Stabilire program vizitare minor. Decizia nr. 1054/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1054/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-10-2015 în dosarul nr. 1054/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1054
Ședința publică din 14.10.2015
Curtea constituită din:
Președinte - M. G. R.
Judecător - A. D. T.
Judecător - C. B. T.
Grefier - E. C.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul reclamant V. M. împotriva deciziei civile nr.1046 A din 19.03.2015 pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă C. (fostă B. Cobârjea) M. P. și autoritatea tutelară din cadrul Primăriei Sectorului 1 București.
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru exercitarea autorității părintești.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, se prezintă recurentul reclamant V. M. și avocatul M. A. în calitate de reprezentant al intimatei pârâte C. M. P., în baza împuternicirii avocațiale eliberate de Baroul București, pe care o depune la dosar; lipsește reprezentantul autorității tutelare - Primăria Sectorului 1 București.
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru exercitarea autorității părintești.
Se face referatul cauzei de către grefier, care învederează faptul că procedura de citare este legal îndeplinită, că recurentul a depus la dosar dovada timbrării cererii de recurs, iar intimata a depus întâmpinare în dublu exemplar, dintre care unul i-a fost comunicat recurentului.
La prima strigare a cauzei, pe lista dosarelor solicitate la amânare fără discuții, recurentul, care se legitimează prezentând C.I. . nr._ eliberată de SPCEP S. 6 la 07.01.2013, solicită acordarea unui termen pentru pregătirea apărării de către avocatul ales. Arată că a primit corespondența instanței în timp ce era internat în spital și nu a avut posibilitatea să ia legătura cu avocatul său.
Avocatul intimatei solicită respingerea cererii de amânare, având în vedere că partea adversă este inițiatorul căii de atac încă din luna iulie 2015, astfel încât a avut suficient timp la dispoziție pentru pregătirea apărării.
Recurentul insistă în solicitarea sa, cu observația că a primit corespondența pe data de 24.09.2015; depune la dosar acte în susținerea afirmațiilor sale.
După deliberare, Curtea respinge cererea recurentului, motivat de faptul că partea a declarat calea de atac în luna iulie 2015, că din actul medical depus astăzi la dosar rezultă că recurentul a fost internat în spital în perioada 16.09 – 25.09.2015, iar citația pentru acest termen a fost primită în septembrie 2015, astfel încât apreciază instanța că este neîntemeiată cererea de acordare a unui termen pentru lipsă de apărare și dispune lăsarea dosarului spre a fi reluat la ordine, pe lista recursurilor.
La reluarea pricinii, Curtea acordă cuvântul asupra excepției inadmisibilității recursului de față, invocată prin întâmpinare.
Avocatul intimatei C. M. P. solicită admiterea excepției, având în vedere că, potrivit art.483 alin.2 din codul de procedură civilă „nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art.94 pct.1 lit. a- j..”, între care se află și cele legate de tutelă și de familie. Solicită, așadar, respingerea recursului ca inadmisibil și obligarea părții recurente la plata cheltuielilor de judecată, pentru dovedirea cărora depune la dosar factura fiscală și chitanța în cuantum de 1240 lei, reprezentând onorariu avocat.
Recurentul reclamant V. M. arată că recursul a fost declarat de avocat și, probabil, știa ce se poate face.
Totuși, insistă în cererea de amânare, deoarece a primit corespondența instanței în timp ce se afla în spital, fiind în imposibilitate de a se deplasa chiar și ulterior externării.
La interpelarea instanței cu referire la excepția invocată de intimată, solicită respingerea acesteia, considerând că are toate drepturile ca părinte.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 2664/09.02.2014 pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria Sectorului 1 București a admis în parte acțiunea principală completată, formulată de reclamantul V. M. în contradictoriu cu pârâta C. (fostă B. Cobîrjea) M. P. și Autoritatea Tutelară Primăria S. 1 București; a stabilit exercitarea autorității părintești pentru minora V. A.-D., născută la data de 29.03.2004, în sarcina exclusivă a mamei; a stabilit locuința minorei la domiciliul mamei; a dispus menținerea programului de legături personale ale reclamantului cu minora așa cum a fost stabilit prin sentința civilă nr._ din data de 20.10.2011, pronunțată în dosarul nr._/299/2011 a Judecătoriei Sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă prin decizia civilă din data de 16.09.2013, pronunțată de Curtea de Apel București Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie în dosarul nr._/299/2011 și a dispus obligarea reclamantului la plata către pârâtă a sumei de 2.480 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Prima instanță a avut în vedere că prin sentința civilă nr. 7303/17.11.2006 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București s-a dispus, în urma desfacerii căsătoriei dintre reclamant și pârâtă, încredințarea către pârâtă, spre creștere și educare, a minorei V. A. D., născută la data de 29.03.2004.
Prin sentința civilă nr._ din data de 20.10.2011, pronunțată în dosarul nr._/299/2011 al Judecătoriei Sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă prin decizia civilă din data de 16.09.2013, pronunțată de Curtea de Apel București Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie în dosarul nr._/299/2011, s-a dispus respingerea acțiunii formulate de către reclamantul V. M. de reîncredințare a minorei V. A. D., instanța menținând sub acest aspect sentința civilă nr. 7303/17.11.2006 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București. De asemenea, tot prin această hotărâre, Judecătoria Sectorului 1 București a stabilit un program de vizitare a minorei după cum urmează: al doilea și al patrulea sfârșit de săptămână din lună, de vineri ora 19:00, până duminică ora 18:00; în vacanța de vară, în perioada 1 iulie ora 10:00 până la 31 iulie ora 20:00; în perioada vacanței de iarnă, în anii impari, prima săptămână, iar în anii pari, a doua săptămână de vacanță, în intervalul de sâmbătă ora 10:00 până duminică ora 20:00; în perioada vacanței Sărbătorilor P. în anii pari, primele 4 zile începând de sâmbătă ora 10:00 până marți ora 20:00, iar în anii impari, ultimele 4 zile din vacanța începând de joi ora 10:00, până duminică ora 20:00; întreg programul desfășurându-se cu luarea minorei din domiciliul mamei și readucerea minorei în același domiciliu la sfârșitul programului și cu obligația reclamantului pârât ca în perioada vacanțelor să o anunțe pe pârâta reclamantă asupra programului minorei și asupra locului unde aceasta urmează a fi dusă.
Pârâta s-a recăsătorit cu numitul C. V., cu care are un copil, minora V. A. D. locuind împreună cu aceștia într-un imobil la curte, situat în București, .. 8 sector 1, compus din parter și două etaje (astfel cum rezultă din certificatul de căsătorie . nr._ din 15.12.2012 – fil. 167).
Reclamantul nu s-a recăsătorit și locuiește într-un apartament situat în .. 61, ., București.
În aceste condiții, reclamantul a solicitat exercitarea autorității părintești în mod exclusiv de către acesta asupra minorei V. A. D., iar în cazul respingerii cererii sale, a solicitat stabilirea locuinței fiicei sale la domiciliul său, motivându-și petitul pe considerentul că au intervenit schimbări de natură a dispune altfel decât a stabilit instanța prin sentința civilă nr._ din data de 20.10.2011 a Judecătoriei Sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă.
Pentru a decide astfel, instanța de fond a avut în vedere dispozițiile Codului civil în materia exercitării autorității părintești, ale Legii nr. 71/2011 de punere în aplicare a Codului civil, precum și cele ale Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
A reținut instanța că, prin Legea nr. 287/2009 republicată a fost adoptat Codul Civil, în vigoare, conform Legii nr. 71/2011 de punere în aplicare, de la data de 01.10.2011. Conform noilor dispoziții legale, în vigoare la momentul înregistrării prezentei cauze, instanța a constatat că instituția încredințării minorului spre creștere și educare unuia dintre părinți a fost înlocuită cu instituția stabilirii locuinței minorului și a exercitării autorității părintești.
În ceea ce privește exercitarea autorității părintești, instanța de fond a constat că reclamantul a solicitat ca autoritatea părintească să fie exercitată în mod exclusiv de către tată, în condițiile în care printr-o decizie anterioară s-a stabilit încredințarea minorei către pârâtă.
Astfel, s-a reținut că în cazul de față sunt aplicabile prevederile articolului 46 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora ”Dispozițiile hotărârilor judecătorești privitoare la relațiile personale patrimoniale dintre copii și părinții lor divorțați înainte de . Codului civil pot fi modificate potrivit dispozițiilor art. 403 din Codul civil.”
Conform art. 403 C.civ., ”În cazul schimbării împrejurărilor, instanța de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile și îndatoririle părinților divorțați față de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinți sau a unui alt membru de familie, a copilului, a instituției de ocrotire, a instituției publice specializate pentru protecția copilului sau a procurorului.”
Exercițiul comun al autorității părintești atunci când părinții sunt căsătoriți presupune exercitarea tuturor drepturilor și obligațiilor părintești împreună și în mod egal de către ambii părinți, în fiecare zi. Astfel, dacă părinții conviețuiesc, ei vor exercita împreună și de comun acord toate drepturile și îndatoririle părintești, între aceștia fiind aplicabilă și prezumția mandatului tacit reciproc, prevăzută de art. 503 alin. 2 din Codul civil.
Dacă însă aceștia nu conviețuiesc, exercitarea în comun a autorității părintești se concretizează în consultarea acestora în luarea deciziilor importante cu privire la creșterea și educarea copilului, actele curente privind creșterea și educarea acestora fiind îndeplinite de părintele la care copilul locuiește. Aceasta, deoarece atunci când părinții sunt despărțiți, fie că sunt divorțați, fie că sunt părinți naturali care nu conviețuiesc, exercițiul autorității părintești este prevăzut de lege ca aparținând ambilor părinți în comun, însă modalitatea concretă de exercitare diferă față de ipoteza exercitării autorității de către părinții care locuiesc împreună, întrucât, în concret, copilul va locui cu unul din părinți, iar aceștia nu pot fi împreună alături de copil pentru a se putea ocupa de creșterea și educarea lui zilnică și pentru a coordona actele sale curente.
Conform art. 397 din Codul civil după divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, afară de cazul în care instanța decide altfel. Potrivit art. 398, dacă sunt motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanța hotărăște ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți, celălalt părinte păstrând dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului, precum și dreptul de a consimți la adopția acestuia.
Principiul interesului superior al copilului prevăzut de art. 263 C. civ., precum și de art. 2 din Legea nr. 272/2004 implică faptul ca minorul să se bucure de prezența ambilor părinți, care au îndatorirea de a se îngriji de sănătatea și de dezvoltarea sa fizică, psihică și intelectuală, de educatia, învățătura și pregătirea profesională a sa în vederea unei dezvoltări armonioase, iar numai în cazuri de excepție, autoritatea părintească să revină numai unuia din părinți, ceea ce presupune existența unor motive bine întemeiate.
Conform art. 400 din Codul civil, în lipsa înțelegerii dintre părinți sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului, instanța de tutelă stabilește, odată cu pronunțarea divorțului, locuința copilului minor la părintele cu care locuiește în mod statornic.
Autoritatea părintească poate fi exercitată doar de unul dintre soți pentru motivele prevăzute de art. 507 sau art. 398 din Codul civil. În cazul părinților divorțați, autoritatea părintească se va exercita potrivit hotărârii instanței de tutelă.
Mai mult, exercițiul comun al autorității părintesti după divorț presupune consultarea acestora în luarea deciziilor importante cu privire la creșterea și educarea copilului, actele curente privind cresterea și educarea acestuia fiind îndeplinite de părintele la care copilul locuiește.
Nici un argument de principiu nu poate înlătura exercitarea în comun a autorității părintești (de exemplu: sexul, vârsta copilului), împrejurările nerelevante nu constituie motive temeinice în acest sens, pentru că este vorba doar de contribuția unui părinte la luarea unei decizii privitoare la copil. În stabilirea exercitării autorității părintești de către un singur părinte trebuie avute în vedere doar fapte concrete care trebuie dovedite. Probatoriul trebuie să poarte asupra următoarelor elemente cumulative: dovada de către soțul solicitant a suferinței copilului care se află sub autoritatea ambilor părinți; stabilirea unei legături de cauzalitate între suferința copilului și exercitarea în comun a autorității părintești; demonstrarea faptului că soluția constă în exercitarea autorității părintești exclusiv de către un părinte.
Din probele administrate în cauză, nu rezultă existența unor circumstanțe diferite de cele avute în vedere de instanța de fond în momentul dispunerii încredințării minorei V. A. D. către mamă, prin sentința civilă nr._ din data de 20.10.2011, pronunțată în dosarul nr._/299/2011 a Judecătoriei Sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă prin decizia civilă din data de 16.09.2013, pronunțată de Curtea de Apel București Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie în dosarul nr._/299/2011.
Susținerile reclamantului privind oportunitatea exercitării autorității părintești în mod exclusiv de către acesta și stabilirea locuinței minorei la domiciliul său trebuie analizate prin raportare la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii de încredințare a minorei V. A. D., în sensul că vor fi avute în vedere acele situații survenite după această dată, respectiv 16 septembrie 2013, dându-se astfel eficiență prevederilor art. 403 din C.civ. privind modificarea măsurilor luate cu privire la copil.
Astfel, afirmațiile reclamantului în sensul că pârâta nu se ocupă în mod corespunzător de creșterea și educarea fiicei lor nu sunt susținute de nici o proba din dosar. Mai mult decât atât, probatoriul administrat în cauză indică existența unei preocupări intense a pârâtei pentru dezvoltarea și educarea fiicei sale, care întreprinde numeroase activități extracurriculare, față de care minora manifestă interes și deschidere, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar (fil. 1-27, 44-51, ), dar și din procesul-verbal de audiere a minorei V. A. D..
Instanța de fond a reținut interesul sporit manifestat de reclamant în procesul de creștere și educare a fiicei sale, prin oferirea unui program recreațional cât mai diversificat pe parcursul programului de vizită. De asemenea, instanța reține și parcursul educațional și profesional al reclamantului, ce denotă o pregătire instituționalizată adecvată pentru a-l considera un model parental benefic pentru fiica sa, însă aceste aspecte nu sunt de natură a contura ideea oportunității stabilirii exercitării autorității părintești asupra minorei în mod exclusiv de către acesta.
Totodată, lipsa de atașament și afecțiune dintre mamă și fiică susținute de reclamant nu transpare din probatoriul administrat în cauză. Din contră, atât depoziția minorei și a martorei propuse de pârâtă, cât și înscrisurile depuse de către aceasta din urmă la dosar relevă sentimente de iubire și respect între cele două.
De asemenea, nici afirmațiile reclamantului privind existența unor nereguli în sensul neîndeplinirii condițiilor igienico-sanitare în cadrul instituției de tip ”after school”, frecventate de către minora V. A. D., nu au fost dovedite, sesizarea acestuia adresată Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorului (fil. 104) nefiind în măsură să ateste cu certitudine starea necorepunzătoare a spațiilor în care își desfășoară activitatea fiica sa.
Prin urmare, din considerentele expuse mai sus, instanța a constat că reclamantul nu a dovedit că după data de 16.09.2013 au intervenit alte împrejurări de fapt decât cele avute în vedere de către instanța ce a pronunțat sentința civilă nr._ din data de 20.10.2011 de către Judecătoria Sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă, astfel încât să pună în pericol dezvoltarea morală, psihică, fizică a minorei, motiv pentru care nu este justificată decăderea pârâtei din exercitarea autorității părintești asupra minorei V. A. D..
Mai mult decât atât, având în vedere inexistența cazului prevăzut de art. 403 C.civ., în sensul că nu au fost dovedită schimbarea circumstanțelor după stabilirea de către o altă instanță a modalității de exercitare a relațiilor între cei doi foști soți și minora V. A. D., instanța a de fond a reținut că se impune ca autoritatea părintească asupra acesteia să fie exercitată în mod exclusiv de către mamă și ca urmare a incidenței acelor motive întemeiate, prevăzute de art. 398 alin. 1 C.civ., ce transpar din probatoriul administrat, precum și a interesului superior al copilului.
Astfel, art. 263 alin.1 C.civ. arată că orice măsură cu privire la copil, indiferent de autorul ei trebuie luată cu respectarea interesului superior al copilului. De asemenea, art. 2 alin. 3 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului cu modificările și completările ulterioare consacră preeminența interesului superior al copilului în toate demersurile și deciziile întreprinse de autoritățile publice, precum și în cauzele soluționate de jurisdicțiile naționale. O sumă de alte legi și Convenții internaționale la care România a ratificat - Convenția privind relațiile personale care privesc copiii ratificată prin Legea nr. 87/2007, Convenția cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Legea nr. 18/1990, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, Recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei – consacră și subliniază caracterul primordial al interesului copilului care trebuie determinat în baza unor criterii obiective precum: nevoile fizice, emoționale și psihologice ale copilului, inclusiv nevoia de stabilitate; opiniile și preferințele copilului, dacă acestea pot fi verificate în mod rezonabil; natura, forța și stabilitatea relației dintre copil și fiecare dintre cei doi părinți; capacitatea fiecărui părinte de a îngriji și de a răspunde nevoilor educaționale, morale și materiale ale minorului; istoricul îngrijirii copilului.
De asemenea, criteriile de apreciere avute în vedere de către instanță la luarea acestei hotărâri sunt vârsta copilului, care este în măsură să perceapă realitatea relațiilor dintre cei doi părinți, condițiile materiale și morale pe care fiecare părinte le poate asigura pentru o bună dezvoltare intelectuală și fizică, atașamentul părintelui față de copil și al copilului față de părinte, interesul și grija manifestată de părinți în timpul conviețuirii și după separarea în fapt și alte asemenea împrejurări legate de interesul copilului, fără ca vreun criteriu de apreciere să fie absolutizat, ori altul să nu fie luat în seamă.
În ceea ce privește incapacitatea reclamantului de a exercita autoritatea părintească, instanța reține că atât din depozițiile celor doi martori, cât și din interogatoriile părților rezultă existența unui conflict între părinți și imposibilitatea existenței unei comunicări sau colaborări între aceștia în luarea deciziilor privitoare la minoră.
Reclamantul însuși recunoaște că relațiile cu pârâta sunt foarte tensionate, astfel că de ani de zile nu poartă discuții cu aceasta cu privire la minoră sau alte subiecte, orice nemulțumire fiind supusă soluționării instanței de judecată sau altor instituții abilitate.
Situația tensionată dintre cei doi foști soți transpare și din înscrisurile depuse la dosar ce relevă multiple neînțelegeri ce au îmbrăcat forma unor acțiuni în justiție, reclamantul inițiind numeroase demersuri judiciare penale și civile, având ca obiect acuzații șicanatorii la adresa pârâtei. (fil. 69-75)
Fiind audiată în camera de consiliu, minora V. A. D. a afirmat că relațiile dintre cei doi părinți nu sunt bune și că ”nu dorește să plece la tatăl său”, ci vrea ”să rămână cu mama”. Din cele precizate de minoră mai rezultă că, deși tatăl său are grijă de ea când îl vizitează, atunci când merge la el, ”nu se simte bine, pentru că este supărat”.
Prin urmare, divergențele dintre cei doi părinți alimentate de cauze de natură personală (precum existența unui nou partener de viață, nemulțumirile personale perpetuate și ulterior separării soților, atitudinile șicanatorii compensatorii pentru frustrările resimțite) pot genera fragilizarea psihică a acestui copil, care la vârsta pe care o are, necesită liniște și stabilitate în raport de factorii determinanți din viața lui, care sunt cei doi părinți biologici, indiferent că sunt separați sau împreună.
Este binecunoscut faptul că divorțul și separarea părinților produc consecințe în viața minorului, însă mult mai pregnant acestea se manifestă atunci când părinții au conflicte ori se ceartă cu privire la deciziile luate de către celălalt părinte, care exercită eventual singur autoritatea părintească. Prin urmare, o eventuală custodie comună nu ar avea efecte benefice asupra dezvoltării minorei, care la vârsta sa este în măsură să perceapă tensiunile existente între cei doi părinți, ce transpar cu vehemență cu ocazia fiecărui contact dintre aceștia.
Fată de considerentele expuse, instanța de fond a apreciat că prin exercitarea autorității părintești, părinții trebuie să se implice în mod direct în viața copilului, să supravegheze activitatea desfășurată de acesta, să participe la conturarea profilului emoțional, dar și intelectual al copilului, preocupându-se deopotrivă, prin luarea unor decizii în comun și prin colaborare, de problemele ce vizează pregătirea educațională și profesională a acestuia. Or, în cazul de față, astfel cum s-a remarcat din probele administrate, comunicarea dintre cei doi soți este inexistentă, iar aspectele legate de creșterea și educarea fiicei lor sunt tranșate în mod conflictual și agresiv, fără disponibilitate de cooperare, fapt ce aduce atingere dezvoltării armonioase a minorei V. A. D., care resimte emoțional tensiunea dintre părinți.
Cu toate acestea, faptul exercitării în mod exclusiv a autorității părintești de către mamă nu contravine principiului menținerii legăturilor personale cu celălalt părinte, aceasta fiind esențială pentru formarea psihică a minorei, dincolo de faptul că reprezintă și un drept al părintelui însuși care nu îi poate fi negat decât în ipoteza în care minorul ar fi expus unui pericol real, aspect ce nu rezultă în cauză.
Pentru aceste considerente, instanța a dispus, în baza art. 505 alin. 2 raportat la art. 398 alin. 1 din Codul civil, exercitarea autorității părintești cu privire la minoră în mod exclusiv de către mamă.
În dispunerea acestei soluții, instanța de fond a avut în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a afirmat în mod constant că art. 8 din Convenție protejează dreptul părintelui de a beneficia de măsuri adecvate din partea statului pentru a fi alături de copilul său, precum și obligația corelativă a autorităților naționale de a dispune aceste măsuri. (Hot. din 22.06.1989 pronunțată în cauza Eriksson contra Suediei). Cu toate acestea, obligația autorităților naționale de a lua măsuri în acest scop nu este absolută, natura și anvergura acestor măsuri depinzând de circumstanțele fiecărei cauze, trebuind să țină cont de interesele, de drepturile și libertățile părinților și, în special, de interesul superior al copilului și de drepturilor sale, protejate de asemenea de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, între care se impune respectarea unui just echilibru (Hot. din 25.01.2000 în Cauza Ignaccolo-Zenide contra României).
În ceea ce privește locuința minorei, având în vedere soluția capătului de cerere privind exercitarea autorității părintești, precum și inexistența unor situații diferite de cele avute în vedere de către instanța ce a dispus încredințarea minorei, instanța fondului a stabilit locuința acesteia la domiciliul mamei.
Pentru a hotărî în această manieră, instanța de fond a avut în vedere și dispozițiile art. 505 alin. 2 raportat la art. 400 alin. 1 Cod civil, potrivit cărora instanța de tutelă, stabilește locuința minorilor, ținând seama de înțelegerea părților și de interesul superior al copiilor.
Astfel cum rezulta din probatoriul administrat (depoziție martor V. V., interogatoriul pârâtei și procesul-verbal de audiere a minorei), pârâta dispune în prezent o locuință stabilă, respectiv un imobil la curte, situat în București, .. 8 sector 1, compus din parter și două etaje, unde locuiește alături de noul ei soț și copilul acestora. Minora dispune de camera sa proprie, ce acoperă necesitățile locative ale acesteia, beneficiind astfel de condiții normale de creștere și educare. Mama este cea care s-a ocupat încă de la naștere de îngrijirea copilului minor, fiind cea care stabilește și organizează programul zilnic al copilului, cunoscând îndeaproape nevoile acestuia.
De asemenea, instanța a apreciat că alegerea locuinței minorei la mamă respectă principiul interesului superior al acesteia, care a fost evaluat prin prisma mai multor criterii: vârsta copilului, posibilitatea de a beneficia de un nivel de trai care să îi permită dezvoltarea fizică, mintală, spirituală, morală și socială, posibilitatea de a primi o educație care să îi permită dezvoltarea în condiții nediscriminatorii a aptitudinilor și a personalității sale, efectele pe care le-ar avea orice schimbare asupra copilului, în prezent și viitor.
Mai mult decât atât, instanța a avut în vedere și maniera în care se raportează minora la actualul domiciliu, ce îi asigură o dezvoltare armonioasă prin mediul familial, care include încă un copil și a cărui constanță îi creează senzația de siguranță, de care ar putea fi lipsită prin schimbarea frecventă a acestuia.
Din aceste considerente, instanța, în baza art. 505 alin. 2 raportat la art. 400, alin 1 din Codul Civil, a respins capătul de cerere privind stabilirea locuinței minorei la domiciliul reclamantului și a dispus ca locuința minorei V. A. D. să fie stabilită la pârâtă.
Având în vedere soluția dată capătului anterior, precum și solicitarea reclamantului de a păstra legăturile personale cu fiica sa, instanța a procedat la analiza oportunității încuviințării programului de vizită astfel cum a fost solicitat de către reclamant și față de care pârâta a formulat obiecțiuni.
În primul rând, instanța a constatat că și în acest caz nu se impune modificarea modalității de stabilire a legăturilor dintre tată și minoră, astfel cum a fost dispus de către instanța prin sentința civilă nr._ din data de 20.10.2011 de către Judecătoria Sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă, ca urmare a inaplicabilității art. 403 C.civ.
În al doilea rând, instanța a reținut că potrivit art. 401 C.civ., părintele separat de copilul său, ca urmare a stabilirii locuinței la celălalt părinte, are dreptul de a avea legături personale cu acesta, iar potrivit art. 496 alin. 5 C.civ. părintele la care copilul nu locuiește în mod statornic are dreptul de a avea legături personale cu minorul, la locuința acestuia, instanța de tutelă putând limita exercițiul acestui drept, dacă acesta este în interesul superior al copilului. De asemenea, potrivit art. 16 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, copilul care a fost separat de ambii părinți sau de unul dintre aceștia printr-o măsură dispusă în condițiile legii are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția situației în care acest lucru contravine interesului superior al copilului. În sensul legii, relațiile personale se pot realiza prin întâlniri ale copilului cu părintele, vizitarea copilului la domiciliul acestuia, găzduirea copilului pe perioadă determinată de către părinte etc. (art. 15 din lege).
În consecință, având în vedere prevederile legale enunțate mai sus, raportate la contextul factual privind programa școlară și activitățile extracurriculare desfășurate de minoră, a cărei locuință este stabilită la mamă, precum și la relațiile dintre părinți, instanța a apreciat că programul de vizitare a minorei stabilit anterior de către instanță este adecvat. Mai mult, acesta este în măsură să satisfacă atât nevoia tatălui de a contribui la creșterea și educarea fiicei sale, cât și nevoia acesteia din urmă de a păstra legături cu ambii părinți.
Prin urmare, instanța a admis capătul de cerere privind programul de vizită al minorei V. A. D., menținând modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre tată și minoră stabilită prin sentința civilă nr._ din data de 20.10.2011, pronunțată în dosarul nr._/299/2011 a Judecătoriei Sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă prin decizia civilă din data de 16.09.2013, pronunțată de Curtea de Apel București Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie în dosarul nr._/299/2011.
În ceea ce privește cererea reclamantului de a obliga pârâta să îi permită părăsirea teritoriului României cu minora V. A. D. în perioada iunie-iulie 2014, instanța fondului, de asemenea, a respins-o.
Astfel, potrivit art. 30 din legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate prevede: (1) Organele de poliție de frontieră permit ieșirea din România a cetățenilor români minori numai dacă sunt însoțiți de o persoană fizică majoră, în următoarele cazuri: b) minorul este titular al unui document de călătorie individual ori, după caz, al unei cărți de identitate și călătorește în străinătate împreună cu unul dintre părinți. I se permite ieșirea în aceleași condiții și împreună cu acesta numai dacă părintele însoțitor prezintă o declarație a celuilalt părinte din care să rezulte acordul acestuia cu privire la efectuarea călătoriei respective în statele de destinație, precum și cu privire la perioada acesteia sau, după caz, face dovada decesului celuilalt părinte.
La alineatul 4 al aceluiași articol se prevede că pe lângă informațiile prevăzute la alin. 1 lit. d), declarația părinților (...) trebuie să cuprindă și următoarele mențiuni: a) scopul deplasării; b) urmată până în statul de destinație; c) indicarea faptului dacă minorul urmează să rămână în statul de destinație, caz în care trebuie menționată persoana căriea urmează a-i fi încredințat minorul, sau dacă urmează să se întoarcă împreună cu un însoțitor, ale cărui date de identitate trebuie indicate, în cazul în care acesta este o altă persoană decât cea cu care iese în România.
De asemenea, potrivit prevederilor art. 18 alin. 2 din Legea nr. 272/2004, deplasarea copiilor în țară și în străinătate se realizează cu înștiințarea și acordul ambilor părinți, orice neînțelegeri între aceștia cu privire la exprimarea acestui acord fiind soluționat de către instanța de judecată.
În concordanță cu jurisprudența C.E.D.O., dar și cu prevederile art. 2 din Legea nr. 272/2004, principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, inclusiv în cauzele soluționate de instanțele judecătorești, acest interes urmând a fi stabilit prin examinarea particularităților cauzei.
Astfel, reclamantul nu a indicat necesitatea efectuării acestei deplasări în perioada de vară a anului 2014 și nici nu a relevat modalitatea în care această călătorie ar fi în interesul minorei V. A. D.. Mai mult decât atât, cererea reclamantului îmbracă termeni generali, fără a fi indicată destinația, scopul, precum și alte detalii privitoare la deplasarea în străinătate, lipsa acestor elemente fiind de natură a priva instanța de efectuarea unei analize judicioase a oportunității obligării pârâtei să permită părăsirea teritoriului României sub forma unei declarații notariale.
De asemenea, pentru a decide în această manieră, instanța de fond a avut în vedere și aspecte menționate anterior privind relațiile tensionate dintre cei doi foști soți, precum și de modalitatea în care se desfășoară relațiile dintre mamă și fiică pe perioada în care minora se află la tată.
Împotriva sentinței pronunțate de prima instanță, în termen legal, a declarat apel reclamantul V. M., cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă la data de 31.03.2014.
Prin motivele formulate apelantul-reclamant a solicitat desființarea sentinței apelate și, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.
Apelantul-reclamant a arătat că prin cererea formulată a solicitat, în principal, exercitarea autorității părintești asupra minorei V. A. D. de către acesta, iar, în subsidiar, a solicitat exercitarea în comun cu pârâta a autorității părintești, apreciind că este în interesul minorei să se afle în responsabilitatea exclusivă a reclamantului, acesta având o educație superioară, o experiență de viață și un set de valori etice bine definite, spre deosebire de intimată.
Pe de altă parte, prin acțiunile și prin atitudinea sa concretă față de minoră și față de situația minorei cu apelantul, intimata a periclitat sănătatea, creșterea, educația și formarea psiho-fizică a minorei.
Apelantul-reclamant mai arată că instanța de fond a făcut o greșită apreciere a situației de fapt, reținând o situație tensionată între părți generată exclusiv de către reclamant, în realitate starea conflictuală fiind creată de către pârâtă, astfel cum rezultă și din materialul probator administrat în cauză.
De asemenea, apelantul-reclamant mai susține și faptul că instanța de fond admițând parțial cererea de chemare în judecată, dispunând exclusiv exercitarea autorității părintești de către pârâtă, s-a pronunțat asupra unui lucru care nu s-a cerut.
În drept s-au invocat dispozițiile art.466 și urm. C.pr.civ., raportat la dispozițiile art.29 – 33 și urm. C.pr.civ., 396 – 397 și urm. C.pr.civ., 400 – 402 și 483 – 534 Cod civil.
La data de 08.05.2014, intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat. S-a arătat că susținerea apelantului în sensul că instanța de fond a admis acțiunea în parte, este inadmisibilă, în realitate cererea de chemare în judecată fiind respinsă în integralitate.
În ceea ce privește critica referitoare la pronunțarea unei hotărâri asupra a ceea ce nu s-a cerut, respectiv exercitarea autorității părintești în mod exclusiv de către pârâtă, în lipsa unei cereri reconvenționale, intimata-pârâtă arată că instanța a fost investită, în realitate, cu o cerere ce viza modificarea dispozițiilor privitoare la modul de încredințare și creștere a minorei, conform noilor dispoziții legale în materie.
În drept s-au invocat dispozițiile art.396 și urm. C.pr.civ., art.443, art.445 și art.466 și urm. C.pr.civ.
În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri.
Prin decizia civilă nr.1046 A/19.03.2015, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis apelul, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a stabilit autoritatea părintească comună în ceea ce o privește pe minora V. A. D., născută la data de 29.03.2004, a menținut restul dispozițiilor instanței, a respins cererea intimatei de obligare a apelantului la plata cheltuielilor de judecată și a obligat părinții și minora să urmeze consiliere psihologică în cadrul Direcției de Asistență Socială și Protecția Copilului S. 1 București pe o perioadă de minim 6 luni, începând cu data rămânerii definitive a prezentei decizii.
Tribunalul a reținut că p e data de 1 octombrie 2011 vechiul Cod al Familiei a fost înlocuit cu noul cod civil care a intrat în vigoare în conformitate cu Legea nr.287/2009 republicată la data de 15 iulie 2011, și care introduce o nouă instituție, cea a autorității părintești. Noua instituție recunoaște în mod explicit dreptul fundamental al copiilor de a fi crescuți și îngrijiți de către ambii părinți, indiferent de raporturile juridice dintre aceștia, prevăzându-se faptul că după divorț autoritatea părintească revine ambilor părinți. De asemenea, Noul Cod Civil a adus noutăți legate de preferința de plată a obligației de întreținere în natura și de obligația instanței de a stabili explicit locuința minorului.
Păstrarea autorității părintești exercitate în mod unic doar de către mamă, este împotriva interesului superior al copilului așa cum este reliefat de către noul cod civil (titlul Autoritatea Părintească, precum și secțiunea Paragraful Efectele divorțului cu privire la raporturile dintre părinți și copiii lor minori), de către Legea nr.272/2004 (art.30 și următoarele), dar și de numeroase studii ale științelor sociale care arată beneficiul incontestabil pe care copiii îl au ca urmare a implementării custodiei comune (adică a autorității părintești comune), în familiile ce trec prin experiența separării.
Menținerea acestei prevederi de încredințare a copiilor doar de către mamă ar reprezenta o diferență gravă de tratament între părinții divorțați în condițiile vechiul cod civil și toți ceilalți părinți care divorțează în condițiile noului cod civil, cu atât mai mult cu cât, atât vechea, cât și noua legislație prevăd faptul că, în materia relațiilor dintre părinți și copii o hotărâre nu este niciodată definitivă, putând fi supusă revizuirii atunci când condițiile sub care hotărârea a fost dată s-au schimbat: „În cazul schimbării împrejurărilor, instanța de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile și îndatoririle părinților divorțați față de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinți sau a unui alt membru de familie, a copilului, a instituției de ocrotire, a instituției publice specializate pentru protecția copilului sau a procurorului” (art.403 din NCC).
Simplul fapt al schimbării atât de dramatice a legislației privitoare la relațiile dintre părinți și copiii lor minori, după divorț, prin . unui cod civil modern mult mai bine adaptat realităților sociale actuale, reprezintă un motiv suficient de a revedea măsurile privitoare la copii, fiind evident că prevederile noului cod civil sunt mai utile copiilor decât cele oferite de către Codul Familiei, norma juridică care făcea referire la realități sociale valabile la mijlocul secolului trecut. De altfel, există în prezent prevederi legale care susțin în mod explicit cererea de reinstaurare a autorității părintești.
Chiar dacă nu ar exista prevederile legale de mai sus, justiția din România are totuși obligația morală de a repara daunele pricinuite relației dintre copii și părinții de care au fost separați în baza unei jurisprudențe ce nu a reușit să se adapteze imperativelor legate de aderarea la Uniunea Europeană, prin faptul că instanțele au continuat să acorde decizii de încredințare a minorilor către un singur părinte în baza art.42 și 43, deși aceste prevederi erau abrogate implicit prin . noii Constituții, iar începând cu anul 2004 aveau la dispoziție art.30 din Legea nr.272/2004 care indica ideea de autoritate părintească comună.
Potrivit art.397 din Noul Cod civil, exercitarea autorității părintești se exercită în comun de către părinți. Astfel, art.397 dispune: „După divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, afară de situația în care instanța decide altfel”. Prin urmare, regula stabilită de Noul Cod civil este aceea ca ambii părinți să dețină custodia în comun și numai prin excepție autoritatea părintească să fie exercitată de către unul dintre părinți.
Cu alte cuvinte, numai prin excepție, când există motive întemeiate și în funcție de interesul superior al copilului instanța poate stabili exercitarea autorității părintești numai de către unul dintre părinți, conform art.398 Noul Cod civil.
În cazul părinților divorțați, autoritatea părintească se va exercita potrivit hotărârii instanței de tutelă.
Nici un argument de principiu nu poate înlătura exercitarea în comun a autorității părintești (de exemplu: sexul, vârsta copilului), împrejurările nerelevante nu constituie motive temeinice în acest sens, pentru că este vorba doar de contribuția unui părinte la luarea unei decizii privitoare la copil.
În stabilirea exercitării autorității părintești de către un singur părinte trebuie avute în vedere doar fapte concrete care trebuie dovedite.
Probatoriul trebuie să poarte asupra următoarelor elemente cumulative: dovada de către soțul solicitant a suferinței copilului care se află sub autoritatea ambilor părinți; stabilirea unei legături de cauzalitate între suferința copilului și exercitarea în comun a autorității părintești; demonstrarea faptului că soluția constă în exercitarea autorității părintești exclusiv de către un părinte.
Cu privire la motivele temeinice la care face referire textul art.398 alin.1 Cod civil, trebuie făcută mențiunea că acestea nu sunt limitate la cele prevăzute de art.507 Cod civil, respectiv decăderea din drepturile părintești sau imposibilitatea de a-și exprima voința, putând exista și alte motive care să îndreptățească instanța să dispună exercițiul autorității părintești în mod exclusiv de către unul dintre părinți.
Exercitarea autorității părintești presupune consultarea părinților la luarea deciziilor importante cu privire la creșterea și educarea minorului, cum ar fi: deciziile privind școala la care copilul va fi înscris, intervenții medicale de care acesta are nevoie, religia copilului.
În principiu, interesul superior al copilului este de a beneficia de grija și ocrotirea ambilor părinți. Copilul are dreptul de a fi crescut de ambii săi părinți, aceștia fiind responsabili pentru creșterea copiilor lor minori și care trebuie să colaboreze în luarea deciziilor cu privire minor indiferent dacă sunt împreună sau separați.
Având în vedere că instanța le-a dat părților sfaturi de împăcare fără ca acest demers să ducă la soluționarea pe cale amiabilă a vreunuia din capetele de cerere deduse judecății, instanța urmează să se pronunțe asupra exercitării autorității părintești având în vedere interesul superior al copilului și concluziile raportului de anchetă psihosocială, precum și situația de fapt ce rezultă din ansamblul probator.
Astfel, instanța a constatat că părinții locuiesc separat, iar din concluziile raportului de anchetă psihosocială rezultă că ambii părinți obțin venituri stabile, exercită profesii care le permit să contribuie la educarea și creșterea copilului prin implicare directă în luarea deciziilor privind creșterea și educarea acestuia, cât și prin contribuția materială la cheltuielile necesare îngrijirii acestuia.
Prin exercitarea autorității părintești, părinții trebuie să se implice în mod direct în viața copilului, să supravegheze activitatea desfășurată de acesta, să participe la conturarea profilului emoțional, dar și intelectual al copilului, preocupându-se deopotrivă, prin luarea unor decizii în comun și prin colaborare, de problemele ce vizează pregătirea educațională și profesională a acestuia.
Faptul exercitării în mod exclusiv a autorității părintești de către mamă contravine principiului menținerii legăturilor personale cu celălalt părinte, aceasta fiind esențială pentru formarea psihică a minorei, dincolo de faptul că reprezintă și un drept al părintelui însuși care nu îi poate fi negat decât în ipoteza în care minorul ar fi expus unui pericol real, aspect ce nu rezultă în cauză.
Pentru aceste considerente, tribunalul a constatat că motivele de apel formulate sunt întemeiate și în conformitate cu dispozițiile art.480 C.pr.civ., a admis apelul formulat de apelantul-reclamant V. M., a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a stabilit autoritatea părintească comună în ceea ce privește pe minora V. A. D., născută la data de 29.03.2004, a respins cererea intimatei de obligare a apelantului la plata cheltuielilor de judecată și a obligat părinții și minora să urmeze consiliere psihologică în cadrul Direcției de Asistență Socială și Protecția Copilului S. 1 București pe o perioadă de minim 6 luni, începând cu data rămânerii definitive a prezentei decizii.
Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamantul V. M., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, în parte, și, rejudecând cauza să se dispună admiterea apelului și schimbarea sentinței în totalitate, în sensul admiterii acțiunii reclamantului, așa cum a fost aceasta ulterior completată și precizată. Contestă recurentul temeinicia și legalitatea deciziei recurate în ceea ce privește rezolvarea cererilor privitoare la stabilirea domiciliului minorei și, respectiv la obligarea intimatei - pârâte de a-i permite recurentului - reclamant ieșirea din țară împreună cu fiica sa, în vacantele școlare, în condițiile Legii nr.248/2005.
Dacă, referitor la stabilirea unei custodii comune și a exercitării drepturilor și autorității părintești de către ambii părinți, instanța de apel a pronunțat o soluție justă și temeinic motivată, în acord deplin cu legea și cu interesul superior al copilului, în ceea ce privește celelalte cereri ale recurentului - reclamant instanța de apel a pronunțat o hotărâre pe care o consideră criticabilă pentru următoarele argumente:
Recurentul – reclamant solicită să se constatecă decizia tribunalului nu cuprinde motivele care au stat la baza menținerii dispozițiilor primei instanțe cu privire la domiciliul minorei și, respectiv la cererea de obligare a pârâtei intimate de a-i permite părăsirea teritoriului României împreună cu fiica sa, în speța fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art.488 alin.(6) Cod procedură civilă.
Pin considerentele deciziei recurate nu rezultă care au fost acele argumente și motive pe care s-a sprijinit soluția din dispozitivul deciziei recurate - și pentru care deduce că instanța de apel a înțeles să înlăture apărările recurentului - reclamant și să mențină în continuare domiciliul minorei la locuința mamei pârâte! - în contextul în care legea obligă judecătorul să își motiveze și să își argumenteze temeinic în fapt și în drept soluția.
În ceea ce privește cererea de obligare a intimatei pârâte de a permite părăsirea de către minora a teritoriului României însoțită de recurentul - reclamant, cerere respinsă de prima instanță, arătă că, deși aceasta a fost contestată în apel pentru netemeinicie și nelegalitate, tribunalul a omis a se mai pronunța și asupra acestei solicitări și a mai indica astfel în decizia recurată motivele de fapt și de drept pe care și-a întemeiat soluția de menținere a hotărârii apelate și, respectiv argumentele pentru care au fost înlăturate motivele de apel și apărările subsemnatului sub acest aspect.
În al doilea rând, recurentul – reclamant solicită Curții să constate că, prin menținerea (nemotivat) a dispozițiilor primei instanțe referitor la cele două capete de cerere (stabilirea domiciliului minorei la locuința acestuia și, respectiv obligarea mamei pârâte de a-și da acordul asupra părăsirii de către fiica sa a teritoriului României), instanța de apel a nesocotit principiul fundamental al aflării adevărului [art.22 alin.(2) Cod procedură Civilă) și a făcut, la rândul sau, o greșită aplicare a legii care îi recunoaște, protejează și garantează dreptul de a avea legături personale cu copilul său [art.24 lit. (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene; art.4 din Convenția de la Strasbourg din 2006 asupra relațiilor personale care privesc copiii, ratificată de România prin Legea nr.87/2007; art.9 din Convenția cu privire la drepturile copilului, ratificată de România prin Legea nr.18/1990; art.8 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului: art.5 din Protocolul nr.7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului; Legea nr.272/2004, cu modificările și completările ulterioare; art.401 Cod Civil R.].
Recurentul – reclamant consideră astfel că, în speță, este incident și motivul de casare prevăzut de art.488 alin.(8) Cod procedură civilă deoarece, pe de o parte, instanța de apel nu a stăruit, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii iar, pe de altă parte, instanța de apel nu a mai cercetat situația de fapt în raport cu motivele apelului și, în consecință, nu a mai făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale invocate în susținerea celorlalte două petite ale acțiunii.
Intimata – pârâtă C. M. P. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea cererii de recurs ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca nefondată. A solicitat și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de purtarea acestui proces. S-a arătat că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 483 alin. (2) Cod procedură civilă, conform cărora „nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j) …".
Dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. a) Cod procedură civilă prevăd competența exclusivă a judecătoriei de a judeca în primă instanță „cererile date de Codul civil în competența instanței de tutelă și de familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel", fiind incidente și în cazul prezentei cereri având ca obiect exercitarea autorității părintești.
Or, prin cererea de chemare în judecată recurentul V. M. a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună exercitarea în mod exclusiv de către acesta, sau împreună cu intimata - pârâtă a autorității părintești, stabilirea domiciliului minorei la locuința acestuia și obligarea intimatei - pârâte la acordarea permisiunii, pentru minoră de a părăsi țara în perioada vacanței școlare.
În mod clar toate aceste capete de cerere vizează aspecte ce izvorăsc din raporturile de familie, prevăzute în mod distinct de Codul civil în Cartea a Il-a - Despre familie- art. 258 și următoarele.
În art. 396 Cod civil se arată că instanța de tutelă hotărăște, odată cu pronunțarea divorțului, asupra raporturilor dintre părinții divorțați și copii lor minori, ținând seama de interesul superior al copiilor, de concluziile raportului de anchetă psihosocială precum și dacă este cazul de învoiala părinților.
În concluzie, acțiunea ce face obiectul prezentului litigiu reprezintă o cerere pentru a cărei soluționare legiuitorul a stabilit competența instanței de tutelă, respectiv a Judecătoriei, ceea ce face ca în conformitate cu prevederile anterior prezentate, hotărârea pronunțată de instanța de apel să nu fie supusă recursului.
Așadar, hotărârea instanței de apel este definitivă, aspect menționat și în cuprinsul acesteia, nefiind susceptibilă de a fi atacată cu recurs, rămânând definitivă de la data pronunțării ei.
Prin urmare, prin formularea recursului, recurentul V. M. a uzat de o cale de atac nerecunoscută de lege, motiv pentru care intimata – pârâtă solicită admiterea excepției inadmisibilității cererii de recurs și respingerea recursului ca inadmisibil.
Examinând actele dosarului, Curtea, asupra inadmisibilității recursului, invocată de intimată, constată următoarele:
Prin cererea cu care reclamantul a învestit Judecătoria Sectorului 1 București, s-a solicitat ca instanța să dispună asupra exercitării autorității părintești cu privire la minora V. A.-D., născută la data de 29.03.2004, asupra locuinței minorei și a programului de relații personale cu aceasta.
Apelul declarat de reclamant împotriva hotărârii pronunțate de judecătorie a fost admis prin decizia civilă nr. 1046 A/19.03.2015, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă dispunând schimbarea în parte a sentinței pronunțate de prima instanță.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, reclamantul a declarat recurs, invocând dispozițiile art. 488 C.pr.civ., Curtea constatând că o astfel de cale de atac este inadmisibilă.
Astfel, potrivit art. 483 alin. 1 C.pr.civ., hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului, iar în conformitate cu alineatul al doilea al aceluiași articol, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - j), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.
De asemenea, în conformitate cu art. 94 alin. 1 lit. a C.pr.civ, judecătoriile judecă: 1. în primă instanță, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani:.. a) cererile date de Codul civil în competența instanței de tutelă și de familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel.
Așadar, trebuie observat că prin dispozițiile enunțate, legiuitorul a stabilit anumite categorii de hotărâri, pronunțate în cererile arătate, ce nu pot fi atacate cu recurs, hotărârile pronunțate în primă instanță nefiind supuse decât apelului.
Curtea reține că cererea reclamantului face parte dintr-una din categoriile enumerate de art. 483 alin. 2 C.pr. civ., fiind o cerere dată de lege în competența instanței de tutelă, hotărârea pronunțată asupra acesteia în apel nefiind supusă recursului.
Așa fiind, Curtea constată că este inadmisibilă calea de atac extraordinară declarată de reclamant împotriva deciziei pronunțate de tribunal, în condițiile în care acesta a declarat o cale de atac pe care legea nu o prevede.
În consecință, ținând seama de considerentele arătate, Curtea constată că recursul este inadmisibil, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. 1 C.pr.civ., îl va respinge.
În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. 1 C.pr.civ., cu aplicarea art. 451 alin. 2 C.pr.civ., Curtea va obliga recurentul la plata către intimată a sumei de 700 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând contravaloarea onorariului de avocat, redus de la cuantumul de 1240 de lei, prin raportare la complexitatea redusă a problemei de drept pe baza căreia s-a soluționat procesul în această etapă procesuală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca inadmisibil, recursul formulat de recurentul – reclamant V. M., împotriva deciziei civile nr.1046 A/19.03.2015, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimata – pârâtă C. (fostă B. COBÂRJEA) M. P. și cu Autoritatea Tutelară – PRIMĂRIA SECTORULUI 1 BUCUREȘTI.
Obligă recurentul la plata către intimată a sumei de 700 de lei, cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 14.10.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. G. R. A.-D. T. C. B. T.
GREFIER
E. C.
Red.M.G.R.
Tehdact.R.L./M.G.R.
2 ex./20.10.2015
TB-S.3 - L.C.; C.P.
Jud.S.1 – P.U.
| ← Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... | Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... → |
|---|
