen, având în vedere că în acest stadiu procesual nu este utilă pentru soluționarea apelului, chiar în condițiile în care nu s-a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare.
Avocatul apelantului arată că nu mai au cereri prealabile de formulat, iar Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra apelului.
Avocatul apelantului reclamant Totoreț V. susține că, în mod nelegal, prima instanță a respins cererea acestuia, admițând excepția prematurității.
Cum poate fi pusă problema prematurității în condițiile în care, după 13 ani de la data formulării cererii de restituire a imobilului ori de acordare a măsurilor reparatorii, nu a obținut nicio despăgubire. Termenul stabilit de legea specială în vigoare la data formulării notificării, Legea nr.10/2001, era de 6 luni.
Acum pârâta arată că dosarul nici nu a fost trimis spre evaluare. Solicită a se reține, în aceste condiții, pasivitatea statului, care avea obligația, potrivit hotărârii pilot pronunțate de C.E.D.O. privind plata despăgubirilor într-un termen rezonabil.
Deși reclamantului i s-a recunoscut dreptul la acordarea de despăgubiri, despăgubirile nu i-au fost acordate.
Instituirea unui nou termen prin Legea nr.165/2013 nu înseamnă că absolut toate cererile vor fi soluționate în ultima zi a acestui termen, iar invocarea excepției prematurității creează discriminare față de persoanele care au formulat cererile înainte de apariția Legii nr.165/2013.
Solicită a fi avute în vedere susținerile atât din motivele de apel, cât și din cererea de chemare în judecată și din răspunsul la întâmpinare, urmând a fi admis apelul și obligată intimata la plata cheltuielilor de judecată la fond și apel, potrivit chitanțelor pe care le depune la dosar, ce atestă plata sumei totale de 2.000 lei, onorariu avocat.
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III – a Civilă, sub nr._, reclamantul TOTOREȚ V. a chemat în judecată pe pârâta C. Națională pentru Compensarea Imobilelor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, solicitând în principal pronunțarea unei sentințe prin care, instanța, să soluționeze pe fond notificarea înregistrată sub nr.556/12.02.2002 la B. T. G. și care formează obiectul dosarului înregistrat la secretariatul Comisiei pârâte cu nr._/CC, sau în subsidiar să oblige pârâta să emită Decizie de soluționare a notificării. A solicitat și obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că a notificat în baza legii 10/2001 Primăria și Prefectura Municipiului București, solicitând restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul situat( în ..3, sector 3, București, compus din teren în suprafață de 229 mp și construcție (formată din 4 camere, bucătărie și dependințe - demolată).
Notificarea cu nr. 556 a fost făcută prin executor judecătoresc la data de 12.02.2002 (anexa 1).
Deși termenul legal de soluționare al notificării era potrivit legii în vigoare 10/2001 de 60 de zile, cu o lentoare inacceptabilă, ce nu poate fi justificată nici măcar de numărul mare de cereri depuse, abia după 10 ani de zile, a fost emisă Dispoziția_/16.05.2012 prin care mi s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, (anexa 2).
Sus-menționata dispoziție a primit viza de legalitate a prefectului, iar dosarul, însoțit de referatul de legalitate a fost trimis Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților unde a fost înregistrat cu nr._/CC.
De la emiterea Dispoziției_/ 16.05.2012 au trecut aproape 3 ani în care nu s-a făcut nimic în vederea primirii efective de către mine a despăgubirilor la care sunt îndreptățit.
S-a adresat printr-un memoriu Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, solicitând informații cu privire la stadiul soluționării și am primit un răspuns evaziv, din care reiese că dosarul nu a fost repartizat personalului de specialitate în vederea analizării, dar nu i se spune nici când va fi repartizat și nici când va fi soluționat dosarul.
Este revoltător faptul ca după 11 ani de zile de la depunerea cererii de despăgubire, instituțiile statului Român să îți spună că nici nu au repartizat dosarul în vederea analizării.
Dispoziția_/16.05.2012 mi-a recunoscut doar dreptul la măsuri reparatorii potrivit Legii 247/2005 (legea în vigoare la data emiterii dispoziției), fără a le cuantifica și fără a mi le acorda.
Potrivit acestei legi, dispoziția urma să fie analizată de C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor prin prisma legalității cererii de restituire în natură și apoi numit un evaluator autorizat în vederea evaluării imobilului. Ulterior întocmirii raportului de evaluare în care era consemnată valoarea imobilului, C. putea proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire reținându-se valoarea stabilită de evaluator, fie la retrimiterea dosarului de despăgubire spre reevaluare. Procedura se finaliza prin emiterea de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților pe numele persoanelor îndreptățite a unui titlu de plată sau a unui titlu de conversie în acțiuni la Fondul Proprietatea pentru sumele ce nu depășeau 500.000 lei și a unui titlu de conversie în acțiuni la Fondul Proprietatea pentru sumele ce depășeau pragul de 500.000 lei.
