Răpire internaţională de copii. Decizia nr. 569/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2015

Decizia nr. 569/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 06-05-2015 în dosarul nr. 23578/3/2014

Dosar nr._

(542/2015)

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR. 569

Ședința publică din 06.05.2015

Curtea constituită din:

Președinte - MĂDĂLINA GABRIELA RĂDULESCU

Judecător - A. D. T.

Judecător - C. B. T.

Grefier - E. C.

- XX -

M. P. - P. de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentat de procurorul B. D..

Pe rol se află soluționarea recursurilor declarate de recurentul reclamant B. București – pentru minora C. Raffaella – prin reprezentant legal Pahonici V. și de recurentul M. P. – P. de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței civile nr.1057 din 25.09.2014, pronunțate de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât C. I.-M..

Cauza are ca obiect – răpire internațională de copii.

La apelul nominal, făcut în ședința publică, se prezintă avocatul P. T. în calitate de reprezentant al recurentului reclamant B. București – pentru minora C. Raffaella și lipsește intimatul pârât C. I.-M..

Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura de citare este legal îndeplinită, iar intimatul a depus la dosar, în cursul zile de astăzi, prin registratura instanței, întâmpinare, expediată prin poștă.

La prima strigare a cauzei, la ora 12,15, Curtea comunică apărătorului recurentului B. București o copie a întâmpinării, pentru a fi lecturată și dispune lăsarea dosarului la ultima strigare, pentru a-i da posibilitate apărătorului intimatului să se prezinte.

La reluarea cauzei, ultimul dosar de recurs, se prezintă aceleași părți, care arată că nu au de formulat cereri prealabile și nu solicită administrarea de noi probe, în afara înscrisurilor depuse la dosar, iar Curtea acordă cuvântul asupra cererilor de recurs.

Avocatul recurentului reclamant B. București – pentru minora C. Raffaella solicită admiterea recursului acestuia, casarea în tot a sentinței recurate și, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Susține că pârâtul nu avea dreptul să decidă singur asupra problemei stabilirii domiciliului minorei, din moment ce părinții dețin custodie comună. Or, prin fapta sa, pârâtul o împiedică, practic, pe mamă, să aibă legături cu fiica sa, în sensul prevederilor art.3 din Convenția de la Haga din 1980.

Solicită, așadar, ca instanța să dispună înapoierea de urgență a minorei la reședința obișnuită din Italia.

Solicită, de asemenea, ca instanța să se pronunțe și asupra onorariului avocatului din oficiu.

La interpelarea instanței referitoare la aspectele de nelegalitate a hotărârii recurate, precizează că este vorba despre motivele contradictorii reținute de instanță, cum ar fi împrejurarea că nu s-a dovedit că părinții au convenit asupra schimbării domiciliului copilului în România sau că reclamanta ar fi consimțit la rămânerea minorei în România.

Solicită, totodată, admiterea și a recursului Parchetului.

Reprezentantul Ministerului P. solicită, la rândul său, admiterea recursului acestei instituții, casarea sentinței cu consecința admiterii acțiunii.

Susține greșita aplicare de către instanța de fond a dispozițiilor art.13 lit.a din Convenția de la Haga, având în vedere că mama nu și-a dat acordul la stabilirea domiciliului minorei în România.

Intimatul reclamă atitudinea mamei, care nu s-a prezentat la proces, dar aceasta a arătat că au dispărut actele de călătorie și de stare civilă din domiciliul pârâtului – faptă pentru care a și formulat plângere la poliție. În plus, pârâtul i-a promis că va merge în Italia cu minora, dar nu s-a ținut de cuvânt. Oricum, apreciază că nu i se poate reproșa mamei dezinteresul, din moment ce a solicitat să fie reprezentată de un avocat din B. București.

Totodată, solicită a se ține seama de vârsta fragedă a minorei, aspect față de care este în interesul superior al acesteia să se dispună înapoierea sa alături de mamă.

Solicită admiterea și a recursului declarat de B. București – pentru minora C. Raffaella.

CURTEA

Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a Civilă sub nr._ la data de 08.07._, reclamantul B. București pentru minora C. Raffaella prin reprezentant Pahonici V., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C. I. M., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună înapoierea minorei C. Raffaella, născută la data de 23.12. 2011, la mama sa Pahonici V., la reședința a obișnuită din localitatea San Severino Marche, Via Ponte Vecchio n.7, Italia; fixarea în cuprinsul hotărârii a termenului pentru executarea obligației de înapoiere a copilului minor, care nu va putea fi mai mare de două săptămâni de la comunicarea hotărârii, termenul fiind fixat sub sancțiunea unei amenzi civile în favoarea statului român, cuprinse între 2.500 lei și 12.500 lei, în conformitate cu art.14 alin.(2) din Legea nr.369/2004; să se dispună, odată cu pronunțarea hotărârii de înapoiere, una dintre următoarele măsuri, în temeiul art.14 alin.(3) din Legea nr. 369/2004: predarea pașaportului minorei sau a documentului de călătorie, după caz, de către pârât părții reclamante; obligarea părintelui pârât de a-și da concursul pentru eliberarea unui document de călătorie pe numele minorei ori suplinirea acordului său în acest sens; să fie autorizată Pahonici V. în calitate de mamă a minorei C. Raffaella să preia minorul personal sau, după caz, prin reprezentant, în cazul refuzului de executare voluntară a obligației de înapoiere în termenul stabilit; obligarea pârâtului C. I. M. la suportarea tuturor cheltuielilor (spezele de călătorie, spezele de reprezentare judecătorească și de înapoiere a copilului minor, precum și toate cheltuielile și plățile făcute pentru localizarea copilului minor) ocazionate de demersurile întreprinse de reprezentantul legal în numele minorei, pentru înapoierea minorei; să se dispună acordarea ajutorului public judiciar în formele prevăzute de art. 6 lit. a) și c); art 8 ind.l și art. 26 din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.193/2008, respectiv plata onorariului de avocat și a onorariului executorului judecătoresc, scutirea de la plata cheltuielilor privind întocmirea și eliberarea documentelor justificative necesare, scutirea de la plata cheltuielilor privind traducerile cererilor și a documentelor justificative anexate, precum și scutirea de la plata taxelor judiciare de timbru datorate în faza judecății și a tuturor cheltuielilor ocazionate de executarea silită (formularea cererii de executare; încuviințarea executări silite la judecătoria competentă) efectuate cu sprijinul unui executor judecătoresc.

În motivarea cererii, se arată că, la data de 01.07.2014, B. București, prin Decan, a primit din partea Ministerului Justiției - Serviciul cooperare judiciară internațională în materie civilă și comercială, în calitate de Autoritate Centrală Română pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, cererea privind desemnarea unui avocat din oficiu pentru reclamanta din străinătate Pahonici V., în calitate de mamă a minorei C. Raffaella, născută la data de 23.12.2011, în localitatea San Severino Marche, Italia, pentru aplicarea Convenției de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, în temeiul art.5 din Legea nr. 369 din 15.09.2004 (*republicată*) privind aplicarea Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptate la Haga la 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992 (publicată în Monitorul Oficial nr.468 din 25 iunie 2014), facilitând astfel acordarea asistenței judiciare gratuite de către un avocat.

De asemenea, în temeiul aceluiași art. 5 din Legea nr.369/2004, republicată (în 2014), M. Justiției, în calitate de Autoritatea Centrală Română, a înaintat întreaga documentație transmisă potrivit art. 3 din Legea nr.369/2004, către Decanul B. București, după verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute la art. 8 alin. 2 din Convenția de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii.

Ulterior, B. București - Serviciul de Asistență Juridică, prin Decan, conformându-se dipozițiilor art.5 alin.(2) din Legea nr.369/2004, republicată (în 2014), a desemnat pentru doamna Pahonici V. - persoana cu reședința obișnuită în străinătate care a formulat cererea de înapoiere a minorei C. Raffaella, pe domnul avocat P. T., pentru a acorda asistență juridică gratuită, constând în sesizarea instanței, reprezentare și asistare în primă instanță, în căile de atac ordinare și extraordinare, precum și inițierea măsurilor de executare silită.

