Răpire internaţională de copii. Decizia nr. 805/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 805/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-08-2015 în dosarul nr. 34168/3/2014
Dosar nr._
(917/2015)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III-A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.805
Ședința publică de la 19.08.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - MIHAI-ANDREI NEGOESCU–GÂNDAC
JUDECĂTOR - C. B. T.
JUDECĂTOR - A. P. B.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
M. PUBLIC - P. de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror A. B..
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurentul reclamant F. V. și de către recurentul pârât M. JUSTITIEI, împotriva sentinței civile nr.105 din 27.01.2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă F. Z..
P. are ca obiect – răpire internațională de copii.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul Ș. M., în calitate de reprezentant al recurentului reclamant F. V., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2014, eliberată de Baroul București, atașată la fila 3 din dosarul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă, avocatul C. L., în calitate de reprezentant al intimate pârâte F. Z., în baza împuternicirilor avocațiale . nr._/2015, eliberată de Baroul București, pe care o depune la dosar, lipsind recurentul pârât M. Justiției.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea pune în discuție calificarea căii de atac exercitată în prezenta cale de atac de către pârâtul M. Justiției.
Avocații părților, având pe rând cuvântul apreciază că recursul este calea de atac ce trebuie soluționată de către prezenta instanță.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, apreciază că după modificările aduse prin Legea nr. 369/2004, calea de atac este recursul.
Curtea, după deliberare, constată că, după modificările aduse dispozițiilor legale incidente prin Legea nr. 63/2014, calea de atac ce poate fi exercitată în prezenta cauză este recursul.
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs, prealabil, părțile urmând a pune concluzii cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției, chestiune invocată de această parte.
Avocatul recurentului reclamant pune concluzii de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției, având în vedere că la momentul demarării procedurii prealabile, respectiv la 20.08.2013, erau în vigoare dispozițiile art. 8 alin.2 din Legea nr. 369/2004, motiv pentru care apreciază că are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.
Avocatul intimatei pârâte, de asemenea, apreciază că M. Justiției are calitate procesuală pasivă, raportat la momentul depunerii cererii.
Curtea arată că urmează să se pronunțe asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției odată cu soluția dată recursului de față.
Avocatul recurentului reclamant solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, în principal, anularea hotărârii recurate în raport de dispozițiile art.425 lit. b din Codul de procedură civilă, iar în subsidiar, admiterea cererii astfel cum a fost formulată.
Arată că, în opinia sa, în mod greșit instanța de fond a apreciat obiectul cauzei, reținând că deplasarea minorei a fost făcută ilicit. Niciodată nu a susținut acest aspect, ci, dimpotrivă, neînapoierea acesteia a fost făcută ilicit; deplasarea minorei în România a fost făcută cu acordul recurentului reclamant așa cum prevede sentința civilă pronunțată de către Judecătoria Sectorului 6 București, intimata având obligația de a înapoia minora la o lună de când a fost luată în România, lucru care nu a fost făcut.
Se susține de către partea adversă faptul că a dorit să o înapoieze pe minoră la reședința obișnuită din Germania, dar nu a avut acordul recurentului reclamant. Solicită a se avea în vedere răspunsul Inspectoratului General al Poliției de Frontieră, care se referă doar la informațiile solicitate de către apărătorul intimatei pârâte ce vizează relații privind ieșirea din țară a unui cetățean român minor.
Urmează a se observa faptul că din probele administrate în cauză nu rezultă că intimata pârâtă a solicitat acordul recurentului reclamant pentru a înapoia minora, iar acesta ar fi refuzat, sau că partea adversă s-ar fi deplasat la frontieră și nu i s-a permis ieșirea din țară împreună cu minora.
De asemenea, instanța de fond reținând în mod greșit întreaga situație de fapt a avut ca rezultat calificarea greșită a reședinței obișnuite a minorei. Astfel cum rezultă din înscrisurile existente la dosarul cauzei, din anul 2011, dată la care părțile au plecat în Germania, minora se afla împreună cu părinții săi în Germania, respectiv cu un an de zile înainte ca părțile să se despartă în fapt. Urmează a se avea în vedere că minora a fost înscrisă la grădiniță în Germania, respectiv în sistemul medical. Prin urmare, urmează să se constate că reședința obișnuită a minorei este în Germania.
Cu privire la cheltuielile de judecată ocazionate cu prezentul proces, arată că înțelege să le solicite pe cale separată.