Acest mecanism de restituire a fost în mod constant criticat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cadrul deciziilor de condamnare pronunțate împotriva Statului Român întrucât prevedea o procedură administrativă greoaie, care nu era în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata vreunei despăgubiri în favoarea persoanelor îndreptățite și nu oferea nici o garanție în ceea ce privește durata sau rezultatul acestei etape a procedurii [cauza M. și alții împotriva României nr. 38.113/02, §§ 17-19, 17 iunie_.
A mai arătat tot în mod constant de Curtea Europeană că nici Legea 10/2001 și nici Legea 247/2005 care a modificat-o nu au ținut seama de lipsirea îndelungată de proprietate a persoanelor deposedate abuziv de statul comunist.
Lipsirea de proprietate s-a produs prin expropriere (în anul 1990) și continuă și acum după 25 de ani prin lipsirea mea de echivalentul valoric al bunului.
Nu este normal ca după 13 ani de la depunerea notificării aceasta să nu fie soluționată și concretizată prin primirea efectivă a despăgubirii cuvenite.
Neobținerea după 13 ani a despăgubirii cuvenite, echivalează cu depășirea „termenului rezonabil" prevăzut de convenție și cu crearea pentru mine a unui nou prejudiciu, prin mărirea celui inițial.
Deși Legea 10/2001 s-a autointitulat legea reparatorie a greșelilor comuniste, nici o reparație nu s-a produs în 14 ani de la edictarea ei, iar vechea nedreptate comunistă este perpetuată în prezent de Statul Român.
Mecanismul de restituire instituit prin Legea 10/2001 și schimbat printr-o . legi succesive nu a fost niciodată unul eficient și nu a fost conceput a conduce într-un termen rezonabil la plata vreunei despăgubiri în favoarea persoanelor îndreptățite.
Prin hotărârea-pilot pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a instituit în sarcina Statului Român sarcina de a pune la punct un sistem eficient care să asigure restituirea proprietăților într-un timp rezonabil.
În pofida așteptărilor firești ca prin amendarea noii legi a proprietății să se atenueze din caracterul neconform al acesteia cu imperativele convenționale și constituționale, prin modificarea legislativă, Statul român reușește să accentueze caracterul neconform al noii Legi 165/2013 cu dispozițiile Convenției și ale Constituției.
Chiar dacă noua lege 163/2013 prevede cât de cât niște termene, nu se poate conchide că ea respectă exigențele Convenției.
Seriozitatea demersului legislativ este pusă sub semnul întrebării chiar de modificările aduse acestuia prin Legea nr. 368/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 165/2013, termenele fiind prelungite, la doar șapte luni de la apariția legii.
Devine, astfel, evidentă tendința Statului Român de a tergiversa finalizarea procesului de restituire, contrar obligațiilor statuate în cadrul procedurii hotărârii pilot.
Schimbarea continuă de legislație concretizată prin schimbarea regulilor și procedurii de restituire, înființarea și desființarea de comisii nu au făcut decât să prelungească termenul de soluționare a notificărilor.
Astfel, Legea 165/2013 introduce o nouă modalitate de acordare a măsurilor compensatorii persoanelor îndreptățite, sub forma echivalării valorii imobilului preluat abuziv, cu un număr de puncte, iar atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sunt preluate de nou înființata Comisie Națională pentru Compensarea Imobilelor.
Modalitatea de valorificare a punctelor acordate în deciziile de compensare este prevăzută de art. 27 din Legea nr. 165/2013, concretizată în participarea la licitații organizate de Oficiile de cadastru și Publicitate Imobiliară și achiziționarea de imobile din Fondul național al terenurilor agricole și al altor imobile, nu mai devreme de 1 ianuarie 2016.
Singura modalitate de acordare a măsurilor reparatorii în numerar, o constituie cea prevăzută de art. 31 din lege care stabilește că, începând cu data de 1 ianuarie 2017 (sau în termen de 3 ani de la emiterea deciziei de compensare, dar nu mai devreme de 1 ianuarie 2017) persoana îndreptățită poate opta și pentru valorificarea punctelor în numerar. Cei care au optat pentru această procedură, vor solicita Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, anual, emiterea unui titlu de plată pentru cel mult 14% din valoarea punctelor acordate, ultima tranșă având valoarea de 16%.
Cam așa arată „reforma" legislativă în materia restituirii proprietăților preluate abuziv și acordării unor măsuri reparatorii, în viziunea legiuitorului român, reformă care ar trebui să răspundă solicitărilor instituțiilor europene, dar mai ales să soluționeze deficiențele în materie, apărute în contextul socio-economic intern.