M. de Justiție a fost sesizat de Autoritatea Centrală din Republica Italiană cu o cerere formulată la data de 06.03.2014, de către Pahonici V., în calitate de mamă a minorei C. Raffaella, în temeiul Convenției de la Haga din 1980, prin care s-a solicitat înapoierea minorei, la reședința obișnuită din localitatea San Severino Marche, Via Ponte Vecchio n.7, Italia, reținută în mod ilicit pe teritoriul României, de către tatăl ei, C. I. M., născut la data de 12.07.1977, în localitatea Câmpia Turzii, Județul Cluj, cu domiciliul în Comuna C. M., ., Județul Cluj,

Cu privire la situația de fapt, menționează că potrivit susținerilor din înscrisurile existente la dosarul cauzei, Pahonici V. și C. I. M. au avut o relație de concubinaj, din care a rezultat minora C. Raffaella, născută la dala de 23.12.2011, în localitatea San Severino Marche, Italia, care a locuit împreună cu ambii părinți, după naștere, în mod constant în locuința din Italia.

În luna aprilie 2013, Pahonici V. și C. I. M. au hotărât să se întoarcă în România pentru o perioadă de 2-3 luni, cu scopul de a vizita rudele în vederea prezentării copilului lor către acestea. În această perioadă, toți trei au locuit la imobilul proprietatea mamei domnului C. I. M., situat în .>, ., Județul Cluj.

În luna iunie 2013, în preajma întoarcerii doamnei Pahonici V. în Italia, au dispărut din casa mamei concubinului C. I. M. documentele copilului minor, motiv pentru care doamna Pahonici V. a făcut plângere la Postul de Poliție Comunală C. M., fără ca cercetările că stabilească vreun suspect.

În aceste condiții, doamna Pahonici V. a început procedura privind eliberarea unor noi documente ale minorei în România, dar a întâmpinat multe dificultăți birocratice, termene de eliberare foarte lungi, motiv pentru domnul C. I. M. i-a propus să se reîntoarcă singură în Italia, deoarece prezența acesteia era necesară în Italia, având de susținut un interviu în vederea obținerii unui loc de muncă. Domnul C. I. M. i-a promis că se va întoarce în Italia luna următoare împreună cu fetița lor.

Pe data de 8 iulie 2013, doamna Pahonici V. s-a întors singură în Italia, fiind convinsă că își va revedea copilul luna următoare, asa cum promisese tatăl acestuia. Însă, realitatea a fost cu totul alta. Din acea zi, de 8 iulie 2013, domnul C. I. M. a început să tergiverseze, cu fiecare lună ce trecea, reîntoarcerea acestuia împreună cu fetița, în Italia.

În cursul lunii noiembrie 2013, domnul C. I. M. i-a comunicat doamnei Pahonici V. decizia a de a nu se mai întoarce în Italia și că fetița lor va rămâne cu el, în România.

În urma acestei discuții, doamna Pahonici V. a apelat la proceduri internaționale de recuperare a minorei C. Raffaella, deoarece fiica sa este născută și crescută în Italia și dorește să-i fie încredințată spre creștere.

Minora C. Raffaella este reținută ilegal în România, de către tatăl acesteia, C. I. M.. Reședința obișnuită a minorei a fost întotdeauna în Italia. În momentul de față, doamna Pahonici V. nu mai are niciun fel de legătură personală cu fiica sa.

În urma sesizării Ministerului Justiției din România, în calitate de Autoritate Centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției de la Haga din 1980, la data de 4.05.2014, Serviciul cooperare judiciară internațională în materie civilă și comercială din cadrul Ministerului Justiției, i-a adresat tatălui minorei o scrisoare de conciliere, prin care i-a adus la cunoștință faptul că în cazul neînapoierii de bunăvoie a minorei în Italia, M. Justiției are obligația să promoveze, în temeiul Convenției de la Haga din 1980, o acțiune în interesul mamei și a minorei, la Tribunalul București, și să solicite instanței să dispună înapoierea copilului la reședința obișnuită din Italia, însă tatăl minorei nu a propus nicio soluție de rezolvare pe cale amiabilă a neînțelegerilor dintre părinți cu privire la reședința minorei.

Față de această situație, învederează instanței de judecată faptul că încălcându-și obligația de a readuce minora în Italia, acolo unde se află reședința obișnuită a acesteia și totodată împiedicând abuziv contactul direct al mamei cu propriul copil, pârâtul încalcă drepturile mamei stabilite de legislația română și italiană în materie, care prevede că în cazul copiilor din afara căsătoriei, părinții au drepturi egale privind creșterea și îngrijirea minorilor.

Întrucât minora a fost recunoscută de ambii părinți, exercitarea autorității părintești revine amândurora.

Menționează că, din informațiile deținute până în prezent, nu rezultă existența vreunei hotărâri judecătorești pronunțate de instanțele române sau italiene prin care să fie autorizată schimbarea reședinței copilului minor, din Italia în România.

În acest context, solicită instanței de judecată să constate că atitudinea pârâtului de a refuza înapoierea minorei la reședința obișnuită din Italia și de a împiedica astfel, pe celălalt părintele firesc al minorei de a avea legături personale cu aceasta, reținând-o în România împotriva voinței mamei, constituie neînapoiere ilicită în senul art.3 din Convenția de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii și este sancționată de dispozițiile acestui document internațional la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992, prin obligarea tatălui minorei de a returna copilul la reședința obișnuită.

Astfel, potrivit art. 3 din documentul arătat: "Deplasarea sau neînapoierea unui copil e consideră ilicită:când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane, unei instituții sau oricărui alt organism acționând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale; și dacă la vremea deplasării sau neînapoierii acset drept era exercitat în mod efectiv, acționându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit.

Dreptul privind încredințarea, vizat la litera a), poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat".

În situația de față, solicită să se constate că drepturile mamei rezultă din legislația română și italiană, neexistând nici o hotărâre judecătorească prin care minorul să fie încredințat numai tatălui.

Art.4 din Convenția de la Haga din 1980 prevede ca aceasta „se aplică oricărui copil care își avea reședința obișnuită într-un stat contractant imediat înainte de încălcarea drepturilor privind încredințarea".

De asemenea, potrivit art. 5 din Convenție, în înțelesul acestui document, dreptul privind încredințarea include dreptul cu privire la îngrijirile cuvenite persoanei copilului și îndeosebi acela de a hotărî asupra locului reședinței sale.

Prin urmare, solicită să se constate incidența în speță a prevederilor Convenției de la Haga din 1980, întrucât prin reținerea pe teritoriul României a minorei împotriva voinței celuilalt părinte se încalcă în mod evident dispozițiile legale citate și se ignoră interesul superior al copilului, care nu trebuie privat de afecțiunea maternă.

Inclusiv legislația italiană în materia autorității părintești, prevede în art.316 din Codul civil italian următoarele: „ Copilul este supus autorității părintești a părinților săi până la majoratul său ori până la obținerea capacității juridice depline.

Autoritatea este exercitată de comun acord de către cei doi părinți.

În lipsa acordului asupra chestiunilor extrem de importante, fiecare dintre cei doi părinți se poate adresa fără formalități, judecătorului indicând măsurile pe care le consideră cele mai adecvate.

În caz de risc imediat de prejudiciu grav pentru copil, tatăl poate lua masuri urgențe care nu pot fi amânate.

Judecătorul, după ce i-a audiat pe părinți și pe copil, dacă acesta are mai mult de 14 ani, sugerează deciziile pe care le consideră a fi mai utile în interesul copilului și al unității familiei.

Dacă divergența persistă, judecătorul încredințează puterea de decizie aceluia din cei doi părinți pe care îl consideră, după caz, ca fiind cel mai îndreptățit să aibă grijă de interesele copilului."

Prin urmare, potrivit art.316 din Codul civil italian, referitor la autoritatea părintească, părinții au drepturi și obligații comune cu privire la copiii minori, ceea ce înseamnă că pârâtul nu are dreptul de a decide singur cu privire la reședința minorei, astfel că reținerea acesteia pe teritoriul României, fără acordul mamei, este ilicită, conform art.3 din Convenția de la Haga din 1980.

