Pretenţii. Decizia nr. 940/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 940/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 02-10-2015 în dosarul nr. 940/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.940R
Ședința publică de la 2 octombrie 2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - A. V.
JUDECĂTOR - R. P.
JUDECĂTOR - P. F.
GREFIER - G.-M. V.
**************
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții-pârâți M. Finanțelor Publice și M. București prin P. G. împotriva deciziei civile nr.1838A/24.11.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă în dosarul nr._ ,în contradictoriu cu intimații-reclamanți D. C. și R. N. și intimatul-pârât P. G. al Municipiului București, cauza având ca obiect „pretenții”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă intimatul-reclamant R. N. personal și asistat de avocat D. I., cu împuternicire avocațială la dosar, intimatul-reclamant D. C. reprezentat de același avocat, lipsind recurenții-pârâți și intimatul-pârât.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefiera de ședință, după care;
Apărătorul intimaților-reclamanți depune la dosar înscrisuri în legătură cu numitul V. C., fost director executiv la Primăria Capitalei, acuzat de complicitate la luare de mită. Arată că acesta s-a comportat cu vădită rea-credință încă de la judecarea primului dosar de revendicare a imobilului în litigiu. Invederează că nu are cereri de formulat.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor. Pune în vedere apărătorului intimaților-reclamanți să pună concluzii și în raport de sentința civilă nr.2892/ 28.03.2012 a Judecătoriei Sectorului 6 București în dosarul nr._/303/2011, pronunțată în cauză.
Apărătorul intimaților-reclamanți arată că prin sentința civilă nr.2892/ 28.03.2012 a Judecătoriei Sectorului 6 București s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtul M. București, hotărârea fiind irevocabilă.
Pune concluzii de respingerea recursurilor ca nefondate, conform motivelor invocate în întâmpinare și menținerea deciziei recurate, ca fiind temeinică și legală, cu obligarea recurenților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată. Depune la dosar concluzii scrise.
CURTEA
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București la data de 27.09.2011,sub nr._/303/2011, reclamanții R. N., D. C. și F. A. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin M. Finanțelor Publice, M. București, prin P. G., P. G. al Municipiului București și N. I., pentru a fi obligații la plata contravalorii de piață a garsonierei situată în București ..19, sector 2, iar în mod distinct, pârâta N. I. să fie obligată la plata sumei de 3000 euro,reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse acestui imobil.
În motivare, au arătat că ei reclamanții R. N. și D. C. sunt moștenitorii defunctei G. Louly,în baza certificatului de moștenitor autentificat sub nr.32/23.12.2002. Autoarea lor G. Louly a devenit proprietara garsonierei prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/20.12.1996, încheiat cu Consiliul G. al Municipiului București, în conformitate cu prevederile Legii nr.112/1995. Ulterior dobândirii garsonierei prin moștenire, ei moștenitorii au vândut-o către numita F. A., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1195/07.05.2004.
Fostul proprietar al apartamentului situat la parterul imobilului, din care făcea parte și respectiva garsonieră, respectiv numita N. I., a chemat în judecată Consiliul G. al Municipiului București, și în contradictoriu numai cu acesta, a obținut sentința civilă nr.4898/05.05.1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București prin care i s-a restituit în proprietate apartamentul de la parterul imobilului. În baza acestei sentințe s-a emis și dispoziția de retrocedare a Primarului G.,cu nr.982/1997, prin care s-a dispus restituirea în natură a garsonierei către N. I., deși aceasta era vândută autoarei lor din anul 1996
Ca urmare a promovării altei acțiuni de retrocedare a fost pronunțată și sentința civilă nr.8604/30.10.2007, de către Judecătoria Sector 2 București, rămasă definitivă și irevocabilă, prin care aceeași garsonieră a fost retrocedată numitei N. I.. Prin aceiași sentință s-a dispus și evacuarea ocupanților.
La data de 31.01.2012, pârâta N. I. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. De asemenea, a invocat excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei F. A., lipsei calității procesuale pasive a pârâtei în ceea ce privește capătul 1 de cerere, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București prin P. G. și a Primarului Municipiului București. Totodată, pârâta a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sectorului 6, ca urmare a faptului că nici unul din pârâții cu calitate procesuală pasivă nu își are domiciliul/sediul în sectorul 6, Statul Român prin M. Finanțelor având sediul în sectorul 5, iar pârâta în sectorul 1.
La data de 01.02.2012, pârâtul M. București, reprezentat de P. G., a depus întâmpinare și cerere de chemare în garanție.
Prin întâmpinare acesta a invocat:excepția lipsei calității procesuale active având în vedere că reclamanții nu au făcut dovada dreptului de proprietate al autoarei lor și nici dovadă calității de moștenitori de după defuncta G. Louly; excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primarului G., având în vedere dispozițiile Legii nr.215/2001 republicată, în condițiile în care orașul este persoană juridică de drept public cu patrimoniu propriu și capacitate juridică deplină, și ținând cont de faptul că ce Orașul București este declarat municipiu, persoană juridică cu capacitate deplină care poate sta în instanță ca și parte și excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București pe capătul de cerere privind obligarea pârâtului la restituirea valorii de piață a imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare. Pârâtul s-a prevalat în acest sens de dispozițiile Legii nr. 10/2001 republicată și Legii nr.1/2009.
De asemenea, același pârât a invocat și excepția prescripției dreptului material la acțiune, având în vedere că art.405 alin.1 Cod procedură civilă și art.1 coroborat cu art.3 și art.6 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, întrucât au trecut mai mult de 3 ani de la dată când s-a pronunțat hotărârea judecătorească prin care s-a judecat acțiunea în revendicare.