La o succintă analiză a conținutului actului normativ, se observă că, încercând să confere o așa-zisă notă de predictibilitate procedurii de despăgubire.... Legea privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire se află sub „semnul" tergiversării pe cât de mult este posibil a finalizării procedurii de acordare a măsurilor reparatorii.
Astfel, prin art. 34, se instituie un termen de 60 de luni în care C. Națională pentru Compensarea Imobilelor este obligată să soluționeze dosarele de despăgubire. Cu alte cuvinte, în ceea ce privește dosarele deja înregistrate, C. Națională pentru Compensarea Imobilelor va avea un termen de soluționare de 5 ani de zile de la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, mai precis, până la data de 17.05.2018. Această dată „limită" se amână în cazul dosarelor care nu au fost încă înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la data intrării în vigoare a legii, în situația acestora, termenul începând să curgă de la data înregistrării. Este de prisos să menționăm că, în condițiile în care, în acest moment la Secretariatul Comisiei sunt înregistrate dosare de despăgubire încă din anii 2005-2006 care nu au fost soluționate până în prezent, termenul de soluționare instituit de legiuitor este excesiv de lung iar durata lui nu poate fi considerată „rezonabilă" în înțelesul art.6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Aceeași manieră de abordare este întâlnită și în ceea ce privește valorificarea efectivă a compensării (a punctelor), prin dispozițiile art. 31 din Legea nr. 165/2013, participarea la licitații în vederea achiziționării de imobile fiind posibilă abia începând cu data de 1 ianuarie 2016, acordarea eșalonată a unor despăgubiri bănești devenind fezabilă de abia începând cu data de 1 ianuarie 2017. Chiar și pentru persoanele care au deja aprobate dosarele de despăgubire, plata sumelor de bani va începe de abia cu data 1 ianuarie 2014, fiind și aceasta eșalonată.
În ceea ce privește durata procedurii instituite de Legea nr. 165/2012, constatăm că aceasta este, în continuare, caracterizată de o vădită lipsă a celerității, iar dosarele de despăgubire nu sunt soluționate într-un termen rezonabil.
Atâta timp cât i s-a emis cu greu, după 10 ani de zile o Decizie prin care s-a constat dreptul la despăgubiri bănești, dispoziție a cărei legalitate a fost deja verificată de prefect, nu este normal ca printr-o lege nouă să se înființeze alte instituții ale statului care să mai facă încă o dată controlul. Ajungem astfel în situația în care prin continui schimbări legislative ale procedurii de restituire, prin înființarea de noi comisii care să reanalizeze ceea ce au făcut cele vechi, procesul de restituire să nu se mai finalizeze niciodată. Reverificarea și reanalizarea dispozițiilor deja emise, care deja au fost odată verificate, întârzie procesul de finalizare al restituirii imobilelor preluate abuziv. Ori, declanșarea procedurii hotărârii pilot de către Curtea Europeană împotriva României a avut drept principală cauză tocmai tergiversarea nejustificată a acestui proces de despăgubire.
Astfel, din această perspectivă, noua reglementare (Legea 165/2013) contravine celor dispuse în hotărârea pilot pronunțată în cauza A. contra României, hotărâre în care CEDO atrăgea atenția asupra lipsei de celeritate a măsurilor în vigoare la acea vreme.
Amânarea acordării măsurilor reparatorii echivalează, de fapt, cu lipsa unei juste reparații pentru pierderea dreptului de proprietate și conduce la crearea unui prejudiciu incomparabil mai mare decât cel inițial, născut din intervalul îndelungat de timp în care, ca persoană îndreptățită am fost lipsit de exercițiul dreptului de proprietate.
Pentru aceste motive, a apreciat că noua reglementare este în totală contradicție cu dreptul la proprietate privată, drept garantat de prevederile articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Față de geneza actului normativ, fiind adoptată ca urmare a declanșării Hotărârii pilot pronunțată în cauza M. Atansiu și alții împotriva României, Legea nr. 165/2013 ar fi trebuit să fie conformă cu obligațiile statuate în sarcina Statului român de către Curtea Europeană.
Prin urmare, interpretarea și aplicarea acestei legi trebuie să se facă prin raportare la spiritul și litera Convenției Europene a Drepturilor Omului, astfel cum acestea transpar din jurisprudența Curții, în special din hotărârea pilot.
În baza art. 20 din Constituție, instanța de judecată are dreptul să înlăture, prin intermediul excepției de neconvenționalitate, orice dispoziție legală neconvențională sau să o interpreteze în deplină conformitate cu litera și spiritul Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Obligațiile statuate în cadrul hotărârii pilot nu vizează exclusiv puterea legislativă ca reprezentant al Statului Român, ci toți reprezentanții acestuia, indiferent că fac parte din puterea executivă sau judecătorească.
