Revendicare imobiliară. Decizia nr. 168/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 168/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-04-2015 în dosarul nr. 168/2015
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Dosar nr._
(_ )
DECIZIA CIVILĂ NR.168 A
Ședința publică de la 07.04.2015
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - A. P. B.
JUDECĂTOR - C. B. T.
GREFIER - S. P.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea apelului, după casare, declarat de apelanții – reclamanți G. E. D. și G. D. G., împotriva sentinței civile nr.621 din 08.04.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – pârâți A. M., M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, S. HAMBAȘIU R. M. D. și cu intimata-reclamantă M. F. A..
P. are ca obiect acțiune civilă pentru revendicare imobiliară.
Dezbaterile cauzei și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 01.04.2015, fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când, Curtea, pentru a da posibilitatea părților să depună note scrise și în vederea deliberării, a amânat pronunțarea la 07.04.2015 și, când a decis următoarele:
CURTEA ,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea civilă din 04 decembrie 2002, introdusă la Tribunalul Municipiului București, reclamanta G. A. R., a chemat în judecată pe pârâții M. București, S. R. și A. M., solicitând obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul evaluat provizoriu la suma de 7 miliarde lei, compus din teren în suprafață de 213,19 m.p. și construcția C (fostul corp B), având subsol, parter, etaj și mansardă, situat în București, sectorul 2, . stradă Romană) nr. 99-101.
Motivând acțiunea, reclamanta a susținut că imobilul a constituit coproprietatea părinților săi M. M. și E., fratelui său M. A. G. și numitei M. A. R. și a fost naționalizat prin Decretul nr.92/1950, pe numele tatălui său M. M., apartamentul nr. 1 fiind vândut de S.C. „APOLODOR" S.A. pârâtei S. R. la data de 25 noiembrie 1997, apartamentul nr. 2 a fost vândut de S.C. „APOLODOR" S.A. pârâtei A. M. la data de 16 ianuarie 1998, iar construcția din corpurile A și C din imobil, împreună cu terenul aferent acestora, au fost restituite reclamantei și moștenitoarei M. Nicolița prin hotărâri judecătorești și dispoziția Primarului general al municipiului București.
A mai susținut reclamanta că are drepturi exclusive asupra părții revendicate din imobil, în calitatea sa de unică moștenitoare a părinților săi și ca urmare a convenției intervenite în anul 2001 între ea și M. N., una și aceeași persoană cu M. Nicolița, moștenitoare în calitate de soție supraviețuitoare a fratelui reclamantei M. A. G..
Cu privire la titlul statului, reclamanta a susținut că nu este valabil pentru că a fost dobândit în temeiul unui act normativ aflat în vădită contradicție cu legislația României de la acea dată și cu prevederile art. 17 alin.2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, dar și pentru că naționalizarea s-a făcut doar pe numele unuia dintre proprietarii coindivizari ai imobilului.
Cu referire la titlurile pârâtelor persoane fizice cumpărătoare ale celor două apartamente componente ale corpului B revendicat, aceeași reclamantă a arătat că provin de la un non dominus, deoarece S.C."APOLODOR" S.A. nu era titular al dreptului de proprietate asupra bunurilor vândute.
Concluzionând, reclamanta a pretins că titlul său este mai vechi și mai bine caracterizat, cerând instanței să-l compare în raport cu titlurile opuse de pârâți și să hotărască în sensul solicitat prin petitul acțiunii.
Ulterior, reclamanta a completat motivarea acțiunii, susținând că lipsa de valabilitate a titlului statului derivă și din faptul că imobilul a fost naționalizat de la autorul său M. M., persoană exceptată de la naționalizare potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950, întrucât avea profesia de avocat.
În drept s-au invocat dispozițiile art.480 și urm. C.proc.civ.
Prin sentința civilă nr.578 din 12 septembrie 2003, Tribunalul București - Secția a V-a civilă a respins ca inadmisibilă acțiunea.
Apelul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 48 A din 18 martie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția pentru conflicte și litigii de muncă.
Pentru a hotărî astfel, instanțele au cercetat convenția nr. 4494 din 19 septembrie 2001 intervenită între reclamantă și M. N. (Nicolița), concluzionând că aceasta nu are semnificația dată de reclamantă de act de partaj voluntar și nici nu transmite reclamantei calitatea de moștenitoare la succesiunea lui M. M., la care aceasta a renunțat, astfel încât asupra imobilului în litigiu, pe calea transmiterilor și retransmiterilor succesorale, reclamanta este comoștenitoare cu un drept de 1/4 alături de M. N. (Nicolița), al cărei drept este de 3/4.
Ca urmare, s-a statuat că acțiunea în revendicare a fost introdusă inadmisibil de către una dintre coindivizare (reclamanta), având un drept de ¼ din imobil, și nefiind titulara unui drept exclusiv de proprietate, a încălcat regula umanității coindivizarilor.
Prin decizia civilă nr. 7436/25.09.2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală în dosarul nr._/2/2005, s-a admis recursul declarat de reclamanta G. A. R. împotriva deciziei nr. 48/A din 18.03.2004 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția pentru conflicte de muncă și litigii de muncă, s-a casat decizia atacată, precum și sentința civilă nr. 578 din 12 septembrie 2003 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a civilă și s-a trimis cauza spre rejudecare în primă instanță, la Tribunalul București.
În raport cu natura pricinii (revendicarea imobiliară aparținând dreptului comun), cu valoarea obiectului acesteia (peste 5 miliarde lei) și cu dispozițiile coroborate ale art. 2 pct. 1 lit. b, art. 3 pct. 2 și art. 4 pct. 1 Cod procedură civilă, Înalta Curte s-a declarat competentă material a judeca recursul reclamantei, reținând următoarele:
Soluțiile date cauzei și susținerile din recurs au avut ca temei interpretarea convenției intervenite între G. A. R. și M. Nicolița prin acte sub semnături private legalizate notarial la 19 septembrie 2001, aflate la filele 20-22 în dosarul de primă instanță, din al căror conținut s-a constat că rezultă:
- G. A. R. a renunțat la orice drept i-ar reveni asupra corpului A și terenului aferent din imobilul situat în București, . Romană) nr. 99-107, fostă proprietate a fratelui său M. A. G.;
- M. Nicolița a renunțat la orice alte cote părți ce i-ar putea reveni de pe urma defunctului M. A. G., limitându-se strict la drepturile conferite prin prezenta convenție de către G. A. R., asupra altor bunuri din succesiunea aceluiași defunct.
Instanța supremă a arătat că înțelesul noțiunii de partaj (împărțeală), indiferent că este voluntar sau judiciar, este acela de operațiune în sensul că bunurile stăpânite pe cote-părți sunt trecute, potrivit cu întinderea cotelor respective, în proprietatea exclusivă a fiecăruia dintre coindivizari.
Obiect al partajului succesoral îl constituie bunurile asupra cărora poartă drepturile reale ce se găsesc în patrimoniul defunctului, transmise asupra moștenitorilor.
Pentru validitatea împărțelii voluntare (prin bună învoială) trebuie să fie îndeplinite condițiile cerute de art. 730 alin. 1 din Codul civil: toți coindivizarii să fie prezenți, să aibă capacitate de exercițiu deplină și să fie de acord cu realizarea împărțelii pe această cale și cu clauzele convenției.
Dacă aceste condiții sunt îndeplinite, ceea ce s-a constat că este cazul în speță, împărțeala se poate realiza „fără îndeplinirea vreunei formalități" (art. 730 Cod civil), deci în orice formă, inclusiv verbală, dovada ei urmând a fi făcută potrivit dreptului comun (art. 1191 Cod civil).
Ca urmare, existența înțelegerii de împărțeală trebuie să fie neîndoielnică, ea neputând rezulta decât din stări de fapt recunoscute de moștenitori.
Cu alte cuvinte, ceea ce caracterizează un act de partaj voluntar nu sunt anumiți termeni utilizați al căror sens ar putea avea o semnificație juridică echivocă, ci scopul urmărit prin convenție, anume acela de a pune capăt, total sau parțial, stării de indiviziune existentă între copartajanți.
În concret, termenii de „renunțare la orice drept" asupra unora dintre bunurile care au compus masa succesorală, folosite reciproc de G. A. R. și M. Nicolita, au avut ca scop individualizarea drepturilor lor exclusive, copartajantei M. Nicolița revenindu-i astfel un bun determinat (corpul A) din construcția ce s-a aflat în patrimoniul defunctului M. A. G., delimitat de restul construcției, asupra căruia M. Nicolița a recunoscut dreptul copartajantei G. A. R..
S-a reținut astfel ca fiind neîndoielnic faptul că M. Nicolița, ca efect al voinței sale vădit exprimată prin actul de partaj voluntar, nu mai pretinde nici un drept asupra imobilului care face obiectul acțiunii în revendicare introdusă de G. A. R..
Așadar, Înalta Curte a constatat că în mod greșit instanțele au statuat că imobilul în litigiu constituie proprietate coindiviză, fiind nelegale soluțiile date cauzei pe cale de excepție, cu consecința refuzului de a cerceta fondul pricinii.
În raport cu acestea și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1), (2) și (5) coroborate cu art. 313 Cod procedură civilă, Înalta Curte a admis recursul, a casat hotărârile date în cauză și a trimis pricina spre rejudecare în primă instanță la Tribunalul București.
Cauza a fost înregistrată spre rejudecare pe rolul Secției a III – a Civilă a Tribunalului București, sub nr._ .
La data de 20.12.2008, a decedat reclamanta G. A. R., așa cum rezultă din certificatul de deces aflat la fila 203 din dosar, operând transmisiunea calității procesuale către moștenitorii acesteia, G. A. A. și M. F. A., conform certificatului de moștenitor nr. 8/1.04.2010.
Tot pe parcursul judecării cauzei a decedat și reclamantul G. A. A., operând transmisiunea calității procesuale către moștenitorii acestuia, G. E. D. și G. D. G., care și-au justificat calitatea cu certificatul de moștenitor nr. 23/22.06.2010.
Prin sentința civilă nr.621/8.04.2011, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins excepțiile autorității de lucru judecat, inadmisibilității acțiunii și a lipsei de interes; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. București prin Primarul General; a respins acțiunea formulată de reclamanții M. F. A., G. E.-D. și G. D.-G. în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a respins acțiunea formulată de reclamanții M. F. A., G. E.-D. și G. D.-G. în contradictoriu cu pârâtele A. M. și S. Hambașiu R. M. D., ca neîntemeiată; a obligat reclamanții către pârâtele persoane fizice la plata sumei de 600 lei cheltuieli de judecată.
În considerentele sentinței s-a reținut, în raport de disp. art. 315 C.proc.civ., că procesul se află în stadiul procesual al rejudecării și că prin hotărârea pronunțată de instanța de control judiciar în faza recursului, s-a lămurit problema legitimării procesuale active a reclamantei, în formularea prezentei acțiuni în revendicare.
În privința excepției autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 96/4.02.2004, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV – a Civilă în dosarul nr. 6256/1999, tribunalul a reținut că nu poate fi primită în prezenta cauză, având în vedere faptul că efectul autorității de lucru judecat a unei hotărâri nu presupune exclusivitatea unei astfel de hotărâri, fiind necesar a fi îndeplinite condițiile prevăzute de art.1201 C.civ. Însă o hotărâre judecătorească se bucură și de prezumția puterii de lucru judecat, care presupune obligativitatea hotărârii, fără a fi necesar a fi îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1201 C.civ., ci reprezintă doar un mijloc de probă de natură să demonstreze o anumită problemă în legătură cu raporturile juridice dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.
Prin hotărârea invocată cu autoritate de lucru judecat, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei G. A. R., fiind respinsă acțiunea formulată de reclamantă pentru lipsa calității procesuale active și, totodată, au fost admise cererile de intervenție formulate de intervenientele A. M. și S. R. (pârâtele persoane fizice din prezenta cauză), și s-a constatat că intervenienta S. R. este proprietara apartamentului nr. 1, situat în imobilul din București, .. 99 – 101, sector 2, conform contractului de vânzare – cumpărare nr._/25.11.1996, iar intervenienta A. M. este proprietara apartamentului nr. 2, din același imobil, conform contractului de vânzare-cumpărare nr._/16.01.1997.
Pârâtele persoane fizice din prezenta cauză au invocat autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri pentru faptul că s-a constatat în mod definitiv și irevocabil calitatea de proprietar a acestora, considerând că nu se mai poate pune în discuție un drept recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
Tribunalul a observat că prin modul de fundamentare a excepției autorității de lucru judecat, pârâtele invocă, în realitate, prezumția puterii de lucru judecat a hotărârii judecătorești reținute mai sus, dat fiind că, în această sentință nu s-a soluționat fondul cauzei, ci acțiunea reclamantei a fost respinsă ca urmare a excepției lipsei calității procesuale active, iar cererile de intervenție formulate de S. R. și A. R. au fost admise ca o consecință a soluției date în privința cererii principale, instanța reținând că cererile au fost fondate, și că intervenientele au făcut dovada că sunt proprietarele apartamentelor nr. 1 și 2 din imobil, prin actele autentificate de vânzare – cumpărare.
Prin urmare, tribunalul a apreciat că în acea cauză nu s-a procedat efectiv la o soluționare în fond a cererii în revendicare și nu s-a pronunțat o hotărâre care să determine efectul autorității de lucru judecat, excepție procesuală care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească o a doua judecată, constatarea calității de proprietar a celor două interveniente având, în opinia instanței, efectul unei prezumții, ca manifestare procesuală, reprezentând efectul pozitiv al lucrului judecat, respectiv probleme de drept intrate sub această putere.
Referitor la excepția inadmisibilității cererii reclamantei, argumentată de pârâte pe disp. art. 6 din Legea nr. 213/1998, coroborate cu disp. art. 2 alin. 2 din Legea 10/2001 (în vigoare încă la acea dată - 16.05.2008, când au fost puse în discuție excepțiile) și art. 46 din Legea 10/2001 și pe faptul că, prin Decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, de soluționare a unui recurs în interesul legii, s-a reținut că Legea 10/2001 constituie o lege specială, fiind inadmisibile acțiunile în revendicare introduse după . acestei legi, de persoanele care au utilizat procedura prevăzută de legea specială, tribunalul a respins-o.
Tribunalul a constatat că, într-adevăr, acțiunea a fost întemeiată pe dreptul comun, art.480-481 C. civ., și că a fost formulată după . Lg.10/2001, modificată și completată, lege specială de reparații.
Totodată, așa cum rezultă din probele administrate în cauză, s-a formulat și notificare în baza Legii nr.10/2001, de către M. Nicolița și reclamanta G. A. R., înregistrată sub nr. 1873/2001, soluționată prin Dispoziția Primarului General nr. 204/13.12.2001, doar pentru terenul în suprafață de 1057,81 m.p., situat în .. 99 – 101, sector 2, fiind restituit astfel: suprafața de 400 m.p., reprezentând teren aferent construcției A (restituit prin sentința civilă nr. 2899/19.03.1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București) și curte în proprietatea numitei M. Nicolița, și suprafața de 657,81 m.p. reprezentând teren aferent construcției B - actual C – (restituit prin sentința civilă nr. 960/20.01.1998 a Judecătoriei Sectorului 2 București) și curte, reclamantei G. A..
Așadar, prin notificare nu au fost solicitate măsuri reparatorii pentru apartamentele în litigiu, deținute de pârâtele persoane fizice în baza Legii 112/1995, reclamanta G. A. R. înțelegând să formuleze doar acțiune în revendicare pe calea dreptului comun, considerând că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil.
Cu toate acestea, tribunalul a avut în vedere Decizia nr.33/09.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanțe conform art.329 alin.3 C.pr.civ. și care determină o nouă abordare a acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, formulate după . Lg.10/2001.
Astfel, consecventă principiului conform căruia nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr.10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării și anume, Codul civil, întrucât s-ar încălca principiul „specialia generalibus derogant”, instanța supremă nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, chiar în condițiile existenței legii speciale, ci statuează necesitatea analizării cauzei, în funcție de circumstanțele concrete, particulare ale fiecărei acțiuni.
În privința excepției lipsei de interes, care a fost argumentată strict pe faptul că reclamanta a beneficiat de restituirea unor corpuri de clădire de la adresa unde se află imobilul revendicat, corpuri de clădire care au fost ulterior renumerotate, reclamanta neprecizându-și acțiunea, tribunalul a apreciat că are legătură evidentă cu fondul cererii și că soluționarea excepției presupune analizarea situației juridice a imobilului revendicat, istoricul de adrese poștale, de numerotare a corpurilor de construcție, conform actelor depuse în acest stadiu procesual, precum și a rapoartelor de expertiză efectuate.
Astfel, tribunalul a reținut că în procesul – verbal nr. 9538/1940 întocmit de Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare în București, la imobilul în litigiu, la adresa situată în fosta . – 101, se menționa compunerea imobilului din teren în suprafață de 1271 m.p. și trei corpuri de casă, având: I corp alcătuit din parter, cu un apartament de 3 camere, antreu, baie, bucătărie, pivniță, cameră servitori, wc; II corp cu parter și etaj, alcătuind două apartamente, primul cu două camere la parter și două camere mici la etaj, iar al doilea cu două camere, antreu, hol, baie, bucătărie, wc, două camere servitori, spălătorie și patru pivnițe; III corp având subsol, parter și etaj, formând un singur apartament, compus din: la subsol trei camere servitori, garaj, pivniță, cameră calorifer, sală și wc, la parter: vestibul, birou, hol, sufragerie, bucătărie, cămară, wc, la etaj: trei dormitoare, hol, baie, debara și la pod o cameră servitori.
Prin urmare, se poate observa cu ușurință, din descrierea detaliată a compunerii celor trei corpuri de construcție, că două corpuri de construcție aveau un singur apartament și că doar unul dintre ele, avea două apartamente, la momentul înscrierii în cărțile funciare provizorii, corpurile fiind numerotate cu cifre romane, pentru ca ulterior, după preluarea imobilului de către stat, corpurile de construcție să fie identificate prin literele A, B, C.
Și după identificarea corpurilor cu litere, acestea au primit diverse renumerotări, aspect însă lipsit de relevanță în cauză, tribunalul procedând la administrarea de probe pentru identificarea întregului teren situat în .. 99 – 101 și a celor trei corpuri de construcție, în conformitate cu actele de proprietate deținute de autorii reclamantei, cu descrierea evidențiată în procesul – verbal de înscriere în cartea funciară, aspecte avute în vedere și coroborate de experți, la efectuarea celor două expertize în cauză, ținând cont de faptul că o parte din teren și două corpuri de construcție au fost restituite anterior formulării acestei cereri.
Astfel, prin sentința civilă nr.2899/19.03.1997, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, rămasă definitivă și irevocabilă, a fost admisă acțiunea formulată de numita M. Nicolița (cealaltă comoștenitoare a foștilor proprietari care au deținut întreg imobilul de la adresa din litigiu), s-a constatat nulitatea titlului de trecere în proprietatea statului, a imobilului situat în București, .. 99 – 101, corpul A, dispunându-se obligarea pârâtelor să lase în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul corp A, compus din 4 camere și dependințe, așa cum a fost revendicat de reclamantă, și identificat prin cerere, corespunzător corpului I de construcție.
Prin sentința civilă nr. 960/20.01.1998, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, rămasă definitivă și irevocabilă (filele 49, 50 din primul dosar de fond), a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta G. A. R., au fost obligate pârâtele să lase în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în .. 99 – 101 (fostă . corpul II (B) – parter și etaj.
Această hotărâre judecătorească a fost pusă în executare prin emiterea Dispoziției nr. 2621/5.12.1998 a Primarului General al Municipiului București, prin care s-a restituit în natură imobilul evidențiat mai sus.
Însă, pentru determinarea exactă a părții din imobil restituită prin hotărârile menționate mai sus, atât din punct de vedere al compunerii construcțiilor, cât și al suprafețelor de teren, tribunalul a avut în vedere Dispoziția Primarului General nr. 204/13.12.2001, prin care a fost soluționată notificarea formulată de M. Nicolița și reclamanta G. A. R., emisă în baza Legii nr.10/2001 și înregistrată sub nr. 1873/2001, prin care terenul în suprafață de 1057,81 m.p., situat în .. 99 – 101, sector 2, s-a restituit astfel: suprafața de 400 m.p., reprezentând teren aferent construcției A (restituit prin sentința civilă nr. 2899/19.03.1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București) și curte în proprietatea numitei M. Nicolița, și suprafața de 657,81 m.p. reprezentând teren aferent construcției B - actual C – (restituit prin sentința civilă nr. 960/20.01.1998 a Judecătoriei Sectorului 2 București) și curte, reclamantei G. A. R., cu respectarea dreptului de servitute, pentru ceilalți proprietari.
Raportul de expertiză topografică efectuat în cauză, care a răspuns la obiectivul de identificare și măsurare a întregului teren situat la adresa din .. 99 – 101, a concluzionat că terenul are suprafața totală de 1300 m.p. și deși prin Dispoziția nr. 204/2001 s-a restituit terenul de 400 m.p. în urma identificării și individualizării a rezultat o suprafață de 450 m.p., respectiv terenul în suprafață de 657,81 m.p., în urma identificării și individualizării a rezultat o suprafață de 720 m.p.
În raport de actuala numerotare, expertul a arătat că s-a restituit corpul A de construcție (corespunzător corpului I), corpul C de construcție (corespunzător corpului III), iar pârâtele persoane fizice, ocupă corpul B de construcție (corespunzător corpului II singurul care avea două apartamente), construcție în privința căreia până în prezent nu s-a pronunțat vreo hotărâre sau o dispoziție administrativă de restituire în favoarea reclamantei sau a numitei M. Nicolița.
Este adevărat că, reclamanta a arătat că revendică apartamentele ocupate de pârâtele persoane fizice situate la data introducerii acțiunii – 4.12.2002, în corpul C (fost corp B) și că pe parcursul judecării cauzei nu s-a clarificat acest aspect referitor la numerotarea corpului de construcție, dar, tribunalul apreciază că esențial în identificarea apartamentelor revendicate sunt cele două contracte de vânzare – cumpărare încheiate în baza Legii nr.112/1995, arătate de reclamantă în acțiune, contracte în care nu se arată în mod expres faptul că apartamentele ar fi situate în corpurile B sau C; dar din modul în care sunt descrise cele două apartamente sub aspectul configurației, tribunalul a reținut că acestea corespund aproximativ descrierii din procesul – verbal de înscriere în cartea funciară, fiind de notorietate faptul că după naționalizare, imobilele au fost închiriate cu modificări față de compunerea stabilită de proprietarul de la care s-a preluat imobilul.
Expertul topograf a arătat că în prezent apartamentele cumpărate de cele două pârâte sunt situate în corpul B de construcție, că acestea nu au fost restituite moștenitorilor foștilor proprietari, așa încât reclamanta justifică un evident interes în formularea acțiunii în revendicare, împrejurarea că nu a precizat acțiunea ca urmare a renumerotării corpurilor de construcție neconstituind un motiv legal pentru a se putea reține ca întemeiată această excepție, atâta timp cât a solicitat restituirea apartamentelor vândute prin cele două contracte de vânzare – cumpărare.
Este adevărat că reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor să lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 213,19 m.p. și construcție, însă tribunalul a avut în vedere tot concluziile raportului de expertiză topografică, prin care s-a stabilit faptul că, prin Dispoziția nr. 204/2001, s-a restituit întregul teren situat în .. 99 – 101, sector 2, că M. București nu mai deține nici o suprafață de teren în proprietate la această adresă, iar corpul B, care face obiectul litigiului, ocupă o suprafață de teren de doar 130 m.p., și prin urmare, nu a fost restituită doar suprafața situată efectiv sub construcție.
Față de cele arătate, tribunalul a respins excepția lipsei de interes, iar față de împrejurarea că pârâtul M. București nu mai deține în proprietate nici o porțiune din terenul situat la adresa în litigiu, nemaifiind deci posesor și nici proprietar, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia și s-a respins ca atare acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul M. București.
În privința, acțiunii în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâtele persoane fizice, deși acțiunea în revendicare pe dreptul comun a fost introdusă la 4.12.2002, tribunalul a apreciat că la soluționarea prezentei cauze, se impune a se avea în vedere Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, obligatorie conform art. 329 alin.3 C.proc.civ. și care determină o nouă abordare a acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, formulate după . Legii nr.10/2001, relevându-se un accent special în ceea ce privește raportul între Legea nr.10/2001 și C.E.D.O., ratificată de România prin Legea nr.30/1994, care face parte din dreptul intern.
În procedura de aplicare a Legii nr.10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. 2 din Constituția României, prioritatea normei convenționale, astfel cum stabilește art. 11 alin. 2 din legea fundamentală.
În raport de această constatare, în opinia instanței supreme, problema care s-a pus era dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, astfel încât trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
În acest context, tribunalul a apreciat că în cauză nu se mai impune a se analiza acțiunea în revendicare din perspectiva comparării titlurilor de proprietate invocate de părțile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudențiale, ci urmează a se analiza în raport de dispozițiile convenționale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol Adițional, care impun verificarea existenței unui „bun” sau a unei „speranțe legitime” în patrimoniul părților, ca noțiuni autonome, a stabilirii ingerinței în dreptul de proprietate al părților și a condițiilor în care această ingerință este una legitimă.
S-a constatat că, pentru a exista o protecție a unui drept subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, era necesar, să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său.
Dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorilor reclamanților nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudența Curții Europene fiind acela că „speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1” (în acest sens fiind Decizia X., Y., Z. împotriva Germaniei din 4 octombrie 1977).
În același context, instanța europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între „simpla speranță de restituire”, oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o „speranță legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004). În același sens, în cauza Brezny si Brezny contra Slovaciei din 4 martie 1996, în care s-a invocat lipsirea de proprietate în condiții contrare art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât statul refuzase să restituie proprietățile confiscate în 1973 si 1976 din cauza neîndeplinirii uneia dintre condițiile impuse de legea națională pentru a putea beneficia de restituire, Comisia a declarat că procedura contestată de reclamanți nu se referă la „bunuri existente” și că aceștia acționau numai ca solicitanți, sperând că li se vor restitui bunurile confiscate, dar fără a demonstra „că sunt titularii vreunui drept de a obține repararea prejudiciului”.
Este adevărat, pe de altă parte, că pentru a reține existența unui bun în sensul Convenției, în cauza P. contra României, Curtea Europeană a atras atenția și asupra art. 2 alin.2 din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar, stabilind că „nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului”.
Împrejurarea că prin Legea nr. 1/2009 au fost abrogate dispozițiile legale mai sus-menționate nu are nicio relevanță sub aspectul analizat, recunoașterea vechiului drept asupra imobilului în litigiu realizându-se ca atare după ratificarea României a Primului Protocol Adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, situație în care Curtea a constatat că reclamantele s-ar putea prevala de un bun în sensul Convenției, dar numai dacă ar dovedi în cauza de față că întrunesc toate condițiile legii pentru a beneficia de restituirea imobilului preluat abuziv.
Această situație juridică nu se poate dovedi însă decât în cadrul și cu respectarea cerințelor prevăzute de Legea nr. 10/2001 (actul normativ aplicabil în materia acestor imobile), prin decizia sau dispoziția emisă de unitatea deținătoare/entitatea învestită cu soluționarea notificării care atestă calitatea notificatorilor de persoane îndreptățite la restituire (în natură sau în echivalent, dacă prin ipoteză restituirea în natură este imposibilă, cum este și cazul de față) ori, după caz printr-o hotărâre judecătorească de restituire.
Acest aspect era reglementat expres și de art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001, anterior abrogării acestei prevederi prin Legea nr. 1/2009, text legal conform căruia „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi.”
De altfel, așa cum se prevede expres de art. 480 C.civ. invocat de reclamante ca temei al acțiunii lor, dreptul de proprietate este un drept exclusiv și absolut, care trebuie exercitat „în limitele determinate de lege”.
În acest sens, tribunalul a observat că reclamanta a formulat o primă cerere în revendicare a corpului ocupat de cele două pârâte persoane fizice, înregistrată la data de 21.04.1998, cerere care a fost soluționată prin sentința civilă nr. 96/4.02.2000 de Tribunalul București, dar care a fost respinsă pentru lipsa calității procesuale active, reclamanta nefăcând dovada dezbaterii succesiunii defunctului M. M., pentru a dovedi calitatea sa de moștenitoare, și nici nu a făcut dovada că este moștenitoarea fratelui ei, M. A.-G., pentru a putea formula singură acțiunea în revendicare.
Apelul declarat împotriva acestei sentințe a fost respins ca nemotivat, prin decizia civilă nr. 449/14.09.2000 a Curții de Apel București și, de asemenea, prin Decizia nr. 2351/8.05.2001 a Curții Supreme de Justiție s-a constatat nulitatea recursului, întrucât reclamanta nu a depus motive de casare, astfel că sentința pronunțată în prima cerere în revendicare, a rămas irevocabilă.
În acea cauză, au formulat cerere de intervenție A. M. și S. R., reclamanta precizându-și acțiunea, solicitând anularea celor două contracte de vânzare – cumpărare încheiate în baza Legii 112/1995, dar acțiunea a fost respinsă în întregul ei, astfel cum a fost completată, ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive.
Prin urmare, tribunalul a reținut că prin sentința civilă nr. 96/4.02.2000, prin care s-a respins acțiunea completată formulată de reclamanta G. A. R., s-a avut în vedere atât capătul de cerere privind revendicarea imobilului, cât și cererea de anularea a contractelor de vânzare – cumpărare, încheiate în baza Legii 112/1995.
Prin aceeași hotărâre, așa cum s-a mai reținut, s-a dat câștig de cauză celor două interveniente, cererile de intervenție fiind admise ca fondate, tribunalul reținând că intervenientele au făcut dovada că sunt proprietarele celor două apartamente.
Reclamanta, deși a avut la dispoziție căile de atac prevăzute de lege pentru a dovedi calitatea sa procesuală activă, față de modul de soluționare a cererilor de revendicare și anulare a contractelor de vânzare – cumpărare, căi de atac pe care le-a și exercitat, nu a înțeles să exercite drepturile procesuale în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare la acel moment, nemotivând nici apelul și nici recursul și neadministrând probele care au lipsit la soluționarea cererii în primă instanță.
Tribunalul a observat că reclamanta a înțeles să formuleze o nouă cerere în revendicare, cerere care face obiectul prezentei cauze, care în primul ciclu procesual a fost respinsă aproximativ pentru aceleași considerente care au fost avute în vedere la pronunțarea sentinței civile nr. 96/2000.
Este adevărat că prin decizia pronunțată în recurs, s-a reținut că doar reclamanta G. A. R. are calitatea de titular a dreptului de proprietate asupra întregului imobil revendicat, și că acesta nu constituie o proprietate coindiviză, însă tribunalul a prezentat istoricul soluțiilor pronunțate, în evidențierea circumstanțelor concrete ale prezentei cauze, din care rezultă că cele care pot invoca existența unui bun în înțelesul art.1 din Protocolul I Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, sunt pârâtele din prezenta cauză, care dețin o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, de recunoaștere și consolidare de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra celor două apartamente în litigiu, drept pe care astfel l-au câștigat, vânzarea bunurilor realizându-se anterior formulării primei cereri de revendicare și de anulare a celor două contracte, înregistrată la 21.04.1998.
Chiar dacă prin două hotărâri judecătorești s-au restituit celelalte două corpuri de construcție, reținându-se nevalabilitatea titlului statului, tribunalul consideră că nu se poate vorbi de existența unui bun în favoarea reclamantei (și pe cale de consecință, în favoarea moștenitorilor acesteia), întrucât acțiunile în revendicare soluționate prin sentințele civile nr. 2899/1997 și 960/1998, au avut ca obiect corpurile de construcție arătate mai sus în mod individual, au fost formulate în mod distinct de către G. A. R. și M. Nicolița, prima invocând ca autor pe tatăl său M. M., iar a doua, invocând ca autor pe M. A. G., hotărârile restituind în mod deosebit corpurile de construcție așa cum au fost revendicate.
Nici reclamanta și nici numita M. Nicolița, nu au înțeles să revendice imobilul situat la adresa M. E. nr. 99 – 101, cu compunerea menționată în procesul – verbal de înscriere în cartea funciară, în care imobilul este privit ca un tot unitar, alcătuit din teren și trei corpuri de construcție, ci au revendicat corpurile de construcție în mod distinct, tocmai ca urmare a faptului că persoana menționată ca proprietar în procesul – verbal, M. M., a donat separat un corp de construcție către fiul său M. A. G., așa cum rezultă din cererea formulată de M. Nicolița, iar din cererea formulată de G. A. V., a rezultat că la data naționalizării erau trei proprietari la adresa în litigiu, arătând că în anul 1944, tatăl său i-a donat corpul II de construcție (situat în fundul curții imobilului din .. 99 – 101 așa cum a menționat expres reclamanta).
Prin urmare, se poate constata că acțiunile în revendicare anterioare au fost formulate după cum au fost deținute corpurile de construcție anterior naționalizării, respectiv după titlul cu care bunul se afla în patrimoniul persoanelor care au formulat acțiunile, pretinzând drepturi proprii asupra construcțiilor, privite individual, prezenta cerere, vizând corpul de construcție care a rămas în patrimoniul autorului M. M., după ce a încheiat cele două acte de donație către reclamanta G. A. R. și către fratele ei, M. A. G..
Așa fiind, Tribunalul a apreciat că reclamanta nu are un bun în sensul convenției, atâta timp cât pentru imobilul care face strict obiectul acestui litigiu, nu deține o hotărâre judecătorească anterioară, sau o dispoziție de restituire, ci pârâtele sunt cele care dețin o hotărâre judecătorească anterioară, din care rezultă că li s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul. Astfel, situația litigioasă dintre părți a fost deja analizată printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, care nu poate fi lipsită de efectele sale juridice, respectiv de puterea lucrului judecat, fără a se mai putea dispune asupra dreptului de proprietate câștigat de către pârâte prin această hotărâre.
Tribunalul a avut în vedere și Cauza M. A. contra României, care a pornit de la o situație de fapt similară cu cea din prezenta cauză, fostul proprietar deținând hotărâri judecătorești care dobândiseră autoritatea de lucru judecat pentru o parte din bunurile preluate abuziv de către stat, hotărâri din care rezulta îndeplinirea condițiilor legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar.
Îndeplinirea acestor condiții acordau doar dreptul la o despăgubire în procedura legilor interne de reparație, instanța europeană apreciind, însă, că îi este suficient să constate, ținând cont de sensul autonom al noțiunii de „bunuri” și de criteriile deținute în jurisprudența Curții, că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
În cauza invocată, Curtea a observat că nici o instanță sau autoritate administrativă nu le-a recunoscut moștenitorilor fostului proprietar în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu, hotărârile invocate de reclamante, deși toate constatau că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, neconstituind un titlu executoriu pentru restituirea acelui apartament.
Și în prezenta cauză, așa cum s-a arătat mai sus, reclamanții dețin hotărâri judecătorești din care rezultă că preluarea de către stat a unora dintre imobilele ce au aparținut fostului proprietar a fost ilegală, dar nu dețin nici o hotărâre judecătorească definitivă și executorie sau o dispoziție emisă de autoritatea administrativă prin care să le fie recunoscut dreptul de a li se restitui apartamentele în litigiu deținute de pârâtele A. M. și S. Hambașiu R. M. D..
Rezultă că aceste apartamente nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanții s-ar fi putut prevala.
În privința dreptului la o despăgubire, se impune a se menționa că îndeplinirea condițiilor invocate mai sus nu determină automat realizarea acestui drept, ci trebuie îndeplinite și condițiile prevăzute de Legea nr.10/2001 referitoare la formularea unei notificări pentru acordarea măsurilor reparatorii și la termenul în care ar fi trebuit emisă o astfel de notificare.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele G. E. D. și G. D. G., solicitând schimbarea în tot a sentinței apelate și pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimatelor pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, apelantele arată că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta G. A. R., autoarea reclamanților din prezenta cauza, a solicitat obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, . .-101, sector 2, compus din teren în suprafața de 213,19 mp și construcție (fostul corp B) ; având subsol, parter, etaj și mansardă.
Prin sentința civila nr.621/08.04.2011, instanța de fond a respins acțiunea formulata împotriva pârâtului Municipiului București prin Primarul General ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă și a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată împotriva pârâtelor persoane fizice.
Apelantele consideră că hotărârea pronunțata de instanța de fond este nelegală, atât în ceea ce privește admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. București prin Primar General, cât și în ceea ce privește soluția pronunțata pe fondul cauzei, având în vedere următoarele:
Prima critică constă în aceea că, deși acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art.480 și urm. Cod civil, instanța de fond nu a soluționat cauza prin prisma temeiului de drept invocat de reclamantă, aspect care rezultă cu certitudine din considerentele hotărârii: "...Tribunalul apreciază ca în cauza nu se mai impune a se analiza acțiunea în revendicare din perspectiva comparării titlurilor de proprietate invocate de părțile aflate în conflict ..." (pag. 11 alin. 5 din Hotărâre).
Față de această situație, apelantele consideră că instanța de fond a încălcat formele de procedura prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2 Cod procedura civila, cu referire la art.129 alin. 4 Cod procedură civilă, potrivit căruia judecătorul are îndatorirea să pună în dezbaterea părților "... orice împrejurări de fapt ori de drept chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare", cu alte cuvinte, așa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, să facă respectate, dar și să respecte el însuși principiul contradictorialității, al dreptului la apărare și celelalte principii ale procesului civil.
Față de această situație apelantele consideră că hotărârea apelată a fost pronunțată cu încălcarea flagrantă a dispozițiilor art.129 alin.(4) Cod procedura civila și ale art.129 alin.(6) Cod procedura civila întrucât judecătorul fondului nu a pus în discuția părților problema de drept care viza chiar temeiul juridic al cererii și a hotărât asupra obiectului cererii deduse judecății fără a analiza chiar temeiul de drept invocat de reclamantă, această împrejurare de drept nefiind pusă niciodată în discuția părților, cu încălcarea flagrantă a principiului contradictorialității și al dreptului la apărare al reclamanților.
Astfel, contradictorialitatea presupune inclusiv ca părțile să cunoască și să își exprime poziția față de măsurile pe care instanța le poate dispune, iar pentru asigurarea contradictorialității în procesul civil, instanța are obligația de a pune în discuția părților toate aspectele de fapt și de drept pe baza cărora va soluționa litigiul, cu precizarea ca atât practica cât și doctrina au reținut în mod constant că nerespectarea acestui principiu, care asigură implicit și respectarea dreptului la apărare, este sancționată cu nulitatea hotărârii.
Apelantele consideră că analiza cererii de chemare în judecata atât prin prisma temeiului de drept invocat de reclamantă, cât și prin prisma incidenței în speță a "dispozițiilor convenționale" la care s-a raportat instanța de fond, conduce fără echivoc la concluzia că acțiunea este întemeiată.
În acest sens, apelantele solicită a se avea în vedere faptul că imobilul în litigiu a constituit coproprietatea autorilor reclamanților, M. M. și E., M. A. G. și M. A. R., așa cum rezultă din actele de proprietate depuse la dosarul cauzei.
Astfel, prin actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.4693/14.02.1935, M. M. a cumpărat imobilul din . compus din teren în suprafața de 836 mp și două corpuri de clădire identificate în Cartea Funciara sub nr.I și II, de la vânzătoarea Amelie Bourgeois.
Ulterior prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.6200/01.03.1935, tot M. M., a mai cumpărat și terenul învecinat, situat în ., de la vânzătoarea A. Bajescu Oarda.
Cele două proprietăți au fost comasate și a rezultat imobilul situat în .-101 (actualmente .-101), sector 2, iar în baza autorizației de construcție nr. 39R din 24.05.1935 a fost edificat un imobil care include corpul de clădire revendicat în prezenta cauză.
Acest imobil a fost naționalizat în baza Decretului nr.92/1950, poziția 4534 din listele anexa, unde apare ca unic proprietar M. M. deși este cert că la data naționalizării imobilul avea 4 coproprietari, astfel: M. A. G.-proprietar al corpului I din anul 1944, M. A. R.-proprietara a corpului II din anul 1946 și M. M. și E.-proprietari al corpului III din anul 1935, situație față de care apelantele consideră că au făcut dovada deplină a faptului că imobilul a fost naționalizat fără titlu valabil, întrucât nu exista identitate între persoana menționată în listele anexa ale Decretului 92/1950 și adevărații proprietari ai imobilului.
În același timp, Decretul 92/1950 se referă în art.I la categoriile de persoane cărora le erau incidente dispozițiile Decretului de naționalizare, respectiv foștii industriași, bancheri, mari comercianți, în timp ce prin art. II erau exceptate de la naționalizare imobilele aparținând intelectualilor profesioniști, categorie socio-profesională căreia îi aparținea și autorul reclamanților, M. M., care a exercitat profesia de avocat, lucru menționat de altfel și în contractul de vânzare-cumpăr are autentificat sub nr.4693/14.02.1935, situație față de care este cert că și sub acest aspect preluarea de către stat a imobilului s-a făcut fără titlu valabil.
Tot în ceea ce privește Decretul nr.92/1950, apelantele solicită a se avea în vedere faptul că acesta era în vădită contradicție cu legislația României în vigoare la data respectivă, încalcă Constituția din 1948, care apără proprietatea, prevăzând că nimeni nu poate fi obligat să cedeze proprietatea sa, afară de o cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire și, totodată, încalcă și prevederile tratatelor internaționale, respectiv a Declarației Universale a Drepturilor Omului care prevede în art. 17 alin. 2 faptul ca "nimeni nu va fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa., context în care, este cert că Decretul nr.92/1950 nu putea modifica legile anterior arătate.
Față de această situație, apelantele consideră că au făcut dovada deplină, atât a dreptului de proprietate al reclamanților, cât și a faptului că titlul de proprietate al acestora este valabil, cu precizarea că în ceea ce privește calitatea procesuala activa, instanțele s-au pronunțat în mod irevocabil.
În ceea ce privește titlul pârâtelor persoane fizice, apelantele menționează că apartamentul nr. l și terenul aflat sub construcție în suprafața de 79 m.p. a fost înstrăinat de S.C. Apolodor S.A. intimatei-pârâte S. R. prin contractul de vânzare cumpărare nr._/25.11.1997, iar apartamentul nr. 2 și terenul aflat sub construcție în suprafața de 113,19 m.p. a fost înstrăinat de S.C. Apolodor S.A. intimatei-pârâte A. M. prin contractul de vânzare cumpărare nr._/16.01.1998, situație față de care suprafața totală a terenurilor înstrăinate intimatelor-pârâte persoane fizice este în suprafața totala de 102,19 mp.
Totodată, în expertiza efectuată în cauză, depusă pentru termenul de judecată din data de 17.09.2010, s-a menționat că există un excedent de teren în suprafața de 62,19 m.p. rezultat din măsurători, precum și faptul că suprafața de 213,19 m.p. revendicată de reclamanți reprezintă diferența dintre suprafața de 871 m.p. menționata în convenția nr. 4494/19.09.2001 și suprafața de 657,81 m.p. menționată în dispoziția nr. 204/13.12.2001, situație față de care este cert că terenul revendicat exista la adresa imobilului.
Față de această situație, apelantele consideră că, în mod nelegal, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București prin Primar General și solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței civile apelate și pe fond admiterea acțiunii și față de această pârâtă.
În ceea ce privește temeiul de drept invocat de reclamanți, apelantele consideră că este cert că aceștia au un drept preferabil, titlul lor fiind mai vechi și mai bine caracterizat în timp ce titlul pârâtelor persoane fizice emană de la un nondominus, este ulterior titlului reclamanților care are dată mai veche și este primul transcris.
Consideră că instanța de fond nu a avut în vedere faptul că reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile de drept comun, ale art. 480 Cod civil, acțiune petitorie reala și imprescriptibilă, care are ca scop apărarea efectivă a dreptului de proprietate asupra imobilului, cu precizarea pe care o consideră esențială, că o astfel de acțiune decurge din însuși dreptul de proprietate și sancționează orice situație de încălcare a acestui drept.
În condițiile în care, așa cum s-a arătat anterior, preluarea imobilului a fost realizată pe numele unei alte persoane decât adevăratul proprietar, măsura naționalizării fiind totodată contrară prevederilor Constituției din 1948, prevederilor Codului civil în materie de proprietate și tratatelor internaționale la care România era deja parte, apelantele consideră că este cert că decretul de naționalizare nu și-a putut produce efectul juridic propus, respectiv translația dreptului de proprietate din patrimoniul autorilor reclamanților în patrimoniul statului comunist, iar concluzia fireasca pentru o astfel de situație dovedita și necontestată este aceea că niciodată dreptul de proprietate al reclamanților nu a ieșit din patrimoniul acestora în mod valabil.
În prezenta acțiune, reclamanții și pârâtele sunt în ipoteza de a invoca titluri valabile de proprietate cu privire la același bun, titluri ce provin de la autori diferiți, situație care impune conform legislației aplicabile, invocata expres și explicit de reclamanți, compararea titlurilor și stabilirea preferabilității unuia dintre ele.
Într-o astfel de analiza trebuiau avute în vedere în mod necesar și obligatoriu drepturile autorilor de la care provin titlurile de proprietate în discuție, urmând sa se dea eficienta titlului care provine de la autorul al cărui drept este preferabil, pentru ca nimeni nu poate sa transmită mai multe drepturi decata a dobândit, soluția fiind o aplicație a principiului "nemo plus iuris ad allium transfere potest quam ipse habet".
Instanța de fond a încălcat dispozițiile legale anterior invocate și nu a avut în vedere ca titlul reclamanților provine de la adevăratul proprietar în timp ce paratele au dobândit dreptul de proprietate ulterior, de la statul neproprietar.
Apelantele consideră că, chiar și în situația în care acțiunea este examinata prin prisma dispozițiilor dreptului internațional, așa cum a făcut instanța de fond, soluția de respingere a acțiunii ca neîntemeiată este nelegală, întrucât într-o astfel de analiză trebuie să se țină cont, în primul rând, de circumstanțele concrete, particulare ale fiecărei cauze, singurele în măsura să configureze în termeni fără echivoc semnificația noțiunii de bun, privare de bun, justificarea acestei privațiuni și a ingerințelor, prin raportare la dreptul de proprietate.
În concordanță cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, trebuie avut în vedere art.I din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale care arată expres că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Aceste dispoziții fac parte din dreptul intern fiind ratificate de România și potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
Apelantele consideră că în privința reclamanților exista un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 având în vedere preluarea imobilului de către stat fără titlu valabil cu atât mai mult cu cat prin legislația adoptată s-a consacrat expres caracterul abuziv al Decretului 92/1950, situație față de care este cert că măsura naționalizării nu s-a aplicat autorilor reclamanților care nu au pierdut dreptul lor de proprietate.
În această situație, vânzarea de către stat a bunului reclamanților, către terți, chiar și de bună credință, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al reclamanților, însoțită de lipsa totală de despăgubiri reprezintă o privare de bun și este făcută cu încălcarea flagrantă a art.1 din Protocolul nr.1.
Aceeași analiza, care a concluzionat în sensul consolidării titlului de proprietate al vechilor proprietari și nu al dobânditorilor în temeiul Legii 112/1995, a mai fost făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele pilot soluționate în materia imobilelor preluate de stat, respectiv în cauzele P. împotriva României, P. împotriva României, R. împotriva României, etc., avându-se în vedere ca Legea nr.112/1995 invocata de stat ca temei al înstrăinării, nu-i permitea acestuia să vândă chiriașilor un bun naționalizat în mod abuziv, în condițiile în care chiar legea invocata reglementa și permitea doar vânzarea bunurilor legal intrate în patrimoniul statului (cauza S. împotriva României, paragraful 47).
Apelantele consideră că reclamanții au un bun în sensul Convenției, iar vânzarea imobilului în aceste condiții de către stat a constituit o ingerința care a rupt echilibrul dintre protecția proprietății reclamanților și cerințele interesului general, iar repararea acestui dezechilibru nu se poate realiza prin mecanismele legilor speciale interne de reparație, situație față de care restituirea în natură a imobilului către reclamanți reprezintă unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită de aceștia.
Instanța de fond nu a avut în vedere nici împrejurarea că prin . Legii nr.1/2009, riscul nesocotirii dreptului de proprietate al intimatelor-pârâte a fost eliminat în condițiile în care acestea au posibilitatea obținerii valorii de piața a apartamentelor pe care le dețin, în cadrul procedurilor judiciare de drept comun, sens în care dispozițiile exprese ale art. 501 din Legea 1/2009 dau posibilitatea cumpărătorilor de bună credință în temeiul Legii 112/1995 sa obțină o reparație integrala a pierderii bunului prin restituirea prețului de piață al apartamentului stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, pe când reclamanții nu au nicio modalitate de a obține repararea pierderii bunului în mod abuziv.
În aceasta situație, apelantele consideră că instanța de fond, în mod nelegal, nu a avut în vedere aplicarea criteriilor de preferință ale titlurilor de proprietate invocate de părți și nu a avut în vedere nici măsurile care să asigure repararea rapidă și efectivă a prejudiciului pentru toate părțile din proces.
În drept, art. 282 si urm. Cod procedura civila, art. 480 si urm. Cod civil.
Prin decizia civilă nr.149/A/02.04.2012, Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a respins ca tardiv formulat apelul declarat de apelanții reclamanți G. E. D. și G. D. G. și ca nefondat apelul declarat de apelanta reclamantă M. A. F.; a obligat apelantele la 4.200 lei cheltuieli de judecată către intimata A. M. și la 4.200 lei cheltuieli de judecată către intimata S. Hambașiu R. M. D..
Prin decizia civilă nr.1752/27.03.2013, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a I-a Civilă a admis recursul declarat de reclamantele G. E. D. și G. D. G. și a trimis cauza aceleiași instanțe spre rejudecarea apelului declarat împotriva sentinței civile nr.621/8.04.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, menținând dispozițiile din decizia recurată privind respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de reclamanta M. A. F. împotriva aceleiași sentințe.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut că la filele 289 - 290 din dosarul nr._ al Tribunalului București - Secția a III-a civilă, se află dovezile de comunicare a sentinței civile nr. 621/08.04.2011 pronunțată în acest dosar, către reclamantele recurente G. E. D. și G. D. G..
Procesul - verbal de îndeplinire a procedurii de comunicare privind pe G. D. G. - fila 290 - este lovit de nulitate, în baza art. 100 alin. (3) cu referire la art. 100 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, deoarece cuprinde o adresa greșită, în sensul că la numărul apartamentului a fost trecut 34, în loc de . corect.
Or, indicarea greșită a numărului apartamentului atrage nulitatea actului comunicării, în condițiile legii, chiar dacă actul de procedură a fost primit de cealaltă recurentă, respectiv G. E. D., care are domiciliul la apartamentul 34 de la aceeași adresă.
Nu prezintă relevanță sub aspectul legalității îndeplinirii procedurii de comunicare a hotărârii primei instanțe faptul că cele două recurente sunt rude, că locuiesc în același . etaj, așa cum a reținut instanța de apel, deoarece aceste aspecte nu sunt de natură să acopere viciul de procedură sancționat cu nulitatea, atâta timp cât îndeplinirea procedurii nu poate fi dedusă din acte sau fapte extrinseci.
Astfel, dacă adresa din dovada de comunicare era cea corectă, hotărârea putea fi primită personal chiar de recurenta G. D. G., așa cum actul de procedură ar fi fost legal îndeplinit în situația în care ar fi primit actul o rudă a destinatarului, însă mențiunile referitoare la domiciliul celui căruia i s-a făcut comunicarea trebuiau să fie corecte, inclusiv, în cazul de față, cele referitoare la numărul apartamentului.
Totodată, s-a constatat că procesul-verbal de comunicare aflat la fila 289 dosar fond, privind pe recurenta G. E. D., nu cuprinde mențiunile prevăzute de art. 100 alin. (1) pct. 1 și 2 din Codul de procedură civilă, mențiuni prevăzute, de asemenea, sub sancțiunea nulității exprese, potrivit art. 100 alin. (3) din Codul de procedură civilă, astfel că, în lipsa dovezii care să ateste data comunicării sentinței primei instanțe, cererea de apel trebuie considerată în termen.
În aceste condiții, prin respingerea ca tardiv formulat a apelului lor, s-a constatat că recurentele G. E. D. și G. D. G. au suferit o vătămare prin aceea că sentința nu le-a fost comunicată în mod legal, pentru a o putea ataca în termenul de apel, ceea ce atrage nulitatea prevăzută de art. 105 alin. (2) din Codul de procedură civilă.
Prin urmare, în mod greșit instanța de apel a admis excepția tardivității apelului declarat de reclamantele G. E. D. și G. D. G., fără a intra în cercetarea pe fond a apelului formulat de acestea.
De aceea, criticile din recurs vizând fondul cauzei nu pot face obiectul analizei instanței de control judiciar.
Față de aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 5, 312 alin. (5) și art. 313 din Codul de procedură civilă, s-a admis recursul declarat de reclamantele G. E. D. și G. D. G., s-a casat în parte decizia atacată și s-a trimis cauza aceleiași instanțe în vederea judecării pe fond a apelului declarat de aceste reclamante.
S-au menținut dispozițiile privind soluția de respingere, ca nefondat, a apelului declarat de reclamanta M. A. F..
Prin decizia civilă nr.219 A din 26 mai 2014, Curtea de Apel București-Secția a III a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantele-reclamante G. E. D. și G. D. G., împotriva sentinței civile nr.621 din 08.04.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă M. A. F. și cu intimații-pârâți A. M., S. Hambașiu R. M. D. și M. București prin Primarul General. A obligat apelanții la 4.400 lei cheltuieli de judecată către A. M. și la 4.400 lei către S. Hambașiu R. M. D..
Împotriva acestei decizii și încheierii din data de 24.02.2014, în termen legal au declarat recurs reclamantele G. E. D. și G. D. G., invocând în drept dispozițiile art.304 pct.1 și 9 Cod procedură civilă.
În dezvoltarea motivului de recurs fondat pe dispozițiile art.304 pct.1 Cod procedură civilă s-a susținut că la judecata cauzei instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale în sensul că la judecată au participat judecători incompatibili.
S-a arătat că prin decizia civilă nr.149/A/2 aprilie 2012, completul de judecată compus din magistrați I.B. și D.A.B., a soluționat pe cale de excepție apelul declarat de apelantele reclamante, pe care l-a respins ca tardiv, dar prin aceeași decizie a soluționat pe fond apelul declarat de apelanta reclamantă M. F., pe care l-a respins ca nefondat.
În urma admiterii recursului și trimiterii spre rejudecare, cauza a fost repartizată spre soluționare aceluiași complet de judecată, compus din aceiași judecători, și care au formulat o cerere de abținere.
Prin încheierea din 30.09.2013, cererea de abținere a fost respinsă.
Prin încheierea din 24.02.2014 s-a respins și cererea de recuzare formulată.
Au arătat recurentele că încheierea din 24.02.2014 este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art.24 și 27 alin (7) Cod procedură civilă.
Este evident că membrii completului de judecată au pronunțat o hotărâre pe fondul cauzei și nu mai pot participa la judecata cauzei după casare, aceștia spunându-și părerea cu privire la cauza ce se judecă, în rejudecare dezbătându-se aceeași situație juridică, avându-se în vedere coparticiparea procesuală activă.
Motivele de apel formulate de apelantele reclamante G. E. D. și G. D. G. și motivele formulate de reclamanta M. F. A. au fost depuse prin cereri separate dat sunt identice sub aspectul criticilor invocate și problemelor de drept invocate.
În rejudecare, judecătorii apelului, urmarea respingerii cererii de recuzare, au reluat în motivare aceleași considerente pe care le-au avut în vedere ș la soluționarea pe fond a apelului declarat de reclamanta M. F. A..
În dezvoltarea motivului de recurs fondat pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă s-au dezvoltat următoarele critici:
Instanța de apel nu a motivat critica invocată în apel privind lipsa de rol activ a instanței de fond prin nepunerea în discuția părților a problemei de drept care viza chiar temeiul acțiunii, fiind încălcat astfel principiul contradictorialității și al dreptului la apărare.
S-a susținut că în raport de dovezile administrate, au făcut dovada deplină a dreptului de proprietate asupra bunului revendicat, acesta fiind preluat de Statul Român fără un titlu valabil.
În mod nelegal s-a admis excepția lipsei calității procesuale a Municipiului București prin Primarul General, întrucât din raportul de expertiză rezultă că suprafața de 213,19 m.p. există și este la dispoziția acestui pârât.
Având în vedere că bunul a fost preluat în mod abuziv, nefiind aplicabile dispozițiile Decretului nr.92/1950 și care era contrar Constituției din 1948 și Declarației Universale a Drepturilor Omului, este evident că bunul nu a ieșit niciodată din patrimoniul autorilor, fiind astfel deținătoare al unui „bun”, situație în care se impunea compararea titlurilor invocate de fiecare parte.
În operația juridică de comparare de titluri trebuie să se dea preferință reclamantelor care au un titlu mai bine caracterizat, titlul pârâților provenind de la un non dominus.
Vânzarea de către Statul Român a bunului către pârâți, chiar și de bună-credință, și anterioară confirmării în justiție a dreptului de proprietate, însoțită de lipsa totală de despăgubiri reprezintă o privare de bun, cu încălcarea art.1 din Protocolul nr.1.
În mod nelegal instanța de apel a interpretat jurisprudența C.E.D.O. în ce privește noțiunea de „bun” și a reținut că nu dețin un „bun” în sensul definit de jurisprudența europeană.
S-a criticat decizia și în ce privește acordarea cheltuielilor de judecată, arătându-se că în raport de volumul de activitate și de durata procedurii în apel, cuantumul este prea mare, instanța având posibilitatea de a dispune reducerea cheltuielilor de judecată.
Prin decizia civilă nr.3213/19.11.2014, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I Civilă a admis recursul declarat de reclamantele G. E. D. și G. D. G. împotriva deciziei nr.219 A din 26 mai 2014 și încheierii din 24 februarie 2014, ambele pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a III –a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr._, a casat decizia și încheierea recurate și trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut că primul motiv de recurs vizează nerespectarea dispozițiilor legale privitoare la compunerea și constituirea legală a instanței și este un motiv de nelegalitate a hotărârii și care, fiind fondat, atrage cu necesitate casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare.
Normele procedurale privitoare la incompatibilitate sunt de ordine publică iar soluționarea cauzei de un judecător incompatibil afectează valabilitatea hotărârii pronunțate în aceste condiții.
Nerespectarea dispozițiilor legale privitoare la recuzare, în situația în care partea interesată a formulat o astfel de cerere iar instanța a respins-o și judecătorul a participat la soluționarea cauzei, se subsumează motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.1 Cod procedură civilă.
Incompatibilitatea reprezintă situația în care un judecător este oprit, în cazurile expres determinate de lege, să participe la soluționare unei cauze.
Cazurile de incompatibilitate sunt prevăzute limitativ de art.24 Cod procedură civilă.
Pentru a ne afla în prezența incompatibilității prevăzute de art.24 alin.(1) Cod procedură civilă este necesar ca judecătorul să fi pronunțat o hotărâre de fond în cauza respectivă.
Pronunțarea unei hotărâri pe fond în cauza respectivă presupune că judecătorul și-a exprimat părerea asupra cauzei, printr-o hotărâre judecătorească, și va fi tentat să-și mențină aceeași opinie și în cazul în care va fi chemat să se pronunțe într-o instanță superioară ori, în caz de rejudecare, după casare.
Această incompatibilitate se întemeiază pe o prezumție juris .>de parțialitate a judecătorului.
Dezlegarea unei probleme litigioase, de natură să dezînvestească instanța, face ca judecătorul care a pronunțat hotărârea să devină incompatibil în caz de rejudecare.
Prin soluționarea chestiunilor de fapt și de drept dintr-o cauză, care privește aceeași situație juridică, judecătorul devine incompatibil.
Mai mult, judecătorul care și-a spus opinia cu privire la pricina care se judecă, în cursul judecății, constituie motiv de incompatibilitate potrivit art.27 alin.(7) Cod procedură civilă.
Or, în speță, s-a constatat că membrii completului de judecată care s-au pronunțat în rejudecare, au pronunțat o hotărâre pe fondul cauzei în primul ciclu procesual și, și-au exprimat opinia asupra problemei litigioase dând dezlegare chestiunilor de fapt și de drept care privesc aceeași situație juridică, dar invocată prin cereri de apel formulate separat.
Faptul că în primul ciclu procesual, apelul nu a fost soluționat pe fond ci pe cale de excepție, nu înseamnă că judecătorii nu și-au exprimat opinia în condițiile în care apelul celorlalte reclamante a fost soluționat pe fond iar chestiunile de fapt și de drept ale situației juridice au fost analizate.
S-a constatat, raportat la aceste considerente, că încheierea din 24.02.2013 este nelegală, urmând a fi casată, precum și decizia.
Constatând fondat acest motiv de recurs și raportat la consecința juridică a acestuia, care impune casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare, celelalte motive de recurs nu au mai fost analizate, urmând a fi avute în vedere cu ocazia rejudecării.
Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie sub nr._, la data de 09.02.2015.
Examinând sentința apelată, prin raportare la motivele de critică dezvoltate în apel, în limitele stabilite de art. 295 C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Reclamanta G. A. R., autoarea apelantelor, a solicitat prin cererea dedusă judecății, obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie corpul C (fost corp B), aflat în ..99-101, format din teren în suprafață de 213,19 m.p. și construcția compusă din subsol, parter, etaj și mansardă.
Prin sentința civilă nr.2899/19.03.1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, definitivă și irevocabilă, a fost admisă acțiunea formulată de numita M. Nicolița (comoștenitoare, alături de reclamanta din prezenta cauză a foștilor proprietari care au deținut întreg imobilul de la adresa din litigiu), s-a constatat nulitatea titlului de trecere în proprietatea statului a imobilului situat în București, .. 99 – 101, corpul A, fiind obligați pârâții Consiliul General al Municipiului București și . lase în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul corp A.
Prin sentința civilă nr. 960/20.01.1998, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, definitivă și irevocabilă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta G. A. R., au fost obligați pârâții Consiliul General al Municipiului București și . lase în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în .. 99 – 101 (fostă . corpul II (B) – parter și etaj.
Această hotărâre judecătorească a fost pusă în executare prin emiterea Dispoziției nr. 2621/5.12.1998 a Primarului General al Municipiului București, prin care s-a restituit în natură imobilul evidențiat mai sus.
Prin Dispoziția nr.204/13.12.2001 a Primarului General al Municipiului București, s-a restituit în natură terenul în suprafață de 1057,81 mp situat în .-101, sector 2, astfel: 400 mp reprezentând teren aferent construcției corpului A (restituit prin sentința civilă nr.2899/19.03.1997 a Judecătoriei sectorului 2) și curte în proprietatea lui M. Nicolița, și suprafața de 657,81 mp reprezentând teren aferent construcției corp B – actual C – restituit prin sentința civilă nr.960/20.01.1998 a Judecătoriei sectorului 2, și curte, către G. A. R., cu respectarea dreptului de servitute pentru ceilalți proprietari.
Astfel cum corect a reținut tribunalul, obiectul prezentei acțiuni constă în revendicarea apartamentelor ce au format obiectul contractelor de vânzare-cumpărare nr._/25.11.1996 și nr._/16.01.1997 și a terenului care excede Dispoziției nr.204/13.12.2001.
Revendicarea este acțiunea prin care proprietarul lipsit de posesia bunului său, urmărește să o redobândească de la posesorul neproprietar. Prin urmare, legitimarea procesuală pasivă aparține persoanei cu privire la care se face dovada că stăpânește în fapt bunul individual determinat, ce formează obiectul acțiunii.
Astfel cum rezultă din raportul de expertiză tehnică imobiliară în specialitatea topografie, realizat în cauză de expertul N. A., întregul teren ce a figurat la adresa poștală din București, ..99-101 are suprafața totală de 1300 mp. Deși în Dispoziția nr.204/13.12.2001 se menționează că s-a restituit în natură terenul în suprafață de 1057,81 mp (400 mp către M. Nicolița și 657,81 mp către G. A. R.), în fapt, terenul restituit numitei M. Nicolița are suprafața de 450 mp. De asemenea, terenul vândut pârâtelor prin contractelor de vânzare-cumpărare nr._/25.11.1996 și nr._/16.01.1997 totalizează o suprafață de 192,19 mp, ce excede suprafeței construcțiilor dobândite de acestea (stabilită de expert la 130 mp). Totalizând aceste suprafețe (450 + 657,81 + 192,19) se obține un total de 1300 mp, care coincide cu suprafața totală a imobilului ce a figurat inițial la adresa din București, ..99-101. Această constatare este suficientă pentru a justifica temeinicia concluziei tribunalului cu privire la faptul că M. București nu mai are în posesie nicio suprafață de teren situată la adresa în litigiu, cu consecința lipsei calității sale procesuale. Împrejurarea constatată de expertiza tehnică imobiliară, în sensul că și imobilul restituit defunctei G. A. R. prin Dispoziția nr.204/13.12.2001 ar avea o suprafață mai mare decât cea menționată în act, nu infirmă această concluzie, ci dimpotrivă, confirmă faptul că M. București nu mai exercită posesia asupra imobilului în litigiu sau a unei părți a acestuia.
Curtea nu poate primi nici critica apelantelor referitoare la încălcarea dispozițiilor art.129 C.proc.civ., cu referire la art.105 alin.2 C.proc.civ.
În ședința publică din 16.05.2008, tribunalul a pus în discuția părților mai multe excepții invocate de pârâte, între care excepția inadmisibilității cererii, întemeiată pe dispozițiile art.6 din Legea nr.213/1998, coroborat cu dispoz.art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001, art.46 din Legea nr.10/2001, Decizia nr.52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a soluționat un recurs în interesul legii. Instanța a amânat pronunțarea pentru a da posibilitate părților să formuleze concluzii scrise, dar ulterior a repus cauza pe rol pentru suplimentarea probatoriului și a administrat probele cu înscrisuri și expertiza tehnică imobiliară în specialitatea topografie.
De asemenea, la termenul din 25.03.2011 ambele părți au învederat instanței împrejurarea că asupra excepțiilor invocate în cauză înțeleg să reitereze concluziile formulate anterior repunerii pe rol a cauzei, iar în cadrul dezbaterilor asupra fondului, pârâtele au formulat concluzii referitoare la incidența în cauză a deciziilor nr.53/2007 și nr.33/2008 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, fără ca apărătorul reclamantelor să formuleze vreo replică. Așadar, prima instanță a respectat principiul contradictorialității și al dreptului la apărare, chestiunile de drept pe care hotărârea tribunalului a fost fundamentată făcând obiectul dezbaterilor contradictorii ale părților.
În ceea ce privește fondul, Curtea reține ca fiind corectă aprecierea tribunalului, în sensul că, în raport de data introducerii cererii de chemare în judecată (04.12.2002), soluția se impune a fi fundamentată pe dispozițiile și considerentele deciziei în interesul legii nr.33/2008, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza A. contra României.
Decizia în interesul legii nr.33/2008 stabilește că în cazul acțiunilor întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989, formulate după . Legii 10/2001, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii special, conform principiului specialia generalibus derogant. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
În considerentele deciziei menționate Înalta Curte a reținut, pe de o parte, că „existența Legii nr.10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art.1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție”. Pe de altă parte, „atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul”.
Aceste considerente ale deciziei în interesul legii, obligatorii, alături de dispozitivul acesteia, în raport de prevederile art.3307 al.4 C.pr.civ., fundamentează concluzia tribunalului în sensul că o astfel de acțiune în revendicare nu mai presupune compararea titlurilor de proprietate invocate de părțile aflate în conflict, ci verificarea existenței unui „bun” sau a unei „speranțe legitime” în patrimoniul părților, ca noțiuni autonome, cristalizate în cadrul unei largi jurisprudențe a Curții EDO, care a cunoscut de-a lungul timpului o anumită evoluție și în cadrul căreia hotărârea pronunțată în cauza A. contra României constituie un important reper.
Susținerile apelantelor-reclamante privind nevalabilitatea titlului statului (Decretul nr.92/1950) nu pot conduce la concluzia că acestea ar fi titularele unui „bun” în sensul Convenției EDO, și nici chiar ale unei „speranțe legitime”, chiar dacă se au în vedere dispozițiile art.2 al.2 din Legea nr.10/2001, aflate în vigoare până la data de 06.02.2009 (data abrogării prin Legea nr.1/2009). Curtea EDO a constatat, cu referire la această situație, că reclamantele s-ar putea prevala de un bun în sensul Convenției, dar numai dacă ar dovedi că întrunesc toate condițiile pentru a beneficia de restituirea imobilului preluat abuziv, în procedura legii interne de reparație (Legea nr.10/2001).
Pe de altă parte Curtea EDO a stabilit că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. Din această perspectivă, tribunalul a apreciat în mod temeinic că sentința civilă nr.2899/19.03.1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București și sentința civilă nr. 960/20.01.1998, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, ambele definitive și irevocabile, nu conferă reclamantelor calitatea de titulare ale unui „bun” în sensul Convenției EDO, în ceea ce privește imobilul ce formează obiectul litigiului. Sentințele menționate au fost pronunțate în litigii având ca obiect părți individual determinate ale imobilului din București, .. 99 – 101, distincte de partea revendicată în cadrul prezentului proces. În consecință, respectivele hotărâri judecătorești nu au vreun efect asupra drepturilor deduse judecății de față.
Nici decizia de casare nr.7436/25.09.2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală în dosarul nr._/2/2005, nu satisface rigorile impuse de Curtea EDO pentru a conferi apelantelor-reclamante calitatea de titulare ale unui „bun” în sensul Convenției. Prin această decizie s-a recunoscut reclamantei G. A. R. numai calitatea de a revendica singură imobilul în litigiu, ca o consecință a validității partajului voluntar încheiat de aceasta cu M. Nicolița asupra imobilului din București, .. 99 – 101. Instanța de recurs nu a fost învestită cu soluționarea fondului cauzei și nu a apreciat în sensul recunoașterii calității de proprietar a reclamantei.
Dimpotrivă, intimatele-pârâte beneficiază de protecția dreptului lor în sensul articolului 1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție, întrucât cererea defunctei G. A. R., de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, a fost respinsă definitiv și irevocabil prin sentința civilă nr. 96/4.02.2000. Prin aceeași hotărâre au fost admise cererile de intervenție formulate de A. M. și S. R., reținându-se că intervenientele au făcut dovada că sunt proprietarele celor două apartamente. În această situație, titlurile de proprietate ale intimatelor-pârâte asupra imobilului în litigiu, respectiv contractele de vânzare-cumpărare nr._/25.11.1996 și nr._/16.01.1997 s-au consolidat, conferindu-le intimatelor-pârâte un „bun actual” în sensul Convenției.
Așadar, tribunalul a apreciat corect că reclamantele nu au un bun în sensul Convenției, ci pârâtele sunt cele care dețin o hotărâre judecătorească anterioară, prin care li s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul.
În raport de considerentele expuse și ținând seama de dispozițiile art.296 C.pr.civ., Curtea urmează să respingă apelul ca nefondat.
Reținând culpa procesuală a apelantelor-reclamante, Curtea urmează a face aplicarea dispozițiilor art.274 C.pr.civ., obligându-le la plata către intimatele-pârâte a câte 4.200 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Curtea are în vedere numai onorariile avocațiale achitate de intimatele pârâte în cursul soluționării dosarului nr._, apreciind că prelungirea duratei procesului datorată unor casări succesive cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului nu este imputabilă apelantelor reclamante, astfel că nu se impune obligarea lor la sume achitate cu același titlu de către intimatele pârâte, în ciclurile procesuale subsecvente.
Pe de altă parte, onorariul achitat inițial de intimatele-pârâte are un cuantum considerabil, Curtea apreciind, în raport de prevederile art.274 al.3 C.pr.civ., că acesta corespunde în mod rezonabil efortului depus de avocat în cadrul întregii faze procesuale a apelului, chiar și în ipoteza soluționării acestuia în cadrul mai multor cicluri procesuale, în condițiile în care aceste cicluri nu influențează asupra complexității cauzei.
Mai are în vedere Curtea și împrejurarea că în dosarul nr._ a fost pronunțată decizia civilă nr.149A/02.04.2012, prin care, alături de anularea apelului formulat de apelantele – reclamante G. E. D. și G. D. G., s-a dispus și respingerea apelului formulat de apelanta-reclamantă M. F. A., toate cele trei apelante fiind obligate la plata cheltuielilor de judecată către intimatele-pârâte. Prin decizia civilă nr.1752/27.03.2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat în parte decizia nr.149A/02.04.2012, a trimis cauza spre rejudecarea apelului formulat de apelantele – reclamante G. E. D. și G. D. G. și a menținut soluția de respingere a apelului formulat de M. F. A., soluție ce nu fusese atacată cu recurs.
Întrucât decizia de casare nu cuprinde vreo referire la obligația stabilită în sarcina apelantei M. F. A. de plată a cheltuielilor de judecată, stabilită prin decizia civilă nr.149A/02.04.2012 și necontestată pe calea recursului, dar menține dispozițiile deciziei numai în privința soluției de respingere a apelului, Curtea apreciază necesar a se reitera această obligație în cadrul prezentei hotărâri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanții – reclamanți G. E. D. și G. D. G., cu domiciliul ales la D. M., în București, ..24, sector 1, împotriva sentinței civile nr.621 din 08.04.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – pârâți A. M., domiciliată în București, ..99-101, ., M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr.291-293, sector 6, S. HAMBAȘIU R. M. D. domiciliată în București, ..99-101, ., și cu intimata-reclamantă M. F. A., domiciliată în Canada, Quebec, Saint-Laurent,_ Boul Cavendish, . H5.
Obligă pe apelantele-reclamante și pe intimata-reclamantă la plata către fiecare dintre intimatele-pârâte A. M. și S. Hambașiu R. M. D. a sumei de 4.200 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 07.04.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
A. P. B. C. B. T.
GREFIER
Ș. P.
Red.A.P.B.
Tehnored.APB/B.I.
8 ex/29.01.2016
T.B- Secția a III-a – I.L.M.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 196/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Acţiune în declararea simulatiei. Decizia nr. 491/2015. Curtea... → |
|---|
