Acţiune în constatare. Decizia nr. 13/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 13/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 09-01-2015 în dosarul nr. 26445/3/2009
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.13A
Ședința publică de la 9 ianuarie 2015
COMPLET DE DIVERGENȚĂ
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - AGLAIA VĂLAN
JUDECĂTOR - R. P.
JUDECĂTOR - D. F. B.
GREFIER - G.-M. V.
**************
Pe rol soluționarea, în complet de divergență, a apelurilor formulate de apelanții-reclamanți F. de D. din București, cu sediul în București, ..36, sector 5, prin avocați SCP D. T. și Asociații, în București, ..27, sector 1 și Z. D. Ș. Octav, cu domiciliul ales la SCA C.&C., în București, ..1, sector 1, împotriva sentinței civile nr.314/14.03.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. București prin Primarul General, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291-293, sector 6, . Montaj nr.1 SA, cu sediul în București, ..323A, sector 1, . SRL, cu sediul în București, ..11, parter, birou 11, sector 1 și ., cu sediul ales la CAv.I. E., în Râmnicu V., ..8, ., județul V., intimata-intervenientă ., cu sediul ales la CAv.I. E., în Râmnicu V., ..8, ..A, . și intimatul-reclamant I. M., domiciliat în București, ..67, ., sector 1, cauza având ca obiect „revendicare imobiliară, acțiune în constatare, alte cereri”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă apelanta-reclamantă F. de D. din București, reprezentată de avocat D. T., apelantul-reclamant Z. D. Ș. O., reprezentat de avocat T. A., intimatul-pârât M. București prin Primarul General, reprezentat de avocat V. V., intimatul-pârât . și intimata-intervenientă ., reprezentați de avocat I. E., intimatul-reclamant I. M., personal, lipsind intimații-pârâți A. de Construcții Montaj nr.1 SA și . SRL.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefiera de ședință, care invederează faptul că apelanta-reclamantă F. de D. din București a depus copia notificării nr.5162 din 14.11.2001 trimisă către .>
Apărătorul apelantei-reclamante F. de D. din București arată că a comunicat copia notificării nr.5162 către părțile din proces. Invederează că nu are cereri de formulat.
Părțile prezente, având pe rând cuvântul, invederează că nu au cereri de formulat.
Curtea, în complet de divergență, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelurilor.
Apărătorul apelantei-reclamante F. de D. din București solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat. Cu privire la aspectul în divergență, arată că acțiunea în revendicare este o acțiune admisibilă în situația concretă de față. Depune la dosar copia sentinței civile nr.881/ 20.04.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, care tratează asupra acțiunii în revendicare și se reține că aceasta este perfect admisibilă. Apreciază că începând cu apariția Legii nr.10/2001 a apărut o procedură obligatorie de urmat de către persoanele care se încadrează în ipoteza de aplicare a legii, când restituirea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 este posibilă în natură și mai este obligatorie în situația în care se cere reparație în echivalent. Legiuitorul prevede în art.6 din Legea nr.213/1998 că bunurile preluate fără titlu valabil, respectiv ipoteza de față, vor putea fi revendicate de foștii proprietari dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație. Instanța de fond, când a admis excepția inadmisibilității acțiunii, și-a motivat hotărârea pe faptul că reclamanții nu au formulat notificare cu privire la imobilul în litigiu. În realitate, reclamanții au formulat notificare adresată Primăriei Municipiului București și deținătorului imobilului – . de stat la acel moment, așa încât din această perspectivă imobilul nu făcea obiectul legii de reparație, numai că procedura nu le era obligatorie. Încă de la data formulării notificării, respectiv încă de la . Legii nr.10/2001, imobilul nu mai era deținut de o societate de stat sau cu capital majoritar pentru că încă din anul 1991 fusese transmis de . aport la capital social către ., la înființarea acesteia. Deci, Legea nr.10/2001 nu mai este obligatorie pentru reclamanți, având în vedere că principiul acestei legi este restituirea în natură și nu în echivalent. Făcând obiectul Legii nr.10/2001, dar imposibil de restituit în natură, crede că poate da prevalență dreptul consacrat de Convenție, de a introduce acțiune în revendicare pe calea dreptului comun.
Mai arată că instanța de fond, înainte de a se pronunța pe excepția inadmisibilității acțiunii, a administrat probațiuni. Din această perspectivă nu se poate pune în discuție aspecte deja tranșate, imobilul fiind identificat prin raportul de expertiză P. F. și la acest moment este deținut în parte de către . SRL și respectiv de ..
Solicită admiterea apelului, anularea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru soluționare pe fond.
Apărătorul apelantului-reclamant Z. D. Ș. Octav se raliază la concluziile puse de apărătorul apelantei-reclamante F. de D. din București și solicită admiterea apelului, anularea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru soluționare pe fond.
Intimatul-reclamant I. M. solicită admiterea apelului, anularea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.
Apărătorul intimatului-pârât M. București prin Primarul General solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței apelate, ca fiind temeinică și legală. Arată că prin decizia în interesul legii nr.33/2008, obligatorie pentru instanțe, se statuează că persoanelor cărora și se aplică dispozițiile Legii nr.10/2001 nu pot opta între calea legii speciale și aplicarea dreptului comun – art.480 C.civ. Apelanții-reclamanți au ales și calea legii speciale și calea dreptului comun. Recunoașterea admisibilității acțiunii în revendicare ar ignora principiile specialia generalibus derogant și electa una via non datur recursus ad alteram. Conform Legii nr.10/2001, imobilele puteau fi notificate la o regie autonomă sau la oricare persoană juridică. Acest fapt s-a și realizat. Prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii consideră că nu se aduce o atingere dispozițiilor CEDO care garantează protecția unui bun actual sau a unei speranțe legitime. Legea specială garantează valorificarea acesteia printr-o cale jurisdicțională efectivă, anume cea prevăzută de Legea nr.10/2001. Conform art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998, bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate doar dacă nu fac obiectul unor legi speciale. Decizia nr.53/2007 în interesul legii prevede că Legea nr.10/2001 practic ar suprima posibilitatea recurgerii la dreptul comun fără a diminua accesul la justiție, însă subordonându-l normelor de procedură cu caracter special, anume cele prevăzute de Legea nr.10/2001. Obiectivul legiuitorului prin care a dispus repararea anumitor pagube săvârșite de regimul comunist proprietarilor privați nu a fost o obligație impusă de comunitatea europeană sau de CEDO în sarcina României. Aceasta a dispus de la sine putere, din propria voință, restituirea în natură sau prin măsuri compensatorii. Nu se poate susține doar posibilitatea recurgerii la măsuri de restituire în natură. Și măsurile compensatorii sunt măsuri prevăzute de legiuitorul comun, care, de asemenea, pot acoperi pagubele săvârșite suportate de apelanții-reclamanți.
Apărătorul intimatului-pârât . și al intimatului-intervenient . solicită respingerea apelurilor ca nefondate și menținerea sentinței apelate, ca fiind temeinică și legală. Depune la dosar jurisprudență cu privire la soluționarea unei spețe identică cu cea de astăzi, prin care s-au susținut aceleași chestiuni în sensul că apelantul-reclamant nu ar fi avut posibilitatea de a recurge la procedura Legii nr.10/2001, ci doar pe calea unei acțiuni în revendicare formulată direct. Înalta Curte de Casație și Justiție a concluzionat că reclamantul nu are a alege între calea prevăzută de Legea nr.10/2001 și calea dreptului comun, de vreme ce la data introducerii acțiunii în revendicare era în vigoare legea specială.
În opinia sa cele două apeluri nu critică punctual motivarea dată de către instanța de fond, ci fac referiri de ordin general reluând anumite aspecte care au fost analizate pe deplin de către instanța de fond. În apelul formulat de Z. D. Ș. Octav se invocă faptul că instanța de fond greșit a respins cererea ca inadmisibilă, fără a analiza petitul referitor la nevalabilitatea titlului în condițiile în care prin concluziile scrise depuse la instanța de fond reclamanții au precizat că nu înțeleg să formuleze un petit special a acțiunii prin care să invoce constatarea nevalabilității titlului statului, că de aceea nici nu au chemat în judecată statul. În legătură cu apelul formulat de F. de D. din București solicită a se observa că aceasta a depus la termenul anterior concluzii scrise, prin care recunoaște faptul că soluția prevăzută de Decizia nr.33/2008 este cea corectă, astfel încât nici o instanță națională nu poate să ignore prevederile acesteia, întrucât ar nerespecta atât constituția și legile în vigoare conform cărora ICCJ a prevăzut interpretarea și aplicarea legii de către celelalte instanțe judecătorești prin deciziile soluționate în interesul legii cât și statuării instanței Curții Europene a Drepturilor Omului. Instanța de fond a reținut corect că nu există notificare pe terenul revendicat. Notificarea depusă astăzi privește o suprafață de teren care, ulterior dacă ar fi sau nu ar fi inclusă în suprafața revendicată, nu are nici o relevanță din moment ce prin dispoziția nr.216/2008 a fost soluționată notificarea nr.5162/2001 în sensul că s-a trimis spre soluționare instituției publice implicată în privatizarea acestei societăți comerciale, așa cum era procedura în vigoare la data respectivă. La termenul anterior apelanta-reclamantă F. de D. din București a depus la dosar sentința civilă nr.195F/2002 pronunțată în dosar nr.564/2001 de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă prin care s-a statuat ce suprafață deține din moșia Dămăroaia de la .. În această sentință sunt suprafețele exacte care le-a preluat prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
CURTEA
Asupra cererii de apel reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 19.05.2009 reclamanții F. de D. din București, Z. D. Ș. Octav și I. M. au chemat în judecată pe pârâții . Montaj nr. 1 SA și pe M. București pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că statul nu a avut niciodată și nici nu are un titlu valabil asupra imobilului situat în București, Sector 1, . format din teren în suprafață totală de 6776 m.p. și să fie obligată pârâta . Montaj nr. 1 să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu.
În motivarea cererii, reclamanții au susținut că terenul a trecut în mod abuziv în proprietatea statului, în baza Legii nr. 187/1945, prin hotărârea de expropriere din 21.03.1946, și, în prezent, se află în posesia pârâtei . Montaj nr. 1, care a dobândit terenul, în urma unor transmiteri succesive.
În drept, au fost indicate dispozițiile art. 480 cod civil (1865) și cele ale art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Prin sentința civilă nr. 314 din 14.03.2014 Tribunalul București Secția a V -a Civilă a respins cererea reclamanților ca inadmisibilă, cu motivarea că, pentru terenul în litigiu, de 6776 m.p. reclamanții nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, lege specială, care se aplică în mod prioritar în raport de dreptul comun, în materia imobilelor trecute abuziv în proprietatea statului, conform Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de ÎCCJ în interesul legii, astfel că, în lipsa notificării și în condițiile în care reclamanții nu au dovedit existența unui bun actual în patrimoniul lor, constând în dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, ei nu mai pot pretinde restituirea bunului nici în temeiul legii speciale și nici în baza dreptului comun.
