Pretenţii. Decizia nr. 97/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 97/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 22-01-2015 în dosarul nr. 19296/3/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.97 R
Ședința publică din data de 22.01.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – MEDIAN ANCA-MIHAELA
JUDECĂTOR: G. D. M.
JUDECĂTOR: B. A. C.
GREFIER: M. D.
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurentul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.509/16.04.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant T. L., cauza având ca obiect „pretenții – despăgubiri Legea nr.221/2009”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă intimatul reclamant T. L. prin avocat Lacrima C., cu împuterniciri avocațiale la filele 10 și 16 dosar, lipsind recurentul pârât S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice.
Ministerul Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat prin procuror C. C..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează faptul că au fost comunicate motivele de recurs intimatului reclamant, conform dispozițiilor încheierii de ședință de la termenul anterior.
Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat sau acte de depus, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe recurs.
Apărătorul intimatului reclamant T. L. solicită respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea, în tot, a sentinței recurate. Arată că în recurs Ministerul Finanțelor Publice invocă excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii, cu motivarea că în raport de prevederile art.4 alin.1-alin.2 din Legea nr.221/2009, prima instanță nu mai era obligată să constate caracterul politic măsura dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, or sub acest aspect, arată că Legea nr.221/2009 este o lege reparatorie, menită să aducă reparații celor care au fost victime ale regimului comunist sub orice formă. Prin urmare, apreciază că instanța de fond a reținut în mod corect, faptul că poate constata caracterul politic al măsurii administrative fără a încălca textul de lege, dând satisfacție petentului. Pentru aceste motive, solicită respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată pe cale separată.
Reprezentantul Parchetului solicită admiterea recursului, modificarea, în parte, a sentinței și respingerea, ca lipsit de interes, a capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative, având în vedere că în cauză nu este întrunită condiția existenței unui folos practic pe care l-ar urmări reclamantul prin recunoașterea, prin hotărâre judecătorească, a acestui caracter politic, el fiind în mod expres prevăzut de lege.
CURTEA
Prin cererea înregistrată sub numărul_ la Tribunalul București-Secția a V-a Civilă, la data de 28.05.2012, reclamantul T. L. a chemat în judecată pârâtul S. R., reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin sentința ce va pronunța: în temeiul art. 3 alin.1 lit.b) din Legea nr. 221/2009, să constate că are de drept caracter politic măsura administrativă a strămutării și stabilirii domiciliului obligatoriu, din orașul Roșiori jud.Ialomița în localitatea Castelu ..C., măsură aplicată în temeiul HCH 1154/1950, la data de 26.10.1950, care a operat până la data de 02.08.1956, când a fost ridicată în baza deciziei MAI nr. 6424/1956; în baza art. 5 alin.1 lit.a) din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 3 și art. 998-art.999 cod civil și la art. 5 pct.5 și art. 6 pct.1 din Convenția Europeană, obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 Euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral, civil, social, fizic și psihic suferit de familia T. urmare măsurii administrative cu caracter politic; în baza art. 5 alin.1 lit.b) din Legea nr. 221/2009, obligarea pârâtului la plata de despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate în baza procesului-verbal din 23 martie 1950. Au fost solicitate și cheltuieli de judecată.
În fapt, reclamantul și-a motivat cererea arătând că, potrivit art. 3 alin.1 lit.b) din legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă a fost întemeiată pe unul sau mai multe din actele normative enunțate de textul legal, între care și Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1154/26.10.1950.
Referitor la capătul de cerere având ca obiect plata de daune morale, reclamantul a arătat că declararea ca neconstituțional a art. 5 lit.a) din Legea nr. 221/2009 nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea art. 20 din Constituția României, respectiv să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte. Totodată, prin decizia nr.186/1999, Curtea Constituțională a României s-a pronunțat în sensul că atunci când legiuitorul nu a adoptat legi prin care să procedeze la detalierea reglementării constituționale, instanțele de judecată pot aplica în mod direct dispozițiile legii fundamentale. În raport de invocarea în susținerea daunelor morale și a art. 998-art. 999 Cod civil, reclamantul a precizat că termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă de la data când s-a năsut dreptul la acțiune al persoanei prejudiciate printr-un fapt ilicit. Or, dacă fapta ilicită a statului, cauzatoare de prejudicii, s-a produs în anul 1956, dreptul la acțiune s-a născut doar la data apariției Legii nr. 221/2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 396/11.06.2009.În legătură cu același petit de daune morale, s-a susținut de către reclamant că deciziile nr. 1354, 1358 și 1369 din 21.10.2010 ale Curții Constituționale au putere numai pentru viitor, iar aplicarea lor, cu consecința lipsirii de eficiență juridică a dispozițiilor Legii nr. 221/2009, ar duce la înlăturarea caracterului previzibil și accesibil al legii, putând fi asimilată cu intervenția legiuitorului în timpul procedurii juridice, ceea ce creează o discriminare între persoanele care, deși se regăsesc în situații obiective identice, având speranțe legitime să obțină o despăgubire pentru prejudiciul suferit, beneficiază de tratament juridic diferit. În acest sens, în cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei ( 2010) s-a reținut că existența unei legi cu caracter general, de reparație pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, reprezintă o „ speranță legitimă”, chiar dacă la momentul sesizării primei instanțe legea în cauză făcea trimitere la un alt act normativ, care să detalieze condițiile de obținere a reparației morale. Soluționarea capătului de cerere având ca obiect daunele morale se impune chiar și după declararea ca neconstituțional a art. 5 lit.a) din Legea nr. 221/2009, deoarece, în caz contrar, se face vinovat de denegare de dreptate.
În concret, s-a arătat că, în baza HCM 1154/1950, cu începere din data de 26.10.1950, familia T., compusă din T. M. -53 ani, T. E. - 53 ani, și copiii T. Ș., T. R., T. N., T. L., T. N. și T. G., a fost strămutată din localitatea R. jud. Ialomița în localitatea Castelu satul C. V. jud. C., unde li s-a stabilit domiciliu obligatoriu. Totodată, familiei i-au fost confiscate, prin proces-verbal din data de 23 martie 1950, și nerestituite, un tractor, un plug cu două brazde, 2 ha teren intravilan și 6,60 ha teren extravilan, toate situate în localitatea R. jud.Ialomița.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 3 alin.1 lit.b), art. 5 lit.a) și lit.b) din Legea nr.221/2009 modificată prin Legea nr. 202/2010, raportat la art. 3 și art. 998-art. 999 Cod civil, art. 5 pct.5 și art. 6 pct.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Ulterior, cererea a fost precizată, după cum urmează: despăgubirile materiale se referă la cele 2, 20 ha teren intravilan și 20 arii, situate în . ( f. 24 și f. 173 ), precum și la bunurile indicate în procesul-verbal de confiscare din 23.03.1950; daunele morale se referă doar la prejudiciul suferit de reclamantul T. L. ( f. 56, încheierea de ședință din data de 23.01.2013, și fila 57 ). Totodată, la termenul de judecată din data de 22.01.2014( f. 143), reclamantul a precizat că terenul ce face obiectul prezentului litigiu face parte din terenul solicitat de acesta în baza Legii nr. 18/1991 și pentru care cererea nu a fost aprobată.
Reclamantului i-au fost încuviințate proba cu înscrisuri, proba cu expertiza prețuitoare a bunurilor mobile, la care ulterior s-a renunțat ( f. 173, încheierea de ședință din data de 19.02.2014) și expertiza de evaluare a proprietății imobiliare, efectuată în cauză de expert G. C..
Deși legal citat, pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, nu a depus întâmpinare și nu a solicitat probe în apărare.
Prin sentința civilă nr.509/16.04.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a V -a Civilă s-a admis în parte acțiunea, s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative a strămutării reclamantului T. L. și autorilor săi, T. M. și T. E., în baza HCM 1154/1950, din localitatea Roșiori jud. Ialomița în localitatea Castelu .. C., unde a fost stabilit domiciliul obligatoriu al acestora; s-a respins în rest acțiunea, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Potrivit art.3 lit. b) din Legea nr.221/2009,constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative enumerate de acest text legal între care și Hotărârea consiliului de Miniștri nr.1554/22.august 1952.Conform art. 4 alin.2) din Legea nr. 221/2009, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora, o asemenea cerere fiind imprescriptibilă, conform art. 4 alin.4. A..1 al aceluiași articol prevede că cererea poate fi introdusă de persoana care a făcut obiectul măsurii cu caracter politic, iar după decesul acesteia,cererea poate fi introdusă de orice persoană interesată.
Tribunalul a apreciat că și în cazul măsurii administrative prevăzute la art. 3 există un interes la constatarea caracterului politic, deoarece o asemenea interpretare corespunde scopului pentru care a fost adoptată Legea nr. 221/2009, anume repararea prejudiciului cauzat de statul comunist persoanelor persecutate politic. Recunoașterea expresă, prin hotărâre judecătorească, a caracterului politic al măsuri administrative, reprezintă un act de reparație în spiritul legii susmenționate.
În speță, conform adresei nr. T-221/13.12.2001 emisă de Ministerul Justiției – Direcția Instanțelor Militare, reclamantul T. L., precum și părinții săi, T. M. și T. E., în prezent decedați conform certificatelor de deces depuse în copie la filele nr. 90,91, au fost strămutați, prin HCM 1154/1950, la data de 26.10.1950, din Roșiori jud. Ialomița, și li s-a fixat domiciliu în localitatea Castelu, ..C.. La data de 02.08.1956, prin decizia MAI nr.6424/1956, s-au ridicat restricțiile domiciliare.
Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 4 raportat la art. 3 lit.b) din Legea nr. 221/2009, tribunalul a admis primul capăt de cerere, în sensul că a constatat caracterul politic al măsurii administrative a strămutării reclamantului T. L. și autorilor săi, T. M. și T. E., în baza HCM 1154/1950, din localitatea Roșiori jud. Ialomița în localitatea Castelu ..C. unde a fost stabilit domiciliul obligatoriu al acestora.
Cererea de obligare a pârâtului S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata de daune morale, în cuantum de 100.000 Euro, a fost respinsă ca nefondată. În acest sens, tribunalul a avut în vedere considerentele deciziei de neconstituționalitate nr.1358/2010 a Curții Constituționale a României, privind dispozițiile art. 5 alin.1) lit.a) din Legea nr. 221/2009, și ale deciziei Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Nastaca D. împotriva României (cererea_/11), iar prin aceasta se face aplicarea deciziei nr. 3 din 4 aprilie 2011,dată în recursul în interesul legii. Astfel, instanța supremă a statuat că "deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează", și că "dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre . și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de constituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, "instanțele (...) erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale". Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, a mai reținut că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. În același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit, în cauza Nastaca D. și alții împotriva României ( cererea_/11), că suprimarea art.5 alin.1 lit.a) din Legea nr. 221/2009 a intervenit în urma unui mecanism de control normal într-un stat democratic.
Cu privire la daunele în cuantum de 100.000 Euro, raționamentul instanței a pornit de la premisa că sunt dovedite existența faptei ilicite a Statului român, prejudiciul suferit de reclamant, prin măsura abuzivă a statului comunist, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită a statului român și prejudiciul suferit de reclamant, pentru considerentele expuse de instanță la soluționare a cererii de constatare a caracterului politic al măsurii administrative.
În acest context, acțiunea în pretenții a fost respinsă ca nefondată, cu motivarea că nu s-a dovedit că reparațiile la care reclamantul ar fi îndreptățit conform legilor speciale de reparație nu sunt rezonabile. Astfel, în decizia nr. 1358/2010, CCR a arătat că legiuitorul român a adoptat mei multe reglementări, în aplicarea rezoluțiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr.1096/1996(„ Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste”)și nr.1481/2006(„Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist”), potrivit cu care este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică, să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate sau să primească despăgubiri, precum și să primească compensații pentru daunele morale suferite. În ceea ce privește persoanele condamnate din motive politice, au fost adoptate o . acte normative cu caracter reparatoriu, respectiv:DL 118/1990, OUG nr. 214/1999, Legea nr. 221/2009.Scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior, ceea ce este și imposibil, ci producerea unei satisfacții de ordin moral prin recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. În materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, există două norme juridice cu aceeași finalitate, respectiv art.4 din Decretul lege nr.118/1990 și art. 5 alin.1) lit.a) din Legea nr. 221/2009 diferența constând doar în modalitatea de plată: prestații lunare până la sfârșitul vieții, conform decretului 118/1990 și sumă globală, conform Legii nr. 221/2009. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, de acordare a despăgubirilor( Hotărârea din 23.11.2000, cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei ).
Pentru considerentele expuse mai sus, tribunalul a reținut că despăgubirile acordat în temeiul art. 4, art. 7 - art. 9, art. 11 din Decretul lege nr.118/1990, pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, au un caracter rezonabil și respectă marja de apreciere recunoscută statelor de practica CEDO, astfel că apare ca nefondată cererea reclamantului de a i se recunoaște, în complinire sau alternativ, despăgubiri pentru același prejudiciu acoperit de legea specială susmenționată .
Cât privește daunele materiale, tribunalul le-a respins ca nefondate. În acest sens, pentru bunurile mobile, a avut în vedere decizia dată în recursul în interesul legii nr. 6/15.04.2013, publicată în Monitorul Oficial nr. 245/29.04.2013, în care instanța supremă a stabilit, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin.1 lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru acele categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005 cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea să nu fi obținut deja o reparație. Or, cum legile speciale susmenționate nu se referă la bunuri mobile de natura celor indicate în procesul-verbal încheiat la data de 23.03.1950( f. 32), pretențiile reclamantului de a fi despăgubit, în baza Legii nr. 221/2009, pentru bunurile mobile confiscate de la familia sa, nu sunt întemeiate.
Cât privește daunele materiale solicitate pentru terenuri, bunuri imobile, tribunalul a observat că Legea nr. 247/2005 conține dispoziții și cu privire la terenurile obiectul legii fondului funciar. Or, cu privire la aceste terenuri, reclamantul a obținut deja o restituire parțială, după autorul T. M., prin titlul de proprietate nr._/20.06.2005, pentru terenul extravilan, și prin titlul de proprietate nr._/08.10.2008 pentru terenul intravilan, ambele titluri de proprietate fiind emise de Comisia județeană Ialomița de fond funciar. Terenul în litigiu este acel teren pentru care reclamantul nu a obținut satisfacție conform Legii nr. 18/1991. Or, practica instanței supreme (decizia nr. 710/07.02.2012 –Secția I Civilă) este în sensul că art.5 alin.5) din Legea nr. 221/2009 nu conține prevederi privitoare la caracterul subordonabil sau la subsidiaritatea Legii nr. 10/2001, în raport de Legea nr. 221/2009ci reflectă tocmai principiul neacordării unei duble reparații; textul se interpretează în sensul că, aplicarea legii nr. 221/2009 este prioritară, doar în ipoteza în care, notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru obținerea acelorași despăgubiri, nu s-a soluționat .Pentru identitate de rațiune, se impune aceeași soluție, astfel că tribunalul apreciază că această practică a instanței supreme se aplică și în cazul de față, respectiv când reclamantul a formulat o cerere, soluționată definitiv în baza Legii fondului funciar 18/1991, iar ulterior, pentru ceea ce nu a obținut în baza acestei legi, l solicită în temeiul Legii nr. 221/2009, cu încălcarea principiului neacordării unei duble reparații. În consecință, vor fi respinse ca neîntemeiate și pretențiile de despăgubire pentru cele două bunuri imobile .
Împotriva sentinței civile nr.509/16.04.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a V -a Civilă a declarat recurs pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice.
În motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, art.3041 Cod procedură civilă, s-au indicat următoarele motive:
Hotărârea pronunțată de către Tribunalul București - Secția a Va Civilă a fost data în parte cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9 din Codul de procedura civilă.
Cu privire la capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative de strămutare (dislocare) și stabilire de domiciliu obligatoriu, recurentul a înțeles să invoce excepția lipsei de interes, motivat de faptul că în enumerarea de la art. 3 din Legea 221/2009 se regăsește măsura administrativă la care au fost supuși reclamantul și autorii acestuia.
Atâta timp cât printr-o lege s-a statuat că anumite măsuri administrative având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative prevăzute de art. 3 din legea 221/2009, au caracter politic, instanța nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea.
Reclamantul nu a justificat interesul în vederea promovării unui astfel de capăt de cerere, deoarece Legea nr. 221/2009 arată în mod clar care măsuri administrative au caracter politic.
Prin urmare în mod greșit instanța de fond a constatat caracterul politic al măsurii administrative dispuse cu privire la reclamant și la autorii acestuia, din moment ce acest capăt de cerere este lipsit de interes.
Față de argumentele prezentate, a solicitat modificarea în parte a sentinței, în sensul admiterii excepției lipsei de interes a capătului de cerere referitor la constatarea caracterului politic al măsurii administrative de strămutare (dislocare) și de stabilire a domiciliului obligatoriu cu privire la reclamant și la autorii acestuia și al respingerii acestui capăt de cerere ca fiind lipsit de interes.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate și în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea apreciază că se impune admiterea recursului, pentru următoarele considerente:
S-a invocat de către recurentul pârât S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, excepția lipsei de interes a capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative a strămutării.
Într-adevăr, Legea nr. 221/2009 (privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), invocată de către reclamant ca temei de drept, în acest capăt de cerere, enunță la art. 3 lit. b, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1154 din 26 octombrie 1950, între actele normative ce au constituit temei al măsurilor administrative cu caracter politic, acesta fiind reținut în sarcina reclamantului și a familiei sale, conform propriilor susțineri ale acestuia și actelor dosarului.
Întrucât această măsură administrativă se regăsește expres în art. 1 alin. 2 lit. a din Legea nr. 221/2009, ca făcând parte dintre cele al căror efect determină recunoașterea de drept a caracterului politic, pronunțarea unei hotărâri judecătorești în constatarea caracterului politic al măsurii administrative, deja recunoscut de către lege, este lipsită de interes.
Astfel, apare ca întemeiată excepția invocată de către recurentul-pârât, a lipsei de interes a capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva reclamantului și a familiei sale, ceea ce atrage respingerea ca lipsită de interes a acestei solicitări și, prin incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă (aplicarea greșită a legii), admiterea recursului pârâtului, în baza art. 312 Cod procedură civilă, cu modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii ca lipsit de interes a capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative a strămutării. Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței, nefiind atacate prin prezenta cale de atac.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurentul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.509/16.04.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant T. L..
Modifică în parte sentința .
Respinge ca lipsit de interes capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative a strămutării.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 22 ianuarie 2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. A. M. G. D. M. B. A.
C.
GREFIER
M. D.
RED.ACB
Tehnored. ACB/MȘ/ 2 ex.
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 50/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