Astfel, independent de procesul de legiferare, aceeași obligație de conformare cu imperativele instanței europene revine tuturor entităților cu competențe în domeniul restituirii imobilelor preluate abuziv, indiferent că sunt autorități publice administrative sau instanțe de judecată.
Prin urmare, instanța de judecată nu se poate exonera de răspundere, invocând culpa legislativului, căci are nu doar dreptul, dar și obligația de a înlătura de la aplicare orice dispoziție contrară Convenției.
Nu se poate considera că acțiunea ar fi una prematură ori neîntemeiată întrucât nu s-a epuizat intervalul de 60 luni prevăzut de art.34 în care ANRP are obligația de a soluționa toate dosarele.
Existența unui astfel de termen limită nu poate duce la concluzia că toate persoanele trebuie să aștepte ultima zi a termenului de finalizare a procedurilor de finalizare, căci evident, dosarele se soluționează nu toate deodată, ci pe rând.
De altfel, capitolul IV în care găsim acest art. 34 se numește „Măsuri privind urgentarea soluționării cererilor de retrocedare", prin urmare dispozițiile acestui capitol trebuie interpretate în acord cu voința declarată a legiuitorului de a urgenta finalizarea procedurilor de restituire.
Ori, o interpretare prin care s-ar invoca prematuritatea ori netemeinicia demersului judiciar pentru neîmplinirea termenului de 60 luni ar veni în contradicție cu scopul urmărit de legiuitor, acela de urgentare a finalizării procedurilor de restituire.
Împrejurarea că prin legea 165/2013 s-au stabilit noi termene pentru finalizarea procesului de retrocedare, nu înseamnă că retrocedările de imobile abuziv preluate în temeiul Legii nr. 10/2001 au fost suspendate, și că instituțiile statului își iau o „bine-meritată" pauză după 12 ani de la . Legii nr. 10/2001, timp în care ritmul retrocedărilor nu a fost unul tocmai unul susținut.
Neemiterea promptă a titlului de despăgubire și neîncasarea creanței mă privează în mod nejustificat de exercitarea dreptului de proprietate, garanție impusă de art.44 din Constituția României, dar și de art. l din Protocolul nr. l al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.
Pe de altă parte, prin termenele instituite în mod discreționar în favoarea organismelor abilitate ale statului și în defavoarea justițiabililor, Legea nr. 165/2012 nu poate duce persoanele îndreptățite la imposibilitatea de a-și soluționa dosarele de despăgubire prin intervenția instanței de judecată.
Este de notorietate faptul că, în lumina reglementării oferite de Legea nr. 247/2005, în situația refuzului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sau al Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților de a întocmi rapoartele de evaluare, de a emite titlul de despăgubire, titlul de plată sau titlul de conversie după caz, un număr covârșitor de justițiabili au sesizat cu succes instanțele de contencios administrativ în vederea obligării instituțiilor sus-amintite la emiterea actelor respective, sau la efectuarea operațiunilor administrative prevăzute de lege.
Ori, în contextul în care s-ar invoca prematuritatea sau netemeinicia acțiunii de obligare a Comisiei la soluționarea notificării, pe motivul că termenul prevăzut de art.34 nu a fost epuizat, s-ar ajunge nu doar la încălcarea dreptului de acces la justiție, dar și la discriminarea persoanelor care solicită acest lucru după apariția legii 165/2013, față de persoanele care au solicitat acest lucru înainte de apariția acestei legi. Nu ar fi posibil ca persoane îndreptățite la despăgubire în baza Legii 10/2001 să câștige în justiție dacă au introdus acțiunea înainte de apariția legii 165/2013, iar alte persoane, aflate în aceeași situație, să nu aibă câștig de cauză dacă au introdus acțiunea ulterior apariției acestei legii. Aceste persoane, care introducacțiune după apariția legii 165/2013 (printre care mă număr) nu pot fi aduse în situația de a aștepta un timp mai îndelungat, mai ales în condițiile în care scopul noii legi este accelerarea procedurilor de restituire.
Prin urmare, o interpretare a dispozițiilor art. 34 din Legea 165/2013, în sensul în care acțiunea de obligarea a Comisiei de a emite dispoziție de soluționare a notificării ar fi prematură ori neîntemeiată întrucât nu a expirat termenul de 60 luni nu ar putea fi făcută, căci ar duce la încălcarea art. 1 Protocolul 1 al Convenției, art.6 și art. 14 din Convenție.
