Pretenţii. Decizia nr. 56/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2015

Decizia nr. 56/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 22-01-2015 în dosarul nr. 23899/3/2012

Dosar nr._

(2370/2014)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.56

Ședința publică de la 22.01.2015.

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - MARI ILIE

JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.

JUDECĂTOR - I. D.

GREFIER - M. C.

* * * * * * * * * * *

M. PUBLIC – P. de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror D. B..

Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurentul reclamant D. S. M. și de către recurentul pârât S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE, reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr. 2193 din 17.12.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă.

P. are ca obiect: pretenții – despăgubiri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

La apelul nominal făcut în ședința publică, se constată lipsa părților.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că recurentul pârât a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 242 alin. 2 din codul de procedură civilă cu privire la judecarea cauzei în lipsă.

Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, arată că nu are cereri prealabile de formulat.

Curtea constată că recurentul pârât S. R., prin M. Finanțelor Publice, nu solicită probatorii noi prin cererea de recurs, iar în ceea ce îl privește pe recurentul reclamant D. S. M., ia act că acesta a depus Declarația de la Praga, care, însă, nu reprezintă o probă, ci un act normativ anexat în susținerea motivelor de recurs.

Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.

Reprezentantul Ministerului Public solicită admiterea recursului formulat de recurentul pârât S. R. prin M. Finanțelor Publice, în sensul admiterii excepției lipsei de interes în ceea ce pricește capătul de cerere referitor la constatarea caracterului politic, având în vedere faptul că măsura dislocării s-a luat prin decizia nr. 239/1952, măsură care este prevăzută expres la art. 3 lit. e din Legea nr. 221/2009 ca având de drept caracter politic.

În ceea ce privește recursul declarat de recurentul reclamant D. S. M., pune concluzii de respingere ca nefondat.

În mod corect instanța de fond a respins capătul de cerere privind acordarea de daune morale, având în vedere împrejurarea că pe dreptul comun acțiunea este prescrisă, iar în ceea ce privește Legea nr._ corect s-a avut în vedere decizia nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională.

CURTEA,

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a Civilă la data de 25.06.2012, sub nr. de dosar_ , reclamantul S. M. D. a chemat în judecată pârâtul S. R., prin M. Finanțelor Publice, și M. Administrației și Internelor, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate caracterul politic al măsurii dislocării/strămutării bunicii sale, E. G., prin decizia Ministerului A. Interne (MAI) nr. 239 din 1952; să se constate că datorită caracterului politic al măsurii pe care a suferit-o, a fost supusă unui tratament inuman, degradant, fiind o victimă a regimului politic, a fost dislocată/strămutată în mod abuziv, arbitrar și total neîntemeiat, din motive politice; obligarea pârâților - în solidar în baza dispozițiilor Legii nr. 221/2009, ale dispozițiilor art. 20 din Constituția României republicată, precum și ale dispozițiilor art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (CADOLF) si a Rezoluției Nr. 1096/1996 a Consiliului Europei, și a art. 998 - 999, art. 1000 din C.civ. la plata sumei de 150.000 Euro (în lei la cursul de schimb al BNR din data plății), cu titlu de despăgubiri morale pentru perioada de aproximativ doi ani și o lună petrecută în dislocare/strămutare și pentru consecințele pe care le-a suportat ca urmare a acestei decizii, cât și a urmărilor care dăinuie până astăzi.

În drept, s-au invocat Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; art. 20 din Constituția României, republicată; Rezoluția 1096 din 1996 a Consiliului Europei; Rezoluția 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei; Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985; art. 5 și 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (CADOLF), ratificată de România prin Legea nr. 30/1994. De asemenea, art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 1000 alin. 3 din C.civ. (decizia nr._ din 17 decernbrie2009 a Înaltei Curți de Casație si Justiție (ÎCCJ) secția civilă, Buletinul Casației nr. 6/2010).

În fapt, a arătat că prin decizia nr. 239/1952 a Ministerului A. Interne, bunica sa a fost dislocată/strămutată în celălalt capăt al țării timp de aproximativ doi ani și o lună.

A fost dislocată/strămutată în data de 20 aprilie 1952, în ., fără să fie fost vinovată, până la data de 10 mai 1954, când, prin decizia MAI nr. 5063/1954, i s-au ridicat restricțiile domiciliare.

Anii de dislocare/strămutare au însemnat pentru aceasta multă suferință, fizică și psihică. Atunci sănătatea ei s-a șubrezit și urmările le-a resimțit toată viața, inclusiv descendenții săi.

Sistemul de dislocare/strămutare de atunci i-a șubrezit sănătatea, ceea ce s-a repercutat toată viața, iar suferințele nu s-au încheiat odată cu revenirea la domiciliul inițial.

Ostracizarea acesteia și a descendenților, a întregii familii, a durat multe decenii, până în decembrie 1989, dar urmările sunt prezente și astăzi.

Toată familia sa a avut de suferit din cauză că un membru al său a fost supus la măsuri administrative abuzive cu caracter politic.

Având in vedere dispozițiile din Legea nr. 221/2009, cele mai sus arătate reprezintă de drept o măsură administrativă cu caracter politic.

Consideră ca daunele morale solicitate prin prezenta acțiune reprezintă o „reparație morală pecuniară rezonabilă", având in vedere relele tratamente la care a fost supusă bunica sa și descendenții săi.

Suferințele fizice și psihice indurate nu pot fi cuantificate printr-o sumă de bani, ele fiind inestimabile, despăgubirile cerute reprezentând o apreciere a tuturor consecințelor negative produse prin dislocarea/strămutarea abuzivă, repercusiunile asupra sănătății și îndepărtarea din viața socială.