Împotriva sentinței menționate a declarat apel F. de D. din București pentru următoarele motive:
a) Reclamanta are posibilitatea legală de a formula o acțiune în revendicare, potrivit antepenultimului paragraf al deciziei nr. 33/2008 pronunțată de ÎCCJ, în conformitate cu care „în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția E.D.O., aceasta din urmă are prioritate „iar această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun.” În acest context, apelantul a invocat cazul „Faimblat”, cazul „A.” și cazul „P.”, cu concluzia că, în măsura în care, din orice motiv, reclamanților nu le este deschisă calea procedurală a Legii nr. 10/200, calea acțiunii în revendicare trebuie să rămână accesibilă pentru asigurarea dreptului de acces la un tribunal;
b) Imobilul în litigiu nu s-a aflat, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 în posesia unei unități deținătoare dintre cele prev. la art. 20 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, astfel că reclamanții nu au avut posibilitatea de a solicita restituirea în natură a imobilului, astfel că, acțiunea în revendicare este singura cale de valorificare a dreptului la restituirea bunului în natură. Sub acest aspect, apelanta a invocat și dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, cu scopul de a demonstra susținerea de către textul de lege menționat a posibilității promovării unei acțiuni în revendicare, în condițiile în care, pentru valorificarea dreptului ei, nu exista o lege specială de reparație.
c) Apelanta - reclamantă susține că instanța de fond a pornit de la o situație de fapt eronată, constând în aceea că reclamanta nu a formulat o notificare, dar, de fapt, reclamanta a formulat notificarea nr. 5752/2002 pentru terenul în litigiu, în suprafață de 6776 m.p. În raport de notificarea menționată, procedura administrativă nu a fost finalizată;
d) Restituirea în natură a imobilului nu este posibilă în procedura prevăzută de legea nr. 10/2001, deoarece imobilul se află în proprietatea unei societăți comerciale, alta decât cele prev, la art. 21 din Legea nr. 10/2001, caz în care, acțiunea în revendicare este admisibilă și după . Legii nr. 10/2001, potrivit jurisprudenței ÎCCJ, ulterioară pronunțării Deciziei nr. 33/2008 (dec. civ. nr. 3851/18.06.2009).
Împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul București a declarat apel și reclamantul Z. D. Ș. Octav pentru aceleași motive, deja menționate în prima cerere de apel, astfel că, cererile vor fi analizate împreună.
Apelanții au depus la dosar copii ale mai multor notificări formulate în baza Legii nr. 10/2001 și anume, nr. 189 din 18.05.2001 și nr. 5752 din 10.01.2002, intimații au formulat întâmpinare; părțile au depus la dosar concluzii scrise și practică judiciară.
Apelurile nu sunt fondate.
În primul rând, instanța de apel precizează că susține, în totalitate considerentele instanței de fond, care au justificat respingerea acțiunii în revendicare ca inadmisibilă.
În al doilea rând, instanța observă că termenul de”inadmisibilitate” a acțiunii este elementul esențial care a creat ambiguitate asupra existenței dreptului reclamanților de acces la instanță. Or, inadmisibilitatea acțiunii nu înseamnă, astfel cum au susținut reclamanții, că ei nu au beneficiat de dreptul de acces la o instanță, ci așa cum rezultă din analiza efectuată de instanța de fond, că dreptul reclamanților nu poate fi valorificat pe calea procedurală aleasă. Rezultă că, apelarea la cuvântul „inadmisibilitate” ține de terminologia utilizată de instanța de fond, dar nu a reprezentat o restricție pentru analiza judiciară a dreptului litigios. În acest context, instanța precizează că, cererea reclamantului a fost respinsă ca inadmisibilă ca urmare a unei analize complexe atât a dreptului, cât și a jurisprudenței aplicabile, ceea ce reprezintă o veritabilă cercetare, pe fond, a pretențiilor reclamanților. În decizia nr. 53/2007 pronunțată în interesul legii, în materia imobilelor expropriate, ÎCCJ a precizat că, dispoziția art. 481 Cod civil „nu mai poate servi” în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6.03._89, după . Legii nr. 10/2001. De asemenea, în aceeași decizie, ÎCCJ s-a referit la dispoziții care „nu sunt aplicabile acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6.03.1945 - 22 decembrie 1989, care au fost introduse după . Legii nr. 10/2001”. În contextul deciziei menționate, ÎCCJ a precizat următoarele: „cu atât mai mult sunt, deci, inadmisibile și acțiunile în revendicare introduse după . Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluție conformă cu regula non bis in idem și cu principiul securității juridice consacrat în jurisprudența CEDO”. Rezultă că, termenul de inadmisibilitate, este utilizat în practica judiciară în materia restituirii imobilelor naționalizate atunci când acțiunea este întemeiată pe o lege inaplicabilă sau pe un temei legal abrogat, dar respingerea cererii ca inadmisibilă nu înseamnă o restricție a analizei judiciare a dreptului dedus judecății. Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că „Legea nr. 10/2001 suprimă acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil” deoarece legea nouă, respectiv Legea nr. 10/2001, conferă acces deplin și liber la trei grade de jurisdicție.
Conform celor menționate, instanța de fond, deși a respins acțiunea ca inadmisibilă, a analizat, în totalitate, natura dreptului dedus judecății, legea aplicabilă și contextul jurisprudențial, atât pe cel creat de ÎCCJ cât și de Curtea E.D.O. rezultând că, reclamanții au beneficiat de o judecată pe fond, în sensul de judecată completă a tuturor pretențiilor lor, în ansamblul condițiilor de fapt și de drept existente la data sesizării instanței.
În cauza Flaimbat împotriva României, problema care s-a pus, în legătură cu accesul la instanță, nu a fost aceea a respingerii acțiunii reclamanților ca inadmisibilă, ci trimiterea reclamanților la o procedură ineficientă, respectiv la cea prevăzută de Legea nr. 10/2001, aspect care nici nu a fost susținut în prezentul dosar, și nici nu ar mai putea fi susținut în condițiile în care, de la data pronunțării acelei hotărâri a intrat în vigoare o altă lege, care prevede termene clare de soluționare a notificărilor, respectiv Legea nr. 165/2013, ca urmare a pronunțării hotărârii pilot în cauza A. ș.a. împotriva României, tot de către Curtea E.D.O.
De aceea, concluzia instanței de apel este aceea că reclamanților nu le-a fost încălcat dreptul de acces la o instanță.
Reclamanții au posibilitatea legală de a formula o acțiune în revendicare a bunului trecut în proprietatea statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 numai dacă dovedesc că sunt exceptați de la procedura legii speciale menționate sau dacă, din motive independente de voința lor nu au putut utiliza procedura specială și aceasta numai dacă bunul nu a fost înstrăinat unei alte persoane, de bună credință, astfel cum a reținut ÎCCJ în Decizia nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii, cu scopul clar de a unifica practica judiciară sub aspectul opțiunii între legea specială și legea generală.
Or, cu toate că, ÎCCJ a reținut în decizia menționată că „persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior acțiuni în revendicare” și cu toate că reclamanții nu au dovedit nici că sunt exceptați de la procedura legii speciale și nici că nu au formulat notificarea din motive independente de voința lor, totuși, aceștia au formulat o acțiune în revendicare, după pronunțarea deciziei nr. 33 /2008 dată în interesul legii de către ÎCCJ, susținând neconcordanțe între legea specială și Convenția E.D.O., neconcordanțe pe care le-au supus analizei instanței.
În contextul menționat, apelanții au susținut, implicit, că sunt exceptați de la aplicarea legii nr. 10/2001, deoarece potrivit dispozițiilor acestei legi nu pot obține restituirea bunului în natură.
În principiu, potrivit legii speciale, bunurile sunt restituite în natură, dar există cauze legale ce fac imposibilă restituirea în natură, potrivit acestei legi. Existența acestor cauze nu deschide dreptul părților interesate la obținerea bunului în natură, prin promovarea acțiunii în revendicare, astfel cum au susținut reclamanții, deoarece, în primul rând, această imposibilitate legală nu este o exceptare de la aplicarea Legii nr. 10/2001, ci o soluție legislativă propusă de legea specială și, în al doilea rând, acceptarea primei interpretări (propusă de reclamanți) ar conduce la eludarea dispozițiilor legii speciale prin aplicarea dispozițiilor de drept comun, cu consecința acceptării ignorării dispozițiilor speciale, ori de câte ori este imposibilă restituirea bunului în natură, ceea ce, în mod evident, nu a reprezentat voința legiuitorului, iar acest aspect controversat de interpretare a legii a fost soluționat, de către ÎCCJ, prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în interesul legii.
Astfel, dacă bunul trecut în proprietatea statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 nu poate fi obținut în natură, în baza legii speciale, el nu poate fi revendicat nici în baza dreptului comun.
În speță, reclamanții a susținut că au formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001, aspect ce îi obligă la finalizarea procedurii administrative și nu le deschide dreptul la acțiunea în revendicare, deoarece nu au dovedit nici că sunt exceptați de la procedura specială, nici că există neconcordanțe între legea specială și Cqnvenția E.D.O. Sub acest aspect, nu are relevanță împrejurarea că instanța de fond a reținut greșit că reclamanta nu a formulat notificare.
Dimpotrivă, reținând că reclamanții nu au formulat notificare, instanța a analizat, pe fond, dacă reclamanții se află în posesia unui bun actual, adică a cercetat dacă aceștia dețin un „bun” în sensul că care această noțiune autonomă este interpretată în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a ajuns la concluzia că reclamanții nu au dovedit existența în patrimoniul lor actual a bunului revendicat, concluzia instanței de fond fiind în concordanță cu considerentele deciziei pilot pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza A. împotriva României, din care instanța citează următoarele:
„140. Astfel, Curții îi este suficient să constate, ținând cont de sensul autonom al noțiunii "bunuri" și de criteriile reținute în jurisprudența Curții, că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, P., menționată mai sus, §§ 65 și 75).
141. Curtea constată că, de la . legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
142. Prin urmare, Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
143. În speță, Curtea observă că nici o instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor A. și P. în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (paragraful 19 de mai sus), deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.
144. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.
În final, instanța constată că raționamentul juridic propus de reclamanți este greșit, deoarece afirmă că imposibilitatea legală a restituirii imobilului în natură în baza legii speciale este cauza principală a deschiderii accesului spre acțiunea în revendicare de drept comun. Or, această interpretare este exclusă expres de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii, și de practica judiciară a ÎCCJ în materia analizată cu privire la care instanța face referire la deciziile nr. 2669/10.10.2014 și nr. 7431 din 5.12.2012 pronunțate de secția civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel că apelurile vor fi respinse ca nefondate.
În majoritate:
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate apelurile formulate de apelanții-reclamanți F. de D. din București, cu sediul în București, ..36, sector 5, prin avocați SCP D. T. și Asociații, în București, ..27, sector 1 și Z. D. Ș. Octav, cu domiciliul ales la SCA C.&C., în București, ..1, sector 1, împotriva sentinței civile nr.314/14.03.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. București prin Primarul General, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291-293, sector 6, . Montaj nr.1 SA, cu sediul în București, ..323A, sector 1, . SRL, cu sediul în București, ..11, parter, birou 11, sector 1 și ., cu sediul ales la CAv.I. E., în Râmnicu V., ..8, ..A, ., intimata-intervenientă ., cu sediul ales la CAv.I. E., în Râmnicu V., ..8, ..A, . și intimatul-reclamant I. M., domiciliat în București, ..67, ., sector 1.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 9 ianuarie 2015.
JUDECĂTOR JUDECĂTOR
R. P.. D. F. B.
GREFIER
G. M. V.
Red. R.P.
Rehnored. T.I.
10 ex./05.02.2015
Jud. fond T.B.
B. C. L.
Cu opinia separată a doamnei judecător A. V.,
în sensul admiterii apelurilor, anularea sentinței și trimiterea
cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
Art. 6 alin. 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, garantează fiecărei persoane dreptul la o instanță judecătorească care să-i supună analizei drepturile și obligațiile sale.
Acest drept nu este absolut, fiind supus unor limitări implicit acceptate, în special în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a unei acțiuni, deoarece aceasta impune, prin însăși natura sa, o reglementare de către stat, care se bucură de o anumită marjă de apreciere.
Totuși, aceste limitări nu pot restricționa unui justițiabil accesul liber într-un asemenea mod sau într-o asemenea măsură încât dreptul său de a se adresa unei instanțe judecătorești să fie afectat în însăși esența sa.
Aceste limitări nu sunt compatibile cu art. 6 alin. 1 din Convenție decât dacă ele urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.
În speță, respingerea acțiunii în revendicare ca inadmisibilă nu prezintă prin ea însăși o problemă din perspectiva Convenției dacă, în circumstanțele concrete ale cauzei, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, apare o cale de drept efectivă.
Este inexact că reclamanții nu ar fi formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, cum pretinde prima instanță, numai că această procedură prealabilă și-a dovedit ineficiența pentru reclamanți.
Astfel, prin notificarea nr. 5752/10.01.2002, reclamanții au solicitat restituirea în natură a terenului în litigiu, dar prin dispoziția nr. 217/12.08.2008, . respins-o pe considerentul că nu are în proprietate terenul situat în București, ., sector 1.
Într-adevăr, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, terenul se afla în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, respectiv a ., așa încât nu era posibilă restituirea acestuia în natură.
Astfel fiind, pretenția reclamanților pentru restituirea în natură a terenului nu putea fi analizată în contextul art. 21 și 29 din Legea nr. 10/2001, ci numai în baza unei acțiuni în revendicare.
Aceasta întrucât, prin art. 21 din Legea nr. 10/2001 numai imobilele terenuri și construcții preluate în mod abuziv, care erau deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice sau centrale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, pot face obiectul Legii nr. 10/2001, nu și cele care se află în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate la aceeași dată.
De asemenea, conform art. 29 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, astfel cum este formulat, în raport de decizia Curții Constituționale nr. 830/2008, numai pentru imobilele preluate cu titlu valabil în proprietatea statului evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 din aceeași lege, persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Evident, că pentru restituirea în natură a imobilelor preluate fără titlu valabil la stat și aflate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 din Legea nr. 10/2001, foștii proprietari ai acestor imobile au deschisă calea acțiunii în revendicare.
De altfel, stabilirea valabilității titlului statului este dată în competența instanței de drept comun, prin art. 6 din Legea nr. 213/1998.
În contextul dat, Legea nr. 10/2001 nu reprezintă o cale de drept efectivă pentru analiza cererii de restituire în natură, ci doar un drept procesual iluzoriu, care nu face decât să aducă pe reclamantă în situația de a-și vedea acțiunea respinsă, fără a se analiza fondul dreptului material dedus judecății.
Dar chiar și în considerentele deciziei nr. 33 din 09.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Opinez că pentru a se putea verifica aspectele semnalate prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, trebuie să i se acorde reclamantului accesul la justiție, respectiv dreptul de a supune analizei instanței pretenția sa și nu să i se respingă acțiunea, ca inadmisibilă.
În consecință, ca urmare a respingerii excepției de inadmisibilitate a acțiunii, a constatării necercetării fondului cauzei și a cererii apelanților, în condițiile art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă, opinez că apelurile trebuiau admise, sentința trebuia anulată și cauza trebuia trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.
JUDECĂTOR,
A. V.
Red. AV
Tehnored. PS 2 ex.
27.01.2015
| ← Succesiune. Decizia nr. 149/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Partaj judiciar. Decizia nr. 90/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