În concluzie, nu există nici o justificare pentru pasivitatea Statului Român prin instituțiile sale, care avea obligația de a institui cadrul administrativ și legislativ adecvat pentru despăgubirea efectivă a persoanelor îndreptățite și într-un timp rezonabil, în acord cu tratatele internaționale.
Termenul „rezonabil" în care instituțiile Statului Român trebuiau să-mi soluționeze notificarea și în care să pot intra efectiv în posesia fie a imobilului, fie a despăgubirilor bănești, este cu mult depășit, oricare din legile de restituire a proprietăților preluate abuziv am avea în vedere.
Notificarea se impunea a fi demult soluționată, încă în timpul în care în vigoare era Legea 247/2005, astfel încât așteptarea noilor termene prevăzute de legea 165/2013 ar duce la lipsirea mea de la o justă reparație pentru pierderea dreptului de proprietate și conduce la crearea unui prejudiciu incomparabil mai mare decât cel inițial, născut din intervalul îndelungat de timp în care am fost lipsit de exercițiul dreptului de proprietate.
Suntem practic în situația refuzului de soluționare a notificării și potrivit Deciziei XX/2007 a ICCJ instanța de judecată are competența de a soluționa ea însăși notificarea. („Instanța de judecata este competenta sa soluționeze pe fond nu numai contestația formulata împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natura a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea pârtii interesate.
Instituția pârâtă nu poate invoca în apărarea sa, pentru a „justifica" nesoluționarea până acum a dosarului volumul mare de lucru ori existența unor perioade de suspendare prevăzute de OG 4/2012, deoarece, pe de o parte, tot potrivit dispozițiilor legale anterioare, notificarea mea trebuia demult soluționată, iar pe de altă parte Statul, prin instituțiile sale avea obligația de a-și fi creat mecanismele adecvate apte să conducă la acordarea efectivă a despăgubirilor într-un termen rezonabil.
Nici perioada de suspendare prevăzută de art. 7 din Legea 165/2013 nu poate fi invocată, întrucât ea are în vedere soluționarea dosarelor de fond funciar, iar în cazul meu notificarea a fost făcută în baza legii 10/2001, iar potrivit Decizii primarului_/2012 restituirea în natură nu este posibilă, prin urmare singura modalitate de despăgubire este compensarea prin puncte.
Nu există prin urmare nici o justificare pentru care ulterior emiterii Dispoziției susmenționate, din anul 2012, să s-a mai făcut practic nimic în dosar.
În contextul în care: După 13 ani de la depunerea notificării, aceasta nu s-a soluționat prin acordarea efectivă a unei despăgubiri, iar
Schimbarea continuă legislativă în domeniul restituirii proprietăților preluate abuziv nu a făcut decât să lungească din ce în ce mai mult termenul de restituire, și în condițiile în care Statului Român i-a fost impus în urma hotărârii pilot să adopte și să implementeze un sistem eficient de acordare efectivă a despăgubirilor într-un timp rezonabil.
Dar nu a realizat acest lucru, în baza art. 20 din Constituție instanța de judecată, constatând că noua reglementare (legea 165/2013) contravine celor dispuse în hotărârea pilot pronunțată în cauza A. contra României, are nu doar dreptul, dar și obligația, de a înlătura de la aplicare, orice dispoziție legală neconvențională sau să o interpreteze în deplină conformitate cu litera și spiritul Convenției Europene a Drepturilor Omului și nu se poate exonera de răspundere, invocând culpa legislativului.
În drept s-au invocat disp. Convenția Europeană a Drepturilor Omului: art.6, art. 14, art. l Protocolul 1, jurisprudența Curții Europene în materia dreptului de proprietate, în special hotărârea pilot pronunțată în cauza M. A. și alții contra României, art.20 din Constituția României, Legea 10/2001 cu modificările și completările ulterioare, Legea 247/2005, Legea 165/2013, art. 1073 C.civil, Decizia XX/2007 al ICCJ.
Probe: înscrisuri. În cadrul acestei probe solicit a se pune în vedere instituției pârâte să depună la dosarul cauzei copia integrală a dosarului_/CC.
A depus anexat acțiunii următoarele înscrisuri: Notificarea 556/13.02.2002 adresată prin executor judecătoresc T. G., Dispoziția_/16.05.2012 a Primăriei Municipiului București, Răspunsul ANRP nr. RG/_/21.01.2013.
Prin sentința civilă nr.857/26.06.2015, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins cererea ca prematur introdusă.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin acțiunea de față, reclamanții urmăresc să se stabilească faptul că sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în condițiile Legii nr.165/2013 și să fie obligat pârâtul la soluționarea în acest a notificării lor. Or, această analiză nu se poate face decât în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr.165/2013, ceea ce presupune respectarea termenelor prevăzute de această lege de soluționare a notificării. Numai după soluționarea notificării se poate proceda la controlul jurisdicțional al deciziei emise în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 165/2013. Anterior expirării acestor termene, o asemenea analiză este prematură.