Măsurile au fost abuzive și au avut drept consecință și lezarea drepturilor fundamentale, ale întregii familii, aducând atingere sănătății, vieții, onoarei, reputației, încrederii acordată în societate.

Cel mai important argument în favoarea admiterii acțiunii se referă la fundamentul juridic și etic al Legii nr. 221/2009.

Legea se referă la victimele regimului totalitar comunist instaurat în România după 6 martie 1945. Acest regim a fost condamnat de mai multe tratate internaționale. Primul document important, care a încercat să abordeze regimul totalitar prin analizarea acestuia, îl reprezintă Rezoluția nr. 1096 privind măsurile de lichidare a moștenirii fostelor regimuri totalitare comuniste, din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care se referă la măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste. Prin această rezoluție se prevede în mod expres faptul că măsurile care trebuie luate în vederea reabilitării victimelor justiției totalitare comuniste trebuie să stabilească reparații care nu vor fi mai mici decât ale celor condamnați pe nedrept pentru comiterea de crime. Această Rezoluție a fost precedată de Recomandarea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 6615 din 7 mai 1992 adresată Comitetului de Miniștri, în care este atrasă atenția asupra faptului că „diferite țări din Europa centrală și de est" au adoptat măsuri de „decomunizare" incompatibile cu standardele europene în materie de drepturi ale omului, precum și de Rezoluția nr. 1481/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, intitulată „Necesitatea condamnării internaționale a crimelor regimurilor comuniste totalitare".

Având în vedere că între timp, art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1.358/20 octombrie 2010 a Curții Constituționale, solicită instanței să aibă în vedere următoarele:

Instanța de judecată trebuie să țină cont de dispozițiile internaționale, respectiv de art. 5 din CADOLF și Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Consiliului Europei, aplicabile potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituția României.

Așadar, dacă instanțele de judecată constată că legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conținând dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate sa ignore aceste prevederi si să facă aplicarea celor din reglementarea internațională mai favorabilă.

Procedând astfel, instanțele de judecată nu fac altceva decât să respecte dispozițiile art. 20 din Constituția României, precum și pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale la care România este parte.

În al doilea rând, constatarea Curții Constituționale a României, în cuprinsul deciziilor nr. 1.358/20 octombrie 2010 și nr. 1.360/21 octombrie 2010, ambele publicate în M. Of. Nr. 761/15 noiembrie 2010, ca Legea nr. 221/2009, art. 5 alin. 1, este similar D.L. 118/1990, cu consecințele respective, nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din Legea Fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

Așa cum reglementările internaționale au întâietate in fata celor interne, inclusiv in fața Constituției României, deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțele de judecată.

Chiar dacă, în exercitarea atribuțiilor sale, Curtea Constituțională are posibilitatea raportării și la dispozițiile internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, deciziile acesteia, aflate în contradicție cu cele ale forurilor internaționale competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi reținute de instanțele judecătorești sesizate cu soluționarea unui litigiu în care își găsesc aplicarea.

Dimpotrivă, instanțele judecătorești sunt obligate, în temeiul prevederilor art. 20 din Constituția României și a obligațiilor pe care România și Ie-a asumat în urma ratificării acestor pacte, convenții și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, să ignore legile interne și interpretările Curții Constituționale a României care contravin reglementărilor internaționale și interpretărilor date acestora de organele abilitate.

Așadar, prin aplicarea cu prioritate a dispozițiilor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și a interpretărilor acestor dispoziții date de forurile internaționale competente, față de cele interne, instanțele de judecată nu încalcă prevederile art. 11 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora deciziile si hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor si nici pe cele ale art. 31 din aceeași lege, conform cărora decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanța in vigoare este definitivă si obligatorie.

În ceea ce privește acordarea de daune morale persoanelor care au suferit abuzuri în vechiul regim și care conform Curții Constituționale se consideră a fi acoperite prin reglementările anterioare, susține următoarele argumente care vin să contrazică aceste afirmații ale Curții:

Scopul Legii nr. 221/2009, respectiv intenția legiuitorului și rațiunea reglementărilor cuprinse in această lege, rezultă cu prisosință din Expunerea de motive a actului normativ care a însoțit proiectul in procesul de legiferare, diferențele de reglementare intre actul normativ publicat și proiectul actului fiind nesemnificative in aceasta privință.

Astfel, prin acest act normativ s-a urmărit înlăturarea ope legis a consecințelor penale și administrative ale condamnărilor cu caracter politic pronunțate in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dar și a măsurilor administrative, precum și repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus, prin aceste condamnări sau măsuri administrative, decăderea din drepturi sau degradarea militară; afirmarea explicită a posibilităților instanțelor de judecată de a acorda despăgubiri morale, dacă se apreciază în urma examinării tuturor circumstanțelor cauzelor, că reparațiile obținute prin efectul D.L nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, nu sunt suficiente; reglementarea unor posibilități speciale de reparare a prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile nu au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri în echivalent.

De altfel, legea nu prevede acordarea de drepturi noi, ci reafirmă în vederea asigurării unui cadru normativ complet și coerent, posibilitatea obținerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de Codul Civil, de Constituția României, de Rezoluția nr. 1096/1996 si de art. 5 din CADOLF, care primează.

Rezoluția nr. 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind "Necesitatea condamnării internaționale a crimelor regimurilor comuniste totalitare" recunoaște expres același regim de exterminare a foștilor condamnați politici, internați, deportați, dislocați, etc. (înfometare, deportări, tortură, muncă forțată și alte forme de teroare fizică și psihică colective, persecuția, atacuri la libertatea de conștiință, atac la dreptul la intimitate, confiscări nelegale de proprietăți, etc.).

Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de P., adoptată de Adunarea Generală a O. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, cere statelor sa faciliteze accesul la justiție și tratament echitabil al victimelor (deci inclusiv al foștilor dislocați/strămutați politici din regimul totalitar supuși exterminării, relelor tratamente și torturii, care constituie crime împotriva umanității și abuzuri de putere) pentru a obține restituiri, reparații, despăgubiri, compensații etc.

Citează textul privind comportamentul de care trebuie sa dea dovada statele: "Accesul la justiție și tratamentul echitabil. Victimele trebuie sa fie tratate cu compasiune și respect pentru demnitatea lor. Ele au dreptul la acces la mecanismele de justiție și la căi de atac prompte, pentru prejudiciile pe care le-au suferit. Mecanismele judiciare și administrative trebuie sa fie stabilite și consolidate în cazul în care este necesar pentru a permite victimelor să obțină compensații prin proceduri formale sau informale care sunt rapide, corecte, necostisitoare si accesibile."

În preambulul CADOLF, statele semnatare s-au obligat să asigure recunoașterea și aplicarea universală și efectivă a drepturilor enunțate în Declarația Universală a Drepturilor Omului, proclamată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la data de 10 decembrie 1948 și că unul dintre mijloacele de realizare a unei uniuni mai strânse între membri este apărarea și dezvoltarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Cu privire la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Administrației și Internelor, această entitate este responsabilă în calitate de continuatoare a fostelor structuri ale Ministerului A. Interne, care s-a implicat în măsura administrativă.

Contrar respectării demnității umane, bunica sa a fost supusă unor vexațiuni care sunt de neconceput într-o lume civilizată, acestei entități la acel moment revenindu-i obligații precise, care însă au fost nesocotite.

În cadrul acestui proces, S. R. trebuie să angajeze răspunderea comitentului pentru faptele prepușilor, iar reclamantul în calitate de descendent al victimei unei măsuri administrative cu caracter politic înțelege să se îndrepte și împotriva acestei entități care trebuie să răspundă în mod solidar.

Precizează că nici bunica sa și nici vreuna dintre rudele sale nu a beneficiat de nicio despăgubire în baza Decretului - Lege nr. 118/1990 sau a Ordonanței de Urgență a 3uvernului nr. 214/1999.

În cauză, pârâtul M. A. Interne a formulat întâmpinare la cererea formulată de reclamant, prin care a invocat lipsa calității procesuale pasive a Ministerului A. Interne, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii reclamantului, ca nefondată.

La data de 11.10.2013, pârâtul S. R., prin M. Finanțelor Publice, a depus la dosarul cauzei prin intermediul serviciului registratură al instanței note de ședință, prin care a invocat excepția lipsei de interes referitor la capătul de cerere privind constatarea caracterului politic, având în vedere art. 3 din Legea nr. 221/2009.

Față de cele prezentate, rezultă că primul capăt de cerere care privește constatarea caracterului politic este lipsit de interes, motivat de faptul că prin Legea nr. 221/2009, în enumerarea de la art.3, se regăsesc măsurile administrative la care a fost supusă bunica reclamantului.

Atâta timp cât printr-o lege s-a statuat că anumite măsuri administrative având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative prevăzute de art. 3 din Legea 221/2009 au caracter politic, instanța nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea.

Reclamantul nu a justificat interesul în vederea promovării unui astfel de capăt de cerere, deoarece Legea nr. 221/2009 arată în mod clar care măsuri administrative au caracter politic.

Pârâtul M.A.I. a invocat și excepția prescripției dreptului material la acțiune pe capătul de cerere având ca obiect daune morale, având în vedere următoarele:

In ceea ce privește prezenta acțiune în pretenții întemeiată pe prevederile art.998, 999, art. 1000 Cod Civil, se poate constata în primul rând caracterul prescriptibil al acestei acțiuni fiind vorba de o acțiune patrimonială și personală (spre deosebire de prevederile art. 54 - 56 din Decretul Lege nr. 31/1954 ce reglementează caracterul imprescriptibil al acțiunii în repararea nepatrimonială a unei daune morale). Acțiunea de față întemeiată pe prevederile art. 998 -1000 cod civil este prescriptibilă în termenul general de prescripție de 3 ani.

Conform art.8 alin.1 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctiva, "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Prin urmare, în materia pretențiilor derivate dintr-o faptă ilicită civilă, dreptul material la acțiune în repararea prejudiciului (atât material, cât și moral) începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cal care răspunde de ea.

Sub aspectul stabilirii momentului de la care potrivit art. 8 alin 1 din Decretul Lege nr.167/1958 curge termenul de prescripție de 3 ani, reclamantul din prezenta cauza a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască atât paguba pricinuită, cât și pe cel care răspunde de ea după 22 decembrie 1989, odată cu căderea regimului comunist.

Față de data formulării prezentei acțiuni în pretenții întemeiată pe prevederile art. 998 - 1000 Cod civil, solicită admiterea excepția prescripției dreptului material la acțiune și respingerea acțiunii ca fiind prescrisă.

La data de 11.10.2013, pârâtul M. Finanțelor Publice a depus „Note de ședință”, prin care a invocat excepția lipsei de interes referitoare la capătul de cerere privind constatarea caracterului politic a măsurii de deportare, față de împrejurarea că art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 prevede expres că măsurile luate prin Decizia nr. 239/1952 constituie o măsuri administrative cu caracter politic.

De asemenea, a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune pe capătul de cerere având ca obiect daune morale, având în vedere că reclamantul trebuia să introducă cererea în termen de 3 ani de la data la care a cunoscut paguba și pe cel care a produs-o, adică de la data de 22 decembrie 1989, odată cu căderea regimului comunist.

Pe fondul acțiunii, pârâtul a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiate.

Prin încheierea de ședință din data de 16.04.2013, Tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. A. Interne, având în vedere dispozițiile exprese ale art. 4 alin. 4 din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora cererile întemeiate pe Legea nr. 221/2009 se judecă în contradictoriu cu statul, reprezentat prin M. Finanțelor Publice.

De asemenea, prin aceeași încheiere, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul al doilea de cerere privind acordarea de daune morale, întemeiate pe dreptul comun. Instanța a avut în vedere prevederile art. 3 alin. 1, art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, având în vedere că reclamantul a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea la 1 ianuarie 1990, după căderea regimului comunist.

Prin sentința civilă nr. 2193 din 17.12.2013 Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a respins cererea formulată de reclamantul S. M. D., în contradictoriu cu pârâtul M. A. Interne, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor, în temeiul art. 998-999 Cod civil și următoarele, ca prescris.

A admis în parte cererea formulată de reclamantul S. M. D., în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin M. Finanțelor Publice, a constatat caracterul politic al măsurii de strămutare a domiciliului din G. în ., în perioada 20.04._54, dispusă față de autoarea reclamantului, G. E., prin decizia MAI nr. 239/1952.

A respins, ca neîntemeiate, capetele de cerere având ca obiect constatarea supunerii autoarei reclamantului la tratamente inumane și degradante și obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru daune morale.

Pentru ase pronunța astfel, tribunalul a reținut că a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul M. A. Interne, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, având în vedere soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. A. Interne și a excepției prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul al doilea de cerere privind acordarea de daune morale, întemeiate pe dreptul comun, Tribunalul și va respinge capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor, în temeiul art. 998 - 999 Cod civil și următoarele, ca prescris.

În ceea ce privește fondul capetelor de cerere întemeiate pe Legea nr. 221/2009, din înscrisurile depuse la dosar, Tribunalul a reținut că potrivit adresei nr. D – 267 din 14.12.2000 eliberate de Direcția Instanțelor Militare din cadrul Ministerului Justiției (fila 12), numita E. G., bunica reclamantului, a fost strămutată, împreună cu soțul G. M., prin Decizia nr. 239/1952, la data de 20.04.1952, din G. în .. La data de 10.05.1954, prin Decizia MAI nr. 5063/1954, s-a ridicat această restricție domiciliară.

Raportat la această situație de fapt, tribunalul a apreciat că sunt incidente dispozițiile Legii nr. 221/2009, după cum urmează.

Potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009, „constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securității, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative:

a) Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 și Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958;

b) Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2/1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 326/1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.554 din 22 august 1952, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 337 din 11 martie 1954, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 237 din 12 februarie 1957, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 282 din 5 martie 1958 și Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.108 din 2 august 1960;

c) Ordinul nr. 100/Cabinet din 3 aprilie 1950 al Direcțiunii Generale a Securității Poporului;

d) Ordinul nr. 5/Cabinet/1948, Ordinul nr. 26.500/Cabinet/1948, Ordinul nr. 490/Cabinet/1952 și Ordinul nr. 8/20/Cabinet/1952 ale Ministerului A. Interne;

e) Deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale Ministerului A. Interne;

f) Ordinul nr. 838 din 4 decembrie 1952 al Ministerului Securității Statului.”

Prin urmare, Tribunalul a apreciat că măsura de strămutare a domiciliului din G. în ., în perioada 20.04._54, dispusă față de autoarea reclamantului, G. E., prin decizia MAI nr. 239/1952, reprezintă o măsură administrativă luată de instituții ale statului român, asimilate organele fostei miliții sau securității, având ca scop dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, pe considerente politice, fiind expres prevăzută de art. 3 alin. 1 lit. e) din Legea nr. 221/2009.

În ceea ce privește capătul doi de cerere, referitor la acordarea de daune morale, ca urmare a măsurii dispuse față de autoarea reclamantului, întemeiat pe Legea nr. 221/2009, Tribunalul a reținut că, potrivit art. 5 alin. 1, lit. a) din această lege, „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la” plata de despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite prin condamnare.

Cu toate acestea, temeiul legal pentru acordarea acestor despăgubiri, menționat anterior, nu mai există, având în vedere că prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale s-a stabilit că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Pe cale de consecință, efectele art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, atât în forma sa inițială, cât și în cea modificată potrivit O.U.G. nr. 62/2010, își încetează efectele juridice, atât timp cât, deși au trecut cele 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial a deciziilor instanței de control constituțional, legiuitorul nu a pus de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Prin urmare, tribunalul nu s-a raportat în soluționarea cauzei la respectiva normă juridică.

În ceea ce privește susținerea reclamantului că dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a) ale Legii nr. 221/2009, declarate neconstituționale, sunt înlăturate, în temeiul art. 20 alin. 2 din Constituție, de reglementările internaționale care apără drepturile omului, Tribunalul nu a îmbrățișat această opinie.

Potrivit art. 20 alin. 2 din Constituție, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

În ceea ce privește reglementările internaționale invocate de reclamant, respectiv art. 5 CEDO, Rezoluția nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Recomandarea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 6615/7 mai 1992 adresată Comitetului de Miniștri, Rezoluția nr. 1481/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, în primul rând, acestea nu vin în contradicție cu art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, pentru a se aplica cu prioritate dreptul internațional. Reglementările internaționale enumerate nu conferă un drept de despăgubire absolut persoanelor care au fost condamnate politic în regimul comunist sau moștenitorilor acestora, pentru daune morale. De principiu, în sistemul de apărare a drepturilor omului protejat de CEDO, mijloacele prin care statele pot reglementa în concret repararea prejudiciilor intră în marja de apreciere permisă de Convenție.

În al doilea rând, în cauza de față, la data aplicării măsurilor administrative față de autoarea reclamantului, S. R. nu aderase la Consiliul Europei, aderare care a avut loc în anul 1993, iar Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost ratificată de România abia în 1994. Prin urmare, reglementările adoptate de organele Consiliului Europei nu sunt aplicabile ratione temporis în cauza de față.

Ca un capăt de cerere de cerere distinct, reclamantul a solicitat să se constate că datorită caracterului politic al măsurii pe care a suferit-o, autoarea sa a fost supusă unui tratament inuman, degradant, fiind o victimă a regimului politic. Sub acest aspect, este de menționat că, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, instanța va constata caracterul politic al măsurii de strămutare a bunicii reclamantului. Cu toate acestea, legea specială nu reglementează în mod expres și posibilitatea de a stabili eventualele tratamente inumane sau degradante aplicate, urmând ca în această chestiune să se analizeze dreptul comun în materie, care este reprezentat de art. 998-999 Cod civil și art. 3 CEDO. În ceea ce privește acțiunea întemeiată pe Codul civil, acesta este prescrisă, pentru motivele arătate anterior. De asemenea, în ceea ce privește aplicabilitatea CEDO, s-a arătat că nu se aplică Convenția, având în vedere limitările temporale impuse de aderarea României la sistemul Convenției.

Pentru aceste motive, Tribunalul a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect constatarea supunerii autoarei reclamantului la tratamente inumane și degradante, fondat pe Legea nr. 221/2009 și CEDO.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantul D. S. M. și recurentul pârât S. R., prin M. Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, recursuri care au fost înregistrate pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 20.11.2014.

Recurentul-pârât arată în motivarea cererii că hotărârea pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a fost dată, în parte, cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv prevăzut de disp.art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

Arată că prin motivele de apel cu privire la constatarea caracterului politic al măsurii administrative, înțelege să reitereze excepția lipsei de interes referitor la acest capăt de cerere, motiv pentru care solicită să se observe prevederile art. 3 din Legea nr. 221/2009 .

Arată recurentul-pârât că față de cele prezentate rezultă că primul capăt de cerere care privește constatarea caracterului politic al măsurii administrative la care a fost supusă autoarea reclamantului este lipsit de interes motivat de faptul că în enumerarea de la art.3 din Legea 221/2009 se regăsește aceasta măsura administrativă la care a fost supusă aceasta.

Or, atâta timp cât printr-o lege s-a statuat că anumite măsuri administrative având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative prevăzute de art. 3 din legea 221/2009 au caracter politic, instanța nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea.

Reclamantul nu a justificat interesul în vederea promovării unui astfel de capăt de cerere, deoarece Legea nr. 221/2009 arată în mod clar care măsuri administrative au caracter politic.

Prin urmare, în mod greșit instanța de fond a constatat caracterul politic al măsurii administrative dispuse față de autoarea reclamantului, din moment ce caracterul politic este recunoscut de drept.

Față de argumentele prezentate, recurenta - pârâtă solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea în parte a sentinței recurate, în sensul admiterii excepției lipsei de interes a capătului de cerere referitor la a constatarea caracterului politic al măsurii administrative dispuse cu privire la autoarea reclamantului si respingerii acestui capăt de cerere ca fiind lipsit de interes.

In drept, se invocă art.304 pct. 9 din C.proc.civ., Legea nr. 221/2009.

Prin motivele de recurs formulate de recurentul-reclamant S. M. D., la data de 6.10.2014, se arată că recursul este întemeiat pe disp. art. 304¹ și art. 304 pct. 7, 8, 9 din C.pr.civ.

Sentința în partea în care a respins acțiunea este, în opinia recurentului, lipsită de temei legal, contradictorie, contrară art. 129 C.pr.civ., pronunțată împotriva dispozițiilor constituționale și contrar obligațiilor internaționale asumate de S. R..

Constatarea caracterului politic al măsurii strămutării domiciliului trebuia să conducă automat - în mod logic - către admiterea în întregime a acțiunii formulate de acesta.

Instanța trebuia să oblige pârâții - în solidar - în baza 1, dispozițiilor Legii 221/2009, ale dispozițiilor art. 20 din Constituția României, precum și ale dispozițiilor art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (CADOLF) si a Rezoluției Nr. 1096/1996 a Consiliului Europei, corelativ cu dispozițiile art. 998, art. 999, art. 1000 din C.civ. Ia plata sumei solicitate prin cererea de chemare în judecată, cu titlu de despăgubiri morale, corelativ cu constatarea supunerii bunicii reclamantului la tratamente inumane și degradante, temeiul de drept al cererii introductive de instanță fiind Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; art. 20 din Constituția României; Rezoluția 1096 din 1996 a Consiliului Europei; Rezoluția 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei; Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985; art. 5 și 6 din CADOLF. De asemenea art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Art. 1000 alin. 3 din C. civ. (decizia nr._ din 17 decembrie 2009 a I.C.C.J. secția civilă, Buletinul Casației nr. 6/2010).

Totodată, a subliniat că Parlamentul României a condamnat comunismul, astfel că și sub acest aspect S. R. recunoaște crimele comunismului, inclusiv condamnările politice și măsurile administrative asimilate acestora, printre care și măsurile descrise în cazul de față.

Prin această rezoluție se prevede în mod expres faptul că măsurile care trebuie luate în vederea reabilitării victimelor justiției totalitare comuniste trebuie să stabilească reparații care nu vor fi mai mici decât ale celor condamnați pe nedrept pentru comiterea de crime. Această Rezoluție a fost precedată de Recomandarea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr, 6615 din 7 mai 1992 adresată Comitetului de Miniștri în care este atrasă atenția asupra faptului că "diferite țări din Europa Centrală și de Est" au adoptat măsuri de decomunizare" incompatibile cu standardele europene în materie de drepturi ale omului, precum și de Rezoluția nr. 1481/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, intitulată. Necesitatea condamnării internaționale a crimelor regimurilor comuniste totalitare".

Având în vedere că între timp, arte 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional prin Decizia 1358/21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a solicitat instanței să aibă în vedere dispozițiile internaționale, respectiv de art. 5 din CADOLF și Rezoluția nr. 1096 din 1996 a C.E.

Potrivit dispozițiilor arte 20 din Constituția României, intitulat Tratatele internaționale privind drepturile omului: "Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoarele la drepturile fundamentale la care România este parte si legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile".

Totodată se impune în cauza de față să fie avută în vedere și Declarația de la Praga privind conștiința morală europeană și comunismul din 3 iunie 2008 de condamnare a comunismului, prin care s-a solicitat și acordarea de reparații victimelor represiunii comuniste.

Așadar, dacă instanțele de judecată constată că legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conținând dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi și să facă aplicarea celor din reglementarea internațională mai favorabilă.

În al doilea rând, constatarea Curții Constituționale a României, în cuprinsul deciziilor nr. 1358/21 octombrie 2010 și nr. 1360/21 octombrie 2010, ambele publicate în M. Of. Nr. 761/15 noiembrie 2010, că Legea nr. 221/2009, art. 5 alin. 1, este similar D.L. 118/1990, cu consecințele respective, nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din Legea Fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

Arată recurentul - reclamant că, Curtea Constituțională este, potrivit dispozițiilor art. 1 și 2 din Legea Nr. 47/1991 privind organizarea si funcționarea Curții Constituționale, garantul supremației Constituției României, asigurând controlul constituționalității legilor, a tratatelor internaționale, a regulamentelor Parlamentului și a ordonanțelor Guvernului. Chiar dacă, în exercitarea atribuțiilor sale, Curtea Constituțională are posibilitatea raportării și la dispozițiile internaționale in materia drepturilor fundamentale ale omului, deciziile acesteia, aflate in contradicție cu cele ale forurilor internaționale competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi reținute de instanțele judecătorești sesizate cu soluționarea unui litigiu în care își găsesc aplicarea.

Dimpotrivă, instanțele judecătorești sunt obligate, în temeiul prevederilor art. 20 din Constituția României și a obligațiilor pe care România și le-a asumat în urma ratificării acestor pacte, convenții și tratate privitoare la drepturile fundamentale ale omului, să ignore legile interne și interpretările Curții Constituționale a României care contravin reglementărilor internaționale și interpretărilor date acestora de organele abilitate.

Așadar, prin aplicarea cu prioritate a dispozițiilor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și a interpretărilor acestor dispoziții date de forurile internaționale competente, față de cele interne, instanțele de judecată nu Încalcă prevederile arta 11 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor și nici pe cele ale arta 31 din aceeași lege, conform cărora decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie.

In ceea ce privește acordarea de daune morale persoanelor care au suferit abuzuri în vechiul regim și care conform Curții Constituționale se consideră a fi acoperite prin reglementările anterioare, susține următoarele argumente care vin să contrazică aceste afirmații ale Curții:

Scopul Legii nr. 221/2009, respectiv intenția legiuitorului și rațiunea reglementărilor cuprinse în această lege, rezultă cu prisosință din Expunerea de motive a actului normativ care a însoțit proiectul în procesul de legiferare, diferențele de reglementare între actul publicat și proiect fiind nesemnificative în aceasta privință.

Astfel, prin acest act normativ s-a urmărit: înlăturarea ope legis a consecințelor penale și administrative ale condamnărilor cu caracter politic pronunțare în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dar și a măsurilor administrative, precum și repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus, prin aceste condamnări sau măsuri administrative, decăderea din drepturi sau degradarea militară; afirmarea explicită a posibilităților instanțelor de judecată de a acorda despăgubiri morale, dacă se apreciază în urma examinării tuturor circumstanțelor cauzelor, că reparațiile obținute prin efectul D.L. nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, nu sunt suficiente; reglementarea unor posibilități speciale de reparare a prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile nu au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri în echivalent.

De altfel, legea nu prevede acordarea de drepturi noi, ci reafirmă, în vederea asigurării unui cadru normativ complet și coerent, posibilitatea obținerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de Codul Civil, de Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996 și de art. 5 din CADOLF, care primează.

Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de P., adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29.11.1985, cere statelor să faciliteze accesul la justiție și tratament echitabil al victimelor (deci, inclusiv al persoanelor supuse măsurilor administrative asimilate condamnărilor cu caracter politic din regimul totalitar, supuși exterminării, relelor tratamente și torturii, care constituie crime împotriva umanității și abuzuri de putere) pentru a obține restituiri, reparații, despăgubiri, compensații etc.

In preambulul Convenției (CADOLF), statele semnatare s-au obligat să asigure recunoașterea și aplicarea universală și efectivă a drepturilor enunțate În Declarația Universală a Drepturilor Omului, proclamată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la data de 10 decembrie 1948 și că unul dintre mijloacele de realizare a unei uniuni mai strânse între membri este apărarea și dezvoltarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

In spiritul acestor scopuri declarate, reținând și principiul priorității sancțiunii naționale a Convenției, precum și al drepturilor constituționale, drepturi care sunt concordante cu cele cuprinse în Convenție, tribunalul analizat raportul juridic dedus judecății din perspectiva celor de mai sus, ținând cont și de jurisprudența CEDO în materie.

Pentru soluționarea justă a cauzei civile de față dedusă aprecierii judecătorești, consideră că justiția este un factor esențial de echilibru și stabilitate socială în S. de D., fiind necesară abordarea unitară, cu consecința sporirii eficienței actului de justiție și de asigurare a compatibilității sistemului judiciar și implicit al practicii românești, cu cele ale celorlalte state membre ale U.E.

Asigurarea caracterului unitar al practicii judecătorești este impus și de principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și implicit a autorității judecătorești, acest principiu fiind grav afectat dacă în aplicarea unuia și aceluiași principiu cauzat, soluțiile instanțelor judecătorești ar fi diferite și chiar contradictorii.

Prezenta acțiune este una atipică, astfel că au calitate procesuală pasivă și alte entități care au avut coparticipare la teroarea din România și care nu s-au dezis de practicile totalitare, în consonanță cu noua poziție a României ca parte a Uniunii Europene, ca membru N.A.T.O. și bineînțeles ca membru fondator al O.N.U.

Cu privire la calitatea procesuală pasivă a Ministerului A. Interne, această entitate este responsabilă în calitate de continuatoare ale fostelor structuri ale Ministerului A. Interne (temutul M.A.I.) care s-a implicat în măsura administrativă.

Contrar respectării demnității umane, bunica recurentului - reclamant a fost supusă unor vexațiuni care sunt de neconceput într-o lume civilizată, acestei entități la acel moment revenindu-i obligații precise, care însă au fost nesocotite.

In cadrul acestui proces, S. R. trebuia să angajeze răspunderea comitentului pentru faptele prepușilor, iar reclamantul, în calitate de descendent al victimei unei măsuri administrative asimilată unei condamnări cu caracter politic, înțelege să se îndrepte și împotriva acestor entități care trebuie să răspundă în mod solidar.

Este de notorietate faptul că cei care au chinuit-o pe bunica sa și care au luat împotriva sa măsura administrativă asimilată unei condamnări cu caracter politic, fără ca aceasta să aibă vreo vină - prepușii pârâților - au fost promovați și acestora le-au fost acordate onoruri nemeritate, pentru gravele crime pe care le-au comis contra poporului român, ei au fost pensionați și astăzi sunt liniștiți, cu toate că au comis crime împotriva națiunii române și a familiei mele și, implicit, împotriva reclamantului.

Torționarii bunicii sale - care mai sunt în viață - au pensii mari și onoruri, cu toate că au comis adevărate crime contra umanității.

Arată recurentul - reclamant că, tribunalul, ca instanță de fond a nesocotit existența Legii nr. 221/2009, care a fost dată de S. R. tocmai pentru a respecta angajamentele luate față de comunitatea internațională.

Nu s-a formulat întâmpinare.

Nu s-au administrat înscrisuri noi, conform art. 305 C.proc.civ..

Examinând sentința recurată și actele dosarului în raport de criticile de recurs formulate în cauză și de prevederile legale incidente, având în vedere dispozițiile art. 3041 C.proc.civ., Curtea constată următoarele :

Recursul formulat de pârât este nefondat.

Analizând critica de nelegalitate adusă sentinței, prin prisma motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct.9 C.proc.civ., Curtea constată că excepția lipsei de interes a cererii de constatare a caracterului politic nu poate fi admisă.

Astfel, chiar dacă prin Legea nr. 221/2009 s-a statuat că fapta pentru care a fost condamnată autorul reclamantei constituie de drept condamnare politică, Curtea apreciază că se impune din partea instanței stabilirea corectă a situației de fapt, pentru a se putea aprecia asupra aplicabilității corecte a normei de drept incidentă.

Este deci necesară verificarea și constatarea de către instanță a aplicabilității normei de drept prevăzută de Legea nr. 221/2009 la cazul particular dedus judecății, fiind necesar a se analiza în fiecare caz în parte dacă nu cumva sunt incidente cazurile de excepție prevăzute la art. 7 din același act normativ.

Altfel spus, deși Legea nr.221/2009 stabilește în art. 2 anumite condamnări care au caracter politic „de drept”, această normă trebuie interpretată și aplicată coroborat cu art. 7 din aceeași lege, efectele art. 2 fiind condiționate de îndeplinirea cerințelor impuse de art. 7, aspect care impune cu necesitate intervenția instanței, care are a aprecia dacă faptele deduse analizei, deși se încadrează în categoria celor pentru care condamnările pronunțate sunt considerate de drept cu caracter politic nu cumva sunt vizate de art. 7 din același act normativ care dispune în sensul că: „prevederile prezentei legi nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracțiuni contra umanității și persoanelor condamnate pentru că au desfășurat o activitate de promovare a ideilor, concepțiilor sau doctrinelor rasiste și xenofobe, precum ura sau violența pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor rase și inferioritatea altora, antisemitismul, incitarea la xenofobie”.

Mai mult, constatarea caracterului politic de către o instanță de judecată are natură reparatorie din punct de vedere moral, o asemenea constatare cu privire la măsurile dispuse de regimul dictatorial anterior reflectând în conștiința persoanei persecutate un sentiment de atenuare a nedreptăților îndurate, o satisfacție rezonabilă.

Pe de altă parte, chiar dacă reclamantul/autoarea acestuia ar fi beneficiat de măsurile reparatorii acordate prin Decretul nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1994, Curtea constată că, prin art. 1 din Legea nr. 221/2009 se prevede expres atât împrejurarea că „constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999” (alin.3), precum și faptul că instanța judecătorească sesizată va constata caracterul politic al acestor condamnări (alin.4).

Or, potrivit art. 4 din același act normativ, „persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora”, iar prevederile art. 1 alin. 3, mai sus enunțate, „se aplică în mod corespunzător”.

Curtea constată că recursul formulat de reclamant este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

În speță, prin acțiunea formulată de reclamant și întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, acesta a solicitat instanței de judecată ca prin hotărârea ce o va pronunța să oblige pârâții S. R., prin M. Finanțelor Publice, și M. Administrației și Internelor, la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de bunica sa, E. G., prin măsura dislocării și strămutării acesteia în perioada 1952-1954, dispusă de M.A.I.

Având în vedere în prealabil critica recurentului referitoare la soluționarea excepției vizând calitatea procesuală a M. Administrației și Internelor în cauza dedusă judecății, Curtea nu poate primi, reținând că tribunalul a făcut o corectă aplicare a prevederilor exprese ale actului normativ incident raportului juridic invocat prin acțiune, Legea nr. 221/2009, ca lege specială în materie, conform căreia legitimarea procesuală pasivă aparține numai Statului R., prin M. Finanțelor Publice.

In privință criticilor vizând respingerea pretențiilor bănești, Curtea reține, alături de prima instanță că, urmare a sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării acestei excepții prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanță, că aceste dispoziții legale sunt neconstituționale.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată: ”decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie”.

În conformitate cu prevederile art. 147 alin.1 din Constituție: "Dispozițiile din legile [...] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul [...], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Cum aceste decizii nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în Monitorul Oficial nr. 807 din 15 noiembrie 2010, iar termenul de 45 zile, menționat anterior, s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor legale neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de fond nu putea decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii în prezenta cauză – critica formulată în acest sens de reclamant, critică ce se încadrează în motivul prev. de art. 304 pct.9 C.proc.civ., fiind deci neîntemeiată.

De altfel, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin admiterea recursului în interesul legii, decizie publicată în Monitorul Oficial nr. 789 din 7 noiembrie 2011 și care este obligatorie în condițiile art. 330⁷alin. 4 din Codul de procedură civilă, s-a stabilit că, „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial”.

Din considerentele ce au fundamentat această soluție, rezultă că Înalta Curte de Casație și Justiție s-a raportat atât la cadrul normativ intern, cât și la blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora.

Astfel, pe de o parte, din punctul de vedere al dreptului intern, s-a concluzionat că „judecata nu se poate întemeia pe o dispoziție legală inexistentă din punct de vedere juridic, ca urmare a declarării ei ca fiind neconstituțională”.

Pe de altă parte, s-a arătat expres că, „prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale”.

Din această cauză, „pentru a nu se aduce atingere unui drept statuat jurisdicțional definitiv, incidența deciziilor menționate nu a fost recunoscută și în faza procesuală a recursului, unde nu mai are loc o devoluare a fondului pentru stabilirea faptelor, ci controlul se limitează la verificarea bazei legale de la momentul pronunțării hotărârii”.

A fost analizat totodată și dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, stabilindu-se că “situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate...)”. Astfel, “Izvorul "discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite”.

In consecință, trebuie reținut în speță că prin cele două decizii de neconstituționalitate, s-a constatat că prin reglementarea art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009, scopul urmărit de legiuitor este identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, astfel încât despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Curtea Constituțională a mai constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, contravine art. 1 alin. 3 din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.

S-a arătat totodată că “prin introducerea posibilitatii mostenitorilor de gradul II de a beneficia de despagubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a indepartat de la principiile care guverneaza acordarea acestor despagubiri, si anume cel al echitatii si dreptatii. Astfel, prin prevederea de lege criticata se dilueaza scopul pentru care au fost introduse aceste despagubiri, intrucat nu se poate considera ca mostenitorii de gradul II au aceeasi indreptatire la despagubiri pentru daune morale suferite in perioada comunista de predecesorul lor, ca si acesta din urma”.

Curtea Constituțională a constatat și că există în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Prin urmare, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. 3 și 5 din Legea fundamentală.

Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. 1¹ din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. 1 din același articol, Curtea a constatat că trimiterile la lit. a din alin. 1 al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.

Față de cele stabilite de Curtea Constituțională în considerentele și dispozitivul deciziilor sus-enunțate, obligatorii atât pentru instanțe, cât și pentru persoanele care au solicitat instanțelor să li se recunoască și stabilească despăgubiri constând în sume de bani pentru daune morale, în baza Legii nr. 221/2009, susținerile formulate de recurent privind temeinicia cererii sale de acordare a daunelor morale sunt nefondate.

Prin urmare, în raport de cele arătate mai sus, prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a normelor legale incidente raportului juridic dedus judecății.

In consecință, în baza art. 312 alin.1 C.proc.civ., Curtea va respinge ambele recursuri ca fiind nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursurile formulate de recurentul-reclamant D. S. M. și de recurentul-pârât S. R., prin M. FINANȚELOR PUBLICE, reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr. 2193 din 17.12.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 22.01.2015.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

M. I. M.-A. N.-G. I. D.

GREFIER,

M. C.

Red. M.

Tehnored. M./GIA

2 ex./4.02.2015

TB - S. a IV-a civ. R. E. G.

#Judecător Mari Ilie

← Legea 10/2001. Decizia nr. 47/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Acţiune în constatare. Decizia nr. 122/2015. Curtea de Apel... →

Pretenţii. Decizia nr. 56/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretenţii. Decizia nr. 56/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI