Uzucapiune. Decizia nr. 13/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2015

Decizia nr. 13/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 13-01-2015 în dosarul nr. 22080/301/2013

Dosar nr._

(1867/2014)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ nr.13

Ședința publică de la 13.01.2015

Curtea constituită din :

PREȘEDINTE - GEORGETA STEGARU

JUDECĂTOR - M. H.

JUDECĂTOR - I. S.

GREFIER - S. R.

Pe rol fiind soluționarea recursului promovat de recurentul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva deciziei civile nr.1112 A din data de 12.11.2013, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – reclamanți C. F., B. I., C. – C. – DECEDAT și cu intimații – pârâți B. A., B. R., B. N..

Obiectul pricinii – uzucapiune.

La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al recurentului – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, în baza delegației pe care o depune și avocat I. T. Livius B., în calitate de reprezentant al intimaților – reclamanți C. F., B. I., C. – C. – DECEDAT , în baza împuternicirii avocațiale nr._, emisă de Baroul Constituțional (pe care o depune), lipsind intimații – pârâți B. A., B. R., B. N..

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că, prin serviciul registratură s-a depus, la data de 08.01.2015, din partea intimaților – reclamanți note scrise și un set de înscrisuri.

Curtea solicită reprezentantului intimaților – reclamanți să depună dovada calității sale de reprezentant, astfel cum s-a dispus la termenul anterior.

Apărătorul intimaților – reclamanți, având cuvântul, arată că este membru al Baroului București și al Baroului „B.”, dar are și calitate de membru al baroului București, însă a fost nelegal suspendat din acesta pentru neplata unor taxe.

Curtea ia act de afirmația domnului avocat B. în sensul că are calitate de membru al Baroului București, și constată că această pretinsă calitate nu este dovedită în nici un fel, și cu atât mai puțin este dovedită mandatarea sa de către intimații – reclamanți ca avocat în cadrul Baroului București, situație față de care reține că nu există un mandat de reprezentare în considerarea unui atare statut profesional.

Cât privește calitatea de avocat în cadrul Baroului Constituțional, reține că prin încheierea interlocutorie de la termenul anterior s-a constatat că împuternicirea depusă în considerarea unei asemenea calități nu îl legitimează pe d-nul avocat ca având calitate de reprezentant în cauză, și nu se justifică reluarea discuției pe aceeași temă.

La interpelarea instanței, domnul avocat B., având cuvântul, precizează că nu este în măsură să depună un alt mandat de reprezentare la acest moment, însă ar putea procura un astfel de mandat.

Curtea, constatând că la precedentul termen de judecată s-a amânat cauza pentru a da posibilitatea apărătorului intimaților să depună dovada calității de reprezentant, iar potrivit art.161 alin.1 teza finală din codul de procedură civilă beneficiul unui asemenea termen poate fi acordat o singură dată, apreciază că este neîntemeiată cererea de acordare a unei noi amânări pentru procurarea mandatului de reprezentare.

În aceste condiții domnul avocat B. nu are nici o calitate în cauză, astfel încât nu există temei pentru a se adresa instanței în legătură cu obiectul cauzei.

Domnul avocat B., solicită instanței a primi concluziile formulate de intimații – reclamanți.

Curtea primește concluziile formulate și semnate de reclamanți, urmând a fi avute în vedere cu titlu de note scrise.

Recurentul – pârât, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită instanței a-i comunica dacă a fost clarificată situația reclamantului C. C..

Curtea aduce la cunoștința reprezentantului recurentului, în referire la succesiunea defunctului intimat C. C., că au fost depuse acte de stare civilă care atestă legătura de filiație între intimații – reclamanți C. F. și B. I., și defunct.

Curtea, în urma deliberării cu privire la transmiterea drepturilor procesuale de la intimatul – reclamant – decedat C. C., constată că aceasta a operat către intimatul C. F. (în calitate de fiu), potrivit declarației autentice aflate la fila 40 acesta acceptând succesiunea defunctului său tată.

Va lua act că cea de a doua fiică a defunctului intimat a renunțat la succesiunea tatălui său, astfel încât aceasta nu are calitatea de succesor în drepturile procesuale pe care defunctul le avea în cauză, urmând a-și păstra calitatea de intimată pe care o avut-o până la acest moment.

Reprezentantul recurentului - pârât, având cuvântul, susține că nu mai are alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.

Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.

Recurentul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită, în principal, admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii apelului, schimbării soluției instanței de fond, cu consecința respingerii acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane juridice de drept public fără legitimare procesuală pasivă pe ambele capete de cerere.

În subsidiar, solicită respingerea acțiunii, ca nefondate, pe capătul de cerere privind prescripția achizitivă cât și accesiunea imobiliară.

Mai solicită a se reține că, prescripția achizitivă și accesiunea imobiliară, s-a constatat în contradictoriu cu M. București prin Primarul General, cât și cu intimații – pârâți persoane fizice.

Pe fond, solicită a se avea în vedere greșita aplicare a prevederilor art.1846, 1847 din Codul civil în ceea ce privește exercitarea unei posesii utile, continue, netulburate, publice, sub nume de proprietar față de instituția pe care o reprezintă, precum și a art.488, 492 din Codul civil cu privire la accesiunea imobiliară.

Solicită cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru, în cuantum de 5056 lei și timbru judiciar în valoare de 5 lei,potrivit chitanței depuse la fila 18.

CURTEA

Asupra recursului civil de față:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 3 București sub nr. 726/301/13.01.2010, reclamanții C. C. și C. M. au chemat în judecată, inițial, în calitate de pârâți, pe B. A., B. R. și B. N., solicitând instanței să constate că, prin uzucapiune, reclamanții au devenit proprietarii unui teren intravilan în suprafață de 250 m.p. și ai unei case din paiantă și chirpici compusă din 3 camere și dependințe.

Cererea a fost precizată sub aspectul cadrului procesual pasiv, reclamanții solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Municipiului București, prin Primarul General și renunțând la judecarea cauzei în contradictoriu cu pârâții B. A., B. R. și B. N..

Prin sentința civilă nr. 1286/03.02.2011, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul M. București prin Primar General, și s-a respins acțiunea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin decizia civilă nr. 677 A/20.06.2012, Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă a respins apelul formulat de reclamanții apelanți C. C. și C. M., și continuat de C. F. și B. I. (aceștia din urmă în calitate de moștenitori ai defunctei reclamantă C. M., decedată la data de30.10.2011) împotriva sentinței civile nr. 1286/03.02.2011, ca nefondat, reținându-se că din probele aflate la dosar rezultă că imobilul a figurat ca proprietate particulară, și niciodată ca proprietate de stat, date care se coroborează cu declarațiile martorilor din care rezultă că terenul a fost dobândit de reclamanți de la o persoană fizică, ceea ce înseamnă că M. București nu poate avea calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei decizii, reclamanții au formulat recurs ce a fost admis prin decizia civilă nr. 780R/09.04.2013 pronunțată de Curtea de Apel București, Sentința civilă nr. 1286/03.02.2011 fiind desființată și cauza trimisă spre rejudecare la Judecătoria Sectorului 3 București.