Referitor la încredințare, art. 2 pct.ll lit.b din Regulamentul (CE) nr.2201/2003 prevede că: "încredințarea se consideră ca fiind exercitată împreună atunci când unul dintre titularii răspunderii părintești nu poate, în temeiul unei hotărâri judecătorești sau ca efect al legii, să decidă asupra locului de reședință a copilului fără consimțământul celuilalt titular al răspunderii părintești."

Potrivit art.10 din Regulamentul CE nr.2201/2003, competența de a statua asupra dreptului privind încredințarea trebuie să fie recunoscută instanței de la reședința obișnuită a minorului.

De altfel, în temeiul prevederilor Convenției de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, se reglementează doar un mecanism de returnare sumară a minorilor deplasați sau reținuți ilicit pe teritoriul altui stat decât acela care reprezintă reședință obișnuită a minorilor, căruia instanțele sesizate, constatând că sunt îndeplinite condițiile art.3, trebuie să-i dea eficiență.

Mai mult, „Convenția nu încearcă să reglementeze definitiv încredințarea copiilor, ceea ce slăbește considerabil argumentele favorabile legii naționale; pe de altă parte, normele convenționale se bazează, într-o largă măsură, pe ideea subadiacentă că există un fel de competență naturală a tribunalelor reședinței obișnuite a copilului într-un litigiu referitor la dreptul de încredințare" (pct.66 din Raportul V.-Perez).

Chiar punctul 22 din Raportul explicativ V.-Perez precizează că "încă din Preambulul Convenției de la Haga din 1980, statele semnatare declară că sunt profund convinse că interesul copilului este de o importanță primordială în orice problemă privind încredințarea sa: este sigur că tocmai având această convingere ele au elaborat Convenția, dornice să protejeze copilul pe plan internațional împotriva efectelor dăunătoare ale unei deplasări sau neînapoieri ilicite", precizând, totodată, că „printre manifestările obiective a ceea ce constituie interesul copilului, figurează dreptul de a nu fi deplasat sau reținut în numele unor drepturi mai mult sau mai puțin discutabile asupra persoanei sale".

Prin urmare, în acord cu scopul și obiectivele Convenției de la Haga din 1980, atunci când se constată că reținerea într-un stat contractant s-a făcut ilicit, instanța de judecată trebuie să dea eficiență mecanismului de returnare sumară reglementat de Convenție, care nu pune în discuție dreptul privind încredințarea copilului către un părinte sau altul.

În speța de față, decizia cu privire la încredințare trebuie să aparțină instanței de la reședința obișnuită a copilului, din Italia.

De aceea, până la momentul la care instanța competentă din Italia se va pronunța asupra fondului dreptului privind încredințarea, minorul trebuie să se întoarcă la reședința obișnuită.

Niciunul dintre părinți nu este cu nimic mai îndreptățit decât celălalt să ia decizii în mod unilateral în privința copilului minor, iar pârâtul, nesocotind dispozițiile legale menționate anterior, privind egalitatea în drepturi și îndatoriri a părinților față de copilul lor minor, a luat în mod unilateral o decizie care a determinat privarea mamei de dreptul de a avea legături personale cu minora.

Prin urmare, solicită să se observe că minora C. RAFFAELLA este reținută ilegal pe teritoriul României, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 3 din Convenția de la Haga din 1980 și să constate că se impun măsuri cu aprecierea și respectarea interesului superior al minorei.

În drept, au fost invocate următoarele dispoziții: Convenția asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptată la Haga Ia 25 octombrie 1980 - art. art. 1, 3, 4, 5, 8, 12, 22, 23, 25, 26 și 28; Legea nr. 100/1992 pentru aderarea României Ia Convenția de Ia Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, (publicată în M.Of. nr. 243 din 30 eptembrie 1992); Legea nr. 369 din 15 septembrie 2004 (*republicată*) privind aplicarea Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptată Ia Haga Ia 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992,(publicată în Monitorul Oficial nr.468 din 25 iunie 2014) - art. 2, 3, 4, 5, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 28, 29, 30alin.(2); Regulamentul (CE) nr.2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești - art.l alin.(l) Iit.b), art.l alin.(2) lit.a), art. 11 - aplicabil în relația dintre România și Italia, ca state membre ale Uniunii Europene, Codul civil italian - art.316; Ordinul Ministrului Justiției nr.509/C/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind modalitățile de exercitare a atribuțiilor ce revin Ministerului Justiției, în calitatea sa de autoritate centrală, desemnată prin Legea nr. 100/1992 pentru aderarea României la Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 25 aprilie 2005; O.U.G. nr.51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă - modificată și aprobată prin Legea nr. 93/2008 - art. 8 ind. 1 coroborat cu art. 8 alin.(3), art. 6 lit. a) și c), art. 15 alin.(l), art. 26 alin.(l); protocolul - privind stabilirea onorariilor avocaților pentru furnizarea serviciilor de asistență juridică în materie penală, pentru prestarea, în cadrul sistemului de ajutor public judiciar, a serviciilor de asistență juridică și/au reprezentare ori de asistență extrajudiciară, precum și pentru asigurarea serviciilor de asistență juridică privind accesul internațional la justiție în materie civilă și cooperare judiciară internațională în materie penală - încheiat între M. Justiției (nr.l_/2008) și Uniunea Națională a Barourilor din România (nr. 1693/2008), în anul 2008 - art.7 alin.2; ordinului Ministrului de Justiție nr.2555/C/14.11.2006, modificat prin OMJ nr.2561/C din 30.07. 2012- privind aprobarea onorariilor minimale și maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătorești; Noul Cod de procedură civilă - art. 201, 205 și următoarele, art.223 alin.(3), art. 888; Convenția Europeană a Drepturilor Omului; Legea nr.51/1991 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, cu modificările și completările ulterioare.

În susținerea acțiunii, au fost anexate înscrisuri în copie certificată pentru conformitate cu originalul.

Pârâtul a formulat întâmpinare la data de 11.09.2014, solicitând respingerea acțiunii ca nefondată.

A arătat că reclamanta nu face proba că domiciliul legal al minorei este în Italia. Ba mai mult decât atât, însăși reclamanta și-a dat acordul ca minora sa aibă domiciliul legal în . formarea unui dosar prin care solicita demararea procedurii privind eliberarea de acte de stare civilă pentru minoră, fiind vorba despre documente oficiale semnate de părți prin care își dau amândoi acordul ca domiciliul legal al minorei să fie situat în .>

Astfel certificatul de naștere este eliberat de acest serviciu, fapt probat de actul atașat, act care nu putea fi eliberat decât în condițiile în care ambii părinți solicitau eliberarea și amândoi părinții au fost de acord cu domiciliul, în caz contrar serviciul de evidența populației C. M. nu era competent.

Totodată, a învederat că a cunoscut-o pe reclamantă în Italia, iar din relația lor a rezultat minora Raffaela.

Ulterior, de comun acord, au hotărât să se întoarcă în țară întrucât pârâtului îi expirase contractul de muncă din Italia. Pârâtul s-a înscris la școala de șoferi profesioniști și împreună au înaintat documentele necesare pentru a întocmi actele de stare civilă ale fiicei lor.

Ulterior, reclamanta a decis să se întoarcă singură în Italia, iar de la plecarea acesteia în 8 iulie nu s-a mai interesat de minoră, iar ulterior a refuzat să se prezinte la mediere într-un proces pe care singură l-a inițiat.

Totodată, aceasta nu are posibilitățile financiare de a se îngriji de fetiță, iar copilul a crescut și are nevoie de stabilitate.

În drept, au fost invocate prev. art. 205 C.p.c.

Sub aspect probator, a fost administrată proba cu înscrisuri, fiind respinsă proba cu interogatoriu pentru considerentele expuse în încheierea de dezbateri.

Prin sentința civilă nr.1057/25.09.2014, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins cererea ca nefondată.

A reținut tribunalul că, în esență, situația de fapt prezentată în cererea de chemare în judecată și în întâmpinare concordă, cu unele diferențe care vor fi relevate mai jos.

Astfel, ambele părți au învederat că din relația lor de concubinaj pe teritoriul Italiei a rezultat minora C. Raffaela, născută la 23.12.2011, în localitatea San Severino Marche, Italia.

Minora a fost înregistrată în evidențele oficiale din San Severino Marche, Italia, astfel cum rezultă din certificatul de rezidență atașat la fila 32 dosar, care atestă că întreaga familie (mama, tatăl și minora) aveau reședința în Italia.

În aprilie 2013, ambii părinți s-au întors în România împreună cu fetița (reclamanta susține că deplasarea s-a făcut pentru vizitarea rudelor, în timp ce pârâtul susține că ambii au convenit să se mute în România).

Cu referire la motivul pentru care părțile s-au deplasat cu minora în România (o simplă vizită sau schimbarea reședinței lor și a fetiței) nu există probe, astfel încât tribunalul a apreciat că nu s-a făcut dovada că ambii părinți ar fi convenit schimbarea reședinței minorei din Italia în România.

Conform relațiilor din partea Postului Comunal de Poliție C. M., în data de 09.04.2013, pârâta a sesizat în scris lipsa certificatului de naștere al fetiței eliberat de autoritățile italiene, precum și a certificatului său de naștere, sentința de divorț cu fostul soț, diploma de liceu.

În consecință, părinții au făcut demersuri pentru eliberarea de acte pentru minoră în România.

Ulterior, la data de 09.07.2013, pârâta a plecat singură în Italia, cu aproximativ trei săptămâni înainte de eliberarea certificatului de naștere al minorei de către autoritățile române, în data de 30.07.2013.

Susținerea pârâtei în sensul că a plecat pentru că trebuia să participe la un interviu pentru un loc de muncă în Italia nu a fost probată de aceasta, tribunalul concluzionând în consecință că pârâta a ales să plece singură în Italia și să lase copilul în grija tatălui.

Prin raportare la situația de fapt reținută anterior, tribunalul a constatat că în speță nu se impune returnarea fetiței pe teritoriul Italiei, întrucât sunt incidentele excepțiile prev. de art. 13 lit. a din Convenția de la Haga.

Astfel, conform art. 13 lit. a din convenția de la Haga 1980: „ .. autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat nu este ținută să dispună înapoierea copilului, dacă persoana, instituția sau organismul care se împotrivește înapoierii sale stabilește: a) că persoana, instituția sau organismul care avea în îngrijire copilul nu exercita efectiv dreptul privind încredințarea la data deplasării sau neînapoierii, ori consimțise sau achiesase ulterior acestei deplasări sau neînapoieri”.

În speță, mama minorei a consimțit ca fetița să rămână în România, în grija tatălui ei, anterior înapoierii sale în Italia, după cum s-a arătat anterior.

Tribunalul a avut în vedere și atitudinea procesuală a pârâtei, care nu pare să se intereseze în mod real de minoră, atât timp cât nu a răspuns la mediere și nu s-a prezentat niciodată pentru a-și susține și exprima punctul de vedere în proces.

În ceea ce privește incidența în cauză a prevederilor art. 13 lit. b din aceeași Convenție, invocate de pârât în considerarea faptului că reclamanta nu are în Italia condițiile necesare pentru a se îngriji corespunzător de fetiță, tribunalul a constatat că acesta nu a făcut dovada celor susținute.

Față de cele reținute anterior, tribunalul a respins ca nefondată cererea principală de înapoiere a minorei în Italia, precum și capetele de cerere accesorii.

Au fost avute în vedere și prev. art. 12 alin. 2 din Legea nr. 369/2004.

Împotriva sentinței primei instanțe au declarat recurs petentul B. București și M. P. – P. de pe lângă Tribunalul București. Recurentul – petent solicită, în baza dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct.6 și 8 și art.496 alin. (2) NCPC: admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate și reținând cauza spre rejudecare sa fie admisă acțiunea astfel cum a fost formulata.

Solicită, de asemenea, acordarea ajutorului public judiciar sub forma plații onorariului de avocat pentru aceasta fază procesuală, potrivit dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 369 din 15 septembrie 2004 (*republicată*) privind aplicarea Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992 (publicată în Monitorul Oficial nr.468 din 25 iunie 2014), unde se prevede la alin.(4) ca „Avocatul desemnat beneficiază, pentru fiecare etapă procesuală, de onorariul prevăzut în Protocolul dintre M. Justiției și Uniunea Națională a Barourilor din România privind stabilirea onorariilor avocaților în cadrul sistemului de ajutor public judiciar”.

Apreciază recurentul – petent că sentința recurată este nelegală și netemeinică, întrucât cuprinde motive contradictorii, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșita a normelor de drept material, întrucât:

Tribunalul București a respins acțiunea formulată apreciind în mod eronat că nu există probe cu privire la motivul pentru care părțile s-au deplasat cu minora în România, acesta fiind de fapt o simplă vizită și nu o schimbare a reședinței lor și a fetitei.

Rezultă așadar că hotărârea pronunțată cuprinde motive contradictorii, în condițiile în care tribunalul a apreciat că nu s-a făcut dovada că ambii părinți ar fi convenit schimbarea reședinței obișnuite a minorei din Italia în România, ceea ce în mod firesc ar fi impus admiterea acțiunii, iar ulterior instanța precizează că reclamanta ar fi consimțit la deplasarea copilului în România și neînapoierea sa în Italia.

Motivarea instanței care a concluzionat în mod greșit că reclamanta ar fi ales sa plece singura în Italia și să lase copilul în grija tatălui sunt nefondate și nesusținute de probe și argumente logice, în condițiile în care așa cum am arătat în luna iunie 2013, în preajma întoarcerii doamnei PAHONICI V. în Italia, au dispărut în mod premeditat din casa mamei concubinului C. I. M., documentele copilului minor, motiv pentru care doamna PAHONICI V. a făcut plângere Ia Postul de Politie Comunală C. M., solicitând eliberarea unor noi acte pentru minora necesare reîntoarcerii în Italia.

Faptul că reclamanta nu a mai putut aștepta eliberarea actelor și a decis sa plece singura în Italia în vederea angajării pentru a putea sa o întrețină pe minora, nu are relevanta în prezenta cauza, întrucât, a fost indusa în eroare de pârât care i-a promis ca se va întoarce împreună cu fetita lor la reședința obișnuita din Italia, imediat ce vor fi emise actele.

Față de această situație, recurentul – petent învederează și instanței de recurs faptul că încălcându-și obligația de a readuce minora în Italia, acolo unde se află reședința obișnuită a acesteia și totodată împiedicând abuziv contactul direct al marnei cu propriul copil, pârâtul încalcă drepturile mamei stabilite de legislația română și italiană în materie, care prevede că în cazul copiilor din afara căsătoriei, părinții au drepturi egale privind creșterea și îngrijirea minorilor.

Întrucât minora a fost recunoscută de ambii părinți, exercitarea autorității părintești revine amândurora.

Apreciază recurentul că susținerea instanței în sensul că în cauză ar fi incidente excepțiile prevăzute de art. 13 lit. a din Convenția de la Haga, în sensul că autoritatea judiciară din statul solicitat nu este ținută să dispună înapoierea copilului dacă persoana care avea în îngrijire copilul nu exercita efectiv dreptul privind încredințarea la data deplasării sau neînapoierii, ori consimte sau achiesase ulterior acestei deplasări sau neînapoieri este nefondată, întrucât din probele administrate nu a rezultat că mama minorei ar fi consimțit ca fetița să rămână în România în grija tatălui ei, anterior înapoierii sale în Italia.

Menționează recurentul - petent că nu există nicio hotărâre judecătorească pronunțată de instanțele române sau italiene prin care să fie autorizată schimbarea reședinței copilului minor din Italia în România.

În acest context, solicită instanței de recurs să constate că atitudinea pârâtului de a refuza înapoierea minorei la reședința obișnuită din Italia și de a împiedica, astfel, pe celălalt părintele firesc al minorei de a avea legături personale cu aceasta, reținând-o în România împotriva voinței mamei, constituie neînapoiere ilicită în sensul art.3 din Convenția de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii și este sancționată de dispozițiile acestui document la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992, prin obligarea tatălui minorei de a returna copilul la reședința obișnuită.

În situația de față, drepturile mamei rezultă din legislația română și italiană, neexistând nici o hotărâre judecătorească prin care minorul să fie încredințat numai tatălui.

Art.4 din Convenția de ia Haga din 1980 prevede că aceasta „se aplică oricărui copil care își avea reședința obișnuită într-un stat contractant imediat înainte de încălcarea drepturilor privind încredințarea".

Prin urmare, recurentul – petent solicită să se constate incidența în speță a prevederilor Convenției de la Haga din 1980, întrucât prin reținerea pe teritoriul României a minorei împotriva voinței celuilalt părinte se încalcă în mod evident dispozițiile legale citate și se ignoră interesul superior ai copilului, care nu trebuie privat de afecțiunea maternă.

Inclusiv legislația italiană în materia autorității părintești, prevede în art.316 din Codul civil italian următoarele:

„Copilul este supus autorității părintești a părinților săi până la majoratul său ori până la obținerea capacității juridice depline.

Autoritatea este exercitată de comun acord de către cei doi părinți.

În caz de risc imediat de prejudiciu grav pentru copil, tatăl poate lua măsuri urgente care nu pot fi amânate.

Dacă divergența persistă, judecătorul încredințează puterea de decizie aceluia din cei doi părinți pe care ii consideră, după caz, ca fiind cel mai îndreptățit să aibă grijă de interesele copilului. "

Referitor la încredințare, conform art.2 pct.11 lit.b din Regulamentul (CE) nr.2201/2003 prevede că: "încredințarea se consideră ca fiind exercitată împreună atunci când unul dintre titularii răspunderii părintești nu poate, în temeiul unei hotărâri judecătorești sau ca efect al legii, să decidă asupra locului de reședință a copilului iară consimțământul celuilalt titular al răspunderii părintești."

De altfel, în temeiul prevederilor Convenției de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii se reglementează doar un mecanism sumar de returnare a minorilor deplasați sau reținuți ilicit pe teritoriul altui stat decât acela care reprezintă reședință obișnuită a minorilor, căruia instanțele sesizate, constatând că sunt îndeplinite condițiile art.3, trebuie să-i dea eficiență.

Potrivit art.10 din Regulamentul CE nr.2201/2003, competența de a statua asupra dreptului privind încredințarea trebuie să fie recunoscută instanței de la reședința obișnuită a minorului.

Mai mult chiar, punctul 22 din Raportul explicativ V.-Perez precizează că "încă din Preambul Convenției de la Haga din 1980, statele semnatare declară că sunt profund convinse că interesul copilului este de o importanță primordială în orice problemă privind încredințarea sa: este sigur că tocmai având această convingere ele au elaborat Convenția, dornice să protejeze copilul pe plan internațional împotriva efectelor dăunătoare ale unei deplasări sau „neînapoieri ilicite", precizând, totodată, că „printre manifestările obiective a ceea ce constituie interesul copilului, figurează dreptul de a nu fi deplasat sau reținut în numele unor drepturi mai mult sau mai puțin discutabile asupra persoanei sale".

Prin urmare, în acord cu scopul și obiectivele Convenției de la Haga din 1980, atunci când se constată că deplasarea într-un stat contractant s-a făcut ilicit, instanța de judecată trebuie să dea eficiență mecanismului de returnare sumară reglementat de Convenție, care nu pune în discuție dreptul privind încredințarea copilului către un părinte sau altul.

În speța de față, decizia cu privire la încredințare trebuie să aparțină instanței de la reședința obișnuită a copilului.

De aceea, până la momentul la care instanța competentă din Italia se va pronunța asupra fondului dreptului privind încredințarea, minorul trebuie să se întoarcă Ia reședința obișnuită, neexistând niciun temei legal în virtutea căruia mama minorei să fie privată de exercitarea drepturilor părintești recunoscute de lege.

Prin urmare, recurentul – petent solicită instanței de recurs să observe că minora este reținută ilegal pe teritoriul României, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 3 din Convenția de la Haga din 1980 și să constate că se impun măsuri cu aprecierea și respectarea interesului superior al minorului.

Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului, casarea în tot a sentinței recurate și admiterea acțiunii formulată de B. București, în numele minorei C. RAFFAELLA, prin reprezentant legal PAHONICI V., pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, având în vedere că pârâtul C. I. M. nu avea dreptul de a decide singur cu privire Ia reședința minorei, întrucât cei doi părinți dețin custodia comună, iar dreptul de a hotărî asupra locului de reședință a copilului minor reprezintă o componentă a dreptului de încredințare, conform art.5 din Convenția de la Haga din 1980 și prin urmare, se impune înapoierea de urgentă a minorei C. RAFFAELLA, născută la data de 23.12.2011, în localitatea San Severino Marche, Italia, către mama acesteia PAHONICI V., la reședința obișnuită din localitatea San Severino Marche, Via Ponte Vecchio.

Recurentul M. P. – P. de pe lângă Tribunalul București consideră că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor Convenției de la Haga din 1980 și a Legii nr.369/2004 privind aplicarea acestei convenții.

În motivare se arată că instanța a reținut incidența dispozițiilor art.13 lit.a, teza finală din Convenția de la Haga din 1980, considerând că mama minorei a consimțit ca fetița să rămână în România în grija tatălui ei. Totodată, instanța a apreciat că numita Pahonici V. a ales să plece singură în Italia, susținerile acesteia că ar fi fost imperios necesară prezența sa în vederea susținerii unui interviu pentru obținerea unui loc de muncă nefiind îndeajuns probate, în opinia instanței.

De asemenea, instanța a reproșat reclamantei atitudinea procesuală, menționându-se că aceasta nu pare interesată în mod real de minoră, întrucât nu s-a deplasat în România pentru a fi prezentă și a-și exprima opinia în fața instanței de judecată.

Apreciază recurentul ca fiind evident eronate concluziile la care a ajuns instanța și care au determinat respingerea acțiunii formulate. Astfel, deși dispozițiile art. 13 lit.a teza finala din Convenția de la Haga din 1980 reglementează una din situațiile de excepție în care instanța sesizată nu este ținută să dispună înapoierea copilului, respectiv atunci când părintele reclamant a consimțit sau achiesat ulterior Ia neînapoiere, consideră ca acest consimțământ trebuie să fie liber și neviciat, nu obținut prin manopere dolosive. Numita Pahonici V. a precizat foarte clar care au fost motivele ce au pus-o în imposibilitatea de a pleca împreună cu fetița în Italia, respectiv dispariția documentelor de călătorie și de stare civilă ale copilului din locuința tatălui din România, aceasta faptă fiind sesizată organelor de poliție, existând dovezi în acest sens la dosarul cauzei, precum și încrederea pe care i-a câștigat-o tatăl minorei, C. loan M. care i-a promis în repetate rânduri atât anterior cât și ulterior reîntoarcerii acesteia în Italia că va reveni și el cu copilul la reședința obișnuită din localitatea San Severino Marche, Italia, lucru ce nu s-a întâmplat.

În această situație apare ca fiind mai mult decât plauzibil faptul că pârâtul C. loan M. a premeditat reținerea copilului în România, folosindu-se de influența sa asupra mamei minorei și profitând de dispariția actelor de stare civilă și pașaportului copilului din propria sa locuința.

Aprecierea tribunalului privind o presupusă lipsa de interes a mamei nu poate fi reținută, câtă vreme numita Pahonici V. a sesizat autoritățile italiene imediat ce a realizat că fostul concubin nu are nicio intenție să revină cu fetița în Italia, pentru ca aceste autorități să declanșeze procedura internațională prevăzută de Convenția de la Haga din 1980.

Lipsa reclamantei de la termenul de judecată în fața instanței române nu poate fi catalogată ca lipsă de diligență sau de interes în recuperarea copilului, câtă vreme B. București a desemnat un avocat care să o reprezinte pe aceasta în fata instanțelor române, respectiv pe dl.avocat P. T.. Eventual, lipsa de diligență ar putea fi imputată avocatului reclamantei, care nu s-a prezentat în fața instanței pentru a susține interesele acesteia, Pahonici V. având posibilitatea să aducă Ia cunoștința Baroului București această situație pentru a fi luate eventuale măsuri disciplinare față de apărătorul din oficiu.

Este de reținut și aspectul privind vârsta fragedă a minorei, vârsta la care prezența maternă în viața sa apare ca fiind indispensabilă. La momentul reținerii ilicite pe teritoriul României a minorei C. Raffaella, aceasta avea vârsta de un an și jumătate, iar de la acel moment pârâtul i-a interzis mamei să ia legătura cu ea, privând copilul de prezența mamei. Consideră recurentul ca fiind în interesul superior al copilului să se reîntoarcă la reședința obișnuită din Italia unde să locuiască împreună cu mama sa.

Având în vedere aspectele expuse, nefiind identificată niciuna din situațiile de excepție prevăzute de art.13 din Convenție, în cauză sunt incidente dispozițiile Convenției de la Haga care prevăd obligația statului contractant de a asigura înapoierea imediată Ia reședința obișnuită a copiilor deplasați sau reținuți ilicit pe teritoriul acelui stat. Potrivit art. 12 din Convenție, „ când un copil a fost deplasat sau reținut ilicit în înțelesul art.3 și o perioadă de mai puțin de un an s-a scurs cu începere de la deplasare sau neînapoiere în momentul introducerii cererii înaintea autorității judiciare sau administrative a statului contractant unde se afla copilul, autoritatea sesizată dispune înapoierea sa imediată". Convenția reglementează o procedura de urgență, în interesul minorului, care nu afectează fondul dreptului privind încredințarea.

Având în vedere motivele expuse, în temeiul art.498 C.pr.civ., recurentul solicită desființarea hotărârii atacate și pe fond, rejudecând, admiterea cererii formulată de reclamantul B. București pentru minora C. Raffaella, prin reprezentant Pahonici V. și să se dispună înapoierea minorei C. Raffaella la reședința obișnuită din Italia, localitatea San Severino Marche, Via Ponte Vecchio no.7.

Intimatul – pârât C. M. I. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor.

În motivare, se arată că o parte din starea defapt relatată de reclamantă în acțiunea introductiva de instanța este reală. Reclamanta pornește de la o premisa greșită: domiciliul minorei este în Italia în localitatea San Severino Marche. Sub acest aspect baza discuției este faptul că reclamanta nu face proba că domiciliul legal al minorei este în Italia.

Ba mai mult decât atât, însăși reclamanta și-a dat acordul ca minora sa aibă domiciliul legal în cont C. M., fapt pe care intimatul îl poate proba cu o adresă pe care solicită instanței să o înainteze către Serviciul de Stare Civila a Comunei C. M., prin care să fie atașat copie după dosarul prin care solicită demararea procedurii privind eliberarea de acte de stare civilă pentru minora.

Sunt documente oficiale semnate atât de intimat, cât și de reclamantă prin care își dau amândoi acordul ca domiciliul legal al minorei să fie situat în .>

Astfel certificatul de naștere este eliberat de acest serviciu, fapt probat de actul atașat, act care nu putea fi eliberat decât în condițiile în care ambii părinți solicitau eliberarea și amândoi părinții au fost de acord cu domiciliu, în caz contrar serviciul de evidenta populației C. M. nu era competent.

Pe acest raționament încă din start acțiunea urmează a fi respinsa pornind de la o premisa greșita și discuție ar fi justificat să fie finalizată în acest punct.

Însă, pârâtul consideră că trebuie să se țină seama de situația de fapt completă. Astfel, arată că prin intermediul unui prieten comun a cunoscut-o pe PAHONICI V. în august 2008, când aceasta era angajat ca și menajeră pentru un salariu de 550 euro/luna la un cetățean Italian și locuia în casa acestuia, întrucât salariul era foarte mic și nu-și putea permite o locuința proprie. După o relație de prietenie, în luna noiembrie 2008, pârâta se mută în locuința intimatului din localitatea Paso del Bidoloo, via Mallerba, nr.2, unde acesta stătea în chirie alături de un prieten M. llie, într-un apartament de doua camere. După trei săptămâni de la mutarea pârâtei, în condițiile în care relația părților devenise foarte serioasă și au avut discuții în vederea încheierii căsătoriei dintre părți, prietenul intimatului și-a căutat o altă locuință.

Din acest moment intimatul a suportat practic toate cheltuielile de întreținere ale casei, pârâta nemaifiind angajată până în primăvara anului 2010, când s-a angajat ca și îngrijitoare la o persoană în vârstă, pe un salariu de 700 euro lunar, lucrând în ture de câte 48 de ore. La începutul anului 2011, pârâta rămâne însărcinata și începând luna noiembrie 2011, intră în concediu prenatal și în decembrie se naște fiica părților.

Cum criza economica și-a simțit efectele și în Italia, în decembrie 2012, intimatului i-a expirat contractul de muncă, legal încheiat și i-a propus pârâtei sa se întoarcă în tara în încercarea de a dobândi o nouă calificare.În înțelegere cu pârâta, intimatul a hotărât ca el să înceapă cursurile școlii de șoferi profesioniste categoriile C și E, în România, întrucât cursurile erau mai ieftine și calificarea îi era recunoscută oriunde în Europa.

Ca urmare a acestei hotărâri, intimatul a venit în țară și s-a mutat împreună cu minora la locuința sa din ..95. jud. Cluj. Aceasta casă dobândit-o prin succesiune, în urma decesului tatălui său. Imobilul a aparținut părinților intimatului și este o casa compusa din 4 camere, bucătărie, baie, cămara și anexe gospodărești. Astăzi intimatul locuiește în două camere, ce formează un corp aparte de imobil, în cealaltă parte locuind una din surorile sale, împreuna cu mama sa. Intimatul a luat aceasta decizie întrucât tatăl său este decedat din anul 2005 și a dorit ca împreuna cu pârâta sa o ajute pe mama și pe sora acestuia treburile gospodărești. Intimatul a sperat cu aceasta ca lucrurile vor intra într-un făgaș normal, întrucât în România cu calificarea pe care o are și cu o gospodărie mare, situația sa financiară este prosperă.

În aprilie 2013 intimatul s-a înscris la scoală de șoferi profesioniști. Cursul dura trei săptămâni dar pentru finalizarea examenelor era nevoie de aproape 8 luni, fapt care de asemenea poate fi verificat foarte ușor. În același timp intimatul a înaintat documentele necesare pentru a întocmi actele de stare civila ale fiicei sale.

Procedura urma sa dureze și aceasta câteva luni, drept dovada că actul de stare civilă respectiv, certificatul de naștere este eliberat de autoritățile române pe data de 30 iulie 2013, fapt probat de actul anexat de asemenea la prezenta acțiune. Reclamanta însăși arată în acțiune că din cauza faptului că a avut o . greutăți în finalizarea documentelor, iar procedura a fost inițiată de reclamanta. Pentru a fi competent un astfel de serviciul domiciliul legal al minorului, agreat de ambii părinți, trebuia stabilit în . că domiciliul legal al minorei nu este în Italia.

În realitatea reclamanta pleacă în Italia în data de 8 Iulie 2013, iar certificatul este eliberat pe data de 30 iulie 2013. Dacă într-adevăr aceasta își iubea copilul atât de tare de ce nu a mai putut aștepta de exemplul 2 săptămâni.

Realitatea este însă că după o vizită în M. la rudele pârâtei, în aprilie 2013, aceasta a început cu tot felul de reproșuri la adresa intimatului și a familiei acestuia și astfel a hotărât sa se mute cu chirie în mun. Câmpia Turzii. La data de 9 iulie 2013, l-a anunțat pe intimat că și-a luat bilet și se reîntoarce în Italia. Oricât a încercat intimatul să o convingă să nu plece, nu a reușit. Mai mult decât atât, nu a interesat-o să-i cheme pe intimat și pe minoră fapt care rezultă din chiar susținerile reclamantei: abia în cursul lunii noiembrie 2013, după aproape cinci luni, afirmă că ar fi solicitat minora.

Susține intimatul că nu a plecat și el din țară pentru că pe lângă problemele relației cu mama minorei mai erau și probleme pur obiective, trebuia să finalizeze școala, iar minorei nu i s-a eliberat certificatul de naștere și în plus avea o situație financiara bună.

Din acel moment practic legăturile intimatului cu pârâta au fost întrerupte și nu a mai văzut-o. Îl suna din când în când și mai mult se certau, dar niciodată nu a întrebat ce face minora. La data de 14 mai 2014 spre stupefacția intimatului, acesta a primit o adresă din partea Ministerului Justiție prin care i se cerea în mod imperios să rezolve problema cu situația juridică minorei, pentru a nu fi acuzat de răpire de minori.

Pentru a evita orice fel de conflicte intimatul a înaintat o procedură de mediere, întrucât dorește să clarifice situația sa juridică și a fiicei sale, copilul începe să crească și are nevoie de stabilitate. La cele două convocări efectuate în mod legal și cu timp suficient de reacție, pârâta nu a răspuns. Se mai arată că mama nu are o situația financiară care să îi permită să întrețină un copil. Cel puțin cât a fost în relații cu intimatul, pârâta a avut contracte de muncă foarte slab plătite din care nu putea nici măcar pe ea să se întrețină. În calitate de tată, intimatul este firesc sa fie îngrijorat de soarta copilului său în condițiile în care costurile de supraviețuire în Italia sunt de minim 650 euro/lună/persoană adultă fără a mai pune la socoteala cheltuielile cu minora.(280 euro/lună chiria,140 euro cheltuielile cu întreținere, hrana 50 euro/săptămână plus alte cheltuieli, transport etc.).

Intimatul arată că dorește sa-și manifeste toata disponibilitatea de a clarifica situația juridică dintre părți, punând pe primul plan interesul minorului.

Intimatul are o calificare bine plătită oriunde în lume, respectiv meseria de zidar și acum este pe cale de a obține și calificarea de șofer profesionist. Pe de alta parte, intimatul are o locuință mai mult decât decentă în . o gospodărie din care se poate întreține fără nici un fel de probleme.

De asemenea, în toată această perioadă, când pârâta nici măcar nu s-a interesat de minora, intimatul a avut grija de aceasta.

În final, intimatul insistă asupra faptului că pârâta a fost cea care i-a părăsit fără să o intereseze de soarta acestuia și a copilului și mai mult decât atât, de comun acord au stabilit ca domiciliul minorei să fie în .>

În concluzie, intimatul solicită respingerea și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezenta cauză, constând în onorariu avocațial, cheltuieli de deplasare, precum și orice alte cheltuieli ce se vor ocaziona cu prezenta cauza.

Examinând actele dosarului, în raport de criticile formulate, Curtea constată că ambele recursuri sunt fondate.

Sub un prim aspect, preliminar, Curtea notează că în raport de dispozițiile art. 15 alin. 4 din Legea nr. 369/2004 republicată, privind aplicarea Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, dispoziții potrivit cu care hotărârea pronunțată în primă instanță de Tribunalul București, poate fi atacată numai cu recurs la Curtea de Apel București Secția pentru minori și familie, precum și în raport de reglementarea pe care codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010 o dă acestei căi extraordinare de atac, hotărârile pronunțate în primă instanță, în această materie, nu mai pot fi atacate decât pentru motive de nelegalitate, nu și sub aspecte vizând netemeinicia.

Această concluzie rezultă din configurația pe care noile dispoziții procedurale o adoptă cât privește recursul, cale de atac extraordinară ce se exercită numai pentru motivele prevăzute exclusiv de dispozițiile art. 488 C.pr.civ., text legal care indică expres natura motivelor de casare enumerate de norma legală, ca fiind de nelegalitate.

Așadar, câtă vreme dispozițiile legale procedurale (cu care normele Legii nr. 369/2010 se completează, potrivit art. 29) nu mai reglementează posibilitatea exercitării recursului pentru alte motive de casare decât cele enumerate limitativ de art. 488 alin. 1 C.pr.civ., astfel cum o stabilea anterior art. 304¹ din Codul de procedură civilă adoptat la 1865, pentru categoria hotărârilor împotriva cărora nu se putea exercita calea de atac a apelului, se impune constatarea anterior enunțată, potrivit cu care în cazul hotărârilor în materia reglementată de Legea nr. 369/2010, în cauze începute după . de procedură adoptat prin Legea nr. 134/2010, calea de atac a recursului la care face referire art. 15 alin. 4 din Legea nr. 369/2010 nu poate fi exercitată decât pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. 1 C.pr.civ.

În cauză, Curtea constată că recurentul M. P.-P. de pe lîngă Tribunalul București nu a indicat expres un motiv de casare pentru care consideră că hotărârea primei instanțe este nelegală, dar din dezvoltarea criticilor din cuprinsul cererii de recurs se poate constata că o parte dintre acestea vizează aplicarea greșită în cauză a dispozițiilor de drept materile, anume cele ale art. 13 lit. a teza finală din Convenția de la Haga din 1980. Urmează, deci, ca recursul acestui recurent să fie analizat exclusiv sub acest aspect, dat fiind că celelalte susțineri prin care recurentul critică modul în care prima instanță a stabilit situația de fapt vizează netemeinicia hotărârii recurate și depășesc cadrul analizei în recurs față de dispozițiile art. 488 alin. 1 C.pr.civ.

În ce privește recursul declarat de petentul B. București în calitate de reprezentant al numitei Pahonici V., Curtea reține că primul dintre motivele de casare invocate, prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.pr.civ., se referă la motivele contradictorii din cuprinsul hotărârii, apreciate astfel dat fiind că, pe de o parte, tribunalul reține că nu s-a convenit asupra schimbării reședinței obișnuite a minorei din Italia în România, iar pe de altă parte, se reține că mama ar fi consimțit la ca minora să rămână în grija tatălui în România.

Curtea constată că din examinarea motivelor de fapt și drept pe care tribunalul și-a fundamentat soluția nu rezultă o contradicție de natura celei susținute de recurent.

Astfel, este de observat că aspectul reținut de prima instanță privind reședința obișnuită a minorei la data deplăsării acesteia, ca fiind în Italia, în lipsa unor probe care să dovedească acordul ambilor părinți în sensul schimbării acesteia, nu intră în contradicție cu concluzia potrivit cu care este incidentă situația de excepție prevăzută de art. 13 alin. 1 lit. a teza finală, în condițiile în care instanța a apreciat că, ulterior deplasării, lăsarea minorei în grija tatălui are valoarea consimțământului la care face referire norma legală citată. Aceasta, întrucât, potrivit chiar susținerilor din cererea de chemare în judecată, nu deplasarea în România este reclamată ca fiind ilicită, în sensul prevederilor Convenției de la Haga, ci reținerea copilului în România, neînapoierea la reședința sa obișnuită din Italia, reținere care, însă, a fost apreciată de prima instanță ca nefiind ilicită, ca urmare a faptului că a fost consimțită de reclamantă și atrăgând incidența art. 13 alin. 1 lit. a partea finală.

Raționamentul primei instanțe expus în cuprinsul hotărârii este lipsit, așadar, de vreo contradicție, critica fiind deci nefondată.

Cât privește cel de-al doilea motiv de recurs vizând aplicarea greșită a normelor de drept material, prevăzut de art. 488 alin. 8 C.pr.civ., Curtea constată că susținerile recurentului potrivit cu care art. 13 din Convenția de la Haga au fost aplicate greșit de prima instanță sunt fondate, analiza acestora fiind comună criticii formulate sub același aspect de recurentul M. P.-P. de pe lângă Tribunalul București.

Astfel, cât privește situația de fapt, prima instanță a reținut, pe baza probelor administrate, că reședința obișnuită a minorei era la domiciliul părinților săi în Italia, nefiind dovedit acordul părinților cu privire la intervenirea unei modificări, în sensul stabilirii reședinței minorei în România. De asemenea, s-a mai reținut că la întoarcerea în Italia, mama a lăsat minora în grija tatălui, în România.

Pe baza acestei situații de fapt, prima instanță a considerat că nu este ținută a dispune înapoierea copilului la reședința sa obișnuită din Italia, astfel cum a solicitat mama acestuia, reclamanta, întrucât este incidentă situația de excepție prevăzută de art. 13 alin. 1 lit. a partea finală din Convenția de la Haga, în condițiile în care s-a apreciat că a existat consimțământul mamei la neînapoierea minorei în Italia.

Constată Curtea că modul în care prima instanță a aplicat dispozițiile art. 13 alin. 1 lit. a teza finală din Convenția de la Haga a fost greșită, neregăsindu-se în cauză ipoteza pentru care incidența acestei norme putea fi reținută. Astfel, potrivit dispozițiilor menționate, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat nu este ținută să dispună înapoierea copilului, dacă persoana, instituția sau organismul care se împotrivește înapoierii sale stabilește: a) că persoana, instituția sau organismul care avea în îngrijire copilul nu exercita efectiv dreptul privind încredințarea la data deplasării sau neînapoierii, ori consimțise sau achiesase ulterior acestei deplasări sau neînapoieri”.

Așadar, norma legală stabilește printre excepțiile de la obligația autorității judiciare ori administrative de a dispune înapoierea unui copil deplasat ori reținut ilicit pe teritoriul altui stat decât cel de reședință, și situația în care ulterior acestei deplasări ori rețineri, persoana al cărei drept de încredințare a fost încălcat a consimțit ori a achiesat ulterior la această deplasare.

Cu privire la modalitatea în care această reglementare a ipotezelor ce constituie excepții de la returnarea minorilor deplasați ori reținuți ilicit trebuie să fie interpretată și aplicată, Curtea notează că în cuprinsul Raportului explicativ V. –Perez, par. nr. 34, s-a reținut că cele trei situații de excepție trebuie aplicate strict ipotezelor reglementate și trebuie interpretate într-o manieră restrictivă, astfel încât Convenția să nu devină literă moartă.

Din această perspectivă, Curtea constată că în mod greșit a considerat prima instanță că împrejurarea lăsării minorei în grija tatălui, la întoarcerea mamei în Italia, la data de 08.07.2013 echivalează cu consimțământul mamei la reținerea copilului de către tată pe teritoriul României. Singur, acest fapt, nu putea avea semnificația cerută de art. 13 lit. a din Convenție pentru a face aplicabilă excepția de la obligația de a dispune returnarea minorei, în condițiile în care minora nu dispunea la acea dată, potrivit situației de fapt stabilite de prima instanță, de documente (certificat de naștere) care să-i permită să călătorească alături de mamă în Italia.

Or, astfel cum s-a arătat deja, aplicarea dispozițiilor art. 13 din Convenție trebuie să se facă restrictiv, în cauză Curtea apreciind că raportat la circumstanțele de fapt reținute, în special vizând lipsa actelor necesare deplasării minorei împreună cu mama, urmare a unui presupus furt din locuință, reclamat de aceasta din urmă la organele de poliție, nu se poate considera că a existat consimțământul mamei la reținerea minorei pe teritoriul României, concluzia contrară a primei instanțe încălcând dispozițiile art. 13 din Convenție și conducând astfel la o soluție nelegală.

Așa fiind, câtă vreme nu sunt incidente dispozițiile art. 13 alin. 1 lit. 1 partea finală din Convenția de la Haga, Curtea constată că este ilicită reținerea minorei pe teritoriul României, în condițiile în care reședința sa obișnuită este în Italia, iar mama acesteia, care beneficiază alături de tată de drepturi egale în ce privește încredințarea (în accepțiunea pe care această noțiune o primește în reglementarea specială cuprinsă în Convenție), drepturi decurgând din legislația română și italiană, nu a consimțit la neînapoierea copilului în Italia. Fiind deci îndeplinite condițiile art. 3 din Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980, cererea reclamantei de a se dispune returnarea copilului este întemeiată.

Curtea apreciază că apărările initmatului pârât nu pot conduce la o altă soluție, câtă vreme susținerile acestuia vizează în mare măsură situația de fapt, asupra căreia, așa cum s-a arătat, instanța de recurs nu poate să efectueze vreo analiză. Mai mult, împrejurări vizând posibilitățile materiale de care dispune intimatul, superioare celor ale mamei copilului, constituie aspecte ce se analizează în cadrul unei judecăți vizând drepturile părinților decurgând din dreptul comun, instanța sesizată cu o cerere întemeiată pe dispozițiile Convenției de la Haga procedând la o analiză exclusiv în cadrul legal special stabilit de aceste dispoziții. Pe de altă parte, susținerea intimatului potrivit cu care mama nu dispune de mijloace corespunzătoare pentru a asigura îngrijirea și creșterea minorei presupunea stabilirea în acest sens a situației de fapt, pe baza administrării unor probe. Or, circumstanțele de fapt nu pot fi stabilite decât în fața primei instanțe ( ori a celei de apel), nu și a instanței învestite cu soluționarea recursului.

În consecință, în raport de cele arătate, Curtea constată că recursurile sunt fondate, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 496 C.pr.civ. rap. la art. 488 pct. 8 C.pr.civ., le va admite, va casa sentința recurată și, rejudecând, va admite cererea și va dispune înapoierea minorei la reședința sa obișnuită din Italia, în termen de 14 zile, în temeiul dispozițiilor art. 14 alin. 1 și 2 din Legea nr. 369/2004 de la comunicarea prezentei hotărâri sub sancțiunea unei amenzi civile în favoarea statului român, în sumă de 6000 de lei.

De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 14 alin. 3 din legea nr. 369/2004, față de solicitarea reclamantei în acest sens, considerând că circumstanțele de fapt ale cauzei justifică aceste măsuri, Curtea îl va obliga pe pârât (tatăl minorei) să-și dea concursul pentru eliberarea unui document de călătorie pe numele minorei și o va autoriza pe reclamanta Pahonici V. (mama minorei) să preia minora, personal sau prin reprezentant, în cazul refuzului de executare voluntară a obligației de înapoiere în termenul stabilit.

În temeiul dispozițiilor art. 5 alin. 4 din Legea nr. 369/2004, Curtea va încuviința acordarea ajutorului public judiciar sub forma plății onorariului de avocat în cuantum de 300 de lei pentru faza recursului, ce urmează a se plăti domnului avocat P. T., ce a reprezentat-o pe reclamantă în faza procesuală a recursului, potrivit desemnării de către decanul Baroului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile formulate de recurentul – petent B. BUCUREȘTI, în numele minorei C. Raffaella, născută la data de 23.12.2011, în San Severino Marche, Italia, prin reprezentant legal Pahonici V., Cod fiscal_, cont bancar RO63RNCB_0001 deschis la BCR – Sucursala Lipsani, cu sediul în București, . nr.3, sector 5 și de recurentul M. P. – P. DE PE L. TRIBUNALUL BUCUREȘTI, cu sediul în București, .-3, sector 3, împotriva sentinței civile nr.1057/25.09.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul – pârât C. I.-M., CNP_, domiciliat în comuna C. M., ., județ Cluj.

Modifică în tot sentința civilă recurată în sensul că admite cererea și dispune înapoierea minorei C. Raffaella (născută la data de 23.12.2011) la reședința obișnuită din Italia, în termen de 14 zile de la comunicarea prezentei hotărâri sub sancțiunea unei amenzi civile în favoarea statului român, în sumă de 6000 de lei.

Obligă pârâtul (tatăl minorei) să-și dea concursul pentru eliberarea unui document de călătorie pe numele minorei și o autorizează pe reclamanta Pahonici V. (mama minorei) să preia minora, personal sau prin reprezentant, în cazul refuzului de executare voluntară a obligației de înapoiere în termenul stabilit.

Încuviințează acordarea ajutorului public judiciar sub forma plății onorariului de avocat în cuantum de 300 de lei pentru faza recursului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi, 06.05.2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

M. G. R. A.-D. T. C. B. TRĂMÂNDAN

GREFIER

E. C.

Red.M.G.R.

Tehdact.R.L./M.G.R.

5 ex./13.05.2015

TB-S.4 – A.M.V.

#Judecător Mădălina Gabriela Rădulescu

← Conflict de competenţă. Sentința nr. 57/2015. Curtea de Apel...		Exequator. Recunoaștere înscrisuri / hotarâri străine.... →

Răpire internaţională de copii. Decizia nr. 569/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Răpire internaţională de copii. Decizia nr. 569/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI