Revendicare imobiliară. Decizia nr. 327/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 327/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-06-2015 în dosarul nr. 26623/3/2008*
Dosar nr._
(573/2015)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.327 A
Ședința publică din 17.06.2015
Curtea constituită din:
Președinte - MĂDĂLINA GABRIELA RĂDULESCU
Judecător - A. D. T.
Grefier - E. C.
Pe rol se află soluționarea apelului formulat de apelantul-reclamant M. N.-A., împotriva sentinței civile nr.791 din 27.06.2014, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. București, prin Primarul G., C. G. al Municipiului București, B. S., B. G. V., Baranghin L., Țațără V. și V. (Țațără) L..
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru revendicare imobiliară.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă avocatul T. E. în calitate de reprezentant al apelantului-reclamant M. N.-A., în baza împuternicirii avocațiale pe care o depune la dosar, avocatul C. A. în calitate de reprezentant al intimaților-pârâți B. S., B. G. V., în baza împuternicirii avocațiale, pe care o depune, la rândul său, la dosar, intimata pârâtă Baranghin L. și avocatul B. F. în calitate de reprezentant al intimatei-pârâte V. L., în baza împuternicirii avocațiale pe care o depune la dosar, precum și consilierul juridic B. R. I. în calitate de reprezentant al intimaților-pârâți M. București, prin Primarul G. și C. G. al Municipiului București, potrivit delegației aflate la fila 21 din dosar; lipsește intimatul pârât Țațără V..
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura de citare este legal îndeplinită, că au fost depuse la dosar motivele de apel și întâmpinări formulate de intimații-pârâți B. S., B. G. V., Baranghin L., și V. L., precum și copii ale tuturor acestor acte procedurale, ce au fost comunicate părților adverse.
Părțile prezenta arată că nu au alte cereri prealabile de formulat, iar Curtea constată că, prin împuternicirea avocațială depusă astăzi la dosar se face dovada calității de reprezentant a apelantului, atât pentru avocatul R. G. la termenul anterior, cât și pentru avocatul T. E., prezent la termenul de astăzi, iar pricina se află în stare de judecată și acordă cuvântul asupra apelului.
Avocatul apelantului-reclamant M. N.-A. solicită admiterea apelului și desființarea sentinței atacate, susținând, ca un prim motiv, că instanța a omis să se pronunțe asupra cererii privind constatarea preluării fără titlu a imobilului de către stat. Chiar și intimații arată că în hotărâre s-au exprimat opinii cu referire la acest aspect, inclusiv în recurs, dar nu s-a reținut ca fiind un capăt de cerere distinct.
Un alt motiv de apel vizează faptul că s-a reținut că imobilul în litigiu nu s-a aflat în patrimoniul reclamantului, care este legatar universal al autorilor săi, R. C. și M., calitate în care justifică interesul în promovarea prezentei acțiuni.
Susține și motivul de apel cu referire la faptul că instanța nu a procedat la compararea titlurilor, precum și împrejurarea că suma stabilită cu titlu de cheltuieli de judecată este nul prea mare.
Arată că nu solicită cheltuieli de judecată în apel.
Avocatul intimaților B. S. și B. G. V. solicită respingerea apelului, având în vedere că instanța de fond s-a pronunțat asupra cererii unice cu care a fost învestită, având ca obiect revendicare, nicidecum acțiune în constatare.
Partea adversă face confuzie între învestire și calificarea cererii; astfel, consideră că instanța poate califica o cerere indiferent de haina juridică în care petentul își formulează acțiunea.
Cu privire la neanalizarea chestiunii preluării imobilului, solicită a se reține că, în concordanță cu practica de peste 20 de ani, instanța a analizat împreună aspectul legat de preluarea abuzivă și revendicarea.
Susținerea referitoare la calitatea reclamantului de legatar al autorilor săi, nu are relevanță, deoarece nu s-a invocat lipsa calității procesuale active, avându-se în vedere certificatul de legatar universal al acestuia.
Dar, instanța a analizat și noțiunea de „bun actual” și a dat prioritate dreptului pârâților ca persoane îndreptățite,
Precizează că la acest moment înțelege să nu solicite cheltuieli de judecată.
Avocatul intimatei pârâte V. L. solicită, de asemenea, respingerea apelului.
Cu privire la primul motiv de apel, susține că acesta neîntemeiat față de faptul că instanța de fond s-a pronunțat asupra celui dintâi capăt de cerere, anume acțiunea în revendicare. Partea pe care o reprezintă chiar a arătat că reclamanta nu justifică un interes în invocarea acestei probleme, dar instanța s-a pronunțat cu privire la preluarea imobilului fără respectarea legilor în vigoare la acel moment.
Cât privește motivul de apel referitor la faptul că imobilul nu s-a aflat în patrimoniul reclamantului, solicită a se observa că în proces nu s-a susținut așa ceva, ci s-a analizat dacă partea se prevalează de un bun actual în sensul prevederilor C.E.D.O., iar tribunalul a acordat preferință titlului pârâților. Instanța a arătat clar motivul pentru care a dat preferință titlului pârâților prin raportare la numeroasele legi de reparație de care reclamantul nu a înțeles să se folosească.
Achiziționarea apartamentului s-a făcut la 3 ani după apariția Legii nr.112/1995, timp în care reclamantul nu făcuse nici un demers.
Calitatea de moștenitor a reclamantului a fost obținută în anul 2012 prin certificat de legatar universal, dar acesta îi conferă părții dreptul numai asupra bunurilor aflate la momentul decesului în patrimoniul testatorului.
Cât privește cheltuielile de judecată, consideră că acestea nu sunt exagerate față de cel 7 ani de proces.
Solicită, totodată, obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată în apel, în cuantum de 1500 lei, reprezentând onorariu avocat, potrivit facturii și chitanței pe care le depune la dosar.
Intimata pârâtă Baranghin L. solicită respingerea apelului, fără cheltuieli de judecată.
Reprezentantul intimaților pârâți M. București, prin Primarul G. și C. G. al Municipiului București solicită respingerea apelului ca nefondat, ținând seama de faptul că reclamantul nu a urmat calea administrativă stabilită de legea specială și nu a formulat notificare în termenul prevăzut de Legea nr.10/2001, iar în cauză nu sunt aplicabile prevederile art.480 din Codul civil ci legea specială.
Reclamantul nu a promovat nici acțiune pentru anularea contractelor de vânzare cumpărare și nu se poate reține reaua credință la încheierea acestora; nici reclamantul nu a făcut o dovadă contrară în această privință.
.
CURTEA
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
La data de 8 iulie 2008, reclamantul M. N. A. a chemat în judecată pe pârâții M. București, prin Primarul G., C. G. al Municipiului București, B. S., Baranghin L., Țațără V. și Țațără S., solicitând Tribunalului București să constate că imobilul - teren în suprafață de 300 m2 și construcție, situat în București, . a fost preluat de stat în mod abuziv, fără titlu valabil, să fie obligați pârâții B. S., Baranghin L., Țațără V. și Țațără S. să-i respecte dreptul de proprietate și deplina posesie asupra imobilului sus-menționat, să oblige pe pârâți la plata cheltuielilor de judecată în măsura în care se vor împotrivi admiterii acțiunii.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că are calitatea de legatar universal al defunctei R. M. - sora mamei sale, conform certificatului de moștenitor nr. 154/1997, că aceasta, la rândul său, a avut calitatea de legatar universal al defunctului său soț, dr. R. C., care a cumpărat terenul în suprafață de cea 300 m.p. situat în București, ., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/1931 de la vânzătorul H. Ș., pe care a construit, în baza autorizației nr.33/C/4 aprilie 1933 eliberată de Primăria Municipiului București, o casă de locuit compusă din demisol, parter, etaj și mansardă. Reclamantul a mai arătat că, în anul 1949, imobilul a fost preluat în mod abuziv, prin rechiziționare, de către Ministerul Forțelor Armate, iar după 5 ani, acesta a fost eliberat, dar în loc să fie restituit proprietarului, a fost repartizat unor chiriași.
Autoritățile comuniste, deși au recunoscut că rechiziționarea a încetat la 1 ianuarie 1954, și-au motivat menținerea imobilului în patrimoniul Statului pe prevederile art.3 din decretul nr.218/1960.
În anul 1996, Statul Român - sub pretextul punerii în aplicare a Legii nr. 112/1995, deși nu avea calitatea de proprietar, fiind doar un detentor precar, a vândut locuințele chiriașilor care le ocupau și, ca o consecință a acestei situații, contractele de vânzare încheiate de Primăria Municipiului București, prin S.C. Romvial S.A, cu pârâta B. L. (nr._ ), pârâta B. S. (nr._ ), pârâtul Țațără V. (nr._ ) și pârâta Țațără S. (nr._ ) sunt vădit nelegale întrucât chiriașii cumpărători, cunoscând modul în care statul a intrat în posesia imobilului, au fost de rea-credință.
Reclamantul a solicitat ca, prin compararea titlurilor, să se dea eficiență titlului său, susținând că în accepțiunea art.2 alin.2 din Legea nr. 10/2001, dreptul de proprietate asupra imobilului nu a fost pierdut niciodată.
Reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art.480- 481 Cod Civil, art.21 și art.44 din Constituția României, art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998 și art.1 din Primului Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
La 19.01.2009, reclamantul și-a modificat acțiunea, solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a numiților B. G. V., soțul pârâtei B. S., și a numitei Țațără L., moștenitoarea defunctei Țațără S..
Pârâta B. S. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, pe motiv că a fost introdusă după apariția Legii nr. 10/2001.
Pârâta Baranghin L., prin întâmpinare, a invocat două excepții, prima vizând lipsa calității procesuale active a reclamantului și a doua vizând inadmisibilitatea acțiunii.
Pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a . și a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca aceștia să-i garanteze contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu bună-credință, plătit integral.
Pârâtul Țațără V. a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, excepția prescripției dreptului la acțiune, față de dispozițiile art.45 alin. ultim din Legea nr.10/2001 și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, pe considerentul că, prin nerevendicarea imobilului în termenul prevăzut de art.21 din Legea nr.10/2001 și neatacarea în justiție a contractelor de vânzare-cumpărare privind apartamentele dobândite de foștii chiriași, în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamantul a pierdut dreptul de proprietate.
Prin sentința nr.339/10.03.2009, Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea ca inadmisibilă. Prin aceeași sentință, a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Baranghin L., ca rămasă fără obiect.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul.
Prin decizia nr. 698A din 17 decembrie 2009, Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul, a desființat sentința tribunalului și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de fond.
Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții B. L., B. G. V., B. S., Țațără V., V. L. și de chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei nr.698 A din 17 decembrie 2009 a Curții de Apel București — Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Ca urmare a desființării sentinței apelate și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, cauza a fost reînregistrată sub același număr pe rolul Secției a IV-a a Tribunalului București.
Prin încheierea de ședință de la termenul din 28.11.2011, pentru considerentele acolo arătate, tribunalul a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și a unit cu fondul cauzei excepția lipsei calității procesuale active invocate de pârâții B. S., B. L. și Tatară V..
În rejudecare, prin încheierea de ședință din 21.05.2012 s-a disjuns cererea de chemare în garanție formulată de pârâta B. L. în contradictoriu cu ., Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor.
Prin sentința civilă nr. 1162/28.05.2012 Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins acțiunea în consecință.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul.
Prin decizia nr. 110A din 16.04.2013, Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul, a desființat sentința tribunalului și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de fond.
Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții B. L., B. G. V., B. S., Țațără V., V. L..
Ca urmare a desființării sentinței apelate și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, cauza a fost reînregistrată sub numărul_ pe rolul Secției a IV-a a Tribunalului București.
Prin sentința civilă nr.791/27.06.2014, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins cererea ca neîntemeiată, a obligat reclamantul să plătească pârâtei V. L., cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 6.200 lei, reprezentând onorariu de avocat și a respins cererea pârâtei Baranghin L. de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
A reținut instanța că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/1931 de fostul Tribunalul Ilfov - Secția notariat, C. R. a dobândit dreptul de proprietate asupra unui teren, loc viran, în suprafață de 300 mp, situat în București, . (fila 7).
În baza autorizației nr. 33/1933 (fila 9), C. R. a ridicat pe terenul dobândit astfel cum s-a descris anterior, în regie proprie, construcția revendicată în prezenta cauză.
C. R. a decedat la 8.12.1974. Cu privire la transmiterea succesiunii acestui defunct, în calea de atac a apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 1162/28.05.2012, reclamantul a depus la dosar copia certificatului de moștenitor nr.3/21.03.2012, potrivit cu care unicul moștenitor legal al acestui defunct a fost R. M., în calitate de soție supraviețuitoare.
R. M. a decedat la 1.02.1997, reclamantul M. N. A. fiind legatarul universal al acestei defuncte, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 154/20.06.1997 emis de BNP E. M. (fila 5).
Bunul imobil ce face obiectul prezentului litigiu a fost preluat de stat în baza decretului nr.218/1960 prin decizia nr.1229/31.12.1963.
În ceea ce îi privește pe pârâți, tribunalul a reținut că B. S. și B. G. V. au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 1, parter, parte din imobilul ce face obiectul cererii de chemare în judecată prin contractul de vânzare-cumpărare nr.515/1998, încheiat în temeiul legii nr.112/1995, Țațară V. și Țațară (V.) L. au dobândit în temeiul aceleiași legi, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr.521/1998 apartamentul nr. 2, etaj 1 din același imobil, iar B. L. a dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr.295/1996, în temeiul legii nr.112/1995, apartamentul situat la mansarda imobilului revendicat.
S-a reținut, totodată, că reclamantul nu a formulat nici un demers în temeiul dispozițiilor Legii nr.10/2011, iar pe de altă, cu privire la contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.112/1995, ce reprezintă titlurile de proprietate invocate de pârâți, nu există hotărâri judecătorești prin care să se fi declarat nulitatea acestora.
Plecând de la acest premise în compararea titlului opus de reclamant cu cele invocate de fiecare pârât, având în vedere și considerentele deciziei civile 6744/10.12.2010 prin care s-a soluționat primul recurs în această cauză, urmare a respingerii în primă instanță a cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă, în considerarea dispozițiilor Legii nr.10/2001, pe fondul cauzei, se rețin următoarele:
Cu privire la valabilitatea titlului de preluare de către stat a imobilului ce face obiectul litigiului, cu caracter prealabil, tribunalul a reținut că este învestit cu o singură cerere de chemare în judecată, având ca obiect revendicare, iar problema valabilității titlului statului urmează a fi apreciată ca o chestiune legată de temeinicia acțiunii în revendicare, iar nu ca pe un capăt de cerere distinct.
Prin raportare la dispozițiile art. 6 alin.3 din Legea nr. 213/1998, tribunalul a constatat că preluarea imobilului din patrimoniul fostului proprietar C. R. fost una neconformă cu Constituția de la acea vreme și cu Declarația Universală a Drepturilor Omului. Aceasta în condițiile în care art. 12 din Constituția din 1952 garanta proprietatea individuală, iar autorul reclamantului a fost deposeda de bunul aflat în proprietatea sa, fără plată.
Reclamantul nu se poate prevala de existența unui „bun” în patrimoniul său, astfel cum acesta fost explicitat în jurisprudența instanței europene prin hotărârea pronunțată în cauza A. și alții contra României, spre deosebire de situația pârâților.
În concret, în cauza A. și alții contra României s-a arătat că noțiunea de „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale” cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. Existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
Reclamantul nu se află într-o astfel de situație, în patrimoniul său neputându-se reține existența unui bun, în condițiile în care nu există o hotărâre judecătorească pronunțată de instanțele naționale prin care să se fi dispus restituirea bunului, chiar dacă el este moștenitorul fostului proprietar de la care bunul a fost preluat de către stat în baza unui titlu nevalabil.
Pe de altă parte, pârâții sunt titularii unor „bunuri” în sensul convenției. În acest sens are în vedere faptul că aceștia sunt actualii posesori ai bunului, în baza unor contracte translative de proprietate, ce nu au fost desființate, iar în prezent acțiunea în declararea nulității absolute a acestora este prescrisă prin raportare la dispozițiile art. 45 alin.2 din Legea nr.10/2001.
În acest condiții, în concursul dintre moștenitorul fostului proprietar și dobânditorii aceluiași imobil prin acte translative de proprietate încheiate sub imperiul Legii nr.112/1995, tribunalul a acordat preferință pârâților, căci prin nedeclararea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, drepturile lor s-au consolidat.
Așa fiind, tribunalul a apreciat că admiterea acțiunii în revendicare ar aduce atingere dreptului de proprietate al pârâților, punând în pericol și siguranța circuitului civil, acestea fiind motive suficiente pentru a se dispune respingerea cererii având ca obiect revendicare, ca neîntemeiată.
Aceasta fiind soluția pronunțată pe fondul cauzei, tribunalul a reținut culpa procesuală a reclamantului, iar în temeiul dispozițiilor art. 274 C.pr.civ., l-a obligat pe acesta să plătească pârâtei V. L. 6.200 lei, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat. A respins cererea pârâtei B. L. de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, aceasta nefăcând dovada unor astfel de cheltuieli.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul M. N. A., solicitând desființarea sentinței apelate.
Se arată de către apelant că prima instanța a omis să se pronunțe asupra capătului de cerere prin care reclamantul a solicitat - în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL G. - "să se constate că imobilul (teren în suprafața de 300 mp și construcție) situat în București, . a fost preluat de stat în mod abuziv, fără titlu".
Apreciază apelantul că o analiză a celor două considerente din hotărâre prin care se face referire la nevalabilitatea preluării imobilului, conduce la concluzia că în momentul deliberării judecătorul cauzei a omis pur și simplu să se pronunțe asupra primului capăt de cerere al acțiunii introductive. Și-a dat seama despre aceastaă omisiune abia cu prilejul motivării sentinței, când prin primul considerent a încercat să inducă ideea că nu s-a pronunțat asupra menționatului capăt de cerere pentru că nu-l considera ca fiind capăt de cerere.
Or, câtă vreme prin acțiunea introductivă cererea în constatare este expres formulată, iar în memoriile de recurs pe care apelantul – reclamant le-a parcurs în cele 3 cicluri procesuale a fost invocată în mod direct, instanța nu putea face abstracție de ea.
În plus, se impune sublinierea că soarta acestui capăt al acțiunii introductive nu depinde direct de modul de soluționare a celui de al II-lea capăt de cerere, respectiv, revendicarea. Cu alte cuvinte, netemeinicia acțiunii în revendicare - cum de altfel s-a hotărât în cauză, nu determină neapărat netemeinicia primului capăt de cerere, respectiv de a se constata că preluarea de către stat a imobilului a fost abuzivă, fără titlu valabil.
În mod paradoxal, instanța motivează exhaustiv că autoritățile statului comunist au comis un cras abuz preluând fără titlu acest imobil, dar se oprește aici, fără să mai demonstreze de ce ar exista un impediment legal ca aceasta constatare să fie inserată în dispozitivul sentinței. Explicația este una singură: la deliberare, acest aspect procesual a fost omis, iar descoperirea lui abia la motivare nu putea schimba lucrurile.
Sub un al doilea aspect apelantul arată că instanța a statuat în mod greșit că imobilul revendicat nu s-a aflat în patrimoniul reclamantului, iar ca o consecință, nu poate fi revendicat. Se trece cu vederea faptul că imobilul s-a aflat în patrimoniul lui C. R. - de la care a fost preluat abuziv de către autoritățile comuniste, iar după decesul său a intrat în masa succesorală a soției supraviețuitoare R. M. - al cărei legatar universal este reclamantul.
O altă critică vizează faptul că instanța dă câștig de cauză pârâților, considerând ca fiind preferabile titlurile lor (deși emană de la un non dominus), fără să motiveze operațiunea comparării titlurilor, omisiune ce are drept consecință că soluția adoptată este discreționară.
Sub un ultim aspect, apelantul critică aplicarea de către prima instanță a prevederile art. 274 alin.3 C.pr.civ.
Suma acordată cu titlul de cheltuieli de judecată intimatei V. L. este disproporționat de mare în raport cu munca prestată de apărător pe problematica de fond a cauzei. Era de observat ca prelungirea în timp a procesului (3 cicluri procesuale) a fost provocată exclusiv de pârâți (toate casările cu trimitere fiind dispuse prin promovarea recursurilor reclamantului). Apelantul – reclamant solicită, deci, să se reconsidere pretenția pârâtei, la o suma rezonabilă în concordanță cu principiile aplicabile în materie.
Intimata – pârâtă B. L. a formulat întâmpinare, solicitândrespingerea apelului ca nefondat.
În motivare se arată în esență că reclamantul nu a făcut dovada calității sale de moștenitor prin niciun fel de acte originale, că prima instanță arată în mod expres că "...problema valabilității titlului urmează a fi apreciaă ca o chestiune legată de temeinicia acțiunii în revendicare..."
Mai mult, neavând cu adevărat motive care să facă obiectul unui apel, reclamantul consideră discreționară soluția instanței de fond (fără argumente concrete), ori, așa cum lesne se poate observa, în motivarea sentinței instanței se arată că: în concursul dintre moștenitorul fostului proprietar și dobânditorii aceluiași imobil prin acte translative de proprietate încheiate sub imperiul sub Legii nr.112/1995 tribunalul va acorda preferință paraților, căci prin nedeclararea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, drepturile lor s-au consolidat."
Intimații – pârâți B. S. și B. G. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apelului.
În ceea ce privește primul motiv de apel intimații – pârâți arată că este evident că judecătorul fondului nu a omis să se pronunțe asupra primului petit în momentul deliberării, intimații – pârâți neînțelegând cum ar fi putut sa facă aceasta, de vreme ce deliberarea este, așa cum se știe, încă din facultate, o operațiune de natură cognitivă ce are loc în interiorul forului fiecărui magistrat în parte, mai puțin plastic spus, dar pe înțelesul apelantului, în mintea sa.
De vreme ce instanța fondului, prin prezenta hotărâre s-a pronunțat și a motivat temeinic și judicios de ce considera că este învestită cu o singură cerere de chemare în judecată având ca obiect revendicarea, iar problema valabilității titlului statului urmează a fi apreciată ca o chestiune legată de temeiul acțiunii în revendicare, iar nu ca un capăt de cerere distinct, apare ca vădit nefondat acest prim motiv de apel.
Aceeași gravă neînțelegere a instanței de către apelant, inclusiv prin raportare la practica contemporană convențională, trebuie reținută și în ceea ce privește următoarele două motive de apel.
Este evident că instanța nu a susținut câtuși de puțin că imobilul nu ar putea să fie revendicat precum și ca nu a optat în favoarea pârâților fără să își motiveze temeinic și în extenso aceasta opțiune. Instanța a analizat existenta noțiunii de "bun actual" în patrimoniul uneia sau alteia dintre părțile revendicării. Or, constatarea existentei acestui bun actual în patrimoniul intimaților-pârâți a condus instanța la soluția ce se impune a se menține prin respingerea prezentei căi de atac.
Intimata – pârâtă V. L. a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea apelului ca neîntemeiat.
Arată intimata că în considerentele sentinței civile instanța explică foarte clar că preluarea a fost neconformă cu Constituția de la acea vreme și cu Declarația Universală a Drepturilor Omului. Prin urmare, instanța de fond a analizat modalitatea de preluare a imobilului din patrimoniul autorului apelantului și a constatat că preluarea a fost neconformă cu legislația în vigoare.
Nemulțumirea apelantului, cum că această mențiune nu a fost făcută în dispozitiv, nu atrage însă un interes în a apela hotărârea de fond cel puțin cu privire la acest aspect, deoarece dispozitivul hotărârii face corp comun cu motivarea acesteia. Așadar, explicațiile date de instanță asupra nelegalității preluării, echivalează cu o admitere a capătului de cerere privind constatarea preluării abuzive a imobilului de către sistemul comunist.
Modalitatea procedurală aleasă de instanța de fond de a analiza valabilitatea preluării imobilului în contextul analizei fondului, și raportat la capătul de cerere privind revendicarea imobilului, a fost perfect legală și transparentă, cu respectarea principiului rolului activ al judecătorului.
Cât privește cel de-al doilea motiv de apel, intimata apreciază că este neîntemeiat, dat fiind că instanța nu a statuat că neaflându-se în patrimoniul reclamantului, bunul nu ar putea fi revendicat. Această afirmație este o interpretare personală a motivelor care au stat la baza sentinței, motive care sunt de natură pur subiectivă. Instanța a arătat într-adevăr de ce reclamantul nu se află în situația în care în patrimoniul său ar exista un bun în înțelesul Convenției (cauza A. și alții contra României), însă de aici a extras doar un criteriu de preferabilitate a titlului intimaților față de cel al apelantului.
Prin afirmația sa concretizată în al doilea motiv de apel, apelantul încearcă să inducă instanței de apel cum că i-ar fi fost din nou îngrădit accesul la justiție, concluzie evident greșită.
Chiar dacă în analiza consemnată în motivare nu se menționează, este evident că instanța de fond a verificat titlurile de proprietate ale intimaților pârâți (nr. 521/01.12.1998 și 522/01.12.1998) titluri prin care intimata – pârâtă V. L. a dobândit . București, .. 44, ., astfel că este neîntemeiat și al treilea motiv de apel, intimata expunând în continuare motivele pentru care consideră că este preferabil titlul său.
Intimata consideră, de asemenea, că este nefondată și cea de-a patra critică vizând aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. 3 C.pr.civ. A considera că apărările făcute de pârâți - cu ajutor profesionist, apelând la serviciile unor avocați - pe parcursul a șapte ani de proces, proces în care miza este pierderea apartamentului cumpărat de bună credință și în care locuiește de zeci de ani, nu justifică restituirea unei sume de aproximativ 1400 Euro, este nesusținută. Mai mult decât atât, acordarea cheltuielilor de judecată s-a făcut în urma respingerii pe fond a acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată, deci în condițiile stabilirii unei culpe procesuale a acestuia.
Examinând actele dosarului, în raport de criticile arătate, Curtea constată că apelul nu este fondat, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare:
Prima dintre criticile aduse de apelant hotărârii primei instanțe vizează omisiunea acesteia de a soluționa capătul de cerere vizând constatarea caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat, în lipsa vreunui titlu. Constată Curtea, sub acest aspect, că modalitatea de soluționare a cauzei de către prima instanță, prin respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, fiind reținut doar în cuprinsul considerentelor hotărârii caracterul nelegal al preluării imobilului de către stat, nu poate conduce la concluzia potrivit cu care hotărârea pronunțată are un caracter nelegal prin omisiunea de a soluționa în totalitate pretențiile reclamantului.
Pe de o parte, trebuie observat, raportat și la apărarea din cuprinsul întâmpinării formulate de intimata V. L., că interesul reclamantului în a solicita constatarea nevalabilității preluării rezidă în împrejurarea că acesta reprezintă un aspect prejudicial, a cărui rezolvare este necesară pentru rezolvarea acțiunii în revendicare, potrivit celor reținute prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, o astfel de analiză fiind una necesară.
Mai mult, Curtea apreciază necesar să constate faptul că și în ipoteza în care reclamantul și-a fundamentat cererea de chemare în judecată pe un anumit temei juridic, anume dispozițiile dreptului comun, instanța de judecată, constatând că pentru cererea dedusă judecății există edictat un act normativ special, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, este ținută a face aplicarea normelor speciale. Acest principiu de drept trebuie respectat de instanță în soluționarea pretențiilor deduse judecății, acesteia nefiindu-i permis să ignore reglementarea specială adoptată de legiuitor într-un anumit domeniu. Instanța este autoritatea ce aplică legea, iar adoptarea unui act normativ special este o chestiune de opțiune a legislativului, ce nu poate fi cenzurată în procesul de aplicare a legii, fără a interfera cu autoritatea legiuitoare, ceea ce ar contraveni principiului separației puterilor în stat.
Așa fiind, trebuie observat că reclamantul a dedus judecății o acțiune în revendicarea imobilului din București, ., sector 1, compus din teren și construcție, susținând că întreg imobilul a fost preluat abuziv de stat, prin rechiziționare de către Ministerul Forțelor Armate și a aparținut autorului acestuia R. C., acțiune întemeiată de dispozițiile art. 480 C.pr.civ. Așadar, trebuie constatat că dat fiind scopul urmărit de reclamant prin promovarea acestei acțiuni, de redobândire a proprietății bunului preluat de stat în perioada regimului comunist, este incidentă pretențiilor acestuia reglementarea specială adoptată prin Legea nr. 10/2001, reclamantul neavând la dispoziție un drept de a opta, în valorificarea acestor pretenții, între dispozițiile dreptului comun și cele speciale adoptate în același domeniu, această soluție întemeindu-se pe principiul priorității legii speciale.
În consecință, acțiunea în revendicare promovată după . Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparație.
A considera altfel și a aprecia că există posibilitatea pentru apelanții reclamanți de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, Codul civil, ar echivala cu încălcarea principiului specialia generalibus derogant și cu o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Astfel, prin legea nouă, sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480-481 Cod civil.
Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de Codul civil, care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, fiind existența unei norme speciale și a unei norme generale cu același domeniu de reglementare, situație în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.
Raționamentul expus este confirmat și prin Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, la care a făcut referire și prima instanță, decizie prin s-a statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.
S-a reținut, astfel, că accesul la justiție presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești. În lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în substanța sa. Or, în măsura în care aceste exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat. Înalta Curte a mai reținut că persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării. În cadrul acestui control, partea interesată poate deduce judecății însuși dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Prin aceeași decizie s-a statuat că adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă, iar faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.
De asemenea, Înalta Curte a reținut că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. 2 din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. 2 din Legea fundamentală.
Pentru a se atinge finalitatea unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun ca și un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, Înalta Curte a mai reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Însă, trebuie observat că prin decizia sus-menționată s-a exclus posibilitatea ca acțiuni în revendicare similare celei promovate de reclamant să mai fie soluționate după regulile de comparare și preferabilitate specifice dreptului comun, cu ignorarea regulilor rezultând din aplicarea dispozițiilor speciale de drept substanțial ale Legii nr.10/2001.
Raportat așadar la cele stabilite prin decizia amintită, trebuie analizat, reținând, astfel cum s-a arătat deja, că bunul revendicat intră în domeniul reglementat de legea specială, dacă apelantul reclamant se prevalează de un bun, pentru ca în acțiunea în revendicare pe care a promovat-o să poată fi analizate pretențiile acestuia de a obține restituirea bunului în concurs cu dreptul de proprietate al pârâtului. O astfel de analiză presupune implicit examinarea susținerilor reclamantului privind circumstanțele lipsirii de proprietate de care se acesta plânge.
Or, în condițiile în care prima instanță a analizat susținerile reclamantului, reținând că preluarea de către stat a imobilului a fost una neconformă cu Constituția de la acea vreme și cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, nu poate fi reținută teza reclamantului privind omisiunea de a soluționa pretențiile sale privind constatarea nevalabilității titlului statului. Lipsa unei mențiuni exprese în cuprinsul dispozitivului hotărârii sub aspectul în discuție nu atrage nelegalitate hotărârii, câtă vreme rezultă din cuprinsul considerentelor hotărârii că o asemenea analiză a fost realizată de instanță, iar în cauză acestea susținând decisiv soluția adoptată de instanță se bucură de putere de lucru judecat.
Cât privește critica vizând constatarea primei instanțe în sensul că bunul imobil nu se află în patrimoniul apelantului, Curtea reține că în realitatea acesta constatarea a vizat nu lipsa bunului imobil, ci lipsa unui bun în accepțiunea mai largă pe care jurisprudența CEDO o are în vedere în analiza încălcărilor drepturilor protejate prin Convenția europeană a drepturilor omului. Sub acest aspect prima instanță a apreciat în mod corect că reclamantul nu are în patrimoniu un bun actual, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorului reclamantului nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudența Curții Europene fiind acela că speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
In același context, instanța europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între „simpla speranță de restituire”, oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o „speranță legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004).
Reclamantul s-ar fi putut prevala de un bun în sensul Convenției, numai dacă ar fi dovedit în cauza de față că întrunește toate condițiile legii pentru a beneficia de restituirea imobilului preluat abuziv. Această situație juridică nu se poate dovedi însă decât în cadrul și cu respectarea cerințelor prevăzute de Legea nr. 10/2001, prin decizia sau dispoziția emisă de unitatea deținătoare/entitatea învestită cu soluționarea notificării care atestă calitatea notificatorilor de persoane îndreptățite la restituire în natură ori, după caz printr-o hotărâre judecătorească de restituire.
Însă, reclamantul nu a urmat procedura administrativă reglementă de legea specială și nu a rezultat pe parcursul judecății că a fost pronunțată o hotărâre judecătorească anterioară prin care să se fi stabilit că reclamantul nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu și prin care să se fi dispus restituirea acestuia în patrimoniul său.
Această din urmă cerință rezultă din Hotărârea pilot pronunțată în cauza A. și alții contra României din 12.10.2010, în care Curtea Europeană a reținut că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea de „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. Existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție
S-a mai reținut că de la . Legilor nr. 1/2001 si 10/2000 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care ar trebui să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Așadar, transformarea într-o
În aceste condiții, trebuie constatat că, în cauză, reclamantul se bucura de o speranță legitimă numai în situația în care ar fi urmat procedura de restituire reglementată de legea specială. Instanța de apel observă, în acest punct, că omisiunea reclamantului de a recurge la procedura administrativă instituită de Legea nr. 10/2001 nu a fost în nici un fel justificată prin referirea la anumite circumstanțe care l-ar împiedicat să acționeze.
În ceea ce îi privește pe intimații pârâți, Curtea constată că aceștia au dobândit în patrimoniu dreptul de proprietate asupra apartamentelor din imobil prin cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractele de vânzare depuse la dosarul cauzei, contracte cu privire la care reclamantul nu a solicitat constatarea nulității în temeiul Legii nr. 10/2001.
Așa fiind, Curtea reține ca fiind justă aprecierea primei instanțe, potrivit cu care intimații pârâți, spre deosebire de reclamant, se bucură de un bun actual, în condițiile în care dețin bunul imobil în temeiul unor acte de proprietate cu prezumate ca valabile, în lipsa constatării nulității acestora.
Sub acest aspect, trebuie reținut că prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate și în cazul pârâților cumpărători de bună credință al imobilului revendicat și, prin urmare, aceștia din urmă nu pot fi lipsiți de proprietate decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege.
Și critica vizând omisiunea primei instanțe de compara titlurile de proprietate ale părților este nefondată, în condițiile în care, așa cum s-a arătat, pretențiile reclamantului au fost analizate în limitele stabilite prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin raportare atât la dispozițiile legii speciale adoptate în materia restituirii imobilelor preluate abuziv de stat în perioada martie 1945-decembrie 1989, cât și la jurisprudența CEDO.
Cât privește critica referitoare la obligarea apelantului la cheltuieli de judecată, susținându-se aplicarea greșită a prevederilor art. 274 alin. 3 C.pr.civ, Curtea constată că susținerile acestuia sunt nefondate. Astfel, suma solicitată de intimata pârâtă V. L. cu acest titlu, de 6200 de lei nu are un caracter excesiv, câtă vreme își găsește corespondent în munca depusă de avocatul intimatei în proces, pe parcursul mai multor cicluri procesuale, în intervalul iulie 2008- iunie 2014 și chiar dacă nu se poate reține o complexitate deosebită a cauzei, miza procesului pentru intimată a fost una deosebită, câtă vreme a vizat dreptul de proprietate asupra apartamentului ce constituie locuința acesteia.
În consecință, în raport de cele arătate, Curtea constată că apelul nu este fondat, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 296 C.pr.civ., îl va respinge.
În baza art. 274 C.pr.civ., Curtea va obliga apelantul la plata către intimata pârâtă V. L. a sumei de 1500 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând contravaloarea onorariului de avocat, constatând că sunt îndeplinite condițiile legale, în sensul că este dovedită efectuarea acestor cheltuieli prin depunerea la dosar a chitanței de plată pentru suma de 1500 de lei, iar apelantul este în culpă procesuală ca urmare a soluției adoptate cât privește calea de atac pe care a promovat-o, considerată nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul formulat de apelantul - reclamant M. N. A., cu domiciliul ales la av.T. R., în București, ., ., ., împotriva sentinței civile nr.791/27.06.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații – pârâți M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL G., cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291 – 293, sector 6, C. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291 – 293, sector 6, B. S. și B. G. V., ambii cu domiciliul în București, ., parter, ., B. L., domiciliată în ., mansardă, sector 1, ȚAȚĂRĂ V. și V. (ȚAȚĂRĂ) L., domiciliați în București, ., ., sector 1.
Obligă apelantul la 1.500 lei cheltuieli de judecată către intimata V. L..
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 17.06.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
M. G. R. A.-D. T.
GREFIER
E. C.
Red.M.G.R.
Tehdact.R.L./M.G.R.
10 ex./23.06.2015
TB-S.4 – A.P.
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 94/2015. Curtea de Apel... | Anulare act. Decizia nr. 697/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