Pentru pronunța această decizie, instanța de casare a reținut că uzucapiunea operează un mod originar de dobândire a proprietății, care nu implică un transfer, iar calitate procesuală pasivă poate avea nu numai, în mod exclusiv, persoana care a stăpânit bunul, ci și persoana care poate pretinde, în mod legal, la un moment dat un drept de proprietate asupra bunului, sau care poate contesta legal dreptul de proprietate al reclamanților și a concluzionat că, în funcție de datele cauzei, M. București are o asemenea legitimare procesuală pasivă întrucât situația terenului ar putea justifica legal invocarea de către acesta a unui drept de proprietate asupra terenului. În aceste condiții, instanța de recurs a reținut că, în lipsa oricăror înscrisuri care să dovedească, cu exigențele impuse de lege, apartenența dreptului de proprietate la un anumit patrimoniu, se poate justifica o prezumție de apartenență a bunului la patrimoniul unității administrativ teritoriale a Municipiului București, care este prezumat proprietar al tuturor bunurilor fără stăpân de pe raza sa teritorială, conform art. 646 C.civ. de la 1864 și Decretului nr. 111/1951.

La Judecătoria Sectorului 3 București, cauza a fost înregistrată la data de 10.05.2013 sub nr._ .

Prin Sentința civilă nr._/11.07.2013 pronunțată de Judecătoria Sector 3 București – Secția Civilă în acest din urmă dosar, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți; s-a constatat că reclamanții au dobândit, prin efectul prescripției achizitive de lungă durată, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 249 m.p. situat în București, ., identificat conform raportului de expertiză topografică; s-a constatat că reclamanții au dobândit, prin efectul accesiunii imobiliare artificiale, dreptul de proprietate asupra construcțiilor edificate pe terenul individualizat mai sus, reprezentând două clădiri cu destinația de locuință și una cu destinația garaj, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză imobiliară; au fost omologate rapoartele de expertiză efectuate în cauză de experții A. M. și P. M. și s-a respins cererea reclamanților referitoare la cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut în esență că:

În baza actului sub semnătură privată intitulat „chitanță”, în anul 1955, reclamantul C. C. a dobândit posesia asupra unui imobil compus din teren în suprafață de 250 m.p. situat în Cartierul 23 August, . preț de 5000 lei. Numele persoanei care a transmis posesia nu este menționat în acest înscris, însă semnătura este lizibilă în sensul că persoana respectivă se numea „B.”.

În conformitate cu adresa nr._/6065/23.06.2010, privind situația juridică a terenului situat în ., terenul în cauză figurează înregistrat în evidențele cadastrale întocmite în anul 1986 pe bază de declarații, ca proprietate particulară, categoria de folosință „construcții și curți” cu suprafața de 250 m.p., din care 42 m.p. construcții, cu posesor de parcelă la data întocmirii evidențelor C. D.C..

De asemenea, din adresa nr._/15.12.2009 privind istoricul de rol fiscal, rezultă că începând cu data de 1959, pe rolul fiscal al imobilului situat în ., sector 3 a figurat impus ca plătitor de impozit numitul C. C. pentru teren în suprafață de 250 m.p. În cuprinsul acestei adrese se menționează că impunerea s-a făcut pe baza procesului verbal de impunere și a înscrisului sub semnătură privată denumit „chitanță”, fără a deține acte de proprietate la dosarul fiscal. De asemenea, se menționează că din anul 1961 și până în prezent, pe rolul fiscal al imobilului susmenționat figurează ca plătitor de impozit numitul C. C. pentru construcție și teren în suprafață totală de 250 m.p..

În prezent, reclamanții stăpânesc terenul în suprafață de 249 m.p.. situat în București, sector 3, ., identificat de expertul A. M. cu următoarele vecinătăți: la Nord, pe o lungime de 2,50 m materializată prin gard de lemn și pe o lungime de 22,41 m materializată prin calcan și parțial nematerializată, se învecinează cu imobilul de la nr. 59A pe ., pe o lungime de 9,98 m se învecinează cu imobilul nr. 68 din ., pe o lungime de 11,57 m nematerializată în teren se învecinează cu imobilul nr. 40 din . o lungime de 2,48 m materializată prin gard de lemn, pe o lungime de 5,19 m materializată prin perete garaj și pe o lungime de 5,68 m materializată prin țevi metalice, se învecinează cu imobilul nr. 63A din ., pe o lungime de 10,00 m se învecinează cu .> În ceea ce privește valoarea terenului în litigiu, aceasta este de 210.219 lei, potrivit raportului de expertiză în construcții, întocmit în cauză de expertul M. P..

În drept, prima instanță a reținut dispozițiile art. 1890 C.civ., art. 1846 alin. (1) C. civ. și art. 1847 C. civ.

A apreciat instanța că, în speță, sunt îndeplinite cele două condiții impuse de textele legale susmenționate, pentru a fi aplicabilă instituția juridică a uzucapiunii de 30 de ani, respectiv: existența unei posesii utile, neviciate, adică a unei posesii continue, netulburate, publice și neechivoce și exercitarea acestei posesii timp de 30 de ani.

Astfel, din declarațiile martorilor audiați rezultă că reclamanții au exercitat o posesie continuă asupra terenului care face obiectul cauzei.

Din aceleași probe rezultă că pe parcursul acestei perioade de timp nimeni nu a pretins vreun drept asupra terenului, aspect care este de natură să susțină caracterul netulburat al posesiei. În același sens se interpretează și relațiile comunicate de către Serviciul Analiză Dosare și Emitere Avize Legea nr. 10/2001, în conformitate cu care pentru imobilul din București, ., nu figurează cereri de restituire în natură sau măsuri reparatorii în echivalent.

De asemenea, martorii audiați în cauză au declarat că nu cunosc alte persoane care să se fi pretins proprietari asupra imobilului și i-au cunoscut pe reclamanți ca proprietari ai imobilului.

Caracterul public al posesiei reiese din însăși natura de bun imobil a obiectului litigiului care împiedică exercitarea unei posesii pe ascuns. De altfel, publicitatea posesiei rezultă din împrejurarea că reclamanții sunt cunoscuți drept proprietari al imobilului, calitate care nu le-a fost contestată de nicio persoană.

Caracterul neechivoc al posesiei, respectiv că reclamanții au intrat în stăpânirea imobilului – teren cu intenția de a se comporta în calitate de proprietar și nu cu intenția de a-l deține pentru altul este susținut de prezumția relativă de neprecaritate instituită de art. 1854 C. civ., care se coroborează cu atitudinea acestora de a se impune în calitate de proprietar.

Cea de-a doua condiție, respectiv exercitarea neîntreruptă a posesiei timp de 30 de ani este, de asemenea, îndeplinită în cauză.

Față de îndeplinirea acestor două condiții, s-a constatat, în baza art. 1890 C. civ., că reclamanții au dobândit, ca efect al uzucapiunii de 30 de ani, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 249 m.p. situat în București, ., astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză topografică întocmit în cauză de expertul A. M..

În ceea ce privește capătul de cerere privind accesiunea, s- a reținut că, potrivit art. 482 C. civ., terenul este considerat lucrul principal și proprietatea asupra lui dă dreptul și asupra tot ce se unește ca accesoriu cu acesta într-un mod natural sau artificial, proprietatea terenului cuprinzând în sine proprietatea suprafeței și a subfeței lui, astfel cum prevede art. 489 C. civ.

Un astfel de accesoriu îl reprezintă și construcțiile, iar proprietarul terenului dobândește prin intermediul accesiunii, ca urmare a exercitării atributelor dreptului său absolut și proprietatea construcțiilor aflate pe acel teren.

Astfel, potrivit art. 492 C. civ., orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau supra pământului sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ, cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, până ce se dovedește din contră”.

Or, astfel cum rezultă din probele administrate în cauză și analizate anterior, pe terenul în suprafață de 249 m.p., reclamanții au edificat o construcție pe care ulterior au extins-o și care în prezent este compusă din trei corpuri: C1: locuință trei camere, hol și anexe, având suprafața desfășurată de 58 m.p.; C2: locuință trei camere și anexe, având suprafața desfășurată de 115 m.p.; C3: garaj, având suprafața desfășurată de 16 m.p., potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză, valoarea acestor construcții fiind de 135.268 lei.

Având în vedere modalitatea de soluționare a primului capăt al cererii, precum și considerentul că uzucapiunea are ca efect dobândirea dreptului de proprietate în persoana reclamanților în mod retroactiv, de la data intrării în posesia terenului, respectiv din anul 1955, cu privire la construcții devin incidente regulile accesiunii, privită ca o prelungire legală a dreptului proprietarului lucrului considerat principal asupra a tot ce se unește ca accesoriu cu acest lucru, prelungire justificată de caracterul exclusiv și absolut al dreptului de proprietate.

Față de aceste considerente, instanța a a constatat că reclamanții au dobândit prin efectul prescripției achizitive de lungă durată, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 249 m.p. situat în București, . .

De asemenea, a constatat că reclamanții au dobândit prin efectul accesiunii imobiliare artificiale dreptul de proprietate asupra construcțiilor edificate pe terenul individualizat mai sus, reprezentând două clădiri cu destinația de locuință și una cu destinația garaj, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză.

În ce privește cererea reclamanților referitoare la cheltuielile de judecată, prima instanță a avut în vedere că la baza acordării acestora stă culpa procesuală a pârâtului căzut în pretenții, conform art. 174 alin. 1 C.civ. Însă, în prezenta cauză, cum reclamanții nu au dovedit calitatea de foști proprietari a pârâților, iar calitatea procesuală a fost stabilită exclusiv pe baza unei prezumții, rezultă că în sarcina pârâților nu se poate reține un comportament al unui proprietar nediligent și, prin aceasta, o culpă în exercitare a vreunui drept asupra imobilului dobândit de reclamanți prin uzucapiune. Prin urmare, în lipsa culpei procesuale a pârâților, nu există temei pentru acordarea cheltuielilor de judecată efectuate de reclamanți.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul M. București prin Primar General.

În motivarea apelului s-a susținut în esență că:

În mod greșit instanța a stabilit că ultimul proprietar al imobilului în litigiu a fost M. București, și a admis acțiunea în contradictoriu cu acesta. Din actele nu rezulta cu exactitate faptul ca terenul se afla în proprietatea municipalității; reclamantul nu a făcut dovada ca apelanta este proprietarul nediligent a terenului din ., Zona C, Suburbia 27, sector 3, mai mult acest teren a fost în proprietatea autorului reclamaților, care a achiziționat acest imobil de la o persoana fizica, respectiv B. I., în anul 1955.

Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu reiese că ultimul proprietar al imobilului în litigiu a fost M. București, fapt pentru care acesta nu are calitate procesuală pasivă, față de împrejurarea că pârât în acțiunea în uzucapiune nu poate fi decât fostul proprietar (sau moștenitorii acestuia). În lipsă de moștenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului, care, prin Ministerul Finanțelor Publice, culege succesiunea vacanta după o procedura specială, în raport de dispozițiile OG 14/2007.

Conform Legii nr. 18/1991 „Terenurile situate în intravilanul localităților, ramase la dispoziția autorităților administrației publice locale, de la persoanele care au decedat si/sau nu au moștenitori, trec în proprietatea publica a unităților administrativ-teritoriale și în administrarea consiliilor locale respective, în baza certificatului de vacanta succesorala eliberat de notarul public. În acest sens, secretarul unității administrativ-teritoriale are obligația ca, în termen de 30 de zile de la înregistrarea fiecărui deces al persoanelor respective, sa comunice camerei notarilor publici competente datele prevăzute la art. 68 din Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, cu modificările și completările ulterioare, în vederea dezbaterii procedurii succesorale. Neîndeplinirea de către secretarul unității administrativ-teritoriale a obligației prevăzute în prezentul alineat se sancționează administrativ, potrivit legii. (2) Schimbarea regimului juridic al terenurilor prevăzute la alin. (1), din proprietatea publica a unităților administrativ-teritoriale respective în proprietatea privata a acestora, este interzisa și se sancționează cu nulitatea absoluta."

Conform art. l lit. b) din H.G. nr.731/04.07.2007 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007, în condițiile O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului și condițiilor de valorificare a bunurilor intrate potrivit legii, în proprietatea privată a statului, se valorifică bunurile care provin din succesiuni vacante, dacă prin legi speciale nu se dispune altfel. Art.5 pct.8 din același act normativ se dispune că în succesiunile ce urmează a fi declarate vacante, direcțiile generale ale finanțelor publice județene sau a Municipiului București, reprezintă statul ca subiect de drepturi și obligații și sunt citate de notari publici în cadrul procedurilor succesorale, se face prin serviciul juridic din cadrul direcțiilor generale ale finanțelor publice județene sau a Municipiului București.

În același sens a reglementat legiuitorul și prin art.22 pct.5 din H.G. nr. 731/2007 în sensul că bunurile intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, ce provin din succesiuni vacante, constând în locuințe și terenurile pe care sunt amplasate, care nu se valorifică în 180 de zile de la data evaluării, cu respectarea procedurii de valorificare prin licitație publică, pot fi atribuire cu titlu gratuit, ministerelor, altor autorități publice centrale și organelor deconcentrate ale acestor, precum și autorităților administrației publice locale, prin hotărâre a guvernului inițiată de Ministerul Finanțelor Publice, la propunerea organelor de valorificare.

Chiar dacă în cauză ar fi vorba despre o succesiune vacantă, acest lucru nu se poate constata decât în contradictoriu cu Statul, potrivit art.680 cod civil; or, conform art.25 din Decretul nr. 31/1954 Statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop". Din coroborarea celor 2 texte de lege mai sus menționate rezulta, fără putința de tăgada, ca succesiunile vacante sunt culese de Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, acesta fiind titularul dreptului de proprietate și nu de M. București.

Astfel, în lumina textelor legale invocate de către instanța de fond, a susținut apelantul că nu se poate retine calitatea procesuala pasiva a Municipiului București.

Pe fondul cauzei, s-a arătat că uzucapiunea reprezintă un mod originar de dobândire a proprietății, prin care se constituie dreptul de proprietate în patrimoniul posesorului unui lucru, ca urmare a unui fapt juridic complex, constând în exercitarea posesiei asupra lucrului în temeiul și condițiile prevăzute de lege.

Pentru ca prescripția achizitiva sa-și producă efectele se cere îndeplinirea condițiilor privind termenul de 30 de ani, existenta unei posesii continue, neîntrerupta, netulburata, publica și sub nume de proprietar, astfel cum este caracterizata de art. 1847 Cod civil.

În mod greșit instanța de fond a stabilit ca sunt îndeplinite și dovedite toate aceste calități, respectiv posesia a fost exercitata în mod continuu, neîntrerupt, pașnic, public și sub nume de proprietar.

Pentru a putea fi obiect al uzucapiunii, terenul trebuie sa fie susceptibil de posesie utila, fiind necesar în același timp sa nu fie scos din comerț, în acest sens făcându-se referire la dispozițiile art. 1844 Cod civil.

Având în vedere aceste dispoziții legale, rezulta ca numai bunurile imobile proprietate privată, indiferent de titular, pot fi dobândite prin uzucapiune, prevederile legale amintite, coroborându-se cu prevederile art.112 alin. l din Legea nr.213/1998.

Așa cum reiese și din situația juridica, imobilul nu se află în proprietatea Municipiului București, motiv pentru care s-a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, care a fost respinsa, deși reclamantul nu a făcut dovada calității instituției în acest litigiu. Conform art. 112-114 C.p.c., la introducerea unei acțiuni în justiție trebuie sa se facă dovada procesuala a persoanelor chemate în litigiu, dovada care aparține reclamantului, așa cum reiese și din art. 1169 Cod civil: „Cel ce face o propunere înaintea judecații trebuie sa o dovedească".

Din adresele_/6065/23.06.2010 și adresa_/15.12.2009 reiese clar ca autorul reclamaților este înscris ca proprietar.

S-a mai arătat că uzucapiunea are rolul de sancționare a proprietarului imobilului care, prin pasivitatea lui a făcut ca timp îndelungat, bunul sa se afle în posesia unei alte persoane care s-a comportat ca proprietar sau titular al unui alt drept real, ceea ce consideră apelantul ca nu este cazul în speța de față, deoarece nu se poate reproșa municipalității pasivitatea în exercitarea atributelor dreptului sau de proprietate, la acea data, neexistând posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate de către terți prin efectul uzucapiunii; mai mult din 1958 de când a fost realizata tranzacția de vânzare și până la aceasta data, autorul sau reclamanții au utilizat ternul

A mai fost criticată sentința apelată și în sensul că instanța a apreciat în mod eronat că în ceea ce privește constatarea calității de proprietar a reclamanților asupra construcției trebuie să figureze ca pârât M. București.

Municipiului București nu are calitate procesual pasivă, motivat de faptul că, potrivit art. 492 Cod civil, orice construcție plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și sunt ale lui până ce se dovedește contrariul.

In mod firesc, această cerere de constatare a dreptului de proprietate asupra construcțiilor edificate pe teren trebuia să fie îndreptată împotriva fostului proprietar al terenului, care poate emite pretenții sau solicita vreun drept în legătură cu aceasta proprietate, și nu împotriva Municipiului București, care nu a avut vreo legătură cu imobilul în discuție.

De asemenea, M. București nu are nici atribuții în ceea ce privește evidența imobilelor ori eliberarea autorizațiilor de construire, toate acestea fiind de competenta primăriei de sector.

Așa cum rezultă din actele depuse la dosarul cauzei, imobilul menționat a fost în permanentă proprietate particulară.

A susținut apelanta că M. București nu are raport juridic cu reclamanții, nefiind nici proprietarul materialelor și nici cel care a ridicat construcția cu materiale proprii pe terenul proprietarului. Mai mult, dreptul de accesiune aparține numai proprietarului terenului și poate fi invocat numai în contradictoriu cu proprietarul materialelor sau cu cel care a construit cu materialele sale pe terenul proprietarului.

Pe de altă parte, cazurile de accesiune sunt reglementate de codul civil prin norme de drept care nu pot fi interpretate extensiv și nici nu există, ca o creație a practicii judecătorești, acest caz de accesiune invocat de reclamanți, potrivit cu care, proprietarul terenului solicită să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra construcției pe care a edificat-o cu materialele sale proprii și cu eforturi proprii pe terenul proprietatea sa, caz care să adauge la celelalte situații juridice care au o reglementare legală.

Prin întâmpinarea formulată, intimații-reclamanți C. C., C. F. și B. I. au solicitat respingerea apelului astfel susținut.

Prin decizia civilă nr. 1112A/12.11.2013 pronunțată de Tribunalul București secția a V-a civilă, a fost respins apelul astfel formulat, ca nefundat.

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut în esență că:

Este adevărat că reclamantului îi revine obligația de a justifica atât calitatea sa procesuală activă cât și calitatea procesuală pasivă a celui chemat în judecată.

Este exact și faptul că, potrivit art.680 C.civ., în lipsă de moștenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului care ( prin Ministerul Finanțelor Publice) culege succesiunea vacantă după o procedură specială, în raport de dispozițiile OG 14/2007.

Conform, însă, dispozițiilor art.26 din Legea nr.18/1991 Terenurile situate în intravilanul localității, care au aparținut cooperatorilor sau altor persoane care au decedat, în ambele cazuri fără moștenitori, trec în proprietatea sau a municipiului, după caz, și în administrarea primăriilor.

Față de dispozițiile legale enunțate și cum, pe de o parte, M. București poate invoca, în virtutea dispozițiilor art.26 din Legea nr.18/1991, dreptul de proprietate asupra terenului, iar pe de altă parte, prin probatoriului administrat, nu s-a relevat existența unei alte persoane titular al dreptului de proprietate ori a unui eventual succesor al acesteia, se justifică, în cauză, chemarea în judecată a municipiului București prin Primarul General.

Faptul că imobilul nu este evidențiat ca fiind în administrarea Primăriei Municipiului București este lipsit de relevanță câtă vreme acesta are, așa cum s-a arătat, posibilitatea invocării dreptului de proprietate asupra imobilului în virtutea disp.art.26 din Legea nr.18/1991.

Mai mult, aspectul calității procesuale pasive a Municipiului București a fost irevocabil tranșat prin Decizia civilă nr.780/09.04.2013, pronunțată de Curtea de Apel București,în recurs, în primul ciclu procesual, stabilind că în cauză se justifică chemarea în judecată a Municipiului București, tocmai prin prezumția de proprietate a acestuia asupra bunurilor care nu apar ca având un proprietar determinat, prezumție care ar putea fi considerată operabilă în raport de faptul că reclamanții sau altă persoană nu pot justifica un titlu de proprietate opozabil asupra terenului în litigiu.

Cu privire la incidența dispozițiilor art.1844 C.civ., s-a reținut că:

Pentru a opera prescripția achizitivă se cer îndeplinite cumulativ mai multe condiții: o posesie exercitată cel puțin de 30 de ani și caracterizată potrivit art. 1847 cod civil ( în cazul uzucapiunii de lungă durată) ori o posesie exercitată pe o perioadă de la 10 la 20 de ani, posesie utilă, de bună-credință și care să se întemeieze pe un just titlu ( în cazul uzucapiunii de scurtă durată).

Și într-un caz și în altul se cere ca bunul a cărui proprietate se tinde a fi dobândită în această modalitate să fie susceptibil de a fi uzucapat.

Reclamanții au preluat posesia terenului în litigiu, în baza unui înscris sub semnătură privată, la 05.09.1955, transmițătorul fiind el însuși (în lipsa oricărei dovezi a dreptului de proprietate al acestuia asupra terenului) posesor al terenului.

Având în vedere, pe de o parte, că termenul de prescripție achizitivă curge din momentul începerii uzucapiunii, prin hotărârea pronunțată instanța urmând să dea eficiență juridică unei situații anterioare, iar pe de altă parte dispozițiile art.1169 C.civ., Tribunalul a apreciat că apelantul este cel care trebuia să dovedească că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în temeiul disp.ar.680 C.civ. și, mai ales, că a existat un proprietar altul decât statul, precum și că faptul generator al culegerii succesiunii de către stat (care a trecut apoi terenul în proprietatea unității administrativ teritoriale prin dispozițiile art.26 din Legea nr.18/1991), respectiv decesul adevăratului proprietar, fără a lăsa moștenitori, s-a produs mai înainte de împlinirea termenului de 30 de ani, pentru că numai astfel s-ar fi putut pune în discuție întreruperea termenului de prescripție achizitivă, urmare declarării prin lege a imprescriptibilității proprietății statului.