Pârâtul M. București a formulat și cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice pentru restituirea prețului actualizat pentru imobil în temeiul art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001 care prevede că restituirea prețului prevăzut la alin.2 și 21 se face de către M. Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea capătului 2 de cerere ca nefondat.
La termenul de judecată din data de 29.02.2012, reclamanții au depus la dosar o cerere prin care au arătat că renunță la capătul de cerere privind plata sumei de 3000 euro solicitata cu titlu de îmbunătățiri.
La același termen de judecată instanța a respins ca neîntemeiată excepția necompetentei teritoriale a Judecătoriei Sectorului 6 București.
Prin sentința civilă nr.2892/28.03.2012 pronunțată de Judecătoria sectorului 6 în dosarul nr._/303/2011, instanța a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtul M. București, ca neîntemeiată și a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei F. A., respingând cererea formulată de reclamanta F. A., ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă. Prin aceeași hotărâre a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei N. I., fiind respinsă cererea formulată de reclamanții R. N. și D. C. în contradictoriu cu pârâta N. I., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Totodată, au fost respinse ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. București, prin Primar și a lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului P. G. al Municipiului București.
De asemenea, a fost anulat capătul II al cererii de chemare în judecată formulat de reclamanții R. N. și D. C., în contradictoriu cu pârâta N. I., având ca obiect pretenții în sumă de 3000 euro, ca netimbrat, iar, în conformitate cu prevederile art. 165 cod procedură civilă, a fost disjunsă cererea formulată de reclamanții R. N. și D. C., în contradictoriu cu pârâții M. București, prin primar, P. G. al Municipiului București, Statul Român prin M. Finanțelor Publice, precum și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul M. București în contradictoriu cu chematul în garanție M. Finanțelor Publice, formând prezentul dosar nr._ .
După disjungere, la termenul de judecată din data de 25.04.2012, reclamanții și-au completat obiectul cererii de chemare în judecată, în sensul obligării pârâților, în solidar, la plata de daune morale în cuantum de 10.000 de lei, având în vedere traumele suferite în decursul acestor ani.
Prin sentința civilă nr. 7175/12.09.2012 pronunțată în dosarul nr. _ , Judecătoria Sectorului 6 București a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții R. N., D. C., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin M. Finanțelor Publice, M. București prin P. G. și P. G. al Municipiului București, în sensul că l-a obligat pe pârâtul M. București să plătească reclamanților suma de 187.000 lei, reprezentând echivalentul sumei de 42.000 euro, cu titlu de despăgubiri. Totodată, a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâților M. București, P. G. al Municipiului București și Statul Român prin M. Finanțelor, la plata daunelor morale în sumă de 10.000 euro, ca neîntemeiat și a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul M. București împotriva chematului în garanție M. Finanțelor Publice, în sensul că a obligat pe chematul în garanție M. Finanțelor Publice să plătească pârâtului M. București suma de 187.000 lei, reprezentând echivalentul sumei de 42.000 euro, acordată reclamanților cu titlu de despăgubiri. De asemenea, a obligat pe pârâtul M. București să plătească reclamanților suma de 2500 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat și 900 lei reprezentând onorariu pentru efectuarea expertizei tehnice judiciare.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că reclamanții R. N. și D. C. au dobândit dreptul de proprietate asupra garsonierei situată în București ..19, sector 2, prin moștenire de la autoarea acestora G. Louly, conform certificatului de moștenitor autentificat sub nr.32/23.12.2002. Autoarea acestora dobândise proprietatea imobilului prin contractul de vânzare-cumpărare nr. N01722/20.12.1996, încheiat cu Primăria Municipiului București, prin . temeiul Legii nr. 112/1995.
Reclamanții R. N. și D. C. au transmis, ulterior, dreptul de proprietate reclamantei Fatu A. în temeiul contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1195/7.05.2004 de BNP V. B..
Prin sentința civilă nr.4898/05.05.1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București, pârâtul Consiliul Local al Municipiului București a fost obligat să lase în deplina proprietate și posesie paratei N. I., imobilul situat în București, .. 2 sectorul 2, compus din teren în suprafața de 200 mp și un apartament situat la parterul imobilului (o singură unitate locativă împărțită în două locuințe și înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 către autoarea reclamanților și soții Menhardt A. și J.). În baza hotărârii judecătorești a fost emisa dispoziția Primarului G. nr.982/1997 de restituire a imobilului în proprietatea paratei N. I..
Ulterior, prin sentința civilă nr.8604/30.10.2007 pronunțată de către Judecătoria Sector 2 București, definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului și recursului, a fost constatata nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1195/7.05.2004 de BNP V. B., fiind obligații reclamanții să lase paratei N. I. în deplina proprietate și posesie imobilul revendicat, și s-a dispus evacuarea acestora din imobil.
Însă, prin decizia civilă nr. 2228/2.10.2000, pronunțată de către Tribunalul București - secția a V a civilă, (irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia civilă nr.1221/27.04.2001 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a III-a Civilă) a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea pârâtei N. I., de constatare a nulității contractului de vânzare cumpărate încheiat de autoarea reclamanților în temeiul Legii nr. 112/1995, apreciindu-se ca aceasta a fost de bună credință la data cumpărării apartamentului.
În raport de succesiunea hotărârilor judecătorești pronunțate și efectele juridice ale acestora, instanța a reținut că bunul a revenit în patrimoniul vânzătorilor R. N. și Dobrogranu C., ca efect al constatării nulității actului, aceștia fiind în drept să pretindă despăgubiri în temeiul art. 50 ind. 1 din Legea nr. 10/2001.
După cum s-a arătat și prin sentința civilă nr. 2892/28.03.2012 pronunțată de Judecătoria sectorului 6, din perspectiva identității între persoana pârâtului și persoana obligată în raportul juridic de drept material dedus judecății, instanța a apreciat că pârâtul M. București are calitate procesuală pasivă, întrucât a încheiat cu autoarea reclamanților contract de vânzare cumpărare în baza Legii nr.112/1995. Întrucât prezența cerere vizează angajarea răspunderii vânzătorului în temeiul obligației de garanție pentru evicțiune, raportat la prevederile art.1337 cod civil coroborat cu art.50 ind.1 din Legea nr.10/2001, este evident că pârâtul M. București, în calitate de vânzător, are deplină legitimitate procesuală pasivă.
Instanța a reținut incidența prevederilor art. 4-6 din Legea nr. 213/1998, în sensul că, chiar dacă la data încheierii contractului a figurat în calitate de vânzător Primăria Municipiului București, la data soluționării prezentei cereri, această instituție reprezintă o structură funcțională cu atribuții executive în conformitate cu art. 91 din Legea nr. 215/1991, condusă de primar, care poate sta în calitate de pârât în cauză, în conformitate cu prevederile art. 41 alin. 2 din Codul de procedură civilă.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 4-5 din Legea nr. 213/1998 domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor și care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unitățile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată.
Potrivit alin. 2 art. 5 din Legea nr. 213/1998, dreptul de proprietate privată al statului sau al unităților administrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul privat este supus regimului juridic de drept comun, dacă legea nu dispune altfel. Totodată, potrivit art. 1 lit. I din Legea nr. 215/2001, unitățile administrativ-teritoriale sunt comunele, orașele și județele;
Prevederile art. 21. alin. (1) din Legea nr. 215/2001, stabilesc ca subiect de drepturi și obligații, unitatea administrativ-teritorială care este persoană juridică de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu, având calitatea de subiect juridic de drept fiscal, titulară a drepturilor și obligațiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparțin domeniului public și privat în care acestea sunt parte, precum și din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condițiile legii.
În speță, dreptul reclamanților de a solicita restituirea prețului de piață al imobilului în temeiul art.50 ind. 1 din Legea nr.10/2001 s-a născut la data adoptării acestui text de lege prin Legea nr. 1/2009, care a modificat și completat Legea nr. 10/2001, actul normativ fiind publicat în Monitorul Oficial al României nr. 63 din 3.02.2009, astfel încât dreptul material la acțiune nu s-a prescris.
Față de situația de fapt expusă mai sus, reținând aplicabilitatea dispozițiilor art.50 ind. 1 din Legea nr.10/2001 modificată și completată prin Legea nr.1/2009, instanța a reținut că proprietarii ale căror contracte de vânzare cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.
Potrivit raportului de expertiză judiciară efectuat în cauză de expert tehnic C. I. T., valoarea de circulație a garsonierei din .. 19, sector 2, stabilită prin metoda comparației directe, este de 42.000 euro, echivalentul sumei de 187.000 de lei.
Din punct de vedere al interpretării dispoziției legale sus citate, instanța nu a putut concluziona că acestea s-ar aplica în exclusivitate numai situațiilor în care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare, întrucât termenul de desființare folosit de legiuitor nu distinge între cauzele desființării ca fiind constatarea nulității contractului sau preferabilitatea titlului părții adverse, cum este cazul acțiunii în revendicare.
Distincția nu se impune cu atât mai mult cu cât efectele juridice, raportat la dreptul de proprietate dobândit de persoanele care au cumpărat imobilele respective în baza Legii nr.112/1995, sunt similare, atât în ipoteza în care contractul a fost anulat, cât și în ipoteza în care persoana a fost obligată să lase în deplină proprietate și posesie imobilul cumpărat în baza Legii nr.112/1995, întrucât chiar dacă titlul rămâne în mod formal în ființă, acesta nu mai produce efecte juridice din perspectiva exercitării prerogativelor dreptului de proprietate care rămâne practic golit de conținut.
Mai mult, pârâtul M. București răspunde și în baza dispozițiilor dreptului comun în materie, în virtutea obligației de garanție pentru evicțiune reglementată de art. 1337 și următoarele din Codul civil, care stabilesc obligația vânzătorului de a restitui cumpărătorului atât prețul plătit, cât și fructele acestuia.
În drept, instanța a reținut că, potrivit art.1337 din Codul civil, evicțiunea reprezintă pierderea proprietății lucrului, în tot sau în parte sau tulburarea cumpărătorului în liniștita posesie și folosință a lucrului. Obligația de garanție pentru evicțiune funcționează ope legis, vânzătorul fiind de drept obligat să îl garanteze pe cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut, precum și de sarcinile nedeclarate la încheierea contractului.
Acțiunea reclamanților are în vedere o evicțiune provenită din fapta unui terț, caz în care obligația de garanție a vânzătorului există dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: să fie vorba de o tulburare de drept, cauza evicțiunii să fie anterioară vânzării și să nu fi fost cunoscută de cumpărător, toate aceste condiții fiind verificate în speță.
Astfel, tulburarea de drept rezultă cu certitudine din sentința civilă nr.4898/5.05.1997 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București în dosarul nr.5421/1997,cauza evicțiunii nefiind cunoscută de cumpărător la data încheierii actului întrucât persoana care a beneficiat de efectele admiterii acțiunii în revendicare, N. I., a formulat acțiune în revendicare în anul 1997, autoarea reclamanților încheind contractul de vânzare cumpărare anterior, la data de 20.12.1996.
În acest sens, cunoașterea cauzei evicțiunii în speță nu se apreciază raportat la principiul conform căruia nimeni nu poate invoca necunoașterea legii în câștigarea unui drept, întrucât persoana care avea calitatea de proprietar al bunului la data preluării abuzive de către stat avea opțiunea, facultatea de a solicita restituirea bunului în temeiul legilor de reparație și ale art. 480 cod civil, restituirea în natură sau prin echivalent a acestuia, măsura neoperând ope legis, la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 (29.11.1995).
Ori, o asemenea cerere nu a fost formulată de fostul proprietar N. I., aceasta introducând direct acțiune în revendicare în temeiul art. 480 cod civil în anul 1997, după cum s-a reținut și în decizia civilă nr.1221/27.04.2001 pronunțată de Curtea de Apel București-secția a III a civilă în dosarul nr. 933/2001.
Ca atare, dacă evicțiunea s-a produs, se angajează răspunderea vânzătorului pentru pagubele produse cumpărătorului, în sarcina vânzătorului născându-se obligația de a da, acțiunea în garanție pentru evicțiune fiind o acțiune personală, iar în temeiul art. 1344 cod civil, vânzătorul este obligat să plătească cumpărătorului diferența între preț și sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii, indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare, dacă sporul de valoare a fost sau nu previzibil, sau dacă vânzătorul a fost de bună sau de rea credință.
Așa fiind, instanța a admis cererea reclamanților formulată în contradictoriu cu pârâtul M. București și l-a obligat să plătească reclamanților suma de 187.000 lei, reprezentând echivalentul sumei de 42.000 euro, cu titlu de despăgubiri.
Cu privire la cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul M. București în contradictoriu cu M. Finanțelor Publice, instanța a apreciat că este întemeiată, și a admis-o față de dispozițiile art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001, potrivit cărora restituirea prețului prevăzut la aliniatul 2 și aliniatul 21 se face de către M. Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art.13 alin.6 din Legea nr.112/1995.
În consecință, instanța a obligat chematul în garanție M. Finanțelor Publice să plătească pârâtului M. București suma de 187.000 lei, reprezentând echivalentul sumei de 42.000 euro, acordată reclamanților cu titlu de despăgubiri.
În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâților M. București, P. G. al Municipiului București și Statul Român prin M. Finanțelor, la plata daunelor morale în sumă de 10.000 euro, instanța l-a respins, ca neîntemeiat.
În baza art.274 Cod procedură civilă, l-a obligat pe pârâtul M. București să plătească reclamanților cheltuieli de judecată în sumă de 2500 lei reprezentând onorariu de avocat (fila 144 dosar) și 900 lei reprezentând onorariu pentru efectuarea expertizei tehnice judiciare.
Împotriva sentinței au declarat apel pârâtul M. București prin Primar G. și pârâtul chemat în garanție M. Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În apelul său, pârâtul M. București a invocat excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primarului G., excepția prescripției dreptului material la acțiune și a solicitat reducerea cheltuielilor de judecată la care a fost obligat.
La rândul său, pârâtul chemat în garanție M. Finanțelor Publice a susținut că nu are calitate procesuală pasivă, potrivit principiului relativității efectelor contractului, fiind terț față de contract și că nu există o hotărâre judecătorească în sensul art. 50 ind. 1 din Legea nr. 10/2001, prin care să se fi stabilit că reclamanții au fost de bună credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Prin decizia civilă nr. 244A/11.03.2013, Tribunalul București, Secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de pârâtul M. București, a respins cererea de aderare la apel formulată de reclamanți și a admis apelul formulat de pârâtul chemat în garanție M. Finanțelor Publice, schimbând în parte sentința apelată, în sensul că a respins cererea privind plata despăgubirilor, formulată de reclamanți, ca neîntemeiată, a respins cererea de chemare în garanție, ca rămasă fără obiect și a respins, totodată, cererea de obligare a pârâtului Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată.
Prin încheierea din 11.11.2013, tribunalul a respins cererea reclamanților de îndreptare și lămurire a dispozitivului deciziei pronunțate în apel, cu motivarea că dispozitivul este clar și reflectă soluția pronunțată.
Împotriva deciziei, precum și a încheierii din 11.11.2013, în termen legal, au formulat recurs reclamanții, iar prin decizia civilă nr. 819 R/30.04.2014, Curtea de Apel București, Secția a IV-a Civilă a admis recursul, a casat în parte decizia pronunțată în apel și în totalitate încheierea din 11.11.2013 și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.
Instanța a reținut că motivul de recurs vizat de dispozițiile art. 304 pct. 7 C.pr.civ este întemeiat, pe considerentele că există contradicție între considerente și dispozitiv.
Curtea a reținut drept întemeiate și criticile reclamanților, împotriva încheierii din 11.11.2013 în sensul în care cererea formulată de către reclamanți la data de 28.10.2013 a fost soluționată de tribunal prin încheiere dată fără citarea părților, cu încălcarea dispozițiilor art. 281 ind. 1 C.pr.civ.
În rejudecare, cauza a fost din nou înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a V-a Civilă, la data de 04.08.2014 sub nr. dosar_ .
Prin decizia civilă nr.1838 A/24.11.2014 Tribunalul București Secția a V-a Civilă a respins apeluriledeclarate împotriva sentinței civil nr. 7175/12.09.2012 pronunțată în dosarul nr._ a Judecătoriei Sectorului 6 București, ca nefondate.
Răspunzând apelului promovat de pârâtul M. București prin P. G., instanța a reținut că invocarea excepției lipsei capacității de folosință a pârâtului P. G. este, neavenită, întrucât, fiind chemați în judecată în mod distinct (M. București și P. G.), fiecare dintre aceștia își formulează propriile apărări, care să tindă la respingerea acțiunii față de sine, nu față de un alt pârât, potrivit principiului independenței procesuale, în caz de coparticipare pasivă.
Chiar și considerând că, în cazul concret, pârâtul P. G. (chemat în judecată în mod distinct) este și cel care reprezintă pe pârâtul M. București, excepția tot nu ar putea fi admisă la inițiativa pârâtului M. București (apelantul), câtă vreme P. G., pârât în proces, nu a invocat-o, iar argumentul esențial invocat în susținerea excepției era împrejurarea că reclamantii trebuiau să cheme în judecată pe pârâtul M. București, condiție îndeplinită în cauză.
Este nefondată și critica referitoare la greșita respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune. Contrar celor susținute de apelant, dreptul la acțiune al reclamanților s-a născut la momentul în care a rămas irevocabilă hotărârea judecătorească prin care aceștia au fost obligați să lase în deplină proprietate și posesie imobilul litigios către fostul proprietar, beneficiar al dispoziției de restituire în natură, respectiv data de 14.10.2010, când a fost pronunțată decizia nr.379/R/2010 a Curții de Apel București. Cum cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 27.09.2011, rezultă că termenul general de prescripție de 3 ani, reglementat de art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958, a fost respectat.
Nici critica privind omisiunea instanței de a dispune obligarea chematului în garanție la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți, nu a fost găsită întemeiată. Astfel, instituția chemării în garanție, așa cum este reglementată prin dispozițiile art. 60-61 Cod proc.civ., nu are menirea de a asigura părții care formulează cererea (în cazul în care această parte cade în pretenții și este admisă cererea sa de chemare în garanție), și plata cheltuielilor de judecată la care a fost obligată către partea adversă. Raporturile specifice chemării în garanție vizează dreptul substanțial dedus judecății în acțiunea principală, fără influență asupra dispozițiilor procesuale referitoare la suportarea cheltuielilor de judecată între reclamant și pârât, căci între reclamant și chematul în garanție nu există raporturi juridice directe. În raport de formularea art.61 din Cod, se poate admite numai o cerere privind obligarea chematului în garanție la plata cheltuielilor de judecată făcute de pârât (dacă acesta este cel care formulează cererea de chemare în garanție și aceasta este admisă), însă nu și cererea privind suportarea, de către pârâtul respectiv, a cheltuielilor de judecată față de reclamant, cheltuieli ce se întemeiază pe culpa procesuală a pârâtului, iar nu a chematului în garanție. Acțiunea în despăgubire sau în garanție la care se referă textul art.60 din codul de procedură civilă nu acoperă și cheltuielile din proces la care pârâtul a fost obligat către reclamant, ci numai despăgubirea în sine, la care se adaugă, dacă este cazul, cheltuielile de judecată proprii ale pârâtului, pe care le poate pretinde de la chematul în garanție, întocmai ca și în orice acțiune, pe temeiul art.274 Cod proc.civ., în temeiul raporturilor directe de drept material și procesual dintre pârât și chematul în garanție. Cum apelantul nu a pretins aceste cheltuieli de judecată (ale sale, proprii), ci cheltuielile de judecată pretinse de partea adversă (reclamanții), apelul nu a fost admis pe acest motiv, potrivit distincțiilor arătate.
Cât privește ultima critică formulată de apelantul pârât, privind supraevaluarea imobilului, față de argumentarea acestui motiv de apel, tribunalul l-a găsit neîntemeiat întrucât nici o dispoziție legală nu se raportează, făcând referire la valoarea de piață a acestei categorii de imobile, la valorile stabilite prin expertizele notarilor publici, așa cum invocă apelantul pârât. Valorile din expertizele notarilor reprezintă evaluări minimale făcute exclusiv în scopul stabilirii taxelor notariale pentru actele notariale, a impozitului pe tranzacțiile imobiliare sau, după caz, pe succesiunile dezbătute, ori a taxelor judiciare de timbru în cazul acțiunilor în justiție. Ele nu reprezintă, așadar, valori obligatorii pentru instanțe în cazul acțiunilor întemeiate pe dispozițiile art.501 din Legea nr.10/2001 modificată. Dimpotrivă, textul de lege evocat face trimitere expresă (și obligatorie) la evaluarea potrivit standardelor internaționale de evaluare, nicidecum la evaluarea stabilită prin expertizele notarilor publici. De altfel, și în fața primei instanțe au fost formulate, de către acest pârât, obiecțiuni la raportul de expertiză invocându-se tot evaluările din expertizele notarilor publici, obiecțiuni care în mod corect au fost respinse, față de argumentele ce le susțin.
Asupra apelului formulat de chematul în garanție, tribunalul a reținut că soluția dată cererii de chemare în judecată influențează în mod decisiv și soluția dată asupra cererii de chemare în garanție. În situația în care se admite acțiunea reclamantului, se admite și cererea de chemare în garanție formulată de pârât, dacă, așa cum este cazul în speță, sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate stabilite implicit prin textul art.60 Cod proc.civ.
De altfel, în decizia de casare, instanța de recurs a ajuns la concluzia imposibilității respingerii apelului formulat de pârât, concomitent cu admiterea apelului formulat de chematul în garanție cu privire la fondul dreptului, întrucât cele două soluții ar crea efecte contrarii acesta fiind motivul de recurs ce a fost găsit ca întemeiat, raportat la art. 304 pct. 7 Cod proc.civ..
Așa fiind, tribunalul a constatat că este ținut de dezlegarea dată de instanța de recurs asupra chestiunii de drept în discuție și, ajungând la concluzia că apelul pârâtului M. București este nefondat cu consecința menținerii hotărârii în privința obligării acestui pârât la plata prețului de piață al imobilului către reclamanți și apelul declarat de chematul în garanție este neîntemeiat.
Cât privește critica apelantului chemat în garanție vizând lipsa calității sale procesuale pasive, tribunalul a avut în vedere că, în cadrul procesual creat prin formularea unei cereri de chemare în garanție, calitatea procesuală pasivă se raportează nu la raporturile existente între reclamantul și pârâtul din acțiunea principală, ci la raporturile existente între pârât și cel chemat în garanție, în sensul cerut de art.60 C.proc.civ., respectiv la existența unui raport juridic întemeiat fie pe o obligație de garanție, fie pe o obligație de despăgubire.
Formulând cererea de chemare în garanție, paratul M. București nu a întemeiat pretenția sa pe dispozițiile referitoare la garanția pentru evicțiune reglementată de art.1337 din vechiul Cod civil, ci, dimpotrivă, a invocat dispozitiile art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001 modificată, prin care se prevede că plata prețului se face de către M. Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art.13 alin.6 din Legea nr.112/1995. Rațiunea avută în vedere de către pârât era aceea că, potrivit legii speciale, M. Finanțelor era entitatea care încasa prețul, deși contractele de vânzare cumpărare erau încheiate de persoanele fizice cu M. București, întrucât fondul extrabugetar la care se referă dispozițiile art.13 din Legea nr.112/1195, era alimentat din chiar sumele obținute din vânzarea locuințelor ce nu s-au restituit foștilor proprietari, scăzându-se un comision de 1% din valoarea contractelor.
În ceea ce privește criticile aceluiași apelant, în calitatea sa de pârât tribunalul le-a înlăturat, cu următoarele argumente:
Situația reclamanților, ale căror acte de vânzare cumpărare nu au fost desființate prin hotărârea irevocabilă, nu poate fi apreciată ca fiind situată în afara ipotezei reglementate de art.501 din Legea nr.10/2001, căci, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare intentată de fostul proprietar în contra lor, ei au pierdut posesia imobilului și protecția dreptului conferit prin titlul ce le-a fost apreciat ca ineficient prin raportare la titlul fostului proprietar. O distincție întemeiată pe existența ori inexistența unei hotărâri în desființarea contractului de vânzare cumpărare, s-ar îndepărta de spiritul reglementării și nu ar reprezenta decât un raționament speculativ ce ar crea un tratament juridic diferit față de persoane aflate în aceeași situație, fără o justificare obiectivă și rezonabilă. Aflându-se în situația vizată de dispozițiile art.501, reclamanții beneficiază de protecția acestei dispoziții, nefiind incidente dispozițiile art.50 alin.2 și 3 din Legea nr.10/2001. Contrar celor susținute de apelant, există o hotărâre irevocabilă prin care s-a statuat că reclamanții au fost cumpărători de bună credință și au dobândit apartamentul cu respectarea legislației atunci în vigoare. Aceste aspecte au fost statuate prin decizia civilă nr.2228/02.10.2000 a Tribunalului București, irevocabilă prin decizia civilă nr.1221 din 27.04.2001 a Curții de Apel București, prin care s-a respins acțiunea fostului proprietar privind anularea contractului de vânzare cumpărare încheiat de autoarea reclamanților în anul 1996. Constatarea bunei credințe a fost din nou reținută de instanțe și în cuprinsul deciziei nr.379R/14.10.2010 a Curții de Apel București asupra acțiunii în revendicare.
Din acest considerent rezultă că, fiind îndreptățiți la restituirea prețului de piață, reclamanții nu au realizat o îmbogățire fără justa cauză, căci ei au uzat de un beneficiu recunoscut de lege, prin urmare nu se poate considera o scădere a unui patrimoniu și o sporire, fără cauză, a altuia (al reclamanților), cum eronat pretinde apelantul.
Cât privește evaluarea făcută de expert, ea nu a fost contestată la fond în condițiile art.212 C.proc.civ., iar obiecțiunile formulate în apel nu sunt cu nimic susținute nici de probe și nici de modalitatea – corectă - de evaluare, prin metoda comparației directe.
În plus, expertul chiar a reținut indicii de corecție negativă la care se referă apelantul iar din evaluarea întocmită nu rezultă în nici un mod că ar fi vorba despre prețuri practicate pe piață în anul 2008, ci în anul 2012, astfel încât criticile pe acest aspect au fost găsite neîntemeiate.
În raport de aceste considerente, tribunalul a respins, ca nefondat, atât apelul paratului, cât și apelul chematului în garanție.
Cât privește cererea de lămurire a dispozitivului s-a decis că cercetarea ei a devenit de prisos, de vreme ce decizia ce se cere a fi lămurită a fost anulată.
Împotriva deciziei au declarat recurs pârâtul M. București prin P. G. și chematul în garanție M. Finanțelor Publice.
Prin recursul său, pârâtul M. București invocând motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, a pretins că instanțele au făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 3 alin. 1 și 7 din Decretul nr. 167/1958 și a art.705 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, când au stabilit care este factorul generator al începerii cursului prescripției extinctive cât și data de când aceasta a început să curgă.
Astfel, termenul de prescripție de 3 ani trebuia să curgă de la data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 4898/5 mai 1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București, când a fost admisă prima acțiune în revendicare a garsonierei.
Dar chiar dacă ne-am raporta la cea de a doua acțiune în revendicare, termenul de prescripție trebuia să curgă de la data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 8604 din 30 octombrie 2007 a Judecătoriei Sectorului 2 București, respectiv la data de 9 septembrie 2008, când Tribunalul București a respins apelul și nu la data de 14 octombrie 2010, când Curtea de Apel București a respins recursul. Aceasta întrucât, recursul nu este suspensiv de executare, iar instanța de recurs nu a suspendat executarea hotărârii.
Prin recursul său, M. Finanțelor Publice, în susținerea motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, a pretins că instanța a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, când l-a obligat la plata contravalorii de piață a garsonierei.
Conform art. 501 din Legea nr. 10/2001, pentru acordarea de despăgubiri la valoarea de piață este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții: prima condiție este aceea că aceste contracte să fie încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de a doua este ca ele să fi fot desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Or, în speță, nici una din condiții nu este îndeplinită.
În altă ordine de idei obligația de garanție pentru evicțiune nu este echivalentă prețului de piață, ci valorii calculate conform art. 1341 Cod civil. Cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995,evinși, sunt îndreptățiți, conform art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a jurisprudenței în materie, la o despăgubire echitabilă și nu la plata prețului de piață al imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din această valoare (cauza Velikov contra Bulgariei) ori, contravaloarea prețului actualizat plătit de cumpărătorul evins (cauza T. T. contra României). Or, prețul plătit conform Legii nr. 112/1995 și a Normelor metodologice de aplicare a acesteia, este mult inferior valorii actuale de piață a imobilului.
De asemenea, a susținut că suma de 42.000 euro reținută prin raportul de expertiză este exorbitantă, fiind stabilită de ofertele aferente perioadei 2007 – 2008 și reprezintă o îmbogățire fără justă cauză. Așa fiind, apreciază că se impune aplicarea unei corecții de 30 %, în raport de blocajul actual al pieții imobiliare.
Curtea reține că recursurile nu sunt întemeiate.
Astfel, prin recursul său,practic, pârâtul M. București a reiterat excepția prescripției dreptului material la acțiune, atât în raport de prevederile art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, cât și în raport de dispozițiile art. 705 alin. 1 din Noul Cod de Procedură Civilă.
Curtea constată că dispozițiile art. 705 alin. 1 din Noul Cod de Procedură Civilă, care reglementează termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, nu sunt incidente raportului juridic dedus judecății.
Aceasta întrucât în cauză, pe de o parte, nu ne aflăm în ipoteza prescripției dreptului la executare silită, ci a prescripției dreptului la acțiune, iar pe de altă parte, conform art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil 01.10.2011 sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.
Referitor la prescripția dreptului la acțiune reglementată prin art. 1, 3 și 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, Curtea reține că în cauză este incidentă excepția autorității lucrului judecat,creată prin sentința civilă nr. 2892/28.03.2012 a Judecătoriei Sectorului 6 București Secția Civilă pronunțată în dosarul nr._/303/2011.
În baza acestei sentințe intrată în puterea lucrului judecat, ca urmare a neatacării ei cu apel de către nici una din părți, s-a disjuns actuala cerere de chemare în judecată și cererea de chemare în garanție, și s-a format dosarul nr._ înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București.
Tot prin această sentință, a fost respinsă și excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de către M. București și reiterată prin prezentul recurs.
Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune întemeiată pe prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, instanța a reținut că aceasta este neîntemeiată în raport de dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, introduse prin prevederile Legii nr. 1/2009.
Astfel, s-a reținut că dreptul reclamanților de a solicita restituirea prețului de piață al imobilului în temeiul art. 501 din Legea nr. 10/2001, s-a născut la data de 3.02.2009 când a fost publicată Legea nr. 1/2009 în Monitorul Oficial. Ca atare, la data introducerii prezentei acțiuni – 27.09.2011, dreptul la acțiune al reclamanților născut la data de 3.02.2009, nu era prescris.
Curtea reține că în cauză există identitate de părți, obiect și cauză în sensul art. 1201 Cod civil și 166 Cod de Procedură Civilă, astfel încât nu mai poate fi reiterată cu succes excepția prescripției dreptului material la acțiune prin prezentul recurs. Principalul efect al autorității de lucru judecat este acela că în cauză nu se mai pot repune în discuție aspecte soluționate definitiv și irevocabil.
Or, în speță, prin sentința civilă sus menționată s-a stabilit că dreptul material la acțiune pentru plata contravalorii de piață a imobilului s-a născut la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009 care a modificat Legea nr. 10/2001, și că în raport de această dată termenul de prescripție nu este îndeplinit în cauză.
Așa fiind, Curtea nu mai poate soluționa în recurs aceeași excepție, ce a fost respinsă definitiv și irevocabil printr-o hotărâre judecătorească pronunțată în aceeași cauză.
Referitor la recursul declarat de M. Finanțelor Publice, Curtea reține că nu este întemeiat.
Astfel, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată îl reprezintă dispozițiile art. 50 alin. 21 și art. 501 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989 și nu prevederile art. 1337 și 1341 din Codul Civil.
Or, conform art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, prevăd că restituirea prețului prevăzut la alin. 1 și 21, se face de către M. Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Textul de lege suscitat reprezintă o normă dintr-o lege specială, cu caracter derogator de la dispozițiile din dreptul comun, ce reglementează răspunderea pentru evicțiune instituită prin prevederile art. 1337 și art. 1341 Cod civil, în sarcina vânzătorului.
Astfel fiind, just prima instanță a înlăturat apărările formulate de chematul în garanție în raport de dispozițiile de drept comun.
Conform art. 501 din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.
Prevederile legale suscitate nu au în vedere contractele de vânzare-cumpărare anulate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, pentru nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, la data încheierii lor, ci contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza aceleiași legi, cu respectarea ei, dar devenite caduce în urma operațiunii de comparare a titlurilor de proprietate, în acțiunile în revendicare.
Or, într-o astfel de ipoteză se află raportul juridic dedus judecății, de vreme ce, prin decizia civilă nr. 1221/27.04.2001 a Curții de Apel București – Secția a III-a Civilă, a fost menținută în mod irevocabil decizia civilă nr. 2228 din 2.10.2000 a Tribunalului București Secția a V-a Civilă prin care a fost respinsă acțiunea reclamantei N. I. intentată în contradictoriu cu pârâții G. Loully, autoarea reclamanților, și Consiliul G. al Municipiului București având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr._ din 22.12.1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
În conținutul acestor hotărâri judecătorești s-a reținut cu putere de lucru judecat că autoarea reclamanților G. Loully, între timp decedată, a fost de bună-credință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare și că acest contract a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Buna-credință a aceleiași cumpărătoare nu a fost contrazisă nici prin sentința civilă nr. 8604/30.10.2007 a Judecătoriei Sectorului 2 București rămasă definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului și recursului prin care a fost admisă acțiunea în revendicare a garsonierei ce formează obiectul litigiului, intentată de către reclamanta N. I. în contradictoriu cu pârâții Rizeai N., D. C., D. I. și D. S..
La baza acestei soluții de admitere a acțiunii a stat compararea titlurilor de proprietate valabile prezentate de părți și aprecieri asupra calității de bun actual în sensul jusrisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și nu eventuala reaua –credință a cumpărătoarei din contractul de vânzare – cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Aceste statuări se impun cu putere de lucru judecat în prezenta cauză în temeiul art. 1200 alin. 4 Cod Civil, astfel încât instanța în actualul litigiu, nu mai poate reveni asupra aspectelor soluționate decât cu riscul încălcării efectului negativ al prezumției puterii lucrului judecat.
Numai pentru ipoteza constatării nulității contractului, ca urmare a eludării prevederilor Legii nr. 112/1995, legiuitorul a prevăzut, în mod expres, doar dreptul la restituirea prețului actualizat, prin prevederile art. 50 alin. 2 din aceeași lege, situație în care nu se află reclamanții.
Cauzele T. T. contra României și Velikov contra Bulgariei prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a găsit suficientă plata prețului actualizat plătit de cumpărătorul evins, respectiv o parte din prețul de piață al imobilului, nu-și au aplicare în cauză datorită faptului că prin art. 50 alin. 21 și 501 din Legea nr. 10/2001 legiuitorul a prevăzut în mod expres dreptul proprietarelor ale căror contracte de vânzare – cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la restituirea prețului de piață al imobilelor stabilit confirm standardelor internaționale de evaluare, în baza expertizelor efectuate în cauză.
În speță, valoarea imobilului a fost stabilită prin raportul de expertiză întocmit în cauză de către expertul T. I. C. la nivelul sumei de 42.000 euro, valoare care nu a fost contestată pe calea obiecțiunilor la raportul de expertiză de către chematul în garanție la prima instanță, deși i-a fost comunicat raportul de expertiză, astfel cum rezultă din încheierea de la 27 iunie 2012 a Judecătoriei Sectorului 6 București.
Or, conform dispozițiilor art. 212 alin. 2 Cod procedură civilă, expertiza contrarie va trebui cerută motivat la primul termen după depunerea lucrării.
Neîndeplinirea oricărui act procedural în termenul stipulat de lege, în speță nedepunerea obiecțiunilor la termenul acordat în acest sens de către instanță din 5.09.2012, este sancționată cu decăderea, în baza art. 103 alin. 1 din Codul de Procedură Civilă.
D. urmare, chematul în garanție fiind decăzut din dreptul de a mai formula critici cu privire la raportul de expertiză, Curtea se află în imposibilitate de a mai examina pe fond motivele de recurs invocate în acest sens.
Instituția îmbogățirii fără justă cauză nu-și are aplicare în speță atâta vreme cât patrimoniul reclamanților se mărește în baza unei dispoziții legale prin care i se recunoaște dreptul subiectiv și nu în lipsa acesteia.
Așa fiind, constatând netemeinicia tuturor motivelor de recurs invocate de către pârâtul M. București și chematul în garanție M. Finanțelor Publice, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea urmează a respinge recursurile ca nefondate.
În baza art. 274 Cod procedură civilă recurenții vor fi obligați să plătească intimatului R. N. suma de 2500 lei cheltuieli de judecată din recurs, justificate cu plata onorariului de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile formulate de recurenții-pârâți M. Finanțelor Publice și M. București prin P. G. împotriva deciziei civile nr.1838A/24.11.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți D. C. și R. N. și intimatul-pârât P. G. al Municipiului București.
Obligă pe recurenți să plătească intimatului R. N. suma de 2.500 lei cheltuieli de judecată din recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 2 octombrie 2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
A. V. R. P. P. F.
GREFIER
G. – M. V.
RED.AV
Tehnored. MȘ/ TI2 ex.
13.10.2015
| ← Anulare act. Decizia nr. 1010/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 432/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