Sub acest aspect, tribunalul a constatat că, în cauza de față, cererea de chemare în judecată a fost formulată ulterior intrării în vigoare a legii nr.165/2013.
Art. 4 din Legea nr.165/2013 reglementează aplicabilitatea în timp a legii nr.165/2013, în sensul că aceasta se aplică atât cererilor de chemare în judecată formulate anterior intrării în vigoare a legii, care nu au primit încă o soluție definitivă, precum și cererilor ce se vor formula după . legii.
Tribunalul a apreciat ca fiind evidentă aplicabilitatea dispozițiilor acestei legi în cauza de față, acesta rezultând din dispozițiile art.16 din Legea nr.165/2013 care face vorbire de posibilitatea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent, exclusiv în cazurile în care cererile de restituire nu pot fi soluționate prin restituire în natură. Or, față de aceste dispoziții legale coroborat cu faptul că aceeași lege reglementează în mod detaliat în Capitolul II procedura de restituire în natură rezultă cu evidență că Legea nr.165/2013 este de aplicabilitate generală cererilor de restituire a imobilelor care fac domeniul de aplicare al Legii nr.10/2001, cum este și cazul de față, deci indiferent după cum restituirea se solicită în natură sau prin echivalent.
Prin dispozițiile art.33 alin.1 din Legea nr.165/2013, entitățile investite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit legii 10/2011 republicata cu modificările și completările ulterioare, înregistrate și nesoluționate până la data intrare în vigoare a prezentei legi și de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora după cum urmează:
- în termen de 12 luni,entitățile investite de lege care mai au de soluționat un număr de pana la 2.500 de cereri;
- în termen de 24 luni, entitățile investite de lege care mai au de soluționat un număr cuprins intre 2.500 și 5000 de cereri;
- în termen de 36 luni, entitățile investite de lege care mai au de soluționat un număr de peste 5.000 de cereri.
2) termenele prevăzute la alin.1 curg de la data de 1 ianuarie 2014
Art.35 din Legea nr.165/2013 dispune că deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării. În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin.(1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor.
În consecință, legiuitorul a stabilit un termen limită până la care notificările trebuie soluționate. Numai în caz de nerespectare a acestui termen, persoanele interesate au dreptul să se adreseze instanței pentru soluționarea notificărilor, în condițiile art. 35 alin.2 din legea nr.165/2013.
Aceasta este și situația reclamantei în cauza de față, care este titulara unei notificări formulate înainte de . Legii nr.165/2013, nesoluționată până în prezent cu privire la partea din imobil ce face obiectul prezentei cauze.
Urmare a acestor noi dispoziții legale, reclamanta este nevoită să aștepte expirarea termenului prevăzut de lege în favoarea entității învestite cu formularea notificării, iar în măsura în care notificarea nu este soluționată în acest termen, are dreptul să se adreseze instanței.
Cum în cauză acest termen nu s-a împlinit la momentul formulării cererii de chemare în judecată, se impune concluzia că prezenta cerere de chemare în judecată având ca obiect soluționarea pe fond a notificării este prematură, astfel că, în raport și de dispozițiile Deciziei CCR nr.88 din 18.04.2014, tribunalul a admis excepția prematurității acțiunii și a respins-o ca atare.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel TOTOREȚ V..
În motivele de apel, se arată că prin dispoziția nr._/16.05.2012 i s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii, potrivit Legii nr.247/2005, fără însă ca acestea să fie cuantificate și fără a i se acorda efectiv.
Deși s-a adresat în repetate rânduri către ANRC, solicitând stadiul soluționării dosarului, nu a primit decât răspunsuri evazive din care rezulta că dosarul său nu a fost repartizat personalului de specialitate în vederea analizării, situație care durează din anul 2012 și până în anul 2015.
În acest context, soluția de respingere a cererii ca prematur formulată, încalcă dreptul de acces la justiție, fiind în același sens și discriminator.
Se arată că interpretarea dispoz.art.33 și 34 din Legea nr.165/2013 în sensul că acțiunea este prematură, întrucât nu a expirat termenul prevăzut de lege, nu poate fi făcută căci ar duce la încălcarea art.1 Protocolul 1 din Convenția E.D.O., art.6 și art.14 din aceeași reglementare.
În acest sens, se arată că jurisprudența europeană a statuat în numeroase cazuri că Statul Român încalcă drepturile fundamentale, întrucât procedura administrativă este greoaie și nu este în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plava vreunei despăgubiri în favoarea persoanelor îndreptățite și nu oferă nicio garanție în ceea ce privește durata sau rezultatul acestei etape a procedurii (cauza M.).
S-a mai arătat că în mod constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că nici Legea nr.10/2001 și nici Legea nr.247/2005 nu au ținut seama de lipsirea îndelungată de proprietate a persoanelor deposedate abuziv de statul comunist.
Astfel, lipsirea de proprietate a apelantului s-a realizat prin expropriere în anul 1990 și continuă și după 25 de ani prin lipsirea de echivalentul valoric al bunului.
Neobținerea unei despăgubiri după 13 ani echivalează cu depășirea termenului rezonabil prevăzut de Convenție, reprezentând și un nou prejudiciu în patrimoniul apelantului.
Se mai arată că în mod constant Statul Român a data dovadă de rea credință în îndeplinirea obligațiilor statuate în cadrul procedurii hotărârii pilot M. A. și că nu există nicio justificare pentru neîndeplinirea de către Statul Român prin instituțiile sale a obligației de a institui într-un termen rezonabil un cadru administrativ și legislativ adecvat pentru despăgubirea efectivă a persoanelor îndreptățite.
Se mai susține că în baza art.20 din Constituție, instanța de judecată are dreptul să înlăture prin intermediul excepției de neconvenționalitate orice dispoziție legală neconvențională sau să o interpreteze în deplină conformitate cu litera și spiritul Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Se mai arată că prin soluția pronunțată există un refuz nejustificat de soluționare a notificării și potrivit deciziei nr.XX/2007 a Î.C.C.J., instanța de judecată are ea însăși competența de a soluționa notificarea.
În cadrul probei cu acte, s-a depus adresa nr.9935/RG/21.04.2015 emisă de A.N.R.P.
Intimata C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat, iar apelantul reclamant a formulat răspuns la întâmpinare.
Analizând actele și lucrările dosarului Curtea va respinge apelul având în vedere faptul că acțiunea a fost înregistrată pe rolul tribunalului la 24.02.2015 după data intrării în vigoare a legii nr.165/2013, respectiv 16 mai 2013.
În raport cu această situație de fapt Curtea apreciază că soluția pronunțată este legală, având în vedere Deciziile Curții Constituționale nr.88/2014, general obligatorie de la data publicării lor în Monitorul Oficial, precum și decizia în interesul legii nr.5/16.03.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,obligatorie pentru instanțe conform art.517 alin.4 Cod procedură civilă .
În considerentele Deciziei nr. 88 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 16 aprilie 2014 Curtea Constituțională a reținut, referindu-se la noile termene în care, potrivit art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, entitățile învestite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, și de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, a constatat că dispozițiile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 sunt constituționale în măsura în care aceste termene nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii.
Așadar, în ce privește litigiile aflate deja pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, judecătorul cauzei va trebui să urmărească păstrarea echilibrului procesual, care poate fi grav afectat printr-o interpretare neconstituțională a noii reglementări. În jurisprudența sa, Curtea a statuat că rolul său este acela de a stabili dacă prevederile de lege criticate sunt constituționale, dar și dacă interpretările ce se dau acestora respectă exigențele Constituției, astfel că, în măsura în care textului de lege criticat i se poate conferi o interpretare constituțională, Curtea va constata constituționalitatea dispoziției legale în această interpretare și va exclude de la aplicare orice alte interpretări posibile.
Din analiza întregului context normativ, precum și din analiza cauzelor în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că pot fi distinse mai multe ipoteze. Astfel, în funcție de natura dispozițiilor din Legea nr.165/2013, Curtea reține, pe de-o parte, existența unor prevederi cu caracter procedural, ce instituie anumite termene, prevederi în care se încadrează și dispozițiile de lege criticate, iar, pe de altă parte, existența unor prevederi cu caracter substanțial, referitoare la cuantumul și modalitatea de acordare de măsuri compensatorii. Totodată, în funcție de momentul introducerii cererii de chemare în judecată în cauzele în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, Curtea remarcă faptul că acestea, fie au fost introduse înainte de . Legii nr.165/2013 și se aflau pe rolul instanțelor la momentul intrării în vigoare a legii, fie au fost introduse după . Legii nr.165/2013.
Așa fiind, Curtea este chemată să stabilească dacă aplicarea noilor norme procedurale cauzelor introduse înainte de . Legii nr.165/2013,aflate pe rolul instanțelor la momentul intrării în vigoare a legii, determină o încălcare a principiului neretroactivității legii consacrat de art.15 alin.(2) din Constituție.
38. Cu privire la acțiunea în timp a legii procesuale civile, Curtea remarcă existența a două posibilități: aplicarea imediată a legii procesuale civile noi și ultraactivitatea legii procesuale civile vechi.
Curtea observă că pentru apărarea drepturilor și intereselor sale legitime,orice persoană se poate adresa justiției prin sesizarea instanței competente cu o cerere de chemare în judecată. Astfel, excepția prematurității acțiunii este acea excepție procesuală prin care se invocă faptul că dreptul subiectiv nu este încă actual. În acest context, Curtea reține că prematuritatea este o sancțiune procedurală ce intervine atât pentru neparcurgerea unei proceduri prealabile obligatorii, cât și pentru încălcarea unui termen dilatoriu sau prohibitiv. Astfel,prematuritatea unei acțiuni se transpune într-o condiționare a exercițiului dreptului la acțiune sub aspect suspensiv sau într-o afectare a dreptului procesual de un termen cu caracter suspensiv. Așadar, prematuritatea unei acțiuni în justiție impune o analiză a condițiilor în care procedura judiciară trebuia demarată, condiții care sunt prevăzute de legea în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată. În consecință, Curtea constată că prematuritatea nu poate rezulta dintr-o normă procesual civilă posterioară introducerii cererii de chemare în judecată.
Plecând de la aceste constatări, Curtea Constituțională a observat că, potrivit art.25 alin.(1) din Legea nr.10/2001, „în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau,după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată,asupra cererii de restituire în natură”. Așa fiind, Curtea a constatat că, la momentul introducerii cererilor de chemare în judecată, moment anterior intrării în vigoare a Legii nr.165/2013, persoanele îndreptățite aveau un drept subiectiv actual, care, din punct de vedere procedural, nu era grevat decât de obligația respectării termenului de 60 de zile prevăzut de art.25 alin.(1) din Legea nr.10/2001. Astfel, dispozițiile art. 4, coroborate cu cele ale art. 33 din Legea nr.165/2013, din care rezultă că dispozițiile care instituie noile termene de soluționare a cererilor formulate potrivit Legii nr.10/2001 se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, nu fac decât să stabilească o condiție de exercitare a accesului la justiție, care la momentul introducerii cererii de chemare în judecată nu exista.
Cu alte cuvinte, o atare ipoteză nu ține seama de faptul că cererea de chemare în judecată trebuie să respecte condițiile de formă și de fond care sunt reglementate de actele normative în vigoare de la momentul introducerii ei. Prin urmare, nu se recunosc efectele consumate ale raporturilor juridice născute în temeiul Legii nr.10/2001, republicată, în privința condițiilor de exercitare a dreptului la acțiune.
De asemenea, Curtea Constituțională a mai arătat că ” În ceea ce privește influențarea rezultatului procesului, Curtea observă că rezultatul iminent al acestei interpretări a Legii nr.165/2013 îl reprezintă aplicarea noilor termene de soluționare a notificărilor și, în consecință, respingerea, de către instanțele de judecată, a cererii reclamantului ca prematur introdusă”, dacă aceasta a fost introdusă după data de 16 mai 2013, data intrării în vigoare a Legii nr.165/2013.
Prin decizia nr.5/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a decis în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.26 alin. 3 din Legea nr. 10/ 2001, în corelare cu art.4,art.33-35 din Legea nr.165/2013 este prematură cererea de chemare în judecată privind soluționarea pe fond a notificării nerezolvate de către entitatea deținătoare,cerere introdusă după . Legii nr.165/2013,dar anterior împlinirii termenelor de procedură prealabilă reglementate de acest act normativ.
În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.1528 Codul Civil coroborate cu art.33 alin. 1din Legea nr.165/2013 ,este prematură cererea persoanei îndreptățite adresată instanței ulterior intrării în vigoare a legii nr.165/2013,dar anterior împlinirii termenelor reglementate de art.33 din acest act normativ, de obligare a unității deținătoare să soluționeze notificarea la împlinirea termenelor respective.
Din această perspectivă, instanțele judecătorești sunt ținute a respecta atât deciziile Curții Constituționale, cât și ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, nemaiavând posibilitatea de a mai înlătura dispozițiile dreptului intern, în condițiile în care acestea au fost interpretate și analizate inclusiv din perspectiva dreptului european în materie și a jurisprudenței C.E.D.O.
Astfel fiind, în temeiul art.480 C.proc.civ., Curtea va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul reclamant TOTOREȚ V., cu domiciliul ales la C..av.D. O. A., în București, ..9, ., ., sector 3, împotriva sentinței civile nr.857 din 26.06.2015 pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR, cu sediul în București, Calea Floreasca nr.202, sector 1.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 9.12.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
M. G. R. D. A. B.
GREFIER
E. C.
Red.D.A.B.
Tehnored.B.I.
4 ex/20.01.2016
---------------------------------------
T.B.-Secția a III-a – I.N.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1196/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 562/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