Asupra calității procesuale pasive a municipiului București prin Primarul General, în cererea pentru constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune s-a reținut că:

Este exact și faptul că prezumția de proprietate stabilită de art. 492 c. civ. are rolul de a ușura sarcina probei într-o acțiune pornită numai în situațiile și numai între persoanele prevăzute de art. 493 și art. 494 c. civ. (respectiv proprietarul pământului și proprietarul materialelor ).

. legală relativă menționată anterior este temeiul juridic al acțiunii în constatarea accesiunii imobiliare, ci unul dintre cele două articole subsecvente în funcție de situația de fapt.

Pe de altă parte, însă, s-a reținut că pot avea calitate procesuală nu numai proprietarul terenului în condițiile art. 493 C.civ. pentru plata contravalorii materialelor străine, ori cel ce a edificat cu materialele lui pe terenul altuia pentru ridicarea lor în condițiile art.494 C.civ., ci orice altă persoană care contestă ori ar putea contesta dreptul de proprietate asupra terenului și, prin aceasta, proprietatea asupra construcțiilor edificate pe teren, proprietate doar prezumată conf.art.492 C.civ.

În acest sens nu pot fi ignorate nu numai calitatea Municipiului București de deținător al patrimoniului imobiliar ca unitate administrativ teritorială, dar și faptul că, în concret, M. București contestă dobândirea dreptului de proprietate de către reclamanti, prin uzucapiune, și, prin aceasta, și proprietatea asupra construcțiilor.

De altfel, și acest aspect a fost irevocabil dezlegat de Curtea de Apel, în primul ciclu procesual, constatând, prin Decizia civilă nr. 780/09.04.2013, așa cum s-a arătat mai sus, că se justifică chemarea în judecată a Municipiului București în acțiunea în uzucapiune și că, mai departe, calitatea procesuală pasivă în privința capătului de cerere vizând accesiunea asupra construcției decurge drept consecință față de soluția dată capătului de cerere privind uzucapiunea.

Față de cele ce preced s-a constatat caracterul nefundat al apelului declarat de M. București împotriva Sentinței civile nr._/11.07.2013, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București – Secția Civilă în Dosarul nr._ .

Văzând dispozițiileart.274 C.pr.civ. și reținând culpa procesuală a apelantului M. București, Tribunalul a dispus obligarea acestuia la plata sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimații C. C., C. F. și B. I..

Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelantul pârât.

Uzucapiunea este o sancțiune ce operează împotriva proprietarului nediligent.

Pentru ca reclamanții să poată solicita constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune în contradictoriu cu instituția recurentă, trebuia sa facă mai întâi dovada ca municipalitatea este proprietarul nediligent al imobilului în litigiu. Sarcina probei, atât a calității procesuale active cât și a celei pasive incumba reclamanților.

Or, prin actele depuse la dosarul cauzei nu s-a făcut dovada apartenenței la domeniul privat al municipalității a imobilului în litigiu.

Reținerea calității procesuale pasive a municipalității prin raportare la dispozițiile art. 3 și 4 din Legea nr. 213/1998 și art. 1 din Legea nr. 18/1991 este total neîntemeiată – în susținerea recurentei - în condițiile în care reclamanții nu au prezentat un certificat de succesiune vacantă, care ar fi justificat calitatea procesuala pasiva a P.M.B. în speța de față.

Calitatea procesuala pasiva presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în acel raport juridic.

Pe de alta parte, se arată că, pentru a constata dreptul de proprietate al reclamanților, trebuie îndeplinite cumulativ condițiile impuse de disp.art.1846 și urm C.civ. și art.1890 C.civ., fiind necesar ca reclamanții sa dovedească existenta unei posesii utile, a bunei credințe și a termenului cerut de lege.

În cazul de față, deși s-a folosit terenul timp de 30 de ani, reclamanții nu au exercitat o posesie în sensul legii, fiind doar detentor precar. Reclamanții au dovedit doar faptul ca au exercitat elementul corpus, dar nu a reieșit din probatoriul administrat și faptul ca folosința exercitata asupra bunului litigios s-a făcut sub nume de proprietar.

Recurentul - pârât apreciază total eronate argumentele instanței de judecata din considerentele hotărârii, câtă vreme neîndeplinirea acestei condiții nu poate duce potrivit legii la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Așadar, consideră ca folosința exercitata asupra bunului nu s-a făcut sub nume de proprietar, iar pe parcursul timpului nu s-a intervetit precaritatea în posesie conf.art.1857 C.civ. l.

Uzucapiunea (sau prescripția achizitiva) este un mod originar de dobândire a proprietății, prin care se constituie dreptul de proprietate în patrimoniul posesorului unui lucru ca urmare a unui fapt juridic complex constând în exercitarea posesiei asupra lucrului în termenul și condițiile prevăzute de lege.

Pentru a-și produce efectele sunt necesare unele condiții: posesia, împlinirea termenului, buna credința, justul titlu și mai ales existenta unui lucru susceptibil de a fi uzucapat (res habilis).

..1849 C.civ. "nu se poate prescris domeniul lucrărilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declarație a legii, nu poate fi obiecte de proprietate privata, ci sunt scoase afara din comerț".

În speța, nu sunt îndeplinite condițiile cumulative pentru a uzucapa, iar un uzurpator nu poate fi considerat un bun proprietar.

Uzucapiunea este dobândirea proprietății sau a altor drepturi reale asupra unui bun, prin posedarea neîntrerupta a acelui lucru, în tot timpul și în condițiile fixate de lege. Acest al posesiei neviciate exercitate într-o anumita perioada de timp, conform art.1847 și art.1890 C.civ. trebuie opus fostului proprietar al bunului, uzucapiunea fiind o sancțiune imperativa a acestuia, care a dat dovada de lipsa de diligență și prudenta în conservarea dreptului de proprietate. . trebuie sa fie neviciata.

Posesia trebuie sa îndeplinească, în egala măsură, și condiția de a fi neechivoca, iar recurentul - pârât apreciază ca nu este întrunită aceasta condiție.

Mai arată recurentul că joncțiunea posesiilor, în spiritul art.1860 C.civ., operează în cazul în care posesiile au fost exercitate de alte persoane decât titularul dreptului de proprietate.

Cel care invoca uzucapiunea, poate uni posesia exercitata de el cu aceea exercitata de autorul său, autor, ca și cel ce invoca uzucapiunea, nu este titular de drept real.

Din actele care au însoțit acțiunea rezulta ca reclamanții au posedat suprafață de teren, și nu au făcut dovada ca autorii lor ar fi fost deținut în vreun fel posesia terenului de la început și până în prezent pentru a se putea invoca și fonda dobândirea dreptului de proprietate în temeiul unei posesii de 30 de ani.

Analizând probatoriul din dosar - acte, nu martori deoarece proba testimoniala este o proba relativa și nu una absoluta,- consideră recurentul că nu sunt îndeplinite condițiile legale ale posesiei pentru a uzucapa suprafața de teren.

În cauza de față, reclamanții nu au făcut dovezi că au îndeplinit cumulativ cerințele posesiei publice și sub nume de proprietar pentru suprafața de teren în discuție. Cum aceste două condiții nu sunt îndeplinite, în mod eronat, și în afara condițiilor cerute de art.1847 Cod civil, a reținut instanța de fond îndeplinirea cumulativă a cerințelor posesiei. Stăpânirea suprafeței de teren s-ar fi putut sa se fi făcut continuu, netulburat, dar nu public, și sub nume de proprietar, pentru ca adevăratul proprietar să poată afla de posesia ce se exercită împotriva sa.