Curtea pune în vedere apărătorului recurentului reclamant să facă o încadrare a motivelor de recurs expuse prin raportare la cazurile de casare prevăzute de Codul de procedură civilă.
Avocatul recurentului reclamant arată că este vorba de motivul de casare privind aplicarea normelor de drept material.
Avocatul intimatei pârâte, având cuvântul pe recurs, solicită respingerea recursului ca nefondat.
Consideră că hotărârea recurată este temeinică și legală, amplu motivată, aducând în discuție chiar cazuri internaționale, ceea ce dovedește că instanța a fost foarte atentă cu privire la aspectele invocate de partea adversă.
Referitor la susținerea recurentului reclamant, în sensul că deplasarea minorei în România s-a făcut în mod ilicit, consideră că aceasta este nefondată, având în vedere că deplasarea s-a realizat în baza unei hotărâri judecătorești, cu acordul recurentului reclamant. Cât privește imposibilitatea obiectivă de a se înapoia minora, urmează a se avea în vedere că aceasta se datorează culpei exclusive a recurentului reclamant care a refuzat efectiv să îi dea o procură intimatei pârâte pentru a putea deplasa minora în Germania.
Urmează a se mai observa că și din declarația martorului C. M., care trebuia să ducă minora în Germania, rezultă faptul că intimata pârâtă a încercat să ia legătura cu recurentul reclamant, a solicitat acestuia o procură, însă partea adversă a refuzat să trimită în România un astfel de document, comunicându-i intimatei „să se descurce” în demersul de a înapoia minora la domiciliul obișnuit al acesteia.
Consideră că cererea formulată de către recurentul de astăzi, adresată autorităților germane, este una abuzivă, o cerere în care a menționat că este în posesia unei hotărâri definitive de încredințare, aspect care nu era real la momentul respectiv.
Esențial este în prezent faptul că există o hotărâre a instanței de apel în ceea ce privește fondul dreptului, prin care s-a stabilit custodia, în sensul încredințării minorei către partea pe care o reprezintă, hotărâre care poate avea un rol determinant în afara argumentelor invocate anterior în combaterea motivelor de recurs.
Solicită obligarea recurentului reclamant la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanțelor nr.1118 din 18.06.2015 privind achitarea sumei de 860 lei și nr.1122 din 14.07.2015, privind achitarea sumei de 760 lei, pe care le depune la dosar.
Reprezentantul Ministerului Public solicită admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției, prin raportare la data sesizării instanței, respectiv 08.10.2014, dată la care au intrat în vigoare dispozițiile Legii nr. 63/2014 și care a modificat Legea nr. 369/2004.
Pe fond, solicită respingerea recursurilor ca nefondate și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală, având în vedere că nu sunt îndeplinite condițiile art. 3 din Convenția de la Haga, în sensul că neînapoierea minorei nu a avut un caracter ilicit, în condițiile în care nu s-a dovedit faptul că reședința obișnuită înaintea deplasării acesteia se afla în Germania.
CURTEA,
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr._ , reclamantul F. V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta F. Z., Autoritatea Tutelară din cadrul Primăriei B., județul V., și M. Justiției, obligarea pârâtei la înapoierea minorei F. D. S., născută la data de 09.01.2009, la reședința obișnuită din Germania, domiciliul reclamantului, în Brunnestrase 11, cod poștal_, Weinbach; fixarea, în temeiul art. 11 din Legea nr. 369/2004, în cuprinsul hotărârii, a unui termen pentru executarea obligației de înapoieresub sancțiunea aplicării unei amenzi civile în cuantum de 2500 lei în favoarea statului român, cu cheltuieli de judecată.
Pârâta F. Z., legal citată, a formulat întâmpinare prin care a solicitat instanței respingerea cererii ca neîntemeiată.
M. Justiției, legal citat, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității sale pasive.
P. Comunei B., prin primar, a formulat întâmpinare, fără a formula concluzii cu privire la cererea reclamantului.
Excepția lipsei calității procesuale a Ministerului Justiției a fost respinsă de instanță prin încheierea din data de 18.12.2014.
Prin sentința civilă nr.105/27.01.2015 Tribunalul București - Secția III-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul Filate V. și a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 1180 de lei cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs pârâtul M. Justiției - la data de 25.05.2015 - și pârâtul F. V. - la data de 26.05.2015, cereri de recurs care au fost înregistrate pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 09.06.2015.
În motivarea recursului său, recurentul-pârât M. Justiției, solicită admiterea modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției.
Se arată că în considerarea prevederilor Convenției de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii la care România a aderat prin Legea 100/1992 și a dispozițiilor Legii 369/2004 privind aplicarea Convenției, reclamantul F. V. a solicitat în contradictoriu cu F. Z. și Autoritatea Tutelara din cadrul Primăriei Bereyeni, înapoierea minorei F. D. S. la reședința obișnuita din Germania.
Pronunțându-se asupra acțiunii cu care a fost investit, Tribunalul București a respins ca neîntemeiată cererea formulată de F. V., precum și excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de M. Justiției.
Recurentul-pârât arată că hotărârea pronunțată de tribunal este nelegală și netemeinică.
În primul rând, instanța de fond în mod eronat a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de M. Justiției.
Astfel, reclamantul a formulat cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu M. Justiției în calitate de autoritate centrală, pentru a-I sprijini în vederea aducerii la îndeplinire a prevederilor Convenției de la Haga și a Legii nr. 369/2004.
Solicită să se observe că anterior modificărilor aduse Legii nr.369/2004 prin Legea nr.63/2014, dispozițiile art.7 prevedeau că "Reprezentarea reclamantului din străinătate în fața instanțelor române se face prin avocat sau de către autoritatea centrala română".
Odată cu . Legii nr. 63/2014, aceste dispoziții au fost abrogate, astfel încât autoritatea centrală română nu mai are atribuții de formulare a cererii de chemare în judecată și de reprezentare a reclamantului în cadrul dosarelor având ca obiect înapoierea minorilor.
Mai mult, în vechea reglementare autoritatea centrală română avea calitatea de reclamantă, nicidecum de pârâtă, fiind titular al dreptului de a formula cererea de chemare în judecată, ca reprezentant al celui ce solicita înapoierea minorului.
De asemenea, solicită ca instanța să aibă în vedere și prevederile art. 6 alin. 3 din Legea nr.369/2004 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 63/2014, potrivit cărora "Soluționarea cererii se va face în contradictoriu cu persoana despre care se susține că a deplasat sau a reținut minorul În România”.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 466 și următoarele din Codul de procedură civilă.
În motivarea recursului său, recurentul-reclamant F. V. a solicitat admiterea recursului, în principal trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în cazul în care se va aprecia că nu se impune aceasta, admiterea recursului, modificarea sentinței recurate în sensul admiterii cererii așa cum a fost formulata: obligarea intimatei-parate la înapoierea minorei F. D. Ș. născuta la data de 09.01.2009, la reședința obișnuita din Germania, domiciliul subsemnatului, în Brunnestrase 11, Cod Postal_, Weinbach; fixarea, în temeiul art.11 din Legea nr.369/2004, în cuprinsul hotărârii a unui termen de 10 zile pentru executarea obligației de înapoiere sub sancțiunea aplicării unei amenzi civile în cuantum de 2500 lei în favoarea statului roman.
În principal, a invocat nulitatea hotărârii recurate (pct.1 din cerere), arătând că din parcurgerea conținutului dosarului și din lecturarea sentinței civile asupra căreia poartă prezentul recurs, rezulta, fără echivoc, faptul că a învederat instanței și a demonstrat cu înscrisurile/probele prezentate în susținere, o situație de fapt ignorata complet de instanța de fond.
În cauză, deși instanța a pronunțat o soluție care reprezintă fondul cauzei, trebuie remarcat ca afirmațiile parților nu au fost cercetate integral, probele nu a fost considerate integral, deci nu au servit ca suport al concluziilor instanței, concluzii care nu se fundamentează pe stabilirea unei stări de fapt corecte.
În aceste condiții, omisiunea instanței de a verifica afirmațiile sale, echivalează în fapt cu lipsa analizei cauzei și, în esența, invocă nesoluționarea acesteia . și efectiv, acela de confruntare a afirmațiilor parților cu actele/probele cauzei, de stabilire a unei situații de fapt ca rezultat al unei aprecieri corecte.
Pentru a pronunța hotărârea recurată, instanța a înlăturat pur și simplu apărarea sa și înscrisurile anexate. Acestea nu a fost analizate și/sau combătute de instanța în considerentele hotărârii pronunțate în cauza, nici măcar generic, fapt ce determina nulitatea hotărârii apelate .
Consideră că, procedând în acest mod, instanța de fond a încălcat și disp. art. 6 par.1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, care impun ca o condiție intrinseca a dreptului la un proces echitabil - motivarea hotărârii. Invocă în acest sens hotărârile din cauza Ruiz Torija contra Spaniei, cauza Albina contra României, cauza G. c. României.
În concluzie, în raport de disp. art. 425 Iit.b C.proc.civ. și art. 6.1 din Convenția europeana, recurentul-pârât solicită să se constate nulitatea hotărârii, având în vedere lipsa tuturor considerentelor pentru care instanța de fond a înțeles sa se pronunțe în acest mod și mai ales lipsa tuturor considerentelor pentru care au fost respinse apărările/probele sale.
Cum hotărârea nu este motivata (pentru ca o motivare succinta sau parțiala echivalează cu nemotivarea), nu poate fi realizat controlul judiciar asupra acesteia, motiv pentru care solicită desființarea hotărârii și trimiterea cauzei în vederea rejudecării la instanța de fond - Tribunalului București
La pct.2 din cerere se arată că instanța de fond a reținut în cuprinsul sentinței recurate că "întrucât ambii părinți aveau la momentul deplasării copilului în Romania, drepturi egale sa decidă asupra reședinței minorului și cum aceasta decizie a deplasării a fost luata în executarea sentinței civile nr.5551/31.05.2013 pronunțata în dosarul nr._/303/2013 al Judecătoriei Sector 6 București, se poate concluziona fără echivoc ca în cauza nu a avut loc o deplasare ilicita a copilului F., de la reședința din Germania în Romania."
Nu a susținut niciodată că deplasarea minorei în Romania a fost ilicita, instanța a apreciat greșit obiectul prezentei cereri de chemare în judecata.
Atât deplasarea, cat și neinapoierea ilicita a unui minor la reședința sa obișnuita, sunt în aceeași măsura avute în vedere de art.3 din Legea nr.100/1992 pentru aderarea României la Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii.
Instanța investita cu soluționarea prezentei cereri nu trebuie și nu poate sa treacă la
aprecierea unor aspecte care nu pot face obiectul verificărilor . procedura.
Astfel, o hotărâre judecătoreasca definitiva a stabilit ca minora urmează sa fie deplasata în Romania, din Germania, în perioada 15 iulie-15 august 2013. Pornind de la aceasta decizie, instanța de fond investita cu soluționarea prezentei cauze urma sa analizeze în ce măsura neinapoierea, în raport cu data sesizării autorităților competente germane ( august 2013), era sau nu ilicita.
Situația de fapt și de drept ivita ulterior acelui moment poate avea relevanta în cauza, dar numai în măsura în care, instanța reținând neinapoierea ilicita, apreciază ca sunt incidente în cauza circumstanțe ce nu impun admiterea cererii din considerente ce țin de interesul minorului, însa poate analiza temeinicia solicitării reclamantului în raport de un alt moment decât cel invocat neinapoierea minorului, în cazul de față, 15 august 2013.
La pct.3 din cererea sa, recurentul susține că, în ceea ce privește obligația de înapoiere a minorei în Germania, deși corect retine instanța ca mama avea aceasta obligație de a înapoia minora, ea s-a aflat totuși ." de a aduce copilul deoarece din adresa de la fila 84 rezulta ca avea nevoie de acordul tatălui, acord pe care nu l-a primit, iar imposibilitatea legala care nu-i poate fi imputata acesteia.
Solicită să se observe și să se rețină ca răspunsul Inspectoratului General al Politiei de Frontiera se refera la solicitarea realizata de apărătorul intimatei-parate de a i se comunica "informații privind ieșirea din tara a unui cetățean român minor", acesta nefiind o proba ca intimata-pârâta ar fi încercat sa îi aducă minora sau că i-ar fi solicitat acordul de a o readuce pe D. și ca eu as fi refuzat, așa cum pretinde.
Intimata-pârâta a încercat și a reușit sa își preconstituie o proba, tocmai de aceea a
solicitat, prin avocat, informațiile respective. Adresa - răspuns în discuție nu poate face dovada ca ea, F. Z., a încercat efectiv sa aducă minora în Germania și ca, din cauza lipsei acordului său, nu a reușit. Aceasta nu s-a deplasat deoarece știa ca nu ar fi fost niciun impediment. Sentința civila nr.5551/31.05.2013, sub puterea căreia se aflau cu totii la data de 15 august 2013, preciza clar ca minora trebuia readusa în Germania în data de 15.08.2015, deci nu i s-ar fi putut interzice deplasarea.
La dosarul cauzei nu se regăsește nicio proba care sa confirme susținerile intimatei-parate conform cărora i-ar fi solicitat un acord scris pentru a o putea readuce personal pe D. la locuința obișnuita din Germania și ar fi refuzat, sau că s-a deplasat, iar la frontieră nu i s-a permis ieșirea cu minora din țară.
În concluzie. așa-zisul "impediment legal" în care instanța de fond retine ca s-ar fi aflat, nu există.
In cadrul criticilor prezentate la pct.4 din cerere se arată că în sentința recurata s-a reținut în mod greșit situația de fapt, acest aspect având ca rezultat calificarea greșita a reședinței obișnuite a minorei.
Până la deplasarea sa în Romania în iulie 2013, minora a locuit astfel: de la naștere - pana în vara anului 2011 în Romania cu ambii părinți, apoi o perioada doar cu mama (tatăl lucrând în Germania); din vara anului 2011 pana în august 2012, cu ambii părinți în Germania, la adresa Brunnestrase 11, Cod Postal_, Weinbach, intenția familiei fiind de a se stabili definitiv în Germania unde aveam locuința, venit decent, etc. ; din august 2012 - pana în iulie 2013 a continuat sa locuiască doar cu tatăl în Germania la aceeași adresa.
A menționat în repetate rânduri ca în vara anului 2012 au revenit cu toții în Romania, în perioada concediului său, pentru petrecerea concediului în tara natala, urmând sa revină în Germania. Tot în aceasta perioada urmau sa obțină un nou pașaport pentru D..
Așa cum chiar intimata-parata a recunoscut, în anul 2011 după ce au venit în concediu în tara, intimata-parata și fiica lor l-au însoțit în Germania și s-au stabilit împreuna cu recurentul aici. Așadar, minora locuia în Germania de mai bine de un an de zile înaintea separării în fapt. În Germania era reședința sa obișnuita.
Se invocă recunoașterea acestor împrejurări de către pârâtă în cadrul întâmpinării, arătându-se că reședința obișnuita a minorului se apreciază nu în funcție de dorința unuia dintre părinți (dorința care poate sa nu aibă legătura cu realitatea), ci cu situația de fapt.
Cert este ca intimata-pârâta a venit în data de 15.07.2013 la domiciliul recurentului și al minorei, în Germania, Brunnestrase 11, Cod Postal_, Weinbach și a luat-o pe D. Ș., obligându-se ca o va readuce la aceeași adresa în data de 15.08.2013.
Mai mult, cererea de chemare formulate de intimata-pârâta ce a făcut obiectul dosarului nr._/303/2013 al Judecătoriei Sector 6 București în care a fost pronunțata sentința civila nr.5551/31.05.2013 demonstrează ca inclusiv intimata-pârâta cunoștea ca minora avea reședința obișnuita în Germania.
Pornind de la data înscrierii minorei la grădinița, instanța a apreciat ca întrucât integrarea minorei în comunitate (raportându-se exclusiv la înscrierea acesteia la grădinița) s-a realizat ulterior separării în fapt, trebuie interpretat în sensul ca acesta este cel ce a determinat schimbarea reședinței minorei la acea data.
Raportarea exclusiv la aceasta data, fără luarea în considerare a vârstei copilului, a faptului ca la data venirii sale în Germania (2011, nu 2012) D. nu cunoștea limba germana, nu era înregistrata în evidentele instituțiilor și autorităților statului german, demonstrează faptul ca instanța nu a făcut o apreciere justa a cazului.
Precizează ca încă de la venirea fiicei sale în Germania ( 2011, nu august 2012) a demarat procedura de integrare a acesteia. Copilul a învățat limba germana, a solicitat înscrierea în anul școlar următor, înscrierea la un medic de familie, cuprinderea ei în sistemul asigurărilor de sănătate, etc. Toate acestea dovedesc fără echivoc ca înscrierea minorei la grădinița, în septembrie 2012, a fost strict urmarea integrării sale în comunitate.
Integrarea presupune un demers ce necesita timp, or acesta a fost parcurs în perioada anterioara începerii cursurilor.
În drept au fost invocate dispozițiile Legii nr.63/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 369/2004 privind aplicarea Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, dispozițiile Convenției de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii aprobata prin Lege nr.100/1992.
Intimata-pârâtă F. Z. a formulat întâmpinări la ambele cereri de recurs, solicitând respingerea recursurilor ca nefondate.
Intimata P. Comunei B., prin primar, a formulat întâmpinări la ambele cereri de recurs, fără a formula concluzii cu privire la modul de soluționare a acestor cereri.
Examinând sentința recurată prin raportare la criticile de recurs formulate în cauză, Curtea constată următoarele:
Recursul declarat de M. Justiției este fondat, pentru considerentele expuse în continuare.
Prin . Legii nr. 63/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 369/2004 (publicată în M.Of. nr. 352/13.05.2014) s-au adus modificări și în privința atribuțiilor Ministerului Justiției în calitatea sa de autoritate centrală conform Legii nr. 100/1992 prin care România a aderat la Convenția asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980.
Astfel, în raport cu noile prevederi legale, atribuțiile Ministerului Justiției în calitatea sa de autoritate centrală se limitează strict la procedura administrativă de primire a cererii de înapoiere, de verificare a acesteia, de cooperare cu autoritățile centrale ale celorlalte state părți la Convenție și colaborare cu instituțiile și autoritățile române cu atribuții în domeniul de aplicare a Convenție, de facilitare a acordării de asistentă judiciară gratuită de către un avocat la cererea persoanei fizice, instituției sau organismului interesat ori a autorității centrale a statului solicitant, precum și alte atribuții prevăzute în Legea nr.369/2004, fără a mai fi implicată și în procedura judiciara de soluționare a cererilor de înapoiere.
In acest sens, la art. 6 alin. 3 din Legea nr.369/2004 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 63/2014 (devenit art. 9 alin.3 după republicare) se prevede expres că "Soluționarea cererii se va face în contradictoriu cu persoana despre care se susține că a deplasat sau a reținut minorul în România”. De asemenea, art. 12 alin.5 teza finală (respectiv, art. 15 alin.5 teza finală din legea republicată) prevede expres obligația instanței de a comunica, din oficiu, o copie a hotărârii redactate autorității centrale române, dispoziție legală care a fost necesară în condițiile în care M. Justiției nu mai reprezintă reclamantul în procesele având ca obiect înapoierea minorilor conform prevederilor anterioare ale art.7 ale Legii nr. 369/2004, abrogate acum.
Prin urmare, în raportul juridic dedus judecății la data de 8.10.2014, dată la care erau deja în vigoare prevederile Legii nr. 369/2004, modificate (legea fiind republicată la 25.06.2014), M. Justiției nu putea avea legitimare procesuală în cauză, cum în mod eronat a apreciat tribunalul prin încheierea din data de 18.12.2014, raportându-se la un moment anterior celui la care a fost învestită instanța cu cererea de chemare în judecată.
Pe de altă parte, este corectă susținerea recurentului referitoare la împrejurarea că nici în conformitate cu vechea reglementare, autoritatea centrală română nu putea avea calitatea de pârâtă, fiind doar titular al dreptului de a formula cererea de chemare în judecată, ca reprezentant al celui ce solicita înapoierea minorului.
Curtea, constatând, deci, lipsa legitimării procesuale pasive în cauză de față a Ministerului Justiției, în condițiile respingerii de către tribunal a excepției procesuale având ca obiect nerespectarea acestei cerințe pentru exercitarea dreptului la acțiune, reține – prin raportare la prevederile art. 176 C.proc.civ. – incidența motivului de casare a sentinței pronunțate în contradictoriu cu această parte prevăzut de art. 488 alin.1 pct.5 C.proc.civ..
Recursul declarat în cauză de recurentul-reclamant este nefondat.
In dezvoltarea primului motiv de recurs formulat în cauză, recurentul a susținut că sentința recurată ar fi lovită de sancțiunea nulității în raport de dispozițiile art.425 lit.b C.proc.civ. și art. 6 par.1 CEDO, întrucât lipsesc considerentele pentru care instanța de fond a înțeles să se pronunța în sensul respingerii cererii sale, precum și considerentele pentru care au fost respinse probele solicitate și apărările invocate.
Din analiza criticilor concrete aduse astfel hotărârii, Curtea constată că, deși partea nu a arăt expres motivul de casare invocat, aceste critici vizează nelegalitatea sentinței ca urmare a nemotivării acesteia – motiv de casare prev. de art. 488 alin.1 pct.6 C.proc.civ.
Potrivit art.425 alin.1 lit.b C.proc.civ., hotărârea trebuie să cuprindă „considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.
De asemenea, Curtea reține că un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele – potrivit unei jurisprudențe constante a Curții europene – dreptul părților de a fi în mod real „ascultate”, adică, în mod corect examinate de către instanța sesizată, ceea ce implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt.
Având în vedere considerentele de principiu anterior expuse, Curtea reține că susținerile recurentului privitoare la nemotivarea hotărârii atacate sunt contrazise de conținutul sentinței, în care se regăsesc argumentele care susțin soluția instanței, cu referire punctuală asupra apărărilor aduse de părți, explicând de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat, situație ce permite exercitarea controlului judiciar în calea de atac.
De altfel, recurentul nici nu arată fără echivoc care sunt apărările esențiale care au fost înlăturate, iar în ceea ce privește probatoriul ignorat, se referă generic la „înscrisurile anexate”.
Contrar celor afirmate de recurent, instanța a analizat probele administrate în cauză, împrejurarea că a dat acestora o altă valoare decât cea pretinsă de parte, neputând avea semnificația ignorării susținerilor și apărărilor formulate – nefiind, așadar, incident motivul de casare examinat.
In ceea ce privește susținerile formulate de recurent în dezvoltarea celorlalte motive de recurs pe care acesta le prezintă în cererea sa (pct.2-4) și în legătură cu care, oral, la interpelarea instanței de recurs, a susținut, prin apărător, că s-ar încadra în dispozițiile art. 488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., Curtea, prealabil analizei acestora, trebuie să remarce că, potrivit noului Cod de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, recursul este o cale extraordinară de atac (calificată ca atare prin art. 456), fiind pus la dispoziția părților numai pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege – motivele de casare enumerate în cuprinsul art. 488 C.proc.civ. și care vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate.
Controlul judiciar în recurs se poate, deci, exercita doar asupra problemelor de drept discutate în speță, indiferent dacă hotărârea ce constituie obiectul recursului este o hotărâre nesusceptibilă de apel ori dacă hotărârea a fost pronunțată de o instanță de apel.
În consecință, Curtea nu poate proceda la o reexaminare a situației de fapt și la rediscutarea probatoriului administrat în faza procesuală anterioară, deoarece instanța de recurs nu poate analiza legalitatea hotărârii atacate decât prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 C.proc.civ., fără a putea verifica alte aspecte în afara celor enumerate de textul de lege respectiv.
Or, în speță, Curtea constată că recurentul critică soluția primei instanței prin prisma incidenței motivului de casare invocat care se referă la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material fără a-și structura criticile de recurs formulate în raport de acest text legal, apreciind, în esență, că instanța de fond a reținut si a motivat in mod neîntemeiat că nu ar fi întrunite cerințele art. 3 din Convenția de la Haga, privind neînapoierea ilicită a unui copil, întrucât s-ar fi reținut eronat susținerile părții privitoare la deplasarea minorei în România, fiind luat în considerare un alt moment, decât cel invocat, respectiv, 15 august 2013 (pct.2), instanța a reținut eronat dintr-o adresă a I.G.P.F. lipsa acordului tatălui pentru aducerea copilului în Germania (pct.3), precum și faptul că s-a reținut greșit în cadrul sentinței situația de fapt, ceea ce ar fi determinat o calificare greșită a reședinței obișnuite a minorei (pct.4 din cererea de recurs).
Curtea, având în vedere (cum deja s-a arătat) că instanța de recurs nu poate reanaliza și reaprecia probele administrate, pentru a stabili o altă situație de fapt decât cea reținută de prima instanță, constată că tribunalul a reținut, conform susținerilor și apărărilor formulate în cauză, pe baza probelor administrate în prima fază procesuală, că pârâta a plecat cu minora F. D. Ș., născută la 9.01.2009, din Germania la data de 15.07.2013, pentru a-și petrece vacanta în România, urmând a se întoarce la data de 15.08.2013, dar atât pârâta, cât și copilul, se află în continuare în România, unde copilul a fost înscris la grădiniță.
S-a mai reținut că ambii părinți aveau, la momentul deplasării copilului în România drepturi egale să decidă asupra reședinței minorului și că această deplasare s-a efectuat inițial cu acordul reclamantului tată, fără însă ca acesta să fie de acord cu rămânerea copilului său în România, dar că minora a locuit efectiv în Germania, doar cu tatăl său, de la data de 02.09.2012, pană la data de 15.07.2013, iar restul vieții sale este legat de Romania, astfel că reședința sa obișnuită nu este în Germania, ci în Romania, alături de mama sa.
In plus, tribunalul a reținut că, din cauza comportamentul agresiv al reclamantului, pârâta nu a putut să plece cu copilul în țară, situație ceea ce a determinat ca minora să rămână în Germania.
Această situație de fapt a fost stabilită de tribunal din analiza coroborată a înscrisurilor depuse de părți, a depozițiilor martorilor, răspunsurile părților la interogatorii fiind apreciate ca fiind nerelevante, în condițiile în care au fost vădit contradictorii.
Potrivit art. 3 din Convenția de la Haga din 1980 privind răpirea de copii, deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită: a) când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane, unei instituții sau oricărui alt organism acționând fie separat, fie împreună prin legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită, imediat, înaintea deplasării sau neînapoierii sale; și b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii, acest drept era exercitat în mod efectiv, acționându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi intervenit.
Potrivit art. 5 din Convenție, în înțelesul acestui document, dreptul privind încredințarea include dreptul cu privire la îngrijirile cuvenite persoanei copilului și, îndeosebi acela de a hotărî asupra locului reședinței sale.
Prin acest mecanism convențional, nu se pune în discuție dreptul privind încredințarea minorului către un părinte sau altul, ci se urmărește doar reintegrarea copilului în mediul său obișnuit de viață.
Pentru a stabili existența unei neînapoieri ilicite în accepțiunea art. 3, instanța poate ține seama în mod direct de legea sau hotărârile judiciare ori administrative recunoscute sau nu, în mod formal în statul în care se află reședința obișnuită a copilului, fără a recurge la procedurile specifice asupra dovedirii acestui drept sau pentru recunoașterea hotărârilor străine care ar fi altfel aplicabile.
In interpretarea și aplicarea acestor norme, Curtea constată că tribunalul a avut în vedere la stabilirea reședinței obișnuite a copilului criteriile care conturează această noțiune arătate în jurisprudența Curții Europene de Justiție vizând aplicarea Regulamentului CE nr. 2210/2003 (hotărârea din cauza C497/10 – Chaffe v.Mercredi, 2010).
Așadar, în condițiile în care s-a reținut că ambii părinți aveau drepturi egale să decidă asupra reședinței minorei, iar reședința obișnuită a minorei nu se afla în Germania, ci în România, Curtea consideră că s-a realizat o interpretare corectă de către tribunal a dispozițiilor art. 3 din Convenția de la Haga din 1980, dispoziții pe baza cărora s-a stabilit că în cauză reținerea de către recurentă a copilului fără consimțământul tatălui, recurentul în speță, nu poate constitui o neînapoiere ilicită în sensul Convenției.
In consecință, Curtea, în baza art. 496 și 498 C.proc.civ.,va respinge recursul declarat de reclamant ca fiind nefondat și va admite recursul formulat de recurentul-pârât M. Justiției, casând, în parte, sentința recurată, numai în privința respingerii cererii formulate în contradictoriu cu acest pârât, pentru lipsa calității sale procesuale pasive.
Văzând și dispozițiile art. 453 C.proc.civ, în raport de culpa procesuală reținută în sarcina recurentului-reclamant, va fi obligat acesta la plata către intimata-pârâtă a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul apărătorului ales achitat în recurs, conform chitanțelor doveditoare depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul-reclamant F. V. - CNP_, cu domiciliul ales la Cabinet de avocat M. Goluscan în București, ., ., ., sector 3, împotriva sentinței civile nr.105 din 27.01.2015 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă F. Z. - CNP_, cu domiciliul ales la Cabinet Avocat C. L. în București, Calea Crângași, nr.22, ., ., sector 6, și cu Autoritatea Tutelară din cadrul Primăriei B., jud. V., cu sediul în com. B., ..
Admite recursul, cu sediul în București, ., sector 5, împotriva aceleiași sentințe.
Casează, în parte, sentința recurată, în sensul că respinge cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul M. Justiției, pentru lipsa calității procesuale pasive.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Obligă pe recurentul-reclamant la plata către intimata-pârâtă a sumei de 1620 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 19.08.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M.-A. N.-G. C. B. Trămândan A. P. B.
GREFIER,
M. C.
Red.M.A.N.G.
Tenored.C.S./M.
6 ex.
T.B.Secția a III-a Civilă – A.C.T.
| ← Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... | Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... → |
|---|