În ceea ce privește constatarea dreptului de proprietate al reclamanților asupra construcției, recurentul - pârât consideră că argumentul instanței de judecata în sensul ca realizarea construcția a avut loc anterior intrării în vigoare a Legii nr. 50/1991 nu are niciun suport legal, câtă vreme și anterior acestei legii existau acte normative ce reglementau problematica construcțiilor, respectiv decretul nr.144/1958, iar temeiul de drept invocat de către reclamanta este art. 488 C.Civ.

Prin definiție, accesiunea reprezintă incorporarea materiala a unui lucru mai puțin important în un lucru mai important, în sensul mai larg dat de art. 482 C.civ.

Se disting însă două cazuri:

În speță, recurentul - pârât consideră ca nu s-a făcut dovada incidenței dispozițiilor art.489 C.pr.civ., în sensul ca, materialele folosite la construcție ar aparține municipalității,, ca aceasta ar pretinde vreun un drept asupra lor sau ca ar pretinde un astfel de drept.

Pe de alta parte, se arată că, în astfel de spete în care prin eludarea dispozițiilor legale se încearcă . obținerea unei autorizații de construcție, singura autoritate care ar putea opune vreun drept reclamantei în privința dobândirii dreptului de proprietate asupra construcției edificate este Primăria de sector care, potrivit O.G. nr. 5/2002, este autoritatea publica competenta în eliberarea autorizațiilor de construire, iar nu instituția recurentă.

Ca atare, legitimitatea procesuala pasiva a municipalității nu poate fi justificata nici pe considerente de opozabilitate, și nici prin raportare la dispozițiile Legii nr.215/2001.

Referitor la obligarea Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1000 lei, recurentul - pârât învederează următoarele:

În mod greșit instanța a admis acest capăt de cerere, având în vedere că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecata stă culpa procesuală a părții; or în cazul de față nu se poate reține culpa instituției.

Invocă jurisprudența C.E.D.O., care prevede că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constata realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.

În cazul onorariului de avocat nepotrivit de mare, sancțiunea este reglementata de art.274 alin.3 C.proc.civ. și consta în dreptul suveran al instanței de judecata de a micșora onorariul, daca este nepotrivit de mare în raport de valoarea pricinii sau de munca îndeplinita de avocat.

Cheltuielile de judecata sunt o suma de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câștigat procesul le-a făcut cu ocazia litigiului soluționat prin hotărâre judecătoreasca, fundamentul fiind culpa procesuala a pârtii care cade în pretenții.

Legiuitorul a prevăzut posibilitatea practicării unor onorarii încadrate în anumite limite, însă în mod cert a avut în vedere complexitatea cauzei și a actelor de executare, reflectate în demersurile efectuate și munca prestata.

Realitatea cheltuielilor ține de justificarea ca ele au fost concepute într-o legătura stricta și indisolubila cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia și concepute de partea care le-a plătit ca având caracter indispensabil din perspectiva sa, spre a obține serviciul avocatului, o garanție a succesului său.

Prin urmare, susține recurentul – pârât că nu este nici etic, nici moral și nici legal să fie obligat la plata unor sume nejustificate, din banii publici cu titlu de cheltuieli de judecata.

Pentru aceste motive, se solicită admiterea recursului.

Intimații – reclamanți C. F. și B. I., moștenitori legali ai reclamanților ce au inițiat procesul, au depus la dosar întâmpinare prin care ai solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Este adevărat ca: reclamanților le revine obligația de a justifica atât calitatea procesuala activa cât și calitatea procesuala pasiva a Municipiului București, prin Primarul General, chemat în judecata.

Este exact și faptul ca, potrivit art. 680 C.civ. în lipsa de moștenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului, care (prin Ministerul Finanțelor Publice) culege succesiunea vacantă după procedura speciala, în raport de dispozițiile O.G. nr. 14/2007; conform, însa dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 18/1991, terenurile situate în intravilanul localității, care au aparținut cooperativelor sau altor persoane, care au decedat, în ambele cazuri fără moștenitori, trec în proprietatea statului, sau a municipiului, după caz, și în administrarea primăriilor.

F. de dispozițiile legale menționate, și cum pe de o parte, M. București, poate invoca, în virtutea dispozițiilor art.26, din Legea nr. 18/1991, dreptul de proprietate asupra terenului, iar pe de alta parte, prin probatoriul administrat, nu s-a relevat existența unei alte persoane titular al dreptului de proprietate ori a unui eventual succesor al acesteia, consideră ca se justifica în cauză chemarea în judecata a Municipiului București prin Primarul General.

Faptul ca imobilul nu este evidențiat ca fiind în administrația Primăriei Municipiului București este lipsit de relevanță, câtă vreme acesta are posibilitatea invocării dreptului de proprietate asupra imobilului, în virtutea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 18/1991.

Menționează intimații - reclamanți ca aspectul calității procesuale pasive a Municipiului București a fost irevocabil trasat prin decizia civila nr. 780 din 09.04.2013 pronunțata de Curtea de Apel București, în recurs, în primul ciclu procesual.

Asupra incidenței dispozițiilor art. 1844 C.civil, se arată că

Așa cum rezulta din probatoriul administrat în cauza, reclamații au preluat posesia terenului în litigiu în baza unui înscris sub semnătura privata, la 05.09.1955, transmițătorul fiind el însuși (în lipsa oricărei dovezi a dreptului de proprietate al acestuia asupra terenului) posesor al terenului.

Având în vedere, pe de o parte ca termenul de prescripție achizitiva curge din momentul începerii uzucapiunii, prin hotărârea pronunțata instanța urmând sa dea eficiență juridica unei situații anterioare, iar pe de alta parte disp. art. 1169 C.civ, instanța a apreciat ca recurentul este cel care trebuia sa dovedească ca imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în temeiul art. 680 C.civ., și mai ales ca a existat un proprietar altul decât statul, precum și ca faptul generator al culegerii succesiunii de către stat (care a trecut apoi terenul în proprietatea unității administrativ teritoriale prin dispozițiile art. 26 din Legea nr. 18/1991), respectiv decesul adevăratului proprietar fără a lasă moștenitori, s-a produs mai înainte de împlinirea termenului de 30 ani, pentru ca numai astfel s-ar fi putut pune în discuție întreruperea termenului de prescripție achizitiva, urmare declarării prin lege a imprescriptibilității proprietății statului.

Referitor la calitatea procesuală pasivă a Municipiului București, prin Primarul General, în cererea pentru constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune, se susține că:

Prezumția de proprietate stabilita de art. 492 C.civ. are rolul de a ușura sarcina probei într-o acțiune pornita numai în situațiile și numai între persoanele prevăzute de art. 493 și art. 494 Cod. civ (respectiv proprietarul pământului și proprietarul materialelor).

Apreciază ca nu prezumția legala relativa menționata anterior este temeiul juridic al acțiunii în constatarea accesiunii imobiliare, ci unul dintre cele doua articole subsecvente în funcție de situația de fapt.

Instanța a reținut că poate avea calitate procesuala orice persoana care contesta ori ar putea contesta dreptul de proprietate asupra terenului și, prin aceasta, proprietatea asupra construcțiilor edificate pe teren, proprietate doar prezumata conform art. 492 C.civ.

În acest sens, nu pot fi ignorate, nu numai calitatea Municipiului București de deținător al patrimoniului imobiliar, ca unitate administrativ teritoriala, dar și faptul ca, în concret, M. București, contesta dobândirea dreptului de proprietate de către intimați, prin uzucapiune și, prin aceasta, și proprietatea asupra construcțiilor.

Acest aspect a fost irevocabil dezlegat de curtea de apel, în primul ciclu procesual.

La data de 15.05.2014 a survenit decesul intimatului reclamant C. C., aspect care a fost adus la cunoștința instanței de recurs.

Consecință a evenimentului astfel survenit, instanța de recurs a dispus introducerea în cauză a succesoarei în drepturi a părții decedate, respectiv fiica intimatului, B. I. – aceasta depunând declarație de acceptare a moștenirii autorului la a cărui moștenire avea vocație concretă potrivit art. 659-660 din C.civ.

Analizând recursul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de prevederile art. 304 din C.pr.civ., Curtea reține următoarele:

Critica formulată de recurent, în sensul că instanța a constatat dreptul de proprietate al reclamanților fără a analiza – în raport de probatoriul administrat – calitatea procesuală pasivă a municipalității, este formulată cu neobservarea considerentelor deciziei supuse controlului judiciar, considerente în care se regăsește o amplă analiză relativă la chestiunea legitimării procesuale pasive a recurentului pârât.

Argumentele expuse de instanța a cărei hotărâre este recurată în cadrul analizei astfel efectuate nu numai că evidențiază cadrul normativ care justifică participarea în proces (raportat la probatoriul administrat) a Municipiului București, în calitate de pârât, dar fac trimitere și la dezlegările date de instanța de casare – ce a soluționat recursul formulat în primul ciclu procesual parcurs de litigiul pendinte – relativ la calitatea procesuală a acestui pârât.

Astfel, instanța de casare a stabilit că, în raport de coordonatele concrete ale speței – stabilite pe baza probelor aflate în dosar – „se poate justifica legal o prezumție de apartenență a bunului de patrimoniul unității administrativ teritoriale a municipiului București”, precum și că „nu se poate reține că pentru terenul ce face obiectul cauzei există vreun interes pe plan național și că, deci, proprietatea ar aparține statului”, constatări în raport de care a constatat că se justifică chemarea în judecată a Municipiului București.

Potrivit art. 315 alin. 1 din C.pr.civ. „în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.

În lumina acestei dispoziții legale imperative, menționatele statuări ale instanței de casare erau obligatorii în rejudecarea cauzei, astfel că instanțele de fond nu mai puteau relua analiza relativ la chestiunea legitimării procesuale a Municipiului București în acțiunea în uzucapiune inițiată de reclamanții C. C. și C. M..

Pe de altă parte, Curtea notează că respectivele statuări ale instanței de casare se regăsesc într-o hotărâre judecătorească irevocabilă, astfel că ele sunt intrate în puterea lucrului judecat, și în consecință se bucură de prezumția de adevăr și incontestabilitate.

Pe cale de consecință, ele nu mai pot fi repuse în discuție în cel de-al doilea ciclu procesual

Expunând, în motivarea prezentului recurs, argumente de natură a provoca o reluare a analizei privind calitatea sa procesual pasivă în speță, recurentul pârât ignoră atât forța obligatorie dată de art. 315 alin. 1 din C.pr.civ. dezlegării potrivit căreia o atare legitimare procesuală este dată de prezumția de apartenență a bunului la patrimoniul unității administrativ teritoriale - municipiul București-, cât și efectele puterii de lucru judecat de care beneficiază decizia civilă nr. 780R/09.04.2004 a Curții de Apel București secția a IV-a.

Altfel spus, odată ce chestiunea legitimării procesual pasive a fost dezlegată de instanța de casare prin decizia menționată, instanța de rejudecare era ținută a da eficiență respectivei dezlegări, iar instanțele de control judiciar care judecă în al doilea ciclu procesual sunt ținute a respecta puterea de lucru judecat de care se bucură decizia de casare anterior pronunțată. În aceste condiții, nu este posibil a se repune în discuție argumentele prin care recurenta tinde a obține o constatare contrară celei din decizia de casare.

În ce privește analiza efectuată de instanțele de fond relativ la fondul cauzei, respectiv la cerințele pe care trebuie să le îndeplinească posesia spre a se produce efectul achizitiv al prescripției invocate de reclamanți, Curtea constată că aceasta s-a realizat prin prisma ansamblului probelor administrate (înscrisuri și martori), care a fost evaluate de instanțe corespunzător atribuțiilor ce le revin.

În privința probei cu martori ce a fost administrată la propunerea reclamanților intimați, la judecata în fond, se cuvine a fi subliniat faptul că încuviințarea acestei probe relevă faptul că ea a fost apreciată de instanță – corespunzător rigorilor stabilite prin art. 167 din C.pr.civ. - ca fiind utilă soluționării pricinii, iar evaluarea ei în proces s-a realizat în coroborare cu înscrisurile ce au fost (și ele) administrate în aceleași condiții.

Atâta vreme cât, în lumina dispozițiilor art. 167 coroborat cu art. 186 și urm. din C.pr.civ., dovada cu martori constituie una dintre modalitățile în care legea permite probarea pretențiilor (de natura celor ce fac obiect al speței) deduse judecății, și nu stabilește că aceasta ar avea o valoare probatorie inferioară altor probe posibil a fi administrate în proces, susținerea recurentei în sensul că ar fi necesar ca pretențiile reclamanților să fie analizate numai în raport de actele aflate la dosar apare ca fiind în vădită contradicție cu prevederile conținute de aceste reglementări procedurale.

Curtea notează că recursul este o cale de atac extraordinară, în cadrul căreia controlul judiciar este limitat la aspecte care interesează legalitatea deciziei atacate pe această cale.

Exigențele stabilite prin art. 304 partea introductivă din C.pr.civ. nu permit instanței de recurs să procedeze la reaprecierea probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare, și nici să reevalueze situația de fapt ce a fost stabilită de aceleași instanțe în baza respectivului probatoriu.

În speță, situația de fapt reținută – în raport de care se impune a se realiza controlul de legalitate - este aceea că reclamanții (care au inițiat procesul) au preluat posesia terenului în litigiu în urmă cu mai mult de 30 de ani, în baza unui înscris sub semnătură privată, precum și că transmițătorul era el însuși posesor al acestui teren. Cu privire la posesia exercitată de cei doi reclamanți de la de la data dobândirii în modalitatea arătată, s-a reținut că aceasta a fost exercitată continuu, public, neechivoc și sub nume de proprietar.

Raportat la situația de fapt astfel reținută, și la împrejurarea că instanța de recurs nu are posibilitatea de a proceda la o reevaluare a acesteia, Curtea constată că sunt vădit nefondate susținerile recurentei în sensul că s-ar fi făcut, prin decizia recurată, o greșită aplicare a prevederilor art. 1846 și urm. din C.pr.civ.

Trebuie constat faptul că recurentul se limitează a expune un punct de vedere potrivit căruia instanța de apel ar fi reținut în mod greșit că posesia exercitată de reclamanți a fost continuă, publică și exercitată sub nume de proprietar, însă nu a expus vreun argument de natură a permite instanței de control judiciar identificarea greșelii pe care a înțeles să o impute instanței ce a pronunțat decizia supusă controlului judiciar. În aceste condiții, ținând seama și de faptul că procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, urmează a se reține că nu există suportul analizei de legalitate prevăzute de art. 304 raportat la art. 129 din C.pr.civ.

Critica prin care recurenta susține precaritatea posesiei exercitate de reclamanți este formulată omissio medio, pentru că în fața instanței de apel nu a fost dedusă analizei o atare obiecție raportată la reținerea – prin sentința apelată – a prezumției legale relative de neprecaritate dedusă din dispozițiile art. 1854 din C.civ.

Potrivit art. 299 coroborat cu art. 304 din C.pr.civ., instanța de recurs este chemată să se pronunțe cu privire la legalitatea deciziei instanței de apel, astfel că, în condițiile în care devoluțiunea realizată în etapa apelului nu a privit și această din urmă chestiune, iar hotărârea primei instanțe nu poate forma obiect direct al analizei de legalitate specifice recursului, critica relativă la precaritatea posesiei nu poate constitui fundamentul unei analize de legalitate a deciziei recurate.

Curtea constată că, deși recurentul face referire la necesitatea dovedirii cerinței – deduse din prevederile art. 1849 teza finală – ca bunul imobil (terenul) să fie unul susceptibil a fi uzucapat, nu a expus vreun argument concret de natură a contura ipoteza în care terenul în litigiu nu ar îndeplini această cerință.

Atâta vreme cât prin decizia de casare (menționată în precedent) s-a reținut că se justifică prezumția de apartenență a bunului la patrimoniul Municipiului București, iar acest bun s-a aflat o perioadă îndelungată în posesia unor persoane fizice - reclamanții –, neexistând deci o exploatare a lui în regim de utilitate/proprietate publică, și nici nu există vreo declarație a legii în sensul că nu ar putea forma obiect al proprietății private, nu există vreun temei spre a se reține incidența prevederilor art. 1844 din C.pr.civ. – conform căruia „nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerț” -, această normă având caracter de excepție și, astfel, fiind de strictă aplicare și interpretare.

În ce privește susținerea recurentei referitoare la necesitatea existenței unui just titlu și a dovedirii bunei credințe a reclamanților pe timpul exercitări posesiei, Curtea constată că este lipsită de temei legal în condițiile în care, în speță, a fost invocată uzucapiunea de lungă durată (de 30 de ani), iar condițiile cerute pentru a opera un astfel de mod de dobândire a proprietății – conform art. 1847 coroborat cu art. 1890 C.civ. - nu includ buna credință a posesorilor și nici necesitatea deținerii unui just titlu. De altfel, această susținere a recurentei este în contradicție cu propriile argumente expuse în dezvoltarea acelorași motive ale recursului pendinte, argumente potrivit cărora „singurele condiții necesare și suficiente pentru a uzucapa sunt exercitarea unei posesii utile timp de 30 de ani, fie aceasta chiar și de rea credință și fără vreun titlu”.

Curtea notează că, în speță, nu s-a invocat, și nici nu s-a reținut în favoarea intimaților reclamanți, o joncțiune a posesiei lor cu cea exercitată anterior de alte persoane, astfel că argumentele expuse de recurentă pe tema condițiilor ce se cer a fi îndeplinite pentru a avea beneficiul legal reglementat prin art. 1860 din C.civ. sunt lipsite de corespondent în decizia instanței de apel, astfel că ele nu pot constitui baza unui control judiciar relativ la legalitatea acesteia.

În privința soluției date capătului de cerere având ca obiect constatare dobândirii calității reclamanților de proprietari ai construcției edificate pe terenul în litigiu, prin efectul accesiunii imobiliare, Curtea constată că analiza realizată de instanța de apel nu se raportează la reglementările legale relative la autorizarea construcțiilor. Astfel fiind, apare ca fiind vădit lipsită de fundament critica prin care recurenta susține ca fiind greșit „argumentul instanței de judecată în sensul că realizarea construcției a avut loc anterior intrării în vigoare a Legii 50/1991”.

Calitatea Municipiului București de deținător al patrimoniului imobiliar, ca unitate administrativ teritorială, precum și faptul că acesta contestă – chiar prin apărările și căile de atac formulate în speță – dobândirea de către reclamanți a dreptului de proprietate (prin efectul uzucapiunii) asupra terenului pe care construcțiile sunt edificate, au fost în mod just reținute ca fundament al aplicării prevederilor art. 492 din C.pr.civ. Prin această normă este instituită prezumția de proprietate asupra construcției în favoarea proprietarului terenului, iar prin efectul reținerii acestei prezumții legale au fost lipsite de eficiență apărările formulate, în măsura în care nu au fost susținute de un probatoriu pertinent de natură a atrage răsturnarea respectivei prezumții relative.

În ce privește legitimarea procesual pasivă a Municipiului București în cererea de constatare a dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune, asupra construcțiilor, Curtea constată că și acesta constituie un aspect asupra căruia s-a statuat cu putere de lucru judecat prin decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual, astfel că – pentru aceleași considerații dezvoltate în analiza primului motiv de recurs - nu mai este posibilă reevaluarea aceleași chestiuni în prezentul recurs.

Referitor la cheltuielile de judecată stabilite de instanța de apel în sarcina recurentului pârât (a fi plătite în favoarea intimaților reclamanți), Curtea constată că soluția pronunțată în acest sens este expresia unei judicioase aplicări a prevederilor art. 274 alin. 1 din C.pr.civ., normă care instituie obligația părții căzute în pretenții – aceasta fiind și situația recurentului în etapa apelului – de a suporta cheltuielile pe care partea adversă le-a efectuat pentru susținerea procesului.

Suma acordată intimaților reclamanți cu titlu de cheltuieli de judecată în apel este reprezentată de onorariul pentru asistența juridică de care aceștia au beneficiat în concret în respectiva etapă procesuală, iar cuantumul acesteia – de 2000 lei – nu poate fi privit ca unul nerezonabil în condițiile în care apărătorul celor trei intimați a asigurat acestora din urmă asistența juridică și reprezentarea în proces, a formulat întâmpinare la apelul exercitat de M. București și a pus concluzii cu privire la calea de atac astfel exercitată.

Având în vedere considerentele astfel expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea constată caracterul nefondat al criticilor aduse de recurent deciziei instanței de apel, astfel că, potrivit art. 312 alin. 1 din C.pr.civ., va dispune respingerea ca atare a recursului susținut prin acestea.

Față de soluția pronunțată aspra recursului, Curtea va constata că intimații nu au calitatea de părți căzute în pretenții, astfel că nu sunt îndeplinite cerințele impuse de art. 274 alin. 1 din C.pr.civ. spre a se institui în sarcina acestora obligația de plată a cheltuielilor de judecată. Pe cale de consecință,m cererea recurentului de obligare a intimaților la plata cheltuielilor de judecată va fi respinsă, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul – pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, împotriva deciziei civile nr.1112 A/12.11.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații – reclamanți C. F. și B. I., moștenitori legali ai lui C. C., și cu intimații – pârâți B. A., B. R. și B. N..

Respinge pe cale de consecință și cererea de cheltuieli de judecată.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, azi 13.01.2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

G. S. M. H. I. S.

GREFIER

S. R.

Red.G.S.

Tehdact.R.L./G.S.

2 ex./_

TB-S.5 – N.M.; E.F.

Jud.S.3 – G.D.

← Conflict de competenţă. Sentința nr. 3/2015. Curtea de Apel...  Succesiune. Decizia nr. 149/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Uzucapiune. Decizia nr. 13/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI