Validare poprire. Decizia nr. 1112/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 1112/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-10-2015 în dosarul nr. 1112/2015

Dosar nr._

(_ )

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ

ȘI P. CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.1112

Ședința publică de la 27.10.2015

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - A. P. B.

JUDECĂTOR - C. B. T.

JUDECĂTOR - M.-G. R.

GREFIER - Ș. P.

* * * * * * * * * * *

Pe rol se află pronunțarea asupra cererilor de recurs formulate de recurentul-terț-poprit F. P. SA și de recurenta-debitoare A. P. ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULU împotriva deciziei civile nr.474 din 10.02.2015, pronunțate de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-creditori T. D. N., R. P., R. M. C., P. M., R. Z., T. S., C. M., P. M., C. S., S. I., G. I. C., N. R., D. E. și intimatul BIROUL EXECUTORULUI JUDECĂTORESC ASOCIAȚI „D. G., L. G. și M. P.”.

P. are ca obiect – validare poprire.

Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 21.10.2015, fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când, Curtea, pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise și în vederea deliberării, a amânat pronunțarea la 27.10.2015 când a decis următoarele:

CURTEA,

Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cerereaînregistrată la data de 28.03.2013, pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, sub numărul_ (filele 1-2 vol. 1dosar Judecătorie), Biroul Executorilor Judecătorești Asociați „D. G., L. G. și M. P.” pentru creditorii T. D. N. având dosar de executare silită nr. 2122/2011, R. P. având dosar de executare silită nr. 2146/2011, P. I. având dosar de executare silită nr. 2148/2011, R. Z. având dosar de executare silită nr. 2150/2011, T. S. având dosar de executare silită nr. 2280/2011, C. M. având dosar de executare silită nr. 2296/2011, P. M. având dosar de executare silită nr. 2361/2011, C. S. având dosar de executare silită nr. 2501/2011, S. I. având dosar de executare silită nr. 2502/2011, G. I. C. nr. 2577/2011 având dosar de executare silită, N. R. având dosar de executare silită nr. 2666/2011, D. E. având dosar de executare silită nr. 83/2012, a chemat în judecată pe debitoarea Comisia Națională de Valori Mobiliare și pe terțul poprit F. P. SA, solicitând instanței să pronunțe o hotărâre de validare a popririi prin care să oblige terțul poprit să dea curs adresei de poprire și să plătească suma de bani datorată conform titlului executoriu sentința penală nr. 423/20.03.2007, definitivă și irevocabilă pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._/3/2006.

În motivarea cererii, s-a arătat că a fost somată debitoarea conform OG 22/2002, iar debitul este constatat prin titlu executoriu, respectiv prin hotărâre judecătorească învestită cu formulă executorie, executarea fiind încuviințată de către instanța de judecată, iar poprirea fiind înființată în conformitate cu art. 454 din Codul de procedură civilă.

S-a mai menționat că terțul poprit datorează sume de bani debitoarei Comisia Națională de Valori Mobiliare în baza Regulamentului nr. 7/2006, modificat prin Regulamentul nr. 2/2012, având în vedere că acesta a fost înregistrat de către Comisia Națională de Valori Mobiliare în categoria altor organisme de plasament colectiv de tip special, datorând conform anexei la Regulament o cotă lunară de 0,1% din valoarea activului net, art. 5 din Regulament prevăzând:,, (1) Nivelul cotei percepute de C.N.V.M. din valoarea activului net înregistrat de organismele de plasament colectiv (O.P.C.V.M.) sau de către alte organisme de plasament colectiv (A.O.P.C.), al căror stat de origine este România și care sunt înregistrate la C.N.V.M., este evidențiat la pct. 2 din anexă.(2) Baza de calcul la care se aplică cota prevăzută la alin. (1) este, după caz, valoarea activului net al organismelor de plasament colectiv în valori mobiliare (O.P.C.V.M.) sau valoarea activului net al altor organisme de plasament colectiv (A.O.P.C.) înregistrate la C.N.V.M., calculată de societatea de administrare a investițiilor, de societatea de investiții autoadministrată sau de către A.O.P.C. autoadministrat, după caz, și certificată de depozitar pentru ultima zi lucrătoare a fiecărei luni calendaristice.

(4) Virarea sumelor datorate se va realiza lunar, cel mai târziu până la data de 25 a fiecărei luni calendaristice pentru luna precedentă”. Rezultă că terțul poprit datorează lunar sume de bani debitoarei, fiind incidente dispozițiile art. 453 și următoarele din Codul de procedură civilă.

S-a precizat că terțul poprit nu a confirmat înființarea popririi, virând către debitoare sumele de bani poprite, cu încălcarea dispozițiilor art. 456 din Codul de procedură civilă, după consultări cu debitoarea.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 460 din Codul de procedură civilă.

Debitoarea Comisia Națională a Valorilor Mobiliare a formulat întâmpinare, prin care a solicitat să se indice numele reprezentantului creditorilor, având în vedere că pe cererea de chemare în judecată figurează o singură semnătură, în caz contrar solicitând instanței constatarea nulității cererii de chemare în judecată, prin aplicarea art. 196 NCPC.

Debitoarea a mai solicitat suspendarea judecării cauzei, în baza art. 244 pct. 1 din Codul de procedură civilă, până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr._/299/2013 al Judecătoriei Sectorului 1 București, având ca obiect contestație la executare formulată împotriva actelor de înființare a popririi.

Pe fondul cauzei, debitoarea a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, fiind incidente prevederile O.U.G. nr. 22/2002, cu privire la instituirea unui termen de 6 luni pentru îndeplinirea obligațiilor de plată; prevederile Legii nr. 92/2011 referitoare la imposibilitatea achitării creanțelor stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice din sumele destinate potrivit bugetului aprobat pentru acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare, în scopul îndeplinirii atribuțiilor și obiectivelor legale pentru care au fost înființate; dispozițiile Legii nr. 116/2011, care prevăd că executarea obligațiilor de plată ale Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare decurgând din creanțe stabilite prin titluri executorii se asigură doar din sumele ce depășesc 5.000.000 lei, reprezentând media lunară a veniturilor încasate la bugetul acestuia, sumele stabilite prin buget pentru acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare neputând fi executate silit.

Astfel, s-a susținut că suma pentru care s-a solicitat înființarea popririi nu poate fi indisponibilizată și liberată, întrucât pe de o parte nu excede sumei de 5.000.000 lei, prevăzută de art. 2 din Legea nr. 116/2011, iar pe de altă parte sunt incidente prevederile art. 452 al. 2 lit. a din Codul de procedură civilă.

S-a mai arătat că veniturile obținute de aceasta se înregistrează la Activitatea de Trezorerie, conform Ordinului M.F.P. nr. 2336/2011, aceasta dând curs popririlor numai în cazul în care veniturile lunare depășesc suma de 5.000.000 lei. Activitatea de Trezorerie este singura instituție care în conformitate cu Legea nr. 500/2002, OMFP nr. 2281/2009 și OMFP nr. 2336/2011 ține evidența veniturilor încasate, inclusiv a fondurilor existente în alte bănci, astfel încât orice altă bancă nu poate dispune de aceste fonduri, decât după întocmirea și verificarea situațiilor plăților evidențiate la Activitatea de Trezorerie.

Prin cererea intitulată „precizare” depusă în ședință publică la termenul din data de 19.04.2013, Biroului Executorilor Judecătorești Asociați „D. G., L. G. și M. P.” a arătat că cererea de validare este formulată de executorul judecătoresc, în considerarea faptului că acționează, potrivit legii, în numele și pe seama creditorilor, sens în care a mandatat și avocat care să îi reprezinte în diligențele făcute în interesul creditorilor la cererea cărora au fost promovate procedurile de executare. Executorul judecătoresc a invocat prevederile art. 460 din Codul de procedură civilă, subliniind că, atât creditorul popritor, cât și organul de executare, pot sesiza instanța de executare în vederea validării popririi.

Terțul poprit a depus la data de 19.04.2013 note de ședință, prin care a solicitat suspendarea judecății în temeiul art. 244 alin. 1 pct. 1 C.Proc.Civ. până la soluționarea cauzei cu nr._/299/2013 având ca obiect „contestație la executare”, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, învederând că apărările sale sunt comune cu cele ale debitoarei Comisia Națională a Valorilor Mobiliare.

La termenul de judecată din data de 19.04.2013, prima instanța a respins excepția lipsei calității de reprezentant invocată de terțul poprit, ca neîntemeiată, precum și cererea de suspendare a cauzei formulată de terțul poprit, pentru motivele expuse prin încheierea de ședință de la data respectivă.La termenul din 19.04.2013, a pus în discuție excepția lipsei de interes invocată de terțul poprit și a calificat-o ca reprezentând o apărare pe fondul cauzei.

Prin sentința civilă nr. 9692/26.04.2013, pronunțată de Judecătoria Sector 1 București în dosarul nr._, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de către B.E.J.A. D. G., L. G. și M. P., ca neîntemeiată, dispunându-se desființarea măsurii popririi înființate de către B.E.J.A. D. G., L. G. și M. P. în dosarele de executare nr. 2122/2011, nr. 2146/ 2011, nr. 2148/2011, nr. 2150/2011, nr. 2280/2011, nr. 2296/2011, nr. 2361/2011, nr. 2501/2011, nr. 2502/2011, nr. 2577/2011, nr. 2666/2011 și nr. 83/2012 prin adresele emise la data de 08.03.2013 și s-a luat act că terțul poprit a precizat că va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.P. a pronunța această hotărâre,prima instanță de fond a avut în vedere următoarele considerente:

În ceea ce privește susținerile terțului poprit referitoare la interesul creditorilor în promovarea prezentei acțiuni, instanța a apreciat că acestea sunt neîntemeiate, având în vedere că interesul reprezintă o condiție de ordin subiectiv, ce se analizează atât în persoana celui care formulează o cererea de chemare în judecată, cât și în persoana adversarului acestuia, iar acesta reprezintă folosul practic material pe care cel care promovează o acțiune îl urmărește. Or, instanța a apreciat că prin introducerea cererii de validare a popririi înființate asupra terțului poprit există un interes legitim al creditorilor să mărească patrimoniul pe care să-l poată executa. În ceea ce privește fondul cauzei, instanța a reținut că la datele de 19.10.2011, 21.10.2011, 28.10.2011, 31.10.2011, 02.11.2011, 22.11.2011, 28.11.2011, 19.12.2011, 13.01.2012, creditorii s-au adresat Biroului Executorilor Judecătorești Asociați „D. G., L. G. și M. P.”, solicitând executarea silită a titlului executoriu reprezentat de sentința penală nr. 423/20.03.2007 pronunțată de Tribunalul București, Secția a II-a Penală, în dosarul nr._/3/2006, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 2098/4.06.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția Penală, cu modificări atât în recurs, cât și în apel, prin decizia penală nr. 164/A/18.06.2008 a Curții de Apel București, Secția a II-a Penală și pentru Cauze cu Minori și de Familie, pentru creanțele stabilite în sarcina debitorului Comisia Națională de Valori Mobiliare. Ca urmare a cererilor formulate de creditori, s-au format dosarele de executare nr. 2122/2011, nr. 2146/2011, nr. 2148/2011, nr. 2150/2011, nr. 2280/2011, nr. 2296/2011, nr. 2361/2011, nr. 2501/2011, nr. 2502/2011, nr. 2577/2011, nr. 2666/2011 și nr. 83/2013.

După încuviințarea executării silite de către Judecătoria Sectorului 1 București, Judecătoria Sectorului 2 București, Judecătoria Sectorului 3 București, Judecătoria Sectorului 4 București și Judecătoria Sectorului 5 București, Biroul Executorilor Judecătorești Asociați „D. G., L. G. și M. P.” a emis adrese de înființare a popririi către Direcția de Trezorerie și contabilitate Publică București, iar ulterior a încheiat procese-verbale pentru actualizarea creanței și pentru stabilirea cheltuielilor de executare și a emis somații către Comisia Națională de Valori Mobiliare, precum și adrese de înființare a popririi către F. P. SA.

Prin adresa nr. 6632/09.05.2012, debitoarea Comisia Națională a Valorilor Mobiliare a comunicat către terțul poprit F. P. S.A. să nu procedeze la poprirea sumelor care îi sunt datorate, întrucât sunt destinate finanțării organizării și funcționării Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, încadrându-se în categoria sumelor din care nu se pot achita creanțe stabilite prin titluri executorii, față de prevederile Legii nr. 92/2011 și ale art. 2 din Legea nr. 116/2011.

Prin art. II din Legea nr. 113/2013 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 93/2012 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității de Supraveghere Financiară, A. pentru Administrarea Activelor Statului a preluat fără plată toate drepturile și obligațiile Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, rezultate din actele juridice prin care Comisia Națională a Valorilor Mobiliare a fost obligată, ca parte responsabilă civilmente, la plata de despăgubiri către investitorii la F. Național de Investiții, aceasta subrogându-se în toate drepturile și obligațiile procesuale ale Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare și dobândind calitatea procesuală pe care aceasta o avea la data intrării în vigoare a acestei legi, în toate procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent dacă este vorba de faza de judecată sau de executare silită.

P. a putea fi validată poprirea, potrivit art. 460 al. 1 din codul de procedură civilă trebuie să existe obligația terțului poprit de a plăti o sumă de bani debitorului și refuzul terțului de a indisponibiliza această sumă. Potrivit art. 456 din Codul de procedură civilă terțul poprit este obligat ca, în termen de 15 zile de la comunicarea popririi, iar în cazul sumelor de bani datorate în viitor, de la scadența acestora, să consemneze suma de bani și să trimită dovada executorului. Până la această dată, terțul poprit nu a procedat însă la indisponibilizarea sumei de bani, astfel cum rezultă din întâmpinarea formulată în cauză.

Conform art. 452 al. 1 din Codul de procedură civilă sunt supuse executării silite prin poprire sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile, veniturile din muncă, datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.

În cauza de față, instanța a constatat că prin sentința penală nr. 423/20.03.2007 pronunțată de Tribunalul București, Secția a II-a Penală, în dosarul nr._/3/2006, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 2098/4.06.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția Penală, cu modificări atât în recurs, cât și în apel, prin decizia penală nr. 164/A/18.06.2008 a Curții de Apel București, Secția a II-a Penală și pentru Cauze cu Minori și de Familie, debitoarea Comisia Națională A Valorilor Mobiliare, în calitate de parte responsabilă civilmente a fost obligată la plata de despăgubiri către creditori, aceștia fiind investitori la F. Național de Investiții. La momentul emiterii adreselor de înființare a popririi asupra sumelor datorate de terțul poprit debitorului, Comisia Națională a Valorilor Mobiliare era debitorul creditorilor. Referitor la raporturile dintre debitoarea Comisia Națională a Valorilor Mobiliare și terțul poprit F. P. S.A. de la momentul înființării popririi, instanța a reținut că terțul poprit, în calitatea sa de organism de plasament colectiv trebuie să plătească debitoarei Comisia Națională a Valorilor Mobiliare o cotă lunară de cel mult 0,1 % din valoarea activului net al acestuia, astfel cum rezultă din art. 5 al. 1 din Regulamentul nr. 7/2006 privind veniturile Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare și art. 13 al. 2 lit. b) din Statutul Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare aprobat prin O.U.G. 25/2002, fiind, în consecință, debitorul celui care are această calitate în dosarele de executare în care poprirea a fost înființată.

Cu toate acestea, instanța a constatat că executorul judecătoresc, la solicitarea creditorilor, a înființat poprirea asupra unor sume care sunt excluse de la urmărirea silită.P. a reține acest aspect, instanța a avut în vedere prevederile art. 2 din Legea nr. 116/2011 privind stabilirea unor măsuri temporare pentru funcționarea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului și a Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare și dispozițiile art. 139 din Codul de procedură fiscală, acestea având un caracter imperativ.Astfel, art. 2 al. 1 și 2 din Legea nr. 116/2011 privind stabilirea unor măsuri temporare pentru funcționarea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului și a Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare stipulează că, executarea obligațiilor de plată ale debitoarei Comisia Națională a Valorilor Mobiliare decurgând din creanțe stabilite prin titluri executorii se asigură doar din sumele ce depășesc plafonul de 5.000.000 lei reprezentând media lunară a veniturilor încasate la bugetul debitoarei, iar sumele stabilite prin acest buget pentru acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv a celor de personal, nu pot fi supuse executării silite. D. fiind faptul că numărul creditorilor este foarte ridicat, precum și împrejurarea că valoarea creanțelor stabilite în sarcina debitorului este foarte mare, această măsură stabilită cu caracter special prin lege apare ca fiind necesară pentru a permite desfășurarea activității debitoarei, constând în supravegherea pieței de capital, a piețelor reglementate de mărfuri și a instrumentelor financiare derivate, precum și a instituțiilor, instrumentelor și operațiunilor specifice acestora, în lipsa unor limitări a dreptului de urmărire silită al creditorilor existând pericolul blocării pieței de capital. Așadar, s-a reținut că terțul poprit F. P. SA nu putea da curs adreselor de înființare a popririi întocmite de Biroul Executorilor Judecătorești Asociați „D. G., L. G. și M. P.”, întrucât neplata cotei lunare în contul debitorului și virarea acestora în contul indicat de executorul judecătoresc ar fi reprezentat o încălcare a dispozițiilor imperative ale legii, în condițiile în care nu se putea verifica dacă sumele poprite depășesc plafonul de 5.000.000 lei. Mai mult, art. 139 din Codul de procedură fiscală prevede că „impozitele, taxele, contribuțiile și orice alte venituri ale bugetului general consolidat nu pot fi urmărite de niciun creditor pentru nicio categorie de creanțe în cadrul procedurii de executare silit”, or instanța a constatat că sumele lunare datorate de terțul poprit debitoarei se constituie ca venit la bugetul unei instituții publice autonome, făcând parte din bugetul general consolidat, astfel cum rezultă din art. 3 pct. 2 din Legea nr. 69/2010.În aceste condiții, instanța a apreciat că nu pot face obiectul urmăririi silite cotele lunare cuvenite debitoarei Comisia Națională a Valorilor Mobiliare.Față de aceste considerente, instanța a constatat că, în cazul în care terțul poprit ar fi dat curs adreselor de poprire emise de către executorul judecătoresc, consecința ar fi fost împiedicarea ajungerii contribuțiilor obligatorii în contul autorității administrative autonome deschis la Direcția de Trezorerie și contabilitate Publică București, deci imposibilitatea verificării plafonului legal menționat anterior și a destinației sumelor, stabilită prin art. 2 al. 1 și 2 din Legea nr. 116/2011 privind stabilirea unor măsuri temporare pentru funcționarea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului și a Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, ceea ce ar fi prejudiciat și posibilitatea de realizare a urmăririlor silite efectuate în mod legal de către ceilalți creditori. Având în vedere toate aceste aspecte, instanța a apreciat că refuzul terțului poprit F. P. SA de a da curs adreselor de poprire emise în dosarele de executare nr. 2122/2011, nr. 2146/2011, nr. 2148/2011, nr. 2150/2011, nr. 2280/ 2011, nr. 2296/2011, nr. 2361/2011, nr. 2501/2011, nr. 2502/2011, nr. 2577/2011, nr. 2666/2011 și nr. 83/2013 aflate pe rolul Biroului Executorilor Judecătorești Asociați „D. G., L. G. și M. P.” este pe deplin justificat, fiind întemeiat pe prevederile legale speciale menționate mai sus, astfel încât nu se poate aprecia că reprezintă o încălcare a obligațiilor care decurg din înființarea popririi de către executorul judecătoresc, pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 460 din Codul de procedură civilă. Mai mult decât atât, față de preluarea de către A. pentru Administrarea Activelor Statului a tuturor drepturilor și obligațiilor Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, rezultate din actele juridice prin care Comisia Națională a Valorilor Mobiliare a fost obligată, ca parte responsabilă civilmente la plata de despăgubiri către investitorii la F. Național de Investiții, instanța a constatat că în prezent, executarea obligațiilor de plată ale Autorității pentru Administrarea Activelor Statului se asigura din veniturile bugetului de venituri și cheltuieli aferente activității de privatizare și de valorificare a activelor statului, astfel cum prevede art. II al. 3 din Legea nr. 113/2013 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 93/2012 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității de Supraveghere Financiară.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel motivat B. ,,D. Gont, L. Gont și M. P.”, intitulat recurs în temeiul art. 304 pct. 9 și urm. C.proc.civ. și recalificat de Tribunal ca apel prin încheierea de ședință din 9.12.2014, solicitând admiterea căii de atac, modificarea hotărârii recurate iar pe fond admiterea cererii de validare a popririi astfel cum a fost formulată.

În motivarea căii de atac formulate s-a arătat că executarea silită a început și se face în temeiul unui titlu executoriu, respectiv sentința penală 423/20.03.2007, definitivă și irevocabilă, pronunțată de Tribunalul București în dosarul_/3/2006 - investita cu formula executorie de către Tribunalul București, executarea fiind încuviințata de Judecătoria sectorului 1 București, conform normelor Codului de procedura civila din materie, iar debitoarea a fost somata în condițiile OG 22/2002.

Debitoarea cu toate ca a fost somata cu mai mult de 6 luni în urma, nu a făcut nici o plata, cu toate ca toate contestațiile anterioare i-au fost respinse de către instanțele de judecată.

Cu privire la susținerile instanței de fond (preluate ca atare din cuprinsul apărărilor debitoarei și terțului poprit) legate de aplicarea și interpretarea textelor de lege speciale în domeniul bugetar consideră că ele nu sunt întemeiate.

Invocarea dispozițiilor legii 116/2011 nu poate conduce la exonerarea debitoarei/terțului poprit de obligația de plată a creanței cuprinse în titlul executoriu, având în vedere prevederile art.6 din CEDO, precum și jurisprudența CEDO.

Astfel, începând cu cauza Hornsby c/Greciei, Curtea a decis ca dreptul de acces la justiție protejează și dreptul de punere în executare a hotărârilor definitive, care . respecta preeminenta dreptului nu poate rămâne fără efect în defavoarea unei părți, în caz contrar accesul la justiție fiind iluzoriu. Pe cale de consecința, s-a decis ca executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicata, anulata sau amânata pe o perioada lunga de timp. Mai mult, în ce privește creanțele stabilite împotriva Statului ori a autorităților publice, s-a reținut ca administrația constituie un element al Statului de drept, interesul sau fiind identic cu cel al bunei administrări a justiției. în cauza S. împotriva României, Curtea a subliniat ca executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunța trebuie considerata ca făcând parte din proces în sensul art.6 alin.1 din Convenție și că dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridica internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți. A mai arătat Curtea ca dacă Statul, debitor în baza unei hotărâri judecătorești, refuză sau omite să execute, ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art.6 de care a beneficiat justițiabilul în față instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi. Totodată, s-a subliniat că nu este oportun să ii ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanța împotriva Statului sa recurgă la procedura de executare silita pentru a obține satisfacție. În hotărârea CEDO în cauza T. împotriva României, Curtea Europeana a reținut ca a fost încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil prin neexecutarea unei hotărâri judecătorești. Exista prin urmare un conflict între normele din Convenție și normele interne, care se soluționează în favoarea normelor din Convenție, în conformitate cu prevederile art. 11 alin.2 și 20 alin.2 din Constituția României, astfel încât, procedurile de executare în speța au caracter legal, inclusiv masurile de poprire desființate, în mod cu totul netemeinic, de către instanța de fond.

Sentința penală 423/20.03 2007 pronunțata de Tribunalul București, Secția a II-a penală în dosarul_/3/2006 a devenit executorie la data de 04.06.2009, iar începând de la aceasta data debitoarea a avut un interval de timp rezonabil pentru a solicita și a obține alocarea resurselor necesare executării obligațiilor de plată instituite în sarcina sa, debitoarea neputându-și invoca propria culpa privind lipsa mijloacelor de plată.

Obligația de plată avută față de creditori îi era cunoscută debitoarei câtă vreme aceasta a fost stabilită printr-o hotărâre judecătoreasca pronunțată într-un proces în care debitorul a fost parte, hotărâre care, de altfel, i-a și fost comunicata. Debitoarea nu s-ar putea considera surprinsă de începerea executării silite împotriva sa și de înființarea în cadrul acestea a măsurii popririi. Potrivit art. 373 ind.1 alin.1 C. debitorul este cel care trebuie sa aibă inițiativa executării voluntare a obligației stabilite prin sarcina sa printr-un titlu executoriu. Debitoarea a avut posibilitatea și timpul rezonabil necesar pentru a-și prevedea în buget cheltuielile necesare pentru plata obligațiilor care rezulta din titlul executoriu, aceasta având, de asemenea și posibilitatea de a solicita o rectificare bugetara.

Pe de alta parte, poprirea fiind înființata în conformitate cu dispozițiile art. 454 C., la data instituirii terțul poprit, F. P. SA, datora sume de bani debitoarei CNVM în baza Regulamentului 7/2006 privind veniturile Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare modificat prin Regulamentul 2/2012 (art. 5).

Conform Anexei la Regulament, parte integrantă din acesta, organismele de plasament colectiv (cum este terțul poprit) datorează o cotă lunară de 0,1% din valoarea activului net al organismelor de plasament colectiv.

Prin Avizul 34/18.08.2010, terțul poprit . a fost înregistrat de către CNVM în categoria alte organisme de plasament colectiv (AOPC) de tip special și a fost înscris în Registrul CNVM Secțiunea 9.

Rezultă că terțul poprit F. P. datorează lunar sume de bani debitoarei CNVM, astfel încât intră sub incidența dispozițiilor art. 453 și urmat. C..

Deoarece până la acest moment terțul poprit nu a confirmat înființarea popririi, mai mult, înțelegând sa vireze către debitoarea CNVM sumele de bani poprite, cu încălcarea dispozițiilor art. 456 C., după consultări cu debitoarea, fiind astfel incidente dispozițiile art. 460 C.p. civ.

Intimatul terț-poprit F. P. S.A a depus la dosar întâmpinare însoțită de note scrise și înscrisuri.Prin întâmpinare a solicitat, în principal, respingerea căii de atac ca neîntemeiate, cu consecința respingerii cererii de validare a popririi și a desființării popririi, având în vedere că în cauză a intervenit perimarea de drept a executării silite în legătură cu care a fost solicitată validarea popririi.

Într-un prim subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, cu consecința respingerii cererii de validare a popririi și desființării popririi ca urmare a faptului că, în conformitate cu prevederile art. II din Legea nr. 113/2013, CNVM nu mai are calitatea de debitor al obligației de despăgubire a investitorilor FNI, aceasta fiind transferată către AAAS.

Într-un al doilea subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, cu consecința desființării popririi ca urmare a neîndeplinirii condițiilor prevăzute de legislația specială în materia executării împotriva CNVM și a faptului că sumele datorate de F. P. constituie venituri ale bugetului general consolidat.

1. În ceea ce privește prima apărare formulată, referitoare la perimarea de drept a executării silite în legătură cu care a fost solicitată validarea popririi, se arată că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 389 Cod proc. civ. Deși art. 390 Cod proc. civ. înlătură sancțiunea perimării de drept în situațiile în care executarea se efectuează fără somație (așa cum se întâmplă în cazul popririi), solicită a se observa că în speța de față, normele speciale instituite de art. 2 OG nr. 22/2002 impun emiterea unei somații în cadrul executării silite a instituțiilor publice. Din această perspectivă, solicită a se constata faptul că prevederile art. 390 C. proc. civ. nu își găsesc aplicabilitatea în speță. Chiar dacă art. 454 alin. l Cod proc. civ. stabilește că poprirea se înființează fără somație, acest articol nu este incident în cauză, potrivit principiului specialia generalibus derogant. Astfel, în prezenta cauză se aplică norma specială derogatorie, respectiv OG nr. 22/2002, și nu art. 454 alin. l Cod proc. civ. care reprezintă norma generală. D. fiind că norma specială reprezentată de art. 2 din O.G. nr. 22/2002, impune emiterea unei somații, art. 454 alin. l Cod proc. civ. devine inaplicabil, ceea ce atrage la rândul său inaplicabilitatea art. 390 Cod proc. civ. Se arată că din analiza actelor emise în dosarele de executare rezultă că din luna septembrie 2011 până în data de 8.03.2013, nu a fost efectuat niciun act de executare, fiind depășit termenul de 6 luni stabilit de Codul de procedură civilă, intervenind astfel sancțiunea perimării de drept a executării silite, în temeiul art. 389 C. proc. civ. Argumentația expusă a fost reținută de altfel și de către Judecătoria Sectorului l București prin Sentința civilă nr._/11.10.2013, pronunțată în cadrul dosarului nr._/299/2013, în speța respectivă instanța constatând perimată executarea silită ce a făcut obiectul unui număr de 35 de dosare instrumentate de B. G., motiv pentru care a respins contestația la executare împotriva actelor de executare subsecvente împlinirii termenului de perimare, ca rămasă fără obiect, întrucât au fost îndeplinite după intervenirea perimării. Dând eficiență argumentației expuse, solicită a se constata faptul că sancțiunea procedurală a perimării executării operează în . de executare îndeplinite atât anterior cât și ulterior, nemaifiind necesară examinarea legalității și temeiniciei acestor acte de executare.

2.S-a mai arătat că recursul nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, creditorii omițând să arate motivele de fapt și de drept impuse sub sancțiunea nulității de prevederile art. 306 alin. l din Codul de procedură civilă.Trecând peste faptul că recurenții nu indică niciun motiv de nelegalitate a hotărârii instanței de fond, solicită a se observa faptul că cererea de recurs se limitează la enumerarea a trei decizii ale CEDO care, în opinia reclamanților, înlătură aplicabilitatea prevederilor Legii nr. 116/2011.

Însă, cele trei decizii invocate de recurenți, respectiv Decizia Hornsby v. G. din 17.03.1997, Decizia S. v. România din 24.03.2005 și T. v. România din 29.07.2008, reprezintă o practică veche a CEDO, anterioară crizei economice și financiare cu care România se confrunta din anul 2009. Ulterior anului 2009, practica CEDO s-a schimbat odată cu decizia D. ș.a. împotriva României din 4.09.2012, prin care Curtea a respins plângerea reclamanților privind refuzul autorităților interne de a executa de îndată hotărâri judecătorești definitive prin care recunoșteau drepturi salariale restante.

Motivarea CEDO s-a fundamentat pe menținerea echilibrului între interesele reclamanților și interesul general al societății, în contextul dezechilibrului bugetar cu care s-a confruntat România începând cu anul 2008. Curtea a hotărât că autoritatea națională este cea în măsură să stabilească împrejurările ce constituie utilitate publică, cu condiția păstrării proporționalității între măsura și scopul urmărit.

O astfel de împrejurare a stat la baza instituirii unui cadru juridic special aplicabil executării silite a creanțelor împotriva CNVM, reprezentat de OG 22/2002 și de Legea 116/2011.În legătură cu limitările dreptului de a cerere executarea silită împotriva debitoarei, în contextul legislației speciale care guvernează regimul acesteia, solicită a se constata faptul că, în mod corect prima instanță a constatat neîntrunirea condițiilor necesare pentru a opera validarea popririi, terțul poprit ținând seama de faptul că toate operațiunile de încasări și plăți ce se derulează asupra conturilor curente ale acesteia, deschise la F. P., sunt destinate exclusiv finanțării organizării și funcționării activității acesteia.

S-a mai arat faptul că cererea de validare a popririi este neîntemeiată, în conformitate cu art. II din Legea nr. 113/2013 întrucât CNVM nu mai are calitatea de debitor al obligației de despăgubire a investitorilor FNI. OUG nr. 93/2012 reglementează înființarea Autorității de Supraveghere Financiară (ASF) care a preluat atribuțiile și prerogativele unor autorități publice care desfășurau activități în sectorul pieței de capital și cel al asigurărilor, dintre care și CNVM. Astfel, în conformitate cu prevederile OUG nr. 93/2012, astfel cum a fost modificată prin legea de aprobare nr. 113/2013, la data încheierii protocolului de predare-primire a disponibilităților bănești și patrimoniului CNVM, acesta se desființează, urmând ca din acest moment ASF să își exercite prerogativele prevăzute de art. 2 alin. (1) din ordonanța. Data limită pentru semnarea protocoalelor, și deci, data limită pentru desființarea CNVM a fost stabilită pentru 30 aprilie 2013, în conformitate cu art. 24 alin. (1) din ordonanță. Din acest moment, „ASF se substituie în toate drepturile și obligațiile decurgând din toate actele normative, convențiile înțelegerile, protocoalele, memorandumurile, acordurile și altele asemenea, precum și litigiile” în care CNVM este parte, conform art. 25 din ordonanță. Dar, în conformitate cu art. II din Legea nr. 113/2013 prin care a fost aprobată OUG nr. 93/2012, lege care a intrat în vigoare la data de 26.04.2013, „(1) A. pentru Administrarea Activelor Statului preia fără plată toate drepturile și obligațiile Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, rezultate din actele juridice prin care Comisia Națională a Valorilor Mobiliare a fost obligată, ca parte responsabilă civilmente, la plata de despăgubiri către investitorii la F. Național de Investiții. (2) A. pentru Administrarea Activelor Statului se subrogă în toate drepturile și obligațiile procesuale ale Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare și dobândește calitatea procesuală pe care aceasta o are, la data intrării în vigoare a prezentei legi, în toate procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent dacă este vorba defaza de judecată sau de executare silită. (3) Executarea obligațiilor de plată ale Autorității pentru Administrarea Activelor Statului prevăzute la alin. (1) se asigură din veniturile bugetului de venituri și cheltuieli aferente activității de privatizare și de valorificare a activelor statului”.Alineatul (1) al articolului sus-citat constituie o derogare de la prevederile art. 25 din OUG nr. 93/2012, reglementând preluarea de către AAAS a tuturor drepturilor și obligațiilor în legătură cu obligația CNVM la plata de despăgubiri către investitorii FNI. Structura juridică reglementată de acest text este una atipică, deoarece legiuitorul folosește o formulare generală, cea de preluare, pentru a reglementa în fapt o transmitere de drept a tuturor raporturilor juridice stabilite între CNVM și investitorii FNI cu privire la despăgubirea acestora din urmă.

În lipsa unor prevederi tranzitorii, art. II din Legea nr. 113/2013 se aplică de la data intrării în vigoare a legii, respectiv data de 26.04.2013, moment la care s-a produs transmiterea de drept către CNVM a obligației de despăgubire stabilite prin Sentința penală nr. 423/20.03.2007, indiferent de momentul la care a avut loc semnarea protocoalelor prevăzute de art. 22 din OUG nr. 93/2012. Față de transferul calității de debitor al obligației de despăgubire de la CNVM la AAAS de la data de 26.04.2013, instanța nu va mai putea dispune validarea popririi la un moment ulterior acestei date pe motiv că nu mai există o persoană care să cumuleze calitatea de debitor al creditorilor și creditor al terțului poprit. Într-adevăr, ulterior datei de 26.04.2013 debitorul obligației de despăgubire este AAAS, iar creditorul în raport cu terțul poprit, F. P., este CNVM sau continuatorul acestuia, ASF.În acest caz, nu mai există temeiul obligării terțului poprit direct către creditori, deoarece, în fapt, nu mai există legătura între aceste persoane, legătură care sta la baza structurii triunghiulare a raportului procedural al popririi. Or, la validarea popririi, instanța verifică existența creanței între creditorul popritor și debitorul poprit, existența creanței între debitorul poprit și terțul poprit și dacă nu există alte piedici la executare, admite cererea.Cum în prezent nu mai există o creanță a creditorului popritor împotriva debitorului poprit, recursul urmează a fi respins ca neîntemeiat, întrucât validarea popririi nu poate opera.

În subsidiar față de apărările anterioare ce decurg din transmiterea calității de debitor al CNVM către AAAS începând cu data de 26.04.2013, în cazul în care instanța va considera că această transmitere influențează raporturile juridice dintre părți doar ulterior acestei date, solicită a se observa că recursul formulat este neîntemeiat inclusiv din perspectiva momentului primirii adreselor de înființare a popririi, data la care nu erau îndeplinite prevederile legislației speciale în materia executării silite împotriva CNVM și, în orice caz, sumele datorate de F. P. reprezintă venituri ale bugetului general consolidat. În conformitate cu art. 452 C.proc.civ. „(1) Sunt supuse executării silite prin poprire sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente”. Față de aceste prevederi, doctrina a considerat că prin poprire se realizează o operațiune juridică procesuală triunghiulară între creditorul popritor, debitorul poprit și terțul poprit și, pe cale de consecință, trei raporturi juridice.Raportul juridic dintre terțul poprit și creditorul popritor se naște ca o consecință a celorlalte două raporturi juridice, preexistente.Din structura operațiunii juridice reiese, deci, că terțul poprit, în relația sa cu creditorul popritor va fi obligat să respecte legislația aplicabilă raportului juridic dintre debitorul poprit și creditorul popritor, fiindu-i aplicabil regimul juridic care caracterizează executarea silită aplicabil acestora din urmă.

În concret, dacă legislația specială impune limitări ale dreptului de executare silită pentru creditorii popritori în raport de debitor, aceste limitări trebuie respectate de terțul poprit în egală măsură, ele dând naștere unei obligații corelative a terțului de a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile legii speciale și de a nu consemna sumele care nu îndeplinesc aceste condiții.În caz contrar, dacă terțul poprit nu ar respecta aceste limitări și ar da curs adreselor de înființare a popririi, ar cauza fraudarea dispozițiilor legale speciale care impun limitarea dreptului de executare silită, ceea ce ar atrage răspunderea civilă a terțului față de debitor.În mod corelativ, din aceleași considerente, nici o cerere de validare nu ar putea fi admisă atât timp cât condițiile din legea specială nu sunt îndeplinite. Practic, limitele stabilite prin legislația specială în materia executării silite asupra unui anume debitor devin condiții suplimentare pentru validarea popririi, cumulative cu aceea a existenței unei datorii către creditor, prevăzută de codul de procedură civilă.În aceste condiții, terțul poprit are obligația de a se supune regimului juridic instituit de legislația specială care reglementează executarea silită împotriva CNVM.Conform art. l alin. (1) din Statutul aprobat prin OUG nr. 25/2002 „Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, denumită în continuare C.N.V.M., este o autoritate administrativă autonomă, de specialitate, independentă, autofinanțată, cu personalitate juridică”.În aceste condiții sunt aplicabile prevederile OG 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, care, la art. l dispune:„(1) Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice se achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora sau după caz de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă(2) Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice nu se pot achita din sumele destinate potrivit bugetului aprobat pentru acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv a celor de personal, în scopul îndeplinirii atribuțiilor și obiectivelor legale, pentru care au fost înființate”.Astfel, legea stabilește o procedura distinctă pentru executarea creanțelor împotriva instituțiilor publice având în vedere necesitatea îndeplinirii funcției publice de către aceste instituții. De asemenea, în cauza de față sunt incidente și prevederile art. 2 din Legea nr. 116/2011 privind stabilirea unor măsuri temporare pentru funcționarea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului și a Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare care au următorul conținut:„(1) Executarea obligațiilor de plată ale Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare (C.N.V.M.) decurgând din creanțe stabilite prin titluri executorii se asigură doar din sumele ce depășesc 5.000.000 lei, reprezentând media lunară a veniturilor încasate Ia bugetul C.N.V.M.(2) Sumele stabilite prin bugetul C.N.V.M. pentru acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv a celor de personal, nu vor putea fi supuse executării silite. Aceste sume au destinație specială în condițiile prevederilor art. 452 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură civilă și nu pot fi urmărite silit pentru obligațiile de plată ale C.N.V.M., stabilite prin titluri executorii”.Astfel, Legea nr. 116/2011 conține o . limitări în executarea silită a creanțelor împotriva CNVM prin condiționarea realizării executării silite împotriva acestei instituții, pe de-o parte de depășirea unei valori-prag a veniturilor încasate de CNVM, iar, pe de altă parte, prin indicarea expresă a sumelor care sunt excluse de la executarea silită prin poprire.Din coroborarea prevederilor OG 22/2002 cu cele ale Legii 116/2011, rezultă că exista o dublă limitare, legală, a dreptului de a solicita executarea silită împotriva CNVM:(i) pe de o parte, în cursul unei luni nu pot fi executate silit decât sumele care depășesc limita de 5.000.000 lei, iar(ii) pe de altă parte, chiar și în cazul în care s-a depășit pragul de 5.000.000 lei, nu se vor putea executa sumele stabilite prin bugetul CNVM pentru acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv a celor de personal, acestea fiind excluse în mod expres de la executarea silită prin poprire, în temeiul art. 452 alin. (2) lit. a) din C.proc.civ. De altfel, chiar dacă legea nu o spune explicit, și limita de 5.000.000 de lei este tot un caz similar celor prevăzute de art. 452 alin. (2) lit. a) din C.proc.civ., cu diferența că limitarea nu mai este stabilită în raport de destinația sumei, ci în raport de valoare.Menționează că o astfel de limitare de drepturi, nu constituie o încălcare a articolului 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a articolului l din Primul Protocol adițional, așa cum a reținut CEDO în decizia D. s.a. împotriva României sus-menționată. În fapt, îndeplinirea limitelor prevăzute de legislația specială nu se poate verifica decât de către Trezorerie, în contul căreia sunt virate toate sumele cuvenite CNVM - și CNVM în ceea ce privește depășirea limitei de 5.000.000 de lei lunar și de către CNVM, care deține date privind încasările sale lunare și sumele necesare organizării și funcționării sale, pentru cazul subsidiar în care veniturile lunare ar depăși limita de 5.000.000 de lei, dar excedentul ar fi, totuși, necesar funcționării instituției.Acest mecanism legal de limitare a dreptului de executare silită împotriva CNVM a fost consfințit inclusiv de prima instanță, care a reținut opozabilitatea limitărilor demarării executării silite față de terții popriți - poprirea sumelor datorate de diverși terți popriți fiind lovită de nulitate într-o atare situație. Obligația ca terții popriți să vireze toate sumele datorate CNVM în contul deschis de această instituție la Trezorerie, este în primul rând necesară spre a se putea verifica dacă totalitatea veniturilor lunare depășesc suma de 5.000.000 de lei.Prin urmare o cerere de validare a popririi ar fi întemeiată doar împotriva Trezoreriei și numai pentru eventualul excedent față de suma de 5.000.000 de lei.În mod judicios prima instanță a reținut că o soluție contrară, în care s-ar valida popririle înființate la alți terți popriți decât Trezoreria, ar permite fraudarea OG 22/2002 și a Legii nr. 116/2002, deoarece sumele poprite disparat, la diverși terți popriți, ar putea depăși limita de 5.000.000 de lei sau ar putea reprezenta sume necesare organizării și funcționării CNVM.Mai mult, prima instanța a constatat, în mod corect, faptul că nu pot face obiectul urmăririi silite cotele lunare cuvenite debitoarei Comisia Națională a Valorilor, în caz contrar fiind prejudiciați și ceilalți creditori ai CNVM, posibilitatea acestora de realizarea a urmăririlor silite efectuate în mod legal fiind neutralizată. Pe de alta parte, creditorii nu sunt prejudiciați prin transferarea sumelor de către toți ceilalți terți popriți în Trezorerie deoarece, dacă este îndeplinită condiția depășirii sumei de 5.000.000 de lei, aceștia își vor putea realiza drepturile prin încasarea sumelor excedentare din Trezorerie. Se arată că art. 452 alin. l din C.proc.civ. limitează posibilitatea executării sumelor „urmăribile". Astfel, pe lângă celelalte condiții prevăzute expres de ar. 460 pentru admiterea unei cereri de validare a popririi, este necesar ca reclamantul-creditor să dovedească faptul că sumele pentru care a solicitat înființarea popririi sunt urmăribile. Având în vedere că în prezentul litigiu nu s-a demonstrat că sumele datorate de F. P. către CNVM exced plafonul de 5.000.000, acestea nu pot forma obiectul executării silite, deci cererea de validare a popririi este neîntemeiată.

Din contră - deși nu avea sarcina probei - din corespondența purtată între terțul poprit și CNVM - Adresele nr. 6632/9.05.2012, nr.4538/19.03.2013 și nr.5795/04.04.2013 - rezultă că veniturile încasate la bugetul CNVM nu au atins pragul de 5.000.000 lei, și, în orice caz, sumele datorate de F. P. sunt destinate acoperirii cheltuielilor de organizare, de funcționare și a celor de personal.De asemenea, sumele datorate de F. P. constituie venituri ale bugetului general consolidat, fiind excluse de la executare silită în temeiul art. 139 Cod procedură fiscală.Conform art. 13 din Statutul CNVM aprobat prin Ordonanța de Urgență nr. 25/2002:"(1) C.N.V.M. se finanțează integral din venituri extrabugetare. (2) Veniturile C.N.V.M. provin din: a) o cotă de cel mult 0,08% din valoarea tranzacțiilor cu instrumente financiare supuse reglementării și/sau supravegherii C.N.V.M., suportată de către cumpărător, cu excepția instrumentelor financiare derivate;b) o cotă lunară de cel mult 0,1% din valoarea activului net al organismelor de plasament colectiv;c) o cotă de cel mult 0,5% din valoarea ofertelor publice de vânzare;d) o cotă de cel mult 2% din valoarea ofertelor publice de cumpărare-preluare;e) tarife și cote pentru tranzacțiile cu instrumente financiare derivate;f) tarife și cote percepute la activități pentru care se emite de către C.N.V.M. un act individual;g) tarife și cote percepute pentru prestarea de servicii către entități supravegheate sau terțe persoane;h) penalități stabilite prin reglementări proprii ca sancțiuni patrimoniale;i) donații;j) activități de editură, publicitate, multiplicare;k) orice alte surse legale.(...)". Conform art. l alin. (2] din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, "Dispozițiile prezentei legi se aplică în domeniul elaborării, aprobării, executării și raportării: (...)g) bugetelor instituțiilor publice finanțate exclusiv din venituri proprii, (...)", iar, conform art. 2 din Legea nr. 500/2012 care cuprinde definițiile unor termeni,"7. buget general consolidat - ansamblul bugetelor, componente ale sistemului bugetar, agregate și consolidate pentru a forma un întreg; (...) 30. instituții publice - denumire generică ce include Parlamentul, Administrația Prezidențială, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administrației publice, alte autorități publice, instituțiile publice autonome, precum și instituțiile din subordinea acestora, indiferent de modul de finanțare a acestora;42. venituri bugetare - resursele bănești care se cuvin bugetelor prevăzute la art. l alin. (2), în baza unor prevederi legale, formate din impozite, taxe, contribuții și alte vărsăminte;(...)".Reținând aceste norme legale, în mod corect instanța fondului a arătat că bugetul CNVM este parte a bugetului general consolidat, iar sumele care se cuvin bugetului CNVM sub formă de taxe sau alte vărsăminte reprezintă venituri bugetare.Or, în conformitate cu art. 139 din C.proc.fisc. "Impozitele, taxele, contribuțiile și orice alte venituri ale bugetului general consolidat nu pot fi urmărite de niciun creditor pentru nicio categorie de creanțe în cadrul procedurii de executare silită".În aceste condiții, sumele datorate de F. P. în temeiul art. 5 din Regulamentul nr. 7/2006 constituie venituri bugetare ale bugetului general consolidat, fiind din acest motiv excluse de la executare silită. P. toate motivele expuse anterior, a solicitat instanței de control judiciar respingerea ca neîntemeiat a recursului promovat împotriva Sentinței civile nr. 9692/26.04.2013, pronunțată de Judecătoria Sectorului l București, Secția Civilă, și pe cale de consecință, menținerea acestei hotărâri ca fiind legală și temeinică. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 308 alin. (2), art. 115 și următoarele din Codul de Procedura Civila, precum și celelalte prevederi legale indicate în cuprinsul întâmpinării.

Prin decizia civilă nr.474 A/10.02.2015, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis apelul formulat de apelanta B.E.J.A. „D. G. ȘI M. P.”, împotriva sentinței civile nr. 9692/26.04.2013, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații creditori T. D. N., R. P., P. I., R. Z., T. S., C. M., P. M., C. S., S. I., G. I. C., N. R. și D. E. PRIN ÎMPUTERNICIT M. R., intimata debitoare COMISIA NAȚIONALĂ A VALORILOR MOBILIARE și intimata terț poprit S.C. F. P. S.A. (CUI_), a schimbat sentința apelată, în sensul că, a admis cererea de validare a popririi formulată de B.E.J.A. „D. G. și M. P.” și a validat poprirea înființată prin adresele din 08.03.2013 în dosar de executare nr. 2122/2011, nr. 2146/2011, nr. 2148/2011, nr. 2150/2011, nr. 2502/2011, nr. 2577/2011, nr. 2666/2011 și nr. 83/2013 ale .E.J.A. „D. G. și M. P.”.

Analizând apelul formulat, prin prisma motivelor invocate, a apărărilor formulate în cauză, având în vedere materialul probator administrat, Tribunalul a reținut că acesta este fondat pentru următoarele considerente:

Prin sentința penală nr. 423/20.03.2007, pronunțată de Tribunalul București, Secția a II-a Penală în dosarul nr._/3/2006 s-a dispus obligarea inculpaților, în solidar cu părțile responsabile civilmente . SOV INVEST SA, ., COMISIA NAȚIONALĂ A VALORILOR MOBILIARE și A. la plata despăgubirilor civile către un număr de 130.798 părți civile, constituite în această calitate procesuală pe parcursul urmăririi penale cât și în faza cercetării judecătorești, la nivelul sumelor efectiv învestite, indexate cu rata inflației, începând de la data de 24 mai 2000 și până la achitarea lor, conform numărului de unități de fond învestite de fiecare parte civilă, executarea făcându-se pe baza prezentării certificatului de investitor în original și după anularea acestuia, în dispozitivul sentinței civile mai sus menționate fiind și intimații din prezenta cauză, această sentință, definitivă prin decizia penală nr. 2098/04.06.2009, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția Penală, cu modificări, atât în recurs cât și în apel prin Decizia Penală nr. 164/A/18.06.2008, a Curții de Apel București - Secția a II-a Penală și pentru Cauze cu Minori și Familie fiind învestită cu formulă executorie.

Reținând că în cauză titlul executoriu pus în executare este reprezentat de o sentință civilă pronunțată în anul 2007 și rămasă irevocabilă în 2009, Tribunalul a constatat că, în temeiul dispozițiilor art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, intimata debitoare avea obligația executării acestuia, din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în legătură cu art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul Adițional la Convenție, neexecutarea unei hotărâri judecătorești de către o instituție a statului punând probleme din punctul de vedere al celor două articole mai sus menționate, fapt constatat și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea pronunțată la data de 07.04.2014 în cauza Fundația Cămine de Elevi ale Bisericii Reformate și S. contra României, instanța europeană reținând că există « o disfuncționalitate de ordin structural persistentă, generată de nepunerea în executare de către instituțiile statului a hotărârilor judecătorești pronunțate în cauze în care acestea au fost parte, această practică fiind incompatibilă cu Convenția ».

Astfel, în jurisprudența Curții s-a reținut în mod constant că dreptul de acces la instanță garantat de art. 6 din Convenție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână ineficientă în detrimentul unei părți. Executarea unei sentințe sau a unei hotărâri, pronunțată de orice instanță, trebuie așadar considerată ca făcând parte integrantă din proces în sensul art. 6 din Convenție (Hornsby contra Greciei, Oyay și alții contra Turciei, Immobiliare Safi contra Italiei, C. contra României).

Curtea reamintește în mod constant că protecția efectivă a justițiabilului și restabilirea legalității implică obligația administrației de a se conforma unei sentințe sau a unei hotărâri care urmează a se pronunța, eventual, împotriva acesteia în ultimă instanță. În cazul în care administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori o execută tardiv, garanțiile prevăzute de art. 6 de care a beneficiat justițiabilul pe parcursul etapei judiciare a procedurii își pierd orice rațiune de a fi.

Curtea reamintește că un termen de executare nerezonabil de lung al unei hotărâri obligatorii poate de asemenea să implice încălcarea Convenției. Caracterul nerezonabil al unui astfel de termen trebuie să fie apreciat ținând seama în special de complexitatea procedurii de executare, de comportamentul reclamantului și al autorităților competente, precum și de cuantumul și tipul sumei acordate de către instanță ( Railian contra Rusiei ).

În orice caz, o persoană în favoarea căreia s-a pronunțat o hotărâre împotriva statului nu are obligația de a iniția o procedură distinctă pentru a obține executarea silită, autoritățile statului fiind cele cărora le revine în primul rând sarcina de a garanta executarea unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva statului începând cu data la care hotărârea devine obligatorie și executorie.

O astfel de hotărâre trebuie notificată în bună și cuvenită formă autorității în cauză a statului pârât, care este așadar în măsură să facă toate demersurile necesare pentru a se conforma hotărârii sau pentru a o comunica altei autorități publice competente pentru chestiunile legate de executarea hotărârilor judecătorești ( Metaxas contra Greciei, Akachev contra Rusiei, Bourdov contra Rusiei, Gjyli contra Albaniei ).

Curtea a mai arătat că, indiferent de complexitatea procedurilor de executare sau a sistemului bugetar, statul este în continuare obligat de Convenție să garanteze oricărei persoane dreptul la executarea într-un termen rezonabil a hotărârilor obligatorii și executorii pronunțate în favoarea acesteia. O autoritate a statului nu poate nici să pretexteze lipsa fondurilor sau a altor resurse pentru a nu onora o datorie întemeiată pe o hotărâre judecătorească ( Bourdov contra Rusiei ).

Având în vedere considerentele desprinse din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la necesitatea punerii în executare de către instituțiile statului a sentințelor executorii ce stabilesc în sarcina lor obligații de natură pecuniară, Tribunalul urmează să constate că în mod legal în cauză a fost declanșată procedura de executare silită, afirmațiile intimatului terț poprit referitoare la caracterul vechi al hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului citate de către apelantă fiind nefondate, în condițiile în care și la nivelul anului 2014 prin hotărâri ale instanței europene se constată o deficiență de ordin structural în România, generată de nepunerea în executare într-un termen rezonabil, a hotărârilor pronunțate împotriva statului și a instituțiilor acestuia ( a se vedea în acest sens Hotărârea pronunțată la data de 07.04.2014 în cauza Fundația Cămine de Elevi ale Bisericii Reformate și S. contra României anterior citată).

Astfel, în considerentele hotărârii anterior citate s-a reținut că « În privința ambelor cereri care i-au fost supuse spre examinare în speță, Curtea a concluzionat că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, ca urmare a neexecutării sau a executării tardive a unor hotărâri judecătorești interne. Aceasta subliniază că a ajuns la aceleași concluzii în aproximativ alte treizeci de cauze românești (S. împotriva României, nr._/01, 6 septembrie 2005, Ș., citată anterior, P. împotriva României, nr._/03, 25 noiembrie 2008, D. împotriva României, nr._/02, 8 decembrie 2009, O., citată anterior, . României, nr._/05, 27 octombrie 2009, N. împotriva României, nr._/06, 28 iunie 2011, M. și alții împotriva României, nr._/01, 6 octombrie 2009, și Gotcu și alții împotriva României, nr._/03, 27 septembrie 2011) sau care obligă pârâții să procedeze la acțiuni specifice (., citată anterior, D. împotriva României, nr._/04, 4 noiembrie 2008, C. împotriva României, nr._/05, 29 septembrie 2009, G. și alții împotriva României, nr. 2456/05, 13 octombrie 2009, S.C. Bartolo Prod și B. împotriva României, nr._/03, 21 februarie 2012, A. P., citată anterior, E. Ș. împotriva României, nr._/03, 12 ianuarie 2010, și N., citată anterior) și că peste 130 de cauze similare sunt pendinte în fața sa în prezent.

1. Curtea constată că încălcările menționate anterior au la origine, foarte adesea, fie comportamentul administrației, care a făcut imposibilă recuperarea imediată a sumelor acordate prin hotărâri judecătorești sau care și-a declinat competența în favoarea altei instituții, până la prescrierea procedurii de executare silită, fie un simplu refuz de executare sau executarea tardivă a hotărârilor de impunere a unor obligații de plată. În materie de executare a hotărârilor care impun administrației să procedeze la o acțiune specifică, Curtea constată că, cel mai adesea, administrația a refuzat să facă acest lucru fără să prezinte motive valide, fie prin prezentarea unor argumente care contestau fondul hotărârilor care urmau să fie executate, fie prin invocarea existenței unor piedici diverse în executare sau refuzând reclamanții, pretinzând că există o imposibilitate obiectivă de executare.

2. În această privință, este necesar să se reamintească faptul că, în decizia adoptată în cadrul celei de-a 1150-a reuniuni, Comitetul de Miniștri, făcând referire la constatările privind încălcarea art. 6 § 1 din Convenție și/sau a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție în privința României, a menționat în mod explicit existența a numeroase și complexe probleme legate de neexecutarea sau executarea tardivă de către stat a unor hotărâri judecătorești definitive pronunțate împotriva sa, exprimându-și totodată preocupările privind mecanismele și garanțiile prevăzute în dreptul intern pentru a asigura executarea voluntară și promptă a hotărârilor judecătorești de către administrație și căile de atac disponibile în această privință (supra, pct. 42).

3. Curtea ia act de măsurile adoptate de autoritățile interne care vizau crearea, în special ulterior adoptării hotărârii S. împotriva României (citată anterior), a unui nou cadru care să permită administrației să execute obligațiile de plată la care a fost condamnat statul (supra, pct. 37). Cu toate acestea, în cazul unei neexecutări voluntare, singura opțiune a creditorului pare să fie recurgerea la executarea silită. Astfel, în ciuda principiului general stabilit de dreptul intern, care prevede executarea de bunăvoie a hotărârilor judecătorești definitive (supra, pct. 38 și 40), se pare că executarea necesită în continuare inițiative repetate din partea creditorului, inclusiv recurgerea la executori judecătorești (supra, pct. 37-40). În această privință, Curtea reafirmă că, conform jurisprudenței sale, în primul rând autoritățile statului au obligația de a garanta executarea unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva acestuia (supra, pct. 58-60).

4. Constatările Curții, coroborate cu celelalte elemente de care dispune, arată așadar în mod clar că încălcările evidențiate în prezenta hotărâre sunt consecința unei disfuncționalități structurale persistente. Având în vedere considerentele precedente, Curtea concluzionează că situația constatată în speță reflectă o practică incompatibilă cu Convenția [Bourdov (nr. 2), citată anterior, pct. 135].

5. Deși, în principiu, nu este de competența Curții să definească posibilele măsuri de reparație adecvate pentru ca statul pârât să își îndeplinească obligațiile care îi revin în temeiul art. 46 din Convenție, aceasta trebuie să sugereze, cu titlu pur indicativ, tipul de măsuri pe care statul român ar putea să le adopte pentru a pune capăt situației structurale constatate în speță. Aceasta consideră că, în primul rând, statul pârât trebuie să garanteze, prin măsuri legale și/sau administrative corespunzătoare, că hotărârile judecătorești obligatorii și executorii pronunțate împotriva acestuia sunt executate din oficiu și cu promptitudine, indiferent dacă este vorba despre condamnări pecuniare sau de obligația de a proceda la acțiuni specifice. De asemenea, aceste măsuri ar trebui să țină seama de eventualele situații în care există o imposibilitate obiectivă de executare și care necesită, din partea autorităților, punerea în aplicare a unor măsuri de executare prin echivalent.

6. În aceste circumstanțe, Curtea nu consideră că este necesar să amâne examinarea cauzelor similare pendinte cu care a fost sesizată, așteptând ca statul pârât să ia măsuri. Consideră mai degrabă că, prin continuarea examinării cauzelor similare, ar putea să îi reamintească periodic statului pârât obligația acestuia ce rezultă din prezenta hotărâre (Rumpf împotriva Germaniei, nr._/06, pct. 75, 2 septembrie 2010). »

Reținând așadar legalitatea procedurii de executare silită declanșată în cauză, care de altfel a fost confirmată și prin respingerea în mod irevocabil a contestației la executare formulate cu privire la actele de executare ce fac obiectul dosarelor în care se solicită validarea popririi în prezenta cauză (dosarul nr._/299/2013 al Judecătoriei Sectorului 1 București), Tribunalul a constatat că apelul formulat este fondat, apărările intimatului terț poprit legate de impedimentele care au generat refuzul său de a valida poprirea înființată la solicitarea creditorilor din prezenta cauză, reținute în parte de către prima instanță, nefiind fondate, unele dintre ele neputând forma obiect al analizei în cadrul procedurii de validare a popririi, ci doar în cadrul procedurii de contestare a actelor de executare silită, în condițiile art. 399 și urm. C.p. civ., altele dintre acestea intrând în puterea lucrului judecat întrucât au format obiect al analizei instanței judecătorești în litigiul anterior menționat, nemaiputând fi așadar reanalizate de către o altă instanță.

În ceea ce privește invocarea perimării executării silite în legătură cu care s-a solicitat validarea popririi, Tribunalul a reținut că această apărare ține de legalitatea modalității de desfășurare a procedurii de executare silită, neputând fi analizată în calea procedurală a validării de poprire, față de împrejurarea că instanța în această procedură este ținută a verifica doar îndeplinirea condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 460 Cod procedură civilă.

Potrivit alin. 2 al acestui text legal, instanța va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terțul poprit să plătească creditorului suma datorată debitorului în limita creanței, dacă din probele administrate rezultă că terțul poprit datorează sume de bani debitorului. În caz contrar va hotărî desființarea popririi.

În consecință în instanța de validare se examinează doar existența calității de debitor a terțului poprit în raport de debitorul urmărit, în acest sens fiind atât doctrina cât și practica instanțelor judecătorești, dar și actuala reglementare cuprinsă în Noul Cod de Procedură Civilă. (art. 789 alin. 3 teza finală, conform cu care, în instanța de validare, terțul poprit poate opune creditorului urmăritor toate excepțiile și mijloacele de apărare pe care le-ar putea opune debitorului, în măsura în care ele se întemeiază pe o cauză anterioară popririi).

A considera că în cadrul unei cereri de validare de poprire ar putea fi primite apărări ce vizează eventuale neregularități ale executării silite, ar însemna recunoașterea în favoarea celui interesat sau vătămat de executare a posibilității de a promova practic o contestație la executare cu eludarea termenului imperativ de 15 zile calculat conform art. 401 alin. 1 Cod procedură civilă, ceea ce nu poate fi admis.

În cauza de față, atât debitorul cât și terțul poprit, de la momentul primirii adresei de înființare a popririi, aveau posibilitatea de a formula contestație la executare, prin intermediul căreia să invoce incidența perimării executării silite sau alte neregularități ale formelor de executare ori impedimente în ce privește procedura execuțională, debitorul neinvocând excepția perimării executării silite în procesul având ca obiect contestație la executare, deși această excepție este una de ordine publică și putea fi invocată oricând pe parcursul litigiului.

În plus, Tribunalul a reținut că circumstanțierea refuzului terțului poprit de a se conforma adresei de înființare a popririi și a plăti creditorilor sumele datorate debitorului său nu se poate fundamenta pe motive ce țin de nelegalitatea executării silite înseși, în condițiile în care terțul poprit nu a uzat de contestația la executare, cu toate că legea îi recunoaște atât legitimarea procesuală cât și interesul personal, născut și actual de a formula contestația.

Prin urmare, analizarea în cauză a incidenței dispozițiilor art. 389 C.p. civ. excede obiectului cauzei deduse judecății, față de prevederile art. 460 C.p.civ.

În ceea ce privește invocarea în cauză a dispozițiilor art. II din Legea 113/2013, respectiv a faptului că C.N.V.M. nu mai are calitatea de debitor al obligației de despăgubire a investitorilor F.N.I., Tribunalul a reținut caracterul nefondat al argumentelor invocate de către intimatul terț-poprit, față de dispozițiile art. II din Legea nr.113/2013 pentru aprobarea OUG nr.93/2013 pentru înființarea, organizarea și funcționarea Autorității de Supraveghere Financiară, debitoarea A. pentru Administrarea Activelor Statului preluând în baza acestor dispoziții legale drepturile și obligațiile C.N.V.M. și subrogându-se acesteia în toate procedurile judiciare și extrajudiciare aflate în curs, inclusiv în ceea ce privește procedurile de executare silită aflate în curs de desfășurare. Având în vedere subrogația legală anterior menționată, Tribunalul a constatat că actele de executare silită au fost legal întocmite în cauză, după apariția Legii 113/2013 nefiind necesară refacerea actelor de executare silită și întocmirea lor față de noua entitate juridică înființată, neputând fi invocată lipsa calității de debitor al obligației de despăgubire a investitorilor F.N.I., interpretarea terțului poprit referitoare la data la care ar fi înființată poprirea și la împrejurarea că după momentul 26.04.2013, ce reprezintă data intrării în vigoare a legii, nu ar mai avea calitatea de debitor al debitorului poprit neavând nicio relevanță din acest punct de vedere întrucât la data intrării în vigoare a legii terțul poprit nu își îndeplinise în termenul legal obligația de indisponibilizare și de virare către creditori a sumelor pe care le datora C.N.V.M.

În ceea ce privește invocarea dispozițiilor O.G. 22/2002 și ale Legii 116/2011, acte normative cu caracter special care reglementează executarea silită a instituțiilor publice în anumite condiții și în anumite limite și de care terțul poprit susține că este obligat să țină seama, acestea din urmă fiind avute în vedere de către prima instanță pentru a fundamenta soluția de respingere a cererii de validare a popririi, Tribunalul a reținut că acestea au fost invocate de către debitoare și pe calea contestației la executare ce a format obiectul dosarului cu nr._/299/2013 al Judecătoriei Sectorului 1, acestea fiind respinse prin sentința civilă pronunțată în cauză, aceasta fiind irevocabilă la data pronunțării prezentei soluții, și intrând astfel în puterea lucrului judecat, nemaiputând forma obiect al analizei altei instanțe și neputând fi contrazise de o hotărâre ulterioară.

Referitor la invocarea în cauză a dispozițiilor art. 1 al. 2 din Legea 500/2002 cu raportare la dispozițiile art. 139 C.p.fiscală, Tribunalul a reținut faptul că impedimentul invocat de către terțul poprit pentru a justifica refuzul de a da curs cererii de validare a popririi nu este unul întemeiat, contravenind în mod flagrant dreptului de acces la instanță reglementat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dreptului de proprietate reglementat de art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, creanța ce face obiectul titlului executoriu reprezentând un bun în sensul Convenției, interpretarea dată de către terțul poprit acestor dispoziții legale făcând practic imposibilă executarea titlului executoriu de către creditori și transformând dreptul de creanță al acestora într-unul iluzoriu și lăsând fără nici o finalitate practică accesul la justiție ce le-a fost asigurat pentru a-și valorifica pretențiile.

Având în vedere considerentele de fapt și de drept expuse, Tribunalul a admis apelul formulat, a schimbat sentința apelată, în sensul admiterii cererii de validare a popririi formulată de B.E.J.A. „D. G. și M. P.” și al validării popririi înființată prin adresele din 08.03.2013 în dosarele de executare nr. 2122/2011, nr. 2146/2011, nr. 2148/2011, nr. 2150/2011, nr. 2502/2011, nr. 2577/2011, nr. 2666/2011 și nr. 83/2012 ale B.E.J.A. „D. G. și M. P.”.

Împotriva deciziei civile nr.474/10.02.2015 a Tribunalului București - Secția a V-a Civilă au formulat recurs terțul poprit F. P. SA și debitoarea A. pentru Administrarea Activelor Statului.

Recurentul – terț poprit, prin cererea sa de recurs, solicită:admiterea cererii sale de recurs; în principal, în temeiul art. 312 alin. 3 și 5 din Codul de procedură civilă, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului București; în subsidiar, în temeiul art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului formulat de B. D. G., L. G. și M. P. împotriva sentinței civile nr. 9692/26.04.2013, pronunțate de către Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._, ca neîntemeiat și menținerii soluției Judecătoriei Sectorului 1 București din sentința civilă nr. 9692/26.04.2013, de respingere a cererii de chemare în judecată și desființare a popririi înființate de către B. D. G., L. G. și M. P. în dosarele de executare nr. 2122/2011, nr. 2146/2011, nr. 2148/2011, nr. 2150/2011, nr. 2280/2011, nr. 2296/2011, nr. 2361/2011, nr. 2501/2011, nr. 2502/2011, nr. 2577/2011, nr. 2666/2011 și nr. 83/2013, prin adresele emise în data de 08.03.2013; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.Susține următoarele:

Motivele care determină casarea deciziei atacate în prezenta cauză -incidența art. 312 din Codul de procedură civilă: Lipsa unei judecări complete a fondului cauzei. Primul motiv de recurs incident în prezenta cauză este cel prevăzut de art. 312 alin.3 și 5 din Codul de procedură civilă: lipsa de judecare a fondului cauzei, în condițiile în care Tribunalul București nu a analizat apărări esențiale invocate de către recurentul – terț poprit care justificau respingerea apelului declarat de B. G.. Astfel, din analiza deciziei atacate reiese faptul că Tribunalul București refuză să analizeze o parte dintre apărările formulate de F. P. în cauză pe motiv că acestea nu pot fi avute în vedere în cadrul unei proceduri de validare a popririi, ci numai în cadrul unei contestații la executare. Interpretând în mod restrictiv dispozițiile art. 460 din Codul de procedură civilă, instanța se consideră îndreptățită să analizeze numai dacă terțul poprit datorează sume debitorului urmărit în cauză.În acest mod, instanța nu ia în considerare apărările care privesc perimarea executării silite, încetarea calității de terț poprit a recurentului în data de 26.04.2013 și suma limită până la care se putea dispune validarea popririi. Cu toate că aceste aspecte au legătură directă cu cererea de validare a popririi și analiza lor ar fi determinat respingerea apelului formulat în cauză. Tribunalul nu a verificat temeinicia lor. Mai mult decât atât, invocând, în mod nelegal, puterea de lucru judecat a soluției pronunțate în dosarul nr._/299/2013 (având ca obiect contestația la executare referitoare la actele din dosarele de executare ale creditorilor din prezenta cauză), instanța nu analizează nici neîndeplinirea, în cauză, a condițiilor impuse de legislația specială pentru executarea silită (în special pe cele din Legea nr. 116/2011). Situația descrisă mai sus echivalează cu lipsa de judecare a fondului cauzei și încălcarea dreptului la apărare al recurentului – terț poprit. Lipsa de judecare a fondului unei cereri nu există numai în situația în care instanța judecă o acțiune în temeiul unei excepții, ci și în situația în care motivarea oferită de instanță este una necorespunzătoare și nu ia în considerare toate argumentele invocate de către părți. În condițiile în care validarea de poprire este o procedură care vizează, în mod direct, terțul poprit, este esențial ca acestuia să i se ofere o posibilitate reală să se apere și să justifice de ce consideră că validarea este neîntemeiată. Or, neluarea în considerare a argumentelor sale echivalează cu împiedicarea accesului său Ia justiție și încălcarea dreptului său la apărare.P. a pronunța o soluție legală, este esențial ca instanța să se analizeze toate pretențiile și apărările invocate de părți.În doctrină se arată faptul că o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă, în motivarea sa, argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care trebuie să se raporteze, pe de o parte la susținerile și apărările părților, iar pe de altă parte la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar, hotărârea este lipsită de suport probator și legal.Obligativitatea analizării tuturor argumentelor părților reprezintă o condiție a procesului echitabil, a cărei respectare se impune în condițiile art. 21 alin 3 din Constituție și a art. 6 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale. Dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de instanță, care are obligația de efectua un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.În hotărârea pronunțată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în 15.03.2007În cauza G. împotriva României, §43 se arată că hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „un răspuns specific explicit la problemele decisive pentru procedura în cauză”.Refuzul instanței de apel de analiza apărările invocate de către F. P. în prezenta cauză încalcă dreptul acesteia la un proces echitabil și garanțiile că va beneficia de un control efectiv și complet al dreptului dedus judecății, în aceste condiții, se impune casarea deciziei civile nr. 474A/10.02.2015 și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului București, în temeiul art. 312 alin. 5 din Codul de procedură civilă.

Necesitatea administrării de probe noi: F. P. a solicitat administrarea în cauză a probei cu înscrisurile (inclusiv cele deținute de celelalte părți și de către terți) și cu expertiza contabilă, tocmai pentru a demonstra neîndeplinirea condițiilor impuse de legislația specială în materia executăriisilite împotriva CNVM.

Însă, atât instanța de fond, cât și instanța de apel au admis numai administrarea probei cu înscrisurile din dosarul cauzei, între acestea, se regăsea corespondența purtată între F. P. și CNVM - Adresele nr. 6632/9.05.2012, 4538/19.03.2013 și 5795/04.04.2013, în care CNVM menționează expres că veniturile încasate la bugetul CNVM nu au atins pragul de 5.000.000 lei, și, în orice caz, sumele datorate de F. P. erau destinate acoperirii cheltuielilor de organizare, de funcționare și a celor de personal.

Mai mult, o dovadă suplimentară cu privire la acest aspect este și Adresa nr. 1368.2/24.02.2015 și înscrisurile anexate acesteia, depuse în etapa recursului.

În cazul în care se va considera că aceste înscrisuri nu sunt suficiente pentru a demonstra nedepășirea pragului de 5.000.000 lei și destinația sumelor, recurentul – terț poprit consideră că este esențială administrarea probei cu expertiza tehnică judiciară pentru dovedirea acestor aspecte.

Din moment ce în etapa procesuală a recursului se admite numai administrarea probei cu înscrisurile, se impune casarea deciziei civile nr. 474A/10.02.2015 și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului București, în temeiul art. 312 alin. 3 din Codul de procedură civilă, pentru administrarea probei cu expertiza.

Motivele care determină modificarea deciziei atacate în prezenta cauză - incidența art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă:

Aplicarea greșita a dispozițiilor art. 6 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale și art. 1 din Protocolul nr.1Ia Convenție. Singurul aspect avut în vedere de către Tribunalul București pentru admiterea apelului formulat de către B. G. și, implicit, pentru admiterea cererii de validare a popririi este faptul ca neîndeplinirea obligației debitoarei de a executa sentința prin care s-au acordat despăgubiri investitorilor FNI încalcă dispozițiile art. 6 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale (denumită în continuare „Convenția") și art. 1 din Protocolul nr.1la Convenție. Recurentul – terț poprit punctează faptul că instanța de apel analizează încălcarea dispozițiilor din Convenție (invocată de executorul judecătoresc în cererea de apel) pentru a demonstra că debitoarea avea obligația de a executa hotărârea judecătorească pronunțată împotriva sa și legalitatea procedurii de executare silite declanșate în cauză. Acest fapt demonstrează că Tribunalul nu a aplicat un raționament unitar în soluționarea cauzei. Astfel, pe de o parte, Tribunalul refuză să analizeze apărările formulate de subscrisa în cauză pe motiv ca acestea nu pot fi avute în vedere în cadrul unei proceduri de validare a popririi (fiind limitată, astfel cum susține, să analizeze numai dacă terțul poprit datorează sume debitorului) și numai în cadrul unei contestații la executare, în schimb, aceasta acceptă să analizeze însăși legalitatea procedurii de executare silite pornite de păgubiți FNI împotriva CNVM, deși aceasta nu are Iegătură cu obligația Fondului Propărietatea, în calitate de terț poprit, de a plăti contribuții către CNVM/ASF.

Această atitudine părtinitoare demonstrează carențele raționamentului aplicat de instanța de apel în prezenta cauza și posibilitatea părților implicate într-un dosar de validare (și mai ales a terțului poprit) de a invoca orice apărări pe care Ie consideră utile. Mai mult decât atât, este esențial de menționat faptul că dispozițiile din Convenție pe care le invocă instanța de apel nu se aplica terțului poprit. Chiar și în situația în care s-ar valida interpretarea oferită de Tribunalul București art. 6 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, trebuie observat faptul că terțul nu este în poziția debitorului urmărit, care știe că beneficiază de o păsuire pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului ar putea să o considere contrară Convenție. Din contră, terțul poprit nu este parte în procedura de executare silită și are obligația să respecte normele dreptului pozitiv. Tocmai de aceea, chiar și instanța de apel analizează o potențială încălcare a dispozițiilor Convenției din perspectiva obligațiilor care îi revin debitoarei.

În plus față de aceste aspecte, consideră că și aplicarea dispozițiilor art. 6 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 Convenție de către instanța de apel este una nelegală.Astfel, analiza pe care aceasta o face nu ia în considerare faptul că dreptul de acces la justiție nu este un drept absolut, ci poate suferi limitări din partea puterii de stat, cu scopul salvgardării altor interese. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului recunoaște, în mod constant, caracterul non-absolut al dreptului de acces la justiție și marja de apreciere de care beneficiază statele în ceea ce privește măsurile pe care le iau pentru a regla problema accesului la justiție.Această marjă de apreciere a fost reevaluată începând cu anul 2008, când statele au ajuns să se confrunte cu o situație de criză financiară majoră și au fost nevoite să adopte măsuri adaptate noii realități economice. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât deja, în nenumărate rânduri, că măsurile luate pentru menținerea echilibrului bugetar între cheltuielile și veniturile publice pot fi considerate ca urmărind un scop de utilitate publica. Relevante în acest sens sunt hotărârile pronunțate în cauzele Mihaies și Sentes împotriva României

(hotărârea din 6 decembrie 2011, par. 24], Panfile împotriva României (hotărârea din 20 martie 2012, par. 21], D. D. D. ș.a. împotriva României (hotărârea din 4.09.2012, par. 47].

În cauza D. D. D. ș.a. împotriva României, Curtea a verificat dacă tratamentul aplicat reclamanților a făcut posibilă menținerea unui echilibru între interesele aflate în joc și a respins plângerea reclamanților privind refuzul autorităților interne de a executa de îndată hotărâri judecătorești definitive prin care recunoșteau drepturi salariale restante. Motivarea acesteia s-a fundamentat pe menținerea echilibrului între interesele reclamanților și interesul general al societății, în contextul dezechilibrului bugetar cu care s-a confruntat România începând cu anul 2008. Curtea a hotărât că autoritatea națională este cea în măsură să stabilească împrejurările ce constituie utilitate publică (principiu recunoscut și în hotărârea pronunțată în 7 februarie 2012 în cauza F.

împotriva României), cu condiția păstrării proporționalității între măsura și scopul urmărit. Toate cele de mai sus demonstrează faptul că statul avea posibilitatea să stabilească anumite reguli speciale de executare, precum cele din OG nr. 22/2002 și de Legea nr. 116/2011, justificate de necesitatea menținerii unui echilibru bugetar între cheltuielile și veniturile publice, așa cum impunea contextul excepțional al crizei financiare și economice globale. Prima înstanță de fond a observat, în mod corect, aplicarea acestor principii, atunci când a decis că executorul judecătoresc, la solicitarea creditorilor, a înființat poprirea asupra unor sume care sunt excluse de la executarea silită.

Prin respingerea cererii de validare a popririi, nu se creează imposibilitatea executării hotărârii judecătorești obținute de către investitorii FNI și nu se neagă accesul acestora Ia justiție, astfel cum pretinde instanța de apel.

Decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor privind validarea popririi:

Aspectele care pot fi invocate și analizate în cadrul procedurii validării popririi

În hotărârea atacată în prezenta cauză, instanța de apel face o interpretarea extrem de restrictivă a art. 460 din Codul de procedură civila și decide că, în calitate de instanță de validare, nu poate să verifice decât existența calității de debitor a terțului poprit față de debitorul urmărit și că nu poate analiza o parte dintre apărările invocate de F. P. prin întâmpinare. Consideră ca această interpretare este greșită și încalcă atât dispozițiile legale privind validarea popririi, cât și principiile de drept procedural. Astfel, din punctul de vedere al terțului poprit, cererea de validare a popririi constituie o veritabilă cerere de chemare în judecată, care are ca finalitate obținerea unui titlu executoriu împotriva sa, astfel încât creditorul să îl poată urmări pe terț ca pe debitorul său principal.

Prin urmare, creditorul popritor are obligația de face nu numai dovada titlului executoriu (în prezenta cauză, hotărârea judecătorească în baza căreia s-a înființat poprirea), dar și existența, și valabilitatea raportului obligațional dintre debitorul său și terțul poprit. Tocmai de aceea, terțul poprit are dreptul să invoce orice excepții și apărări de fond, inclusiv cu privire Ia titlul executoriu, care nu îi este opozabil (apărări care pun în discuție însuși fondul dreptului relativ la raportul juridic dintre acesta și debitorul poprit) și cu privire la executarea silită începută împotriva debitorului său. În fața instanței de validare are loc o adevărată dezbatere, debitorul putând invoca orice împrejurări ulterioare obținerii titlului, de natură să reducă sau să anihileze creanța care se execută, iar terțul poprit se poate apăra ca și cum s-ar judeca numai cu creditorul său, invocând fie inexistența debitului, fie stingerea acestuia. Literatura de specialitate și practica judiciară sunt în sensul că atât debitorul, cât și terțul poprit își pot formula obiecțiile prin apărări și excepții, în fața instanței de validare administrând toate probele admise de lege, fără a fi, deci, necesar să formuleze, întotdeauna, o contestație la poprire.

Chiar în art. 460 alin. 2 din Codul de procedură civilă se prevede faptul că terțul poprit trebuie citat în cauză, alături de creditorul urmăritor și debitor. Rolul acestei citări este tocmai acela de a permite terțului să dea explicații cu privire la neîndeplinirea obligațiilor care îi reveneau.

De asemenea, în reglementarea actuală (art. 790 alin. 3 din Codul de procedură civilă republicat, corespunzător art. 789 alin. 3 citat de instanță în decizia atacată) se recunoaște dreptul terțului poprit de a opune creditorului urmăritor toate excepțiile și mijloacele de apărare pe care Ie consideră întemeiate. În doctrină se menționează, în mod expres, faptul că, în scopul soluționării cererii de validare cu care a fost sesizată, instanța verifică următoarele aspecte: daca există raporturile juridice dintre creditor și debitor și dintre debitor și terțul poprit; dacă datoria pe care terțul o are față de debitor este exigibilă; dacă suma respectivă este poprită de alți creditori, etc. Prin urmare, instanța nu se poate limita la a verifica dacă între terțul poprit și debitorul urmărit există raporturi juridice, ci are obligația de a analiza orice aspecte pe care terțul poprit le invocă, de natură a împiedica executarea sa.A admite altfel înseamnă a goli de conținut procedura validării popririi. Or, instanța de apel a realizat tocmai acest lucru în prezenta cauză, prin negarea dreptului subscrisei de a se apăra în cadrul unui dosar în care era parte.

Apărări care privesc perimarea executării silite, încălcarea limitelor impuse de legislația specială pentru executarea silită, încetarea calității de terț poprit a subscrisei, suma limită până la care se putea dispune validarea popririi au legătură directă cu cererea de validare a popririi. F. P. avea posibilitatea să folosească orice mijloace considera utile pentru a se apăra în cauză, cu atât mai mult în situația în care se analiza, pentru prima data, necesitatea pronunțării unui titlu executoriu împotriva sa și mijlocul de apărare consta în invocarea unei excepții de ordine absolută.Tocmai acest caracter de ordine publică al excepției perimării făcea posibilă invocarea sa în orice moment, atunci când partea a observat incidența sa (deci inclusiv în cadrul validării popririi).Condiționarea soluționării excepției perimării de invocarea sa într-un anumit stadiu al executării echivalează cu încălcarea caracterului său de ordine publică.Adăugă și faptul că există hotărâri judecătorești pronunțate în dosare având ca obiect cereri de validare a popririi, în care au fost analizate excepții și apărări formulate cu privire la executarea silită însăși, inclusiv excepția perimării: decizia 416/2008, pronunțată de Tribunalul Sibiu, Secția civilă decizia nr. 237/2009, pronunțată de Curtea de Apel A. lulia, Secția Civilă.

F. P. avea dreptul de a invoca încetarea calității sale de terț poprit în cauză, începând cu 16.04.2013 și demonstra limita până la care se poate dispune validarea popririi. F. putea invoca neîndeplinirea, în prezenta cauză, a condițiilor speciale de executare impuse de OG nr. 22/2002 și Legea nr. 116/2011, precum și încălcarea art. 139 din Codul de procedură fiscală. Plecând de la premisa falsă că nu poate analiza apărările subscrisei în cadrul acțiunii cu care este învestită, instanța de apel nu verifică deloc temeinicia acestora (se poate observa că cele mai multe argumente ale subscrisei nu au fost tratate în decizia instanței de apel, ci au fost înlăturate pentru considerente procedurale).Având în vedere argumentația de mai sus, nu se poate admite concluzia instanței de apel că acceptarea unor apărări care vizează eventuale neregularitați ale executării silite împotriva unei cereri de validare a popririi echivalează cu recunoașterea posibilității celui vătămat de executare de a promova o contestație la executare cu eludarea termenului de 15 zile. Este greșită și susținerea Tribunalului că F. P. avea obligația de a uza de contestația la executare. F. este un terț față de procedura de executare silită analizată în cauză, astfel încât acestuia nu i se poate pretinde să adopte o anumită atitudine cu privire la executare sau să intervină de bună-voie pentru a împiedica desfășurarea sa. Numai procedura de validare a popririi îl vizează direct, situație în care

i se naște dreptul de a se apăra în orice mod. Astfel cum s-a demonstrat și mai sus, doctrina recunoaște dreptul terțului de a se apere prin toate mijloacele pe care le consideră necesare, în cadrul procedurii de validare a popririi, iar această posibilitate nu este condiționată de formularea unei contestații la poprire. Soluția se bazează pe faptul că terțul poprit este vătămat în special de validarea

popririi înființate asupra sa, dobândind o poziție diferită de cea a debitorului urmărit. Instanța de apel a dispus validarea popririi până Ia concurența unei sume care depășește datoriile Fondului P. către CNVM. Din moment ce instanța de apel a considerat că sunt îndeplinite condițiile pentru admiterea cererii de validare a popririi, aceasta avea și obligația (esențială) de a analiza care este limita până la care se poate valida poprirea. Mai exact, aceasta trebuia să verifice care este creanța pe care F. P., în calitate de terț poprit, o datora debitorului urmărit. În acest sens, art. 460 alin. 2 din Codul de procedură civilă prevede că, prin validarea popririi, instanța va obliga terțul poprit să plătească creditorului, în limita creanței, suma datorată debitorului. A.. 3 al aceluiași articol precizează că, în situația în care sumele sunt datorate periodic, efectele validării popririi se vor răsfrânge atât asupra sumelor devenite deja scadente, cât și asupra sumelor scadente în viitor, evident, tot în limita creanței. În cazul particular al popririi înființate asupra sumelor datorate de F. P. CNVM în martie 2013, intervine un caz special de limitare a sumelor care pot forma obiectul propririi. După cum s-a arătat, începând cu 26.04.2013, ASF, succesoarea CNVM, nu mai are calitate de debitor în dosarele de executare silită inițiate de păgubiții FNI. Rezultă că, deși F. P. mai are datorii către ASF - contribuțiile lunare totuși, asupra acestor sume nu mai pot fi înființate sau validate popriri după data de 26.04.2013, deoarece condiția esențială a înființării popririi este ca suma poprită să fie datorată debitorului din dosar. Or, începând cu data de 26.04.2013, debitorul din dosarele de executare silită ale păgubiților FNI este AAAS, căruia F. P. nu îi datorează vreo sumă. În concret, dacă se va demonstra că validarea popririi în prezenta cauză este întemeiată, aceasta va trebui să se limiteze la sumele datorate CNVM în temeiul art. 5 din Regulamentul CNVM nr. 7/2006 aferente lunilor martie - aprilie 2013, întrucât: adresele de înființare a popririi au fost primite de subscrisa începând cu 11.03.2013, deci înainte de scadența și de plata sumelor datorate CNVM în luna martie; Legea nr. 113/2013 a intrat în vigoare în 26.04.2013, deci după scadența din 25 a cotelor datorate pentru luna aprilie 2013. Amintește că în această perioadă, debitul său către CNVM s-a ridicat la suma totală de 1.276.646,74 lei, aceasta fiind limita până la care s-ar putea dispune validarea popririlor și, în orice caz, suma maximă pentru care F. P. ar putea fi executată de păgubiții FNI. Având în vedere că, în urma validării popririi în dosarul nr._/299/2013, F. P. a plătit întreaga sumă de 881.144,71 lei pentru care s-a dispus validarea popririi, din suma de 1.276.646,74 lei mai era disponibilă pentru validarea popririi doar diferența de 395.502,03 lei. Fără a verifica aspectele menționate anterior, instanța de apel s-a limitat să constate numai că exista un raport juridic între terțul poprit și debitorul urmărit și că terțul nu a indisponibilizat și virat sumele executorului judecătoresc. Or, terțul poprit nu poate datora creditorilor debitorului său mai mult decât îi datorează acestuia. Acesta este un aspect esențial, care trebuia luat în considerare de Tribunalul București, în momentul admiterii cererii de validare a popririi. La fel este și argumentul recurentului – terț poprit privind încetarea calității de terț poprit, bazat pe faptul că ASF, succesoarea

CNVM, nu mai are calitate de debitor în dosarele de executare silită inițiate de păgubiții FNI (în baza art. II din Legea nr. 113/2013), întrucât produce efecte esențiale asupra obligațiilor care îi revin pentru efectuarea popririi. Această concluzie se explică și prin faptul că, în cazul în care F. P. ar fi respectat condițiile înființării popririi și ar fi indisponibilizat banii la dispoziția executorului de la început, acesta nu ar fi putut acoperi întregul debit din prima lună, ci ar fi fost nevoit să facă mai multe plăți succesive. Aceste plăți ar fi încetat în 26.04.2013, când a încetat calitatea CNVM de debitor față de investitorii la FNI. Și în situația din prezenta cauză, în care F. nu și-a îndeplinit obligația de indisponibilizare a sumelor și ar putea fi constrâns, prin validarea popririi, să achite suma deodată, nu poate plăti investitorilor FNI decât ceea ce a datorat până în data de 26.04.2013. Orice soluție care nu ține cont de acest aspect este nelegală.Adăugă și faptul că, în conformitate cu dispozițiile art. 460 alin. 4 din Codul de procedură civilă, după validarea popririi, terțul poprit va proceda, după caz, la consemnarea sau la plata sumei, în limita sumei determinate expres în hotărârea de validare. Așadar, instanța este obligată să menționeze în dispozitiv cuantumul sumei pentru care a validat poprirea. Cu toate acestea, prin hotărârea Tribunalului București din 10.02.2015, din dosarul nr._, pronunțată ulterior executării sumei de 881.144,71 lei, instanța nu a menționat expres suma până la concurența căreia a validat poprirea, iar suma totală aferentă dosarelor de executare pentru care s-a validat poprirea este de 494.385,91 lei, superioară plafonului de 395.502,03 lei.

Chiar prin stabilirea obligației instanței de a prevedea în dispozitivul hotărârii suma până la concurența căreia se înființează poprirea se demonstrează și faptul că instanța avea obligația de a constata existența creanței prin raportare la data validării, iar nu la data înființării popririi. Instanța nu are voie să înlăture apărările terțului poprit pe ideea ca nu poate constata decât dacă există creanță, fără a cerceta și cuantumul acesteia, întrucât această situație ar echivala cu denegarea de dreptate. Este posibil ca Tribunalul București să fi considerat că executorul judecătoresc este cel care va verifica suma pe care o are terțul poprit de executat din creanță, însă, această interpretare nu poate fi acceptată. Din moment ce părțile au ajuns să se judece într-un dosar de validare de poprire, este evident că există o dispută cu privire la suma pentru care se solicită validarea și instanța are obligația să verifice și să tranșeze acest aspect. Toate cele menționate mai sus demonstrează că decizia nr. 474A/10.02.2015 a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor din Codul de procedură civilă privind validarea popririi și art. II din Legea nr. 113/2013.

Decizia atacată a fost data cu aplicarea greșită a dispozițiilor privind perimarea executării silite: Recurentul – terț poprit arată că a demonstrat, mai sus, că instanța de apel a refuzat să analizeze excepția perimării, pe care a invocat-o. Consideră că această apărare este invocată în mod legal în cauză

și că se impune admiterea sa, întrucât este întemeiată. Astfel cum rezultă din cuprinsul dosarelor de executare pentru care s-a solicitat validarea popririi în cadrul dosarului nr._, executarea silită împotriva debitorului s-a perimat de drept, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 389 din Codul de procedură civilă. Art. 389 din Codul de procedură civilă prevede următoarele: „Dacă creditorul a lăsat sa treacă 6 luni de la data îndeplinirii oricărui act de executare, fără să fi urmat alte acte de urmărire, executarea se perima de drept și orice parte interesată poate cere desființarea ei". Trebuie menționat faptul că art. 390 din Codul de procedură civilă consacră o excepție de la textul de mai sus, în sensul că înlătură aplicabilitatea sancțiunii perimării de drept în situațiile în care executarea se efectuează fără somație. Aparent, art. 390 este aplicabil în speță, deoarece executarea silită a îmbrăcat forma popririi - care, conform art. 454 alin. l din Codul de procedură civilă, nu implică emiterea unei somații. Totuși, în speța de față, sunt incidente, în materia somației, normele speciale ale art. 2din OG nr. 22/2002, care impun emiterea de somații în cazul executării silite a instituțiilor publice și care înlătură aplicarea art. 454 alin. 1 din Codul de procedură civilă, potrivit principiului specialia generalibus derogant. Or, întrucât executarea se face cu somație, art. 390, care înlătură sancțiunea perimării, nu este aplicabil.

Din septembrie 2011 (când executorul judecătoresc a emis somații către CNVM, adrese pentru înființarea popririi către Trezorerie și adrese de poprire către instituțiile bancare) până în 08.03.2013 (când executorul a emis noi somații către CNVM și adrese de înființare a popririi către F. P. și a întocmit procese verbale pentru actualizarea creanțelor), nu a fost efectuat vreun act de executare în cele 12 dosare de executare silită pentru care s-a validat poprirea în cadrul dosarului nr._ . În consecință, în temeiul art. 389 din Codul de procedură civilă, a intervenit sancțiunea perimării de drept a executării silite, fiind depășit termenul de 6 luni stabilit de cod.Cu titlu de precedent judiciar, amintește recurentul – terț poprit că argumentația pe care a expus-o a fost preluată și de Judecătoria Sectorului 1 București, în sentința civilă nr._/11.10.2013, pronunțată în dosarul nr._/299/2013. în speța respectivă, instanța a constatat perimată executarea silită care a făcut obiectul unui număr de 35 de dosare instrumentate de B. G. - aflate într-o situație identică - motiv pentru care a respins contestația la executare formulată împotriva actelor de executare subsecvente împlinirii termenului de perimare, ca rămasă fără obiect, întrucât au fost îndeplinite după intervenirea perimării. În dosarul de față, Tribunalul București nu a observat intervenția perimării de drept a executării silite și a pronunțat o hotărâre nelegală de validare a popririi.

Irelevanța soluției pronunțate în dosarul nr._/299/2013 pentru judecarea prezentei cauze: Din analiza deciziei atacate în prezenta cauză, reiese că instanța de apel a înlăturat argumentele recurentului – terț poprit privind incidența limitărilor dreptului de a cerere executarea silită împotriva CNVM, impuse de legislația specială (OG nr. 22/2002 și Legea nr. 116/2011). În legătura cu acest aspect, menționează faptul că hotărârea atacată a fost pronunțată în 10.02.2015, moment în care dosarul nr._/299/2013 (având ca obiect contestația la executare referitoare la actele dosarele de executare creditorilor din prezenta cauză) nu era soluționat decât în fond, prin sentința civilă nr. 3947/07.03.2014. Decizia prin care Tribunalului București a soluționat irevocabil dosarul nr._/299/2013 a fost pronunțată în 11.02.2015. Prin urmare, în momentul în care instanța a soluționat apelul formulat în prezenta cauză; nu exista o hotărâre irevocabilă de respingere a contestație în anulare, astfel cum pretinde Tribunalul București.

În acest context, instanța de apel din prezenta cauză avea obligația de a verifica, ea însăși, argumentele invocate în cadrul contestației la executare, care au fost reiterate în fața sa (mai ales că avea această posibilitate, astfel cum am demonstrat la punctul anterior). Această analiză proprie era cu atât mai necesară întrucât instanța care a soluționat contestația în executare nu a verificat temeinicia motivelor invocate de F. P. cu privire la incidența legislației speciale în materie de executare silită. Astfel, din analiza considerentelor sentinței civile nr. 3947/07.03.2014, pronunțate în dosarul nr._/299/2013, reiese că singurele aspecte avute în vedere pentru pronunțarea hotărârii de către Judecătoria Sectorului 1 București sunt următoarele: faptul că executorul judecătoresc a emis somația de plată în conformitate cu art. 2 din OG nr. 22/2002 și că înființarea popririi nu s-a făcut după emiterea somației sau odată cu aceasta, ci cu respectarea termenului legal de 6 luni;faptul că în speță nu s-a depus vreo dovadă din care să rezulte că încasările lunare nu depășeau plafonul de 5.000.000 de lei. Prin urmare, nu se poate invoca puterea de lucru judecat a acestei hotărâri, întrucât nu tranșează fondul problemei puse în discuție de F. P. (nu există un lucru judecat pe aspectul condițiilor impuse de legislația specială cu privire la executarea silită). P. de lucru judecat poate avea numai dovada depășirii plafonului de 5.000.000 de lei, iar nu nedovedirea nedepășirii plafonului. Simplul fapt că instanța care a soluționat contestația la executare a considerat că nu s-a făcut dovada acestei condiții nu echivalează cu depășirea plafonului. Din contră, într-un dosar ulterior, precum prezentul dosar de validare a popririi, se poate demonstra acest aspect. În condițiile în care, în prezenta cauză, F. P. chiar a făcut dovada neîndeplinirii condițiilor impuse de legea specială cu privire la executarea silită (nedepășirea plafonului de 5.000.000 de lei și destinația contribuțiilor achitate), instanța avea obligația să analizeze temeinicia lor.

Încălcarea prevederilor legale care instituiau limite speciale pentru executarea silită împotriva CNVM: Condițiile executării silite împotriva CNVM rezultă din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 1 alin. 2 din OG nr. 22/2002 și ale art. 2 din Legea nr. 116/2011 citate mai sus, respectiv:(i) pot fi executate silit, în cursul unei luni, doar sumele care depășesc limita de 5.000.000 lei și (ii) chiar și sumele care depășesc pragul de 5.000.000 lei nu se vor putea executa daca prin bugetul CNVM ele sunt destinate acoperirii cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv a celor de personal, acestea fiind excluse în mod expres de la executarea silită prin poprire, în temeiul art. 452 alin. 2 lit.a] din vechiul Cod de procedură civilă și art. 1alin. 2 din OG nr. 22/2002.

Un prim motiv care împiedica posibilitatea validării popririi este interdicția de plano a înființării popririi asupra creanțelor CNVM înainte ca plata acestora să ajungă în contul său de la Trezorerie. F. P. nici nu putea plăti direct executorului silit pentru că, în acest mod, ar fi împiedicat ajungerea contribuțiilor la Trezorerie și, în consecință, posibilitatea verificării plafonului legal menționat mai sus și a destinației sumelor. Soluția contrară, în care s-ar valida popririle înființate la alți terți popriți decât Trezoreria, ar permite fraudarea OG nr. 22/2002 și a Legii nr. 116/2002, deoarece sumele poprite disparat, la diverși terți popriți, ar putea depăși limita de 5.000.000 de lei sau ar putea reprezenta sume necesare organizării și funcționării CNVM. Menționează recurentul-terț poprit că, așa cum rezultă din adresa primită de F. P. de la Trezorerie în data de 10.04.2013, conturile CNVM deschise la aceasta erau poprite, măsură luată în cadrul dosarelor de executare demarate de creditorii din cauza de față, așa încât, dacă erau îndeplinite condițiile legii depășirea limitei de 5.000.000 de lei și

neutilizarea acestui excedent pentru acoperirea cheltuielilor de funcționare – drepturile creditorilor ar fi fost satisfăcute fără să existe posibilitatea fraudării. Chiar și în cazul în care s-ar admite că puteau fi poprite și alte creanțe decât contul de la Trezorerie - un alt motiv de nelegalitate - din corespondența purtată între F. P. și CNVM - Adresele nr. 6632/9.05.2012, 4538/19.03.2013 și 5795/04.04.2013 și 1368.2/24.02.2015 - rezultă că veniturile încasate la bugetul CNVM nu au atins pragul de 5.000.000 lei, și, în orice caz, sumele datorate de F. P. erau destinate acoperirii cheltuielilor de organizare, de funcționare și a celor de personal. Prin urmare, în luna martie și aprilie 2013 (singurele luni pentru care F. P. ar putea avea calitatea de terț poprit) nu au fost îndeplinite condițiile pentru executarea silită a CNVM. În consecință, soluția validării popririlor înființate împotriva Fondului nu este legală.

Încălcarea dispozițiilor art. 139 din Codul de procedură fiscală - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă. Instanța de apel a refuzat să facă aplicarea dispozițiilor art. 139 din Codul de procedură fiscală, motivând că invocarea acestora aduce atingere dreptului de acces la justiție. Această soluție a fost dată cu încălcarea dispozițiilor legale, inclusiv a prevederilor Convenție privind accesul la justiție. Din analiza coroborată a dispozițiilor art.13 din Statutul CNVM, aprobat prin Ordonanța de Urgență nr. 25/2002, art. 1 alin. 2 și art. 2 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, reiese că bugetul CNVM este parte a bugetului general consolidat, iar sumele care se cuvin bugetului CNVM sub formă de taxe sau alte vărsăminte reprezintă venituri

bugetare.Or, în art. 139 din Codul de procedură fiscală se prevede că: "Impozitele, taxele, contribuțiile și orice alte venituri ale bugetului general consolidat nu pot fi urmărite de niciun creditor pentru nicio categorie de creanțe în cadrul procedurii de executare silită". În aceste condiții, sumele datorate de F. P. în temeiul art. 5 din Regulamentul nr. 7/2006 (actualul Regulamentului ASF privind veniturile ASF nr. 16/2014) constituie venituri bugetare ale bugetului general consolidat, fiind din acest motiv excluse de la executare silită. Prin aplicarea acestor dispoziții nu se neagă accesul investitorilor FNI la justiție, aceștia având în continuare posibilitatea să pună în executare titlul executoriu pe care îl dețin.

P. toate aceste motive, recurentul – terț poprit solicită admiterea prezentului recurs, astfel cum a fost formulat.

În motivarea cererii sale de recurs, recurenta-debitoare A. pentru Administrarea Activelor Statului a arătat că decizia civila pronunțata a fost data cu încălcarea dispozițiilor art. II din Legea nr.113/2013 pentru aprobarea OUG nr.93/2013 pentru înființarea, organizarea și funcționarea Autorității de Supraveghere Financiara, publicata în Monitorul Oficial al României, partea l, nr.234/23.05.2013. Potrivit dispozițiilor legale menționate A. pentru Administrarea Activelor Statului a preluat fără plată toate drepturile și obligațiile Comisiei Naționale a Valorilor jbiliare, rezultate din actele juridice prin care Comisia Națională a Valorilor Mobiliare a fit obligată, ca parte responsabila civilmente, la plata de despăgubiri către investitorii la F. Național de Investiții.A. pentru Administrarea Activelor Statului s-a subrogat în toate drepturile și obligațiile procesuale ale Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare și dobândește calitatea procesuală pe care aceasta o are, la data intrării în vigoare a prezentei legi, în toate procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent dacă este vorba de faza de judecată sau de executare silită.În lumina dispozițiilor legale anterior menționate, rezulta ca toate actele de executare întocmite asupra debitoarei CNVM nu își mai pot produce efecte juridice fiind nule de drept, ca urmare a încetării calității de debitoare a acesteia.În acest context, executorii au obligația legala de a emită alte acte de executare având în vedere ca de la data intrării în vigoare a legii (26.04.2013) calitatea de debitor o are AAAS, cu respectarea dispozițiilor legale aplicabile (în speța OG nr.22/2002, -",Codul de procedura civila).Față de cele arătate, solicită instanței de recurs să constate ca toate actele de executare întocmite în dosarele de executare de către B. D. Gont, L. Gont și M. P. pe numele CNVM nu își mai produc efectele juridice.

II. Apreciază ca, hotărârea pronunțata de instanța de apel este criticabila și din urmatoarele motive:

1. Solicită instanței de recurs sa admită excepția lipsei de interes a cererii de validare a popririi formulata de apelanta, pentru următoarele considerente:

Una din condițiile necesare și obligatorii pentru exercitarea acțiunii civile a reprezintă afirmarea unui interes, în sensul ca cel care deduce o cerere în fata instanței de judecata trebuie să justifice folosul practice pe care-l urmărește prin punerea în mișcare a procedurii judiciare.Interesul juridic al reclamantului trebuie sa existe atât la momentul declanșării procesului civil dar sa se și mențină pana la final.

Interesul trebuie sa fie legitim, personal, născut și actual.Ca regula generala, interesul de a acționa în justiție se considera ca exista și a devenit actual din momentul încălcării dreptului.Opinează, ca procedura judiciara nu trebuie sa fie pusa în mișcare daca nu aduce părții un avantaj legal și urmărește doar șicanarea părții adverse.În acest sens, învederează instanței faptul că terțul poprit a confirmat înființarea popririi asupra conturilor CNVM, urmare a solicitării înființării popririi, după cum reiese din considerentele sentinței, astfel ca este evident ca aceasta cerere s-a făcut cu rea-credința. În aceste condiții apreciază ca cererea de validare a popririi formulata de către creditor în temeiul dispozițiilor art. 460 C. proc.civ este lipsita de interes și neîntemeiata.Potrivit dispozițiilor anterior menționate, cererea de validarea a popririi se poate formula în condițiile în care terțul poprit printr-o acțiune sau inacțiune nu își îndeplinește obligațiile ce-i revin, situație ce nu este tocmai reala în prezenta cauza.

Apreciază ca avem de-a face cu o cerere formulate cu rea-credința, de natura sa în eroare instanța de judecata, introdusa numai în vederea obstrucționării activității și capabila sa afecteze bugetul acestei instituții.

2. Solicitam instanței de recurs admiterea excepției inadmisibilității cererii de validare a popririi, motivat de următoarele argumente ;

În cazul de executării silite prin poprire, terțul poprit are obligația doar de a consemna suma de bani sau de a indisponibiliza bunurile mobile incorporale.

Terțul poprit poate vira către executor sumele indisponibilizate numai în măsura tentei în conturile debitorului a disponibilului necesar.

În cazul concursului de popriri asupra aceluiași cont, terțul poprit este obligat sa înștiințeze executorul asupra acestui fapt.

Rămâne la latitudinea fiecărei terț poprit modul de gestionare a acestei situații. Astfel exista unii terți popriți, care virează sumele existente în conturi în ordinea înregistrării cererii de înființare a popririi, dar exista însa și alți terți popriți care virează sumele de bani tuturor editorilor (indiferent de data înregistrării măsurii popririi) proporțional cu creanța deținută de fiecare dintre aceștia.

Regula generala este însă aceea că se pot face vărsăminte numai dacă este Disponibil în cont, însă dacă aceasta nu exista sau este insuficient este evident că nu se pot face vărsăminte.

Or, în cazul de fata raportat la valoarea creanțelor datorate de CNVM diverșilor creditori, și de plafonul instituit prin Legea nr.116/2011, veniturile existente în conturi erau insuficiente sa acopere toate creanțele datorate de CNVM. Creditorii nu pot obliga terțul poprit sa plătească niște sume care în fapt nu exista în conturi.

P. ca, instanța de executare să admită validarea popririi era necesar ca apelanta să probeze că intimata terț poprit nu și-a îndeplinit obligațiile legale, ca deține un titlu executoriu valabil împotriva terțului poprit, precum și să facă dovada existentei creanței terțului poprit față de debitorul poprit și a disponibilităților bănești necesare acoperirii acesteia.

Precizează că apelanta și intimații-reclamanți nu au probat neîndeplinirea obligațiilor de către terțul poprit, fapt ce putea determina formularea unei cereri de validare a popririi și nici a celorlalte condiții.

Pe de alta parte, dispozițiile generale din materia executării silite precizează în mod neechivoc cine poate avea calitatea de debitor.

Potrivit dispozițiilor art. 3713 Cod procedura civila " Veniturile și bunurile debitorului poți fi supuse executării silite daca, potrivit legii, sunt urmăribile și numai în măsura necesara pentru realizarea drepturilor creditorilor. "

Terțul poprit, nu poate dobândi calitatea de debitor și nu poate fi obligat sa se substituie în drepturile și obligațiile debitorului.

Prin prisma acestui fapt, apreciem ca formularea unei cereri de validare a popririi este inadmisibila.

3. Un alt motiv de recurs îl constituie aplicare greșita a dispozițiilor art.459 coroborat cu art. 562-571 Cod procedura civila:

CNVM este debitor și fata de alți aproximativ 5.000 de creditori persoane fizice și juridice care au declanșat executarea silita împotriva acestei instituții.

D. urmare, creanțele sunt plătite în ordinea solicitării creditorilor, în limita existentei disponibilităților bănești, creanța deținuta de către apelanta-reclamanta neavând un caracter privilegiat.

CNVM nu putea face demersuri pentru achitarea datoriei fata de un singur creditor, deoarece acest fapt ar echivala cu prejudicierea celorlalți creditori.

Potrivit dispozițiilor art. 563 (1) Cod procedura civila, în situația în care executarea silită a fost pornită de către mai mulți creditori, executorul judecătoresc procedează la distribuirea sumelor într-o anumită ordine de preferința. În acest sens, prima obligație o constituie acoperirea sumelor ce decurg din cheltuielile de executare.

Mai mult decât atât, având în vedere adresa terțului poprit în care se menționează faptul că s-a dispus înființarea popririi, apreciază ca nu este îndeplinită condiția expresă de admisibilitate a cererii de validare potrivit art.460 Cod procedura civila.

Astfel, apreciază ca dispozițiile art. 459 coroborate cu cele ale art. 562-571 Cod procedura civilă au fost pe deplin respectate de către terțul poprit, atât apelanta cat și intimații-reclamanți neproducând nicio dovada în sensul încălcării acestora.

4. Un alt motiv de recurs îl constituie încălcarea dispozițiilor art.452 alin 2 litera a Cod procedura civila.

Conform dispozițiilor art.452 alin.2., litera a) Cod procedura civila "nu sunț supuse executării silite prin poprire "sumele care sunt destinate unei afectațiuni speciale prevăzute de lege și asupra cărora debitorul este lipsit de dreptul de dispoziție”.

Sumele datorate de F. P. S.A și virate în contul C.N.V.M. deschis la Trezoreria Statului sunt destinate achitării drepturilor salariale ale angajaților instituției, acesta fiind un cont unic deschis la trezorerie, neexistând defalcare pe cheltuieli materiale, salarii, investiții.

Din acest cont se achită drepturile salariale ale angajaților instituției care au o valoare totală de 3.950.691 lei din care salarii brute - 3.199.354 lei, la care se adaugă contribuțiile instituției la Bugetul de Stat de 751.337 lei (conform Situației recapitulative privind plata salariilor pe luna martie anul 2013 ce au fost achitate în dată de 08.04.2013). Plata salariilor pe luna aprilie va avea loc în data de 08 mai 2013. Estimam că valoarea plăților din 8 mai 2013, pentru drepturile salariale aferente lunii aprilie, va fi aproximativ egala cu plățile aferente lunii martie, efectuate în data de 8 aprilie 2013.

Recurenta – debitoare învederează faptul că aceste prevederi legale imperative sunt de imediată aplicare, nu necesită confirmarea autorității judecătorești și constituie temeiul legal în baza căruia nu trebuie să procedați la poprirea sumelor datorate C.N.V.M.

Legat de plata drepturilor salariale, facem precizarea că instituția datorează latre Bugetul de Stat contribuții aferente plății acestor drepturi salariale, pe care menționează să le achite în termenul și în cuantumul stabilit de legislația în vigoare. Consideră că imposibilitatea achitării contribuțiilor datorate de instituție către Bugetul de Stat va determina punerea în întârziere și calcularea de penalități de întârziere de plată a contribuțiilor datorate și în final executarea silită prin poprire. Consideră că penalitățile ce vor fi calculate nu se datorează CNVM, deoarece instituția este pusă în imposibilitate de a putea face aceste plăți.

De asemenea, cu privire la înființarea popririi asupra sumelor datorate de F. P. S.A. către C.N.V.M., vă rugăm să aveți în vedere regimul juridic veniturilor instituției, astfel cum sunt reglementate de Statutul C.N.V.M., astfel cum fost aprobat prin OUG nr. 25/2002, cu modificările și completările ulterioare și de regulamentul C.N.V.M. nr. 7/2006, cu modificările și completările ulterioare, în acest context, dorim să vă reamintim faptul că tarifele și cotele prevăzute la art. 13 din Statutul C.N.V.M. reprezintă venituri bugetare, parte a bugetului general consolidat, în sensul art. 1 și 2 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, care se administrează în ceea ce privește determinarea, încasarea și gestionarea lor de către C.N.V.M., sens în care s-a emis și regulamentul menționat, în cazul oricărei neexecutări a obligației de plată către C.N.V.M., conform art. 16 din Regulamentul C.N.V.M. nr.7/2006, autoritatea pieței de capital este în drept să aplice penalități, sancțiuni contravenționale și să procedeze la executarea silită, potrivit legii: "P. neplata sumelor datorate la termenele și în condițiile stabilite prin prezentul regulament sau pentru întârzieri de peste 90 de zile în condițiile art.15 alin. (1), C.N.V.M. va recurge la executarea silită a acestora, potrivit legii, și poate hotărî, după caz, sancționarea entităților respective în conformitate cu prevederile art.17 Statutul C.N.V.M."

În acest sens, art.136 din Codul de procedură fiscală prevede în mod expres faptul că "creanțele bugetare care se încasează, se administrează, se contabilizează și se utilizează de instituțiile publice, provenite din venituri proprii și cele rezultate din raporturi juridice contractuale(...) se execută prin organe proprii, acestea fiind abilitate să ducă la îndeplinire măsurile asigurătorii și să efectueze procedura de executare silită, potrivit prevederilor prezentului cod."

Pe de altă parte, art. 139 din Codul de procedură fiscală stabilește cu claritate caracterul neurmăribil al oricăror taxe/contribuții/impozite și al oricăror venituri datorate bugetului general consolidat1, având drept consecință, conform C.proc.civ. nulitatea oricărui act de executare silită având acest obiect.

În considerarea celor expuse anterior, subliniază o dată în plus faptul că, numai ulterior vărsării sumelor datorate de entitățile reglementate/supravegheate în contul C.N.V.M. deschis la Direcția Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București, întrucât numai Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică din cadrul A.N.A.F. este cea care urmărește punerea în aplicare a prevederilor legale referitoare la executarea silită a instituțiilor publice, acesta devine executabil în limitele și condițiile stabilite prin cadrul legal aplicabil executării veniturilor instituțiilor publice (astfel cum i fost detaliat în cuprinsul corespondenței noastre anterioare: Legea nr. 116/2011, Legea nr. 92/2011, Ordinul M.F.P. nr. 2336/19.07.2011).

De altfel, prevederile exprese și lipsite de echivoc ale Legii nr. 116/2011 și ale Legii nr.92/2011 care prevăd că executarea obligațiilor de plată ale Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare (C.N.V.M), decurgând din creanțe stabilite prin titluri executorii, se asigură doar din sumele ce depășesc 5.000.000 lei, reprezentând media lunară a veniturilor încasate la bugetul CNVM. precum și faptul că sumele stabilite prin bugetul C.N.V.M. pentru acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv a celor de personal, nu vor putea fi supuse executării silite, aceste sume având destinație specială, se corelează cu dreptul comun în materie, mai exact cu prevederilor art. 452 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură civilă, art.780 alin.(5) lit. al din Noul Cod de procedură civilă), potrivit căruia nu sunt supuse executării silite prin poprire sumele care sunt destinate unei afectațiuni speciale prevăzute de lege și asupra cărora debitorul iste lipsit de dreptul de dispoziție.

Legislația specială aplicabilă executării silite a instituțiilor publice, în speță a C.N.V.M., derogatorie de la dreptul comun, a avut în vedere și necesitatea asigurării mijloacelor financiare destinate funcționării autorității pieței de capital, obligată să întreprindă, pe cale judecătorească, demersurile aferente punerii în executare a Deciziei nr. 2098/2009, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în cazul F.N.I.

Totodată, referitor la sumele care constituie venituri la bugetul C.N.V.M., astfel cum sunt acestea detaliate în Regulamentul C.N.V.M. nr.7/2006, cu modificările și completările ulterioare, având în vedere prevederile Legii nr.116/2011 si ale OG nr.22/2001 cu modificările și completările ulterioare, menționează următoarele:

- nu au fost realizate venituri ce depășesc suma de 5.000.000 lei ca medie lunară;

- aceste sume au fost prevăzute, potrivit bugetului aprobat, pentru acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare ale C.N.V.M., inclusiv a cheltuielilor de personal;

- sumele aflate la dispoziția C.N.V.M. necesare derulării de operațiuni de încasări și plăți derulate prin toate conturile C.N.V.M. deschise la instituții financiare/trezorerie sau derulate prin operațiuni tip "casa", nu depășesc suma de 5.000.000 lei ca medie lunară, prevăzută de Legea nr. 116/2011.

III, Un alt motiv de recurs vizează greșita interpretare a dispozițiilor OG nr.22/2002, ale Legii nr.116/2011 și ale art.6 din CEDO.

Prin Sentința penală nr.423/20.03.2007 pronunțata în dosarul nr._/3/2006, Tribunalul București Secția a II-a Penală a dispus obligarea inculpaților B. Ș. și Bebis C. C. în solidar cu partea responsabila civilmente Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, la plata sumelor efectiv investite, indexate cu rata inflației începând cu ața de 24 mai 2000 și până la achitarea lor, conform numărului de unități de fond investite pe fiecare parte civilă, executarea făcându-se pe baza prezentării certificatului de investitor n original și după anularea acestuia.

Împotriva acestei hotărâri, C.N.V.M. și alte persoane interesate au formulat apel, soluționat de Curtea de Apel București - Secția a II-a Penală și pentru Cauze cu Minori și de Familie, prin Decizia nr.164 A din 18 iunie 2008. Prin această hotărâre, instanța de apel nu a modificat calitatea procesuală și limitele răspunderii C.N.V.M., însă a admis apelul declarat de A. (actualmente AAAS) sub aspectul răspunderii civile delictuale a acestei autorități, cat și pentru alte situații ce exced prezentei cereri.

Împotriva hotărârii Curții de Apel București, atât C.N.V.M. cât și alte părți civile au formulat recurs. Prin Decizia penală nr.2098/04.06.2009. pronunțata în dosarul nr._/3/2006, LC.C.J. a admis în parte recursul și a constatat ca peste 700 de părți civile, constituite ca atare în cursul urmăririi penale nu au fost citate la judecata în fond și nici la apel,

În aceste condiții, în conformitate cu prevederile art. 385/9 punctul 21 și art. 385/15 alin.1 pct.2 lit. c, cod pr. pen (respectiv când instanța de recurs constata ca judecata în primă instanță sau în apel a avut loc fără citarea legala a unei părți) Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus rejudecarea acțiunii civile de către instanța a cărei hotărâre a fost casată, respectivTribunalul București.

Totodată instanța de recurs a precizat și care sunt limitele rejudecării, respectiv soluționarea laturii civile prin prisma citării legale a celor 724 de părți civile necitate legal (fila 267 din Decizia I.C.C.J.).

1) Încălcarea prevederilor Ordonanței nr.22 din 30 ianuarie 2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, astfel cum a fost aprobata prin Legea nr.288/2002 și modificata prin Legea nr. 110/2007, precum și prin Legea nr.92/2011 și ale Legii nr. 116/2011

În conformitate cu prevederile art.1 din OG nr. 22/2002, " Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice se achită din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă".

Potrivit art.2 al aceluiași act normativ, " Dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului."

Prin Legea nr.92/2011 pentru aprobarea O.U.G. nr. 4/2011 - ce a modificat O.G. nr. 22/2002 - art. 1 din OG nr.22/2002 a fost modificat astfel:"

(l)Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice se achita din sumele aprobate cu aceasta destinație prin bugetele acestora sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plata respectiva.

(2) Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice nu se pot achita din sumele destinate potrivit bugetului aprobat pentru acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv a celor de personal, în scopul îndeplinirii atribuțiilor și obiectivelor legale pentru care au fost înființate".

O.G. nr.22/2002 a fost supusa multor excepții de neconstituționalitate iar prin decizia nr.529/11.10.2005, publicata în M.O. nr.1025/18.11.2005, Curtea Constituționala s-a reținut ca OG nr.22/2002 are o evidenta finalitate de protecție a patrimoniului instituțiilor publice, ca o premisa indispensabila a desfășurării activității lor în condiții optime și, prin aceasta, a îndeplinirii atribuțiilor ce le revin ca parte integranta a mecanismului statului.

Prin decizia nr .161/22.04.2003 pronunțată de Curtea Constituțională, s-a statuat că O.U.G. nr.22/2002 consacra în materia executării creanțelor fata de instituțiile publice, un regim derogatoriu de la dreptul comun, atât prin aceea ca instituie restricții în urmărirea fondurilor bănești ale acestora, cât și pentru că limitează o atare urmărire exclusiv la fondurile bănești.

Statul de drept constituie un mecanism a cărui funcționare implica instituirea unui climat de ordine, în care recunoașterea și valorificarea drepturilor unui individ nu pot fi concepute în mod absolut și discreționar, ci numai în corelație cu respectarea drepturilor celorlalți și ale colectivității în ansamblu.

Art.44 alin.1 din Constituție, prin care se garantează creanțele asupra statului, nu precizează ca aceasta presupune executarea lor de îndată, condițiile instituite în aceasta materie prin ordonanța, chiar daca afectează celeritatea procedurii, nu contravin Constituției, ci urmăresc găsirea resurselor necesare pentru executarea obligațiilor.

Urmează a constata ca, prin măsura solicitata, de executare silita prin poprire, cu respectarea prevederilor OG nr.25/2002, nu se încalcă nici prevederile art.6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților cetățenești, din jurisprudența CEDO, de exemplu cauza Burdov contra Rusiei ( 2002 ) statuându-se ca, deși o autoritate statala nu putea sa invoce lipsa de lichidități pentru a justifica refuzul de a executa o condamnare, în mod excepțional, se admite ca o întârziere în executare ar putea fi justificata de circumstanțe speciale, chiar daca regula este aceea a executării .. În cest sens, prin decizia nr.127/2008, Curtea Constituționala a constatat ca procedura de executare a obligațiilor de plata aparținând instituțiilor publice, așa cum este reglementata le O.G. nr.22/2002, cu modificările și completările aduse prin Legea nr.110/2007, se desfășoară într-un termen rezonabil.

Ordonanța nu împiedica executarea silită a obligațiilor de plata ale instituției publice, ci, dimpotrivă, face posibila aceasta executare, prin obligarea ordonatorilor de credite de a lua toate masurile ce se impun, inclusiv virări din credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plații sumelor stabilite prin titluri executorii, având însă în vedere prevederile legii nr.116/2011.

"Indiscutabil, ordonanța instituie anumite limite ale executării, în sensul ca aceasta se poate face asupra oricăror resurse bănești ale instituțiilor publice, ci numai asupra acelora alocate de la buget în acest scop. Aceasta limitare nu este contrara Legii fundamentale, ci este concordantă cu principiile consacrate de aceasta, neaducând nici o restrângere accesului liber la justiție sau dreptului la un proces echitabil."

Faptul ca prin art.3 din O.G. nr.22/2002 s-a dispus interzicerea executării silite asupra altor fonduri bănești decât cele alocate de la buget nu constituie o discriminare a creditorului în favoarea statului, ci o norma de protecție de interes general, fiind de neconceput ca pe calea executării silite a unui titlu executoriu sa se ajungă la lipsirea unei instituții publice de resursele sale financiare destinate acoperirii altor cheltuieli decât cele stabilite prin titlul executoriu, o asemenea măsura de protecție a debitorului nefiind singulara legislația execuționala.

Totodată, mecanismul procedural prevăzut este de natura a asigura executarea hotărârilor judecătorești în termen rezonabil, cu respectarea dreptului de proprietate al creditorului și al principiului liberului acces la justiție.

Potrivit jurisprudenței CEDO, autoritățile publice sunt ținute a constitui un arsenal de mijloace care sa permită executarea hotărârilor judecătorești, executare văzuta ca parte integranta a procesului civil și au o marja de apreciere în conceperea sistemelor juridice care sa asigure executarea acestora. În acest sens, sunt: - Hotărârea Ruianu contra României din 07 iunie 2003 și Hotărârea Burdov contra Rusiei din 15 ianuarie 2009.

IV. Chiar în eventualitatea în care instanța de recurs, ar menține cererea de validare a popririi, aceasta va fi lipsita de efecte juridice, neputând fi pusa în aplicare, având în vedere ca, la acest moment CNVM nu mai are calitatea de debitor și în consecința a încetat și calitatea de terț poprit a Fondului P. în dosarele de executare.

În concluzie, solicită admiterea recursului astfel cum a fost motivat, modificarea în tot a deciziei civile în sensul respingerii ca neîntemeiat a apelului și menținerii ca temeinica și legala a sentinței civile nr.9692/26.04.2013 prin care instanța de fond a respins cererea de validare a popririi.

În drept, au fost invocate dispozițiile art.304¹ coroborate cu art.304 pct.9, art.312 alin.5 Cod procedura civila precum și celelalte dispoziții legale invocate.

Analizând actele și lucrările dosarului în limitele motivelor de recurs formulate, conform art.306 alin. 3 rap. la art.304 pct.4, 7și 9 C.proc.civ.vechi pe baza căruia recurentii pretind nelegalitatea deciziei de apel recurate, reținând si că elementele coroborate ale situației de fapt sub incidența art. 304 ind. 1 C.proc.civ. nu pot fi tranșate în recurs deoarece în speță recursul este legal limitat la cazurile din art.304 C.proc.civ. fiind exercitat după existența prealabilă a unei alte căi de atac, apelul, Curtea reține că motivele de recurs, formulate de cei doi recurenti, sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Prima instanță din acest proces a respins cererea de validare a popririi dar a arătat că erau neîntemeiate apărările terțului poprit referitoare la art. II din Legea nr. 113/2013, deoarece în speță el a produs doar o transmitere a calității procesuale pasive sub aspectul debitoarei din procesul de validare(de la CNVM la AAAS de citat sub aspect procesual ca debitoare în procesul de validare), fără a influența sumele datorate de terțul poprit față de debitoarea CNVM până la . acestei legi, și a expus pe situația de fapt că ,,La momentul emiterii adreselor de înființare a popririi asupra sumelor datorate de terțul poprit debitorului, Comisia Națională a Valorilor Mobiliare era debitorul creditorilor. Referitor la raporturile dintre debitoarea Comisia Națională a Valorilor Mobiliare și terțul poprit F. P. S.A. de la momentul înființării popririi, instanța a reținut că terțul poprit, în calitatea sa de organism de plasament colectiv trebuie să plătească debitoarei Comisia Națională a Valorilor Mobiliare o cotă lunară de cel mult 0,1 % din valoarea activului net al acestuia, astfel cum rezultă din art. 5 al. 1 din Regulamentul nr. 7/2006 privind veniturile Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare și art. 13 al. 2 lit. b) din Statutul Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare aprobat prin O.U.G. 25/2002, fiind, în consecință, debitorul celui care are această calitate în dosarele de executare în care poprirea a fost înființată” și că ,, Prin adresa nr. 6632/09.05.2012, debitoarea Comisia Națională a Valorilor Mobiliare a comunicat către terțul poprit F. P. S.A. să nu procedeze la poprirea sumelor care îi sunt datorate…”.

Considerentele pentru care prima instanță a respins cererea de validare a popririi au fost de aplicare a prevederilor Legii nr. 116/2011 și art. 193 C.proc.civ., în sensul că aceste dispoziții speciale nu ar fi permis în niciun caz ca terț poprit să fie F. P. SA pentru debitoarea CNVM, ci ca, pentru a fi fost legală poprirea față de aceste dispoziții speciale, să fi fost înființată poprirea numai la Trezorerie ca terț poprit pentru debitoarea CNVM deoarece numai astfel s-ar putea verifica pragul legal de 5.000.000 lei prevăzut de Legea nr. 116/2011 și destinația sumelor ce-l depășesc în raport cu art. 193 C.proc.civ.

Biroul Executorilor Judecătorești Asociați a atacat cu apel sentința primei instanțe în favoarea creditorilor motivând că prin aplicarea de asemenea dispoziții speciale în speța de față se încalcă prevederile art.6 din Convenția EDO și jurisprudența Curții EDO, în special jurisprudența din Decizia Hornsby v. G. din 17.03.1997, Decizia S. v. România din 24.03.2005 și T. v. România din 29.07.2008.

Împotriva acestui apel intimatul terț-poprit a susținut în întâmpinare că jurisprudența invocată este veche și ar fi contrazisă de decizia mai nouă din cauza D. c.României. În plus, intimatul terț-poprit a adăugat apărări noi celor de la prima instanță și a susținut și că nu ar fi legale considerentele primei instanțe cu privire la art. II din Legea nr. 113/2013, formulând propriile interpretări ale acestei legi pe speță. Toate aceste interpretări au fost respinse motivat în decizia de apel recurată (art. 304 pct. 7 C.proc.civ.) care a constatat în acest fel și legalitatea considerentelor primei instanțe că art. II din Legea nr. 113/2013 în speță a produs doar o transmitere a calității procesuale pasive sub aspectul debitorului de citat din procesul de validare(corespunzător art. 15 din constituție și conținutului legislativ al Legii nr.113/2013), fără a influența sumele datorate de terțul poprit față de debitoarea CNVM până la . acestei legi, și, astfel, fără a înlătura obligațiile terțului poprit pe care acesta le avea în baza art. 456 C.proc.civ., în raport cu poprirea înființată de executorul judecătoresc la acesta pentru creditorii debitoarei CNVM, prin prisma debitoarei CNVM, până la . Legii nr. 113/2013.

Recursul este o cale de atac extraordinară, rezervată criticilor de nelegalitate, controlul judiciar putând fi realizat exclusiv prin prisma criticilor de nelegalitate prevăzute de art. 304 C.proc.civ. și exprimate de partea ce uzează de această cale de atac cu privire la hotărârea atacată pe această cale.

Sub incidența art.304 pct. 7 C.proc.civ. recurentul-terț-poprit susține nefondat că instanța de apel nu i-a analizat apărările din proces. Apărarea perimării a fost analizată de instanța de apel, care a stabilit astfel legal că, indiferent dacă ar fi intervenit sau nu perimarea, invocarea ei în procesul de validare a popririi de către terțul poprit este oprită de art. 460 C.proc.civ., deoarece în procesul de validare instanța dispune în mod legal validarea dacă terțul poprit a datorat sume de bani debitorului și, în loc să consemneze suma datorată (conform art. 456 C.proc.civ. care îl obligau la consemnare și la trimiterea dovezii de consemnare către executorul judecătoresc pentru ca acesta să procedeze la distribuirea ei cu respectarea ordinii de distribuire între mai mulți creditori prevăzută la art.562-571 conform art.459 C.proc.civ), a liberat-o debitorului, cu precizarea Curții că o asemenea apărare referitoare la perimare nu este în interesul juridic personal al terțului-poprit de la data înființării popririi, tocmai pentru că el oricum trebuia să transmită sumele bănești datorate, nu-i rămâneau acestuia, fie că le plătea debitoarei, fie că le plătea creditorului.Or, apărări legale ale terțului-poprit în procesul de validare a popririi sunt cele pe care le putea opune debitorului, nu apărări străine de interesele sale juridice, debitorul fiind cel care a avut în interesul juridic să invoce perimarea executării silite în cadrul acțiunii procesuale specifice, fie a contestației la executare din art. 399 C.proc.civ., fie a acțiunii în constatare sub incidența art.111 rap. la art. 389 C.proc.civ. Faptul că terțul poprit a procedat nelegal și a liberat suma debitoarei, în loc să o consemneze la dispoziția executorului judecătoresc, nu schimbă interesul juridic de la data înființării popririi ce se analizează legal în procesul de validare conform art. 460 C.proc.civ., terțului poprit rămânându-i la dispoziție acțiunea în îmbogățire fără justă cauză împotriva debitoarei CNVM pentru sumele ce i le-a eliberat nelegal până la 26.04.2013 în baza acordului cu aceasta (cu care purta corespondență încă din anul 2012 cum s-a stabilit pe situația de fapt de prima instanță și neînlăturat de instanța de apel), în condițiile în care nimic nu l-a împiedicat pe terțul poprit să pretindă debitoarei CNVM să-i prezinte o hotărâre judecătorească prin care să se valideze judecătorește susținerile debitoarei în sensul că nu ar putea fi executată silit sau măcar provizorie de suspendare a executării silite în cadrul contestației la executare. Orice acord dat de terțul poprit pretențiilor de liberare a sumelor datorate, debitoarei CNVM, până la 26.04.2013, în afara unei hotărâri judecătoresti, de anulare a formelor de executare silită pe calea contestatiei la executare, de constatare a perimării executării silite sau de suspendare a executării silite, inclusiv pentru a beneficia de reduceri lunare de câte 57.500 lei prin plăți în avans, cum indică adresele nr. 187/15.03.2013 și 315 /15.04. depuse de terțul poprit în dosarul de apel(filele 132, 135), apare nelegal în condițiile în care la baza acordului terțul poprit pretinde aplicarea Legii nr. 116/2011 și art. 193 C.proc.civ.cum se arată mai jos cu privire la criticile nefondate de nelegalitate formulate de recurenți în baza art.304 pct.9 C.proc.civ. Cu privire la data pretinsă pentru . Legii nr. 113/2013, 26.04.2013, critica recurentului terț-poprit în baza art. 304 pct.7 C.proc.civ. este nefondată, instanța de apel răspunzând motivat, tuturor apărărilor exprimate ale acestuia legate de această dată, pe care le-a grupat în răspunsul său cu respectarea art.261 C.proc.civ., în sensul că terțul-poprit datorează creditorilor sumele pe care le-a datorat și eliberat nelegal debitoarei CNVM (adică prin încălcarea art.456 C.proc.civ) până la . Legii nr.113/2013,26.04.2011.

Trebuie precizat că recurentul terț-poprit susține în recurs nelegalitatea deciziei de apel recurate sub incidența art. 304 pct. 9 rap. la art. 460 C.proc.civ. deoarece decizia nu menționează în dispozitiv suma la care obligă terțul poprit la plată către creditori, reprezentând cuantum al sumei pe care a reținut-o în considerente ca fiind datorată și eliberată nelegal debitoarei CNVM de către terțul-poprit până la 26.04.2011, însă Curtea nu poate admite acest motiv de recurs deoarece cererea de validare a popririi (introdusă de executorul judecătoresc pentru creditori, care, de altfel, nici nu preciza un cuantum al sumei la care să fie obligat terțul poprit, ceea ce, firește, nu înlătură obligatia instanței de apel de a menționa în dispozitivul său cuantumul sumei datorate și eliberate nelegal debitoarei CNVM de către terțul-poprit până la 26.04.2011, la care îl obligă ca efect al validării popririi( cum îi pretinde art.460 C.proc.civ.), a fost depusă la prima instanță după ce Legea nr.202/2010 a modificat Codul de procedură civilă vechi (Cod vechi de care este guvernat acest proces-cum stabilește art. 24 C.proc.civ.nou, deoarece executarea silită s-a demarat sub imperiul Codului de procedură silită vechi modificat de Legea nr.202/2010), art. 281^2a din Codul de procedură civilă vechi modificat de Legea nr.202/2010 stabilind: ,, Îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor potrivnice sau completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 281 - 281^2”.Așadar, conform art. 281^2a din Codul de procedură civilă vechi modificat de Legea nr.202/2010 nu se poate completa în recurs dispozitivul deciziei de apel cu privire la cuantumul sumei, art. 281^2a menționat scoțând de sub incidența art.304 pct. 9 pretins în recurs de recurentul-terț poprit acest aspect.

Sub incidența art.304 pct.9 C.proc.civ. recurenții susțin că decizia de apel s-ar fi dat cu aplicarea greșită sau încălcarea legii, respectiv a dispozițiilor din Codul de procedură civilă privind validarea popririi și a art. II din Legea nr. 113/2013, a dispozițiilor art. 452 alin. 2 litera a C.proc.civ.coroborate cu dispozițiile Legii nr.116/2011 raportate la OUG nr.22/2002 și a art.136 și 139 C.proc.fisc., a art. 6 din Convenția EDO și a jurisprudenței Curții EDO.

Cu privire la art. 6 din Convenția EDO, trebuie remarcat că în primul rând recurentul terț-poprit susține nefondat că instanța de apel ar fi fost părtinitoare în considerente, în condițiile în care, în mod legal, instanța de apel a răspuns tocmai apărărilor diverse ale terțului poprit care le-a formulat, cărora era obligată să le răspundă de către dispozițiile art. 261 C.proc.civ. De asemenea, susținerea recurentului terț poprit că instanța de apel ar fi motivat nelegal respingerea apărărilor sale pe baza jurisprudenței CEDO privind art. 6 CEDO, deoarece art. 6 CEDO nu se aplică terțului poprit, neaplicându-se particularilor ci instituțiilor Statului, este nefondată. De vreme ce terțul poprit, depășind interesul său juridic(în limitele în care el ar fi trebuit să răspundă art. 460 C.proc.civ.) cu referire la interesul său juridic de la data înființării popririi când acțiunile terțului poprit erau strict limitate de art. 456 C.proc.civ ., a dorit să invoce în apărare în procesul de validare a popririi, după ce făcuse nelegal plăți în martie și aprilie 2013 către debitoarea CNVM, dispoziții legale ce vizau strict interesul debitoarei CNVM, art.6CEDO, instanța de apel s-a văzut obligată de prevederile art. 298 rap. la art. 261 C.proc.civ.să răspundă tuturor acestor apărări, fără să se pronunțe nelegal că art.6 CEDO ar privi pe terțul poprit, ci, tocmai, legal, că el privește pe debitoarea CNVM în privința căreia a exemplificat speța relevantă a Curții EDO în care s-a constatat încălcarea structurală de către Statul Român a obligatiei sale de a respecta executarea hotărârilor judecătorești, tocmai în sensul în care pe situația de fapt prima instanță deja arătase că încă din anul 2012 debitoarea CNVM înștiințase cu adresă pe terțul poprit să nu dea curs popririi(adresa nr. 6632/09.05.2012).

Sunt nefondate și celelalte critici privind art. 6 CEDO raportat la art. 452 alin. 2 litera a C.proc.civ. coroborat cu dispozițiile Legii nr.116/2011 raportate la OUG nr.22/2002 și la art.136 și 139 C.proc.fisc, formulate de recurentul-terț poprit care susține în recurs și că perioada de criză economică ar fi justificat ca instanța de apel să nu-i înlăture apărările bazate pe dispozițiile Legii nr.116/2011 raportate la OUG nr.22/2002 și ale art.193 C.proc.fisc în favoarea debitoarei CNVM, și respectiv de recurenta-debitoare AAAS care susține în recurs, deși a pierdut irevocabil tocmai contestația la executare silită privind demararea executării silite prin poprire, și față de care acea hotărâre judecătorească irevocabilă din contestația la executare silită nu poate fi schimbată în procesul de față(principiul securității juridice), că sumele datorate de terțul poprit către debitoarea CNVM ar fi avut o destinație specială în sensul dispozițiilor Legii nr.116/2011 raportate la OUG nr.22/2002 și ale art.136 și 139 C.proc.fisc. rap. la art. 452 alin. 2 litera a C.proc.civ., care nu ar fi contrare art. 6 CEDO(în privința executării de către debitoare instituție de stat, CNVM, a unei hotărâri judecătorești irevocabile ce constituia titlu executoriu), ambii recurenți susținând astfel că sumele achitate în martie și aprilie 2013, până la 26.04.2013, de terțul poprit către debitoarea CNVM, cu ignorarea popririi înfiintate de executorul judecătoresc, nu ar fi putut urmărite prin executarea silită a popririi, atât pentru că legislația specială menționată ar conține derogări de la dreptul comun referitor la executarea silită, cât și pentru că în privința art. 6 din Convenția EDO și Curtea Europeană ar fi reținut perioada de criză economică, în condițiile în care considerentele clare contrare ale Curții EDO sunt cele deja expuse în decizia de apel recurată(cauza Fundația Cămine de Elevi ale Bisericii Reformate și S. contra României: ,, 60. În cele din urmă, Indiferent de complexitatea procedurilor de executare sau a sistemului bugetar, statul este în continuare obligat de Convenție să garanteze oricărei persoane dreptul la executarea, într-un termen rezonabil, a hotărârilor obligatorii și executorii pronunțate în favoarea acesteia. O autoritate a statului nu poate nici să pretexteze lipsa de fonduri sau de alte resurse pentru a nu onora o datorie întemeiată pe o hotărâre judecătorească [Bourdov (nr. 2), citată anterior, pct. 70, și trimiterile existente acolo, și Société de gestion du port de Campoloro și Société fermière de Campoloro împotriva Franței, nr._/00, pct. 62, 26 septembrie 2006]. 70. Curtea reamintește că a concluzionat deja, în mai multe cauze, că neexecutarea într-un termen rezonabil de către autorități, fără o justificare valabilă, a unei hotărâri definitive pronunțate împotriva lor constituie o încălcare a dreptului de acces la o instanță, precum și a dreptului la respectarea bunurilor (Metaxas, citată anterior, pct. 26, Bourdov împotriva Rusiei, nr._/00, pct. 37-38, CEDO 2002‑III, Ș. împotriva României, nr._/01, pct. 23-37, 24 martie 2005, O. împotriva României, nr. 1486/02, pct. 23‑38, 12 octombrie 2006, R. Trading împotriva României, nr._/02, pct. 54-75, 12 iulie 2007, Pistireanu, citată anterior, pct. 36-41, N., citată anterior, pct. 39-41, A. P. împotriva României, nr. 1690/05, pct. 24-25, 26 ianuarie 2010, și A. P., citată anterior, pct. 26-28). 79. Curtea constată că încălcările menționate anterior au la origine, foarte adesea, fie comportamentul administrației, care a făcut imposibilă recuperarea imediată a sumelor acordate prin hotărâri judecătorești sau care și-a declinat competența în favoarea altei instituții, până la prescrierea procedurii de executare silită, fie un simplu refuz de executare sau executarea tardivă a hotărârilor de impunere a unor obligații de plată. În materie de executare a hotărârilor care impun administrației să procedeze la o acțiune specifică, Curtea constată că, cel mai adesea, administrația a refuzat să facă acest lucru fără să prezinte motive valide, fie prin prezentarea unor argumente care contestau fondul hotărârilor care urmau să fie executate, fie prin invocarea existenței unor piedici diverse în executare sau refuzând reclamanții, pretinzând că există o imposibilitate obiectivă de executare.

80. În această privință, este necesar să se reamintească faptul că, în decizia adoptată în cadrul celei de-a 1150-a reuniuni, Comitetul de Miniștri, făcând referire la constatările privind încălcarea art. 6 § 1 din Convenție și/sau a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție în privința României, a menționat în mod explicit existența a numeroase și complexe probleme legate de neexecutarea sau executarea tardivă de către stat a unor hotărâri judecătorești definitive pronunțate împotriva sa, exprimându-și totodată preocupările privind mecanismele și garanțiile prevăzute în dreptul intern pentru a asigura executarea voluntară și promptă a hotărârilor judecătorești de către administrație și căile de atac disponibile în această privință (supra, pct. 42).

81. Curtea ia act de măsurile adoptate de autoritățile interne care vizau crearea, în special ulterior adoptării hotărârii S. împotriva României (citată anterior), a unui nou cadru care să permită administrației să execute obligațiile de plată la care a fost condamnat statul (supra, pct. 37). Cu toate acestea, în cazul unei neexecutări voluntare, singura opțiune a creditorului pare să fie recurgerea la executarea silită. Astfel, în ciuda principiului general stabilit de dreptul intern, care prevede executarea de bunăvoie a hotărârilor judecătorești definitive (supra, pct. 38 și 40), se pare că executarea necesită în continuare inițiative repetate din partea creditorului, inclusiv recurgerea la executori judecătorești (supra, pct. 37-40). În această privință, Curtea reafirmă că, conform jurisprudenței sale, în primul rând autoritățile statului au obligația de a garanta executarea unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva acestuia (supra, pct. 58-60).

82. Constatările Curții, coroborate cu celelalte elemente de care dispune, arată așadar în mod clar că încălcările evidențiate în prezenta hotărâre sunt consecința unei disfuncționalități structurale persistente. Având în vedere considerentele precedente, Curtea concluzionează că situația constatată în speță reflectă o practică incompatibilă cu Convenția [Bourdov (nr. 2), citată anterior, pct. 135])”.

Cu privire la art. II din Legea nr. 113/2013 au formulat critici atât recurentul terț-poprit cât și recurenta-debitoare AAAS. Ambele categorii de critici sunt nefondate. Cele ale recurentului terț-poprit au fost formulate nefondat sub incidența art. 304 pct. 7 C.proc.civ., cum s-a arătat deja mai sus. Cele ale debitoarei AAAS vizează nefondat art. 304 pct.9 C.proc.civ., deși instanța de apel a motivat deja în mod legal că . Legii nr. 113/2013 nu atrage anularea(desființarea retroactivă a) actelor de executare silită câtă vreme legea nu prevede o asemenea nulitate, ci doar aplicarea pentru viitor(art.15 din Constituție) a Legii nr. 113/2013 în sensul că ulterior AAAS va asigura executarea creanțelor creditorilor(a căror multitudine o invocă recurenta-debitoare) ce ar rămâne total sau parțial nesatisfăcuți din suma pe care terțul poprit a liberat-o nelegal debitoarei CNVM în perioada în care trebuia să procedeze la a da curs cererilor executorului judecătoresc de a înființa popriri pe conturile debitoarei CNVM până la 26.04.2013(,,ART. II 1. A. pentru Administrarea Activelor Statului preia fără plată toate drepturile și obligațiile Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, rezultate din actele juridice prin care Comisia Națională a Valorilor Mobiliare a fost obligată, ca parte responsabilă civilmente, la plata de despăgubiri către investitorii la F. Național de Investiții. 2. A. pentru Administrarea Activelor Statului se subrogă în toate drepturile și obligațiile procesuale ale Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare și dobândește calitatea procesuală pe care aceasta o are, la data intrării în vigoare a prezentei legi, în toate procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent dacă este vorba de faza de judecată sau de executare silită. 3. Executarea obligațiilor de plată ale Autorității pentru Administrarea Activelor Statului prevăzute la alin. 1 se asigură din veniturile bugetului de venituri și cheltuieli aferente activității de privatizare și de valorificare a activelor statului).

Sub aspectul dispozițiilor Legii nr.116/2011 raportate la OUG nr.22/2002 și ale art.193 C.proc.fisc. recurentul terț poprit mai susține nefondat că un prim motiv care ar împiedica posibilitatea validării popririi ar fi o interdicție de plano a înființării popririi asupra creanțelor CNVM înainte ca plata acestora să ajungă în contul său de la Trezorerie, în sensul considerentelor de respingere a cererii de validare expuse în sentința primei instanțe, dar care au fost înlăturate în mod legal în decizia de apel recurată, ce a reținut legal că dispozițiile Legii nr.116/2011 raportate la OUG nr.22/2002 și ale art.193 C.proc.fisc. puteau fi invocate în mod legal de partea interesată sau vătămată prin executare(cum prevede expres art. 399 C.proc.civ.), adică de debitoare sau chiar de terțul poprit dacă ar fi putut justifica un interes juridic la data înființării popririi, numai în cadrul căii speciale de atac a contestației la executarea silită, art.460 C.proc.civ. nepermițând invocarea lor, cu încălcarea termenului legal al contestației la executarea silită prin poprire, în procedura de validare a popririi, astfel că și expertiza tehnică judiciară așa cum a fost invocată de recurentul terț-poprit este vădit nerelevantă în procedura validării popririi.

Toate criticile recurenților terț-poprit și debitoare referitoare la aplicarea dispozițiilor art. 452 alin. 2 litera a C.proc.civ. coroborate cu dispozițiile Legii nr.116/2011 raportate la OUG nr.22/2002 și a art.136 și 139 C.proc.fisc sunt nefondate, prin acestea recurenții pretinzând încălcarea dispozițiilor legale ce reglementează procedura validării popririi incidente în speță, din art.460 C.proc.civ.vechi, pe cale de interpretări ce nu-și găsesc suport legal, nelegale, în condițiile în care debitoarea CNVM (și, în consecință, nici debitoarea AAAS și nici terțul poprit) nu putea(-u) pretinde aplicarea dispozițiilor Legii nr.116/2011 raportate la OUG nr.22/2002 și a art.136 și 139 C.proc.fisc în procedura de validare a popririi, ci numai în procedura specială a contestației la executarea silită pe care debitoarea AAAS a pierdut-o deja prin hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă, criticile fiind formulate nefondat în mod contrar față de interdicția legală a terțului poprit de a plăti debitoarei CNVM(art.456 C.proc.civ.vechi) sumele înștiințate de executor judecătoresc debitoarei CNVM în baza unui titlu executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească sub imperiul art. 6 CEDO privind procesul echitabil(principiul securității juridice), articol ce are prioritate în aplicare conform art.11 și 20 din Constituție, în măsura în care le-a datorat efectiv debitoarei până la . Legii nr.113/2013.

În această ordine de idei trebuie precizat că nu poate fi reținută nici critica recurentului terț poprit că ar fi nelegală decizia de apel pe motiv că hotărârea judecătorească dată în procesul contestatiei la executare silită prin poprire nu rămăsese încă irevocabilă la data deciziei de apel recurate dar a rămas irevocabilă după pronunțarea deciziei de apel recurate. De vreme ce însuși recurentul terț-poprit susține că în prezent contestația la executare este respinsă prin hotărâre judecătoarească irevocabilă, critica sa nu poate duce la modificarea, deciziei de apel recurate, în sens contrar unei hotărâri judecătorești irevocabile, hotărârea din contestația la executare rămasă irevocabilă intrând sub incidența art. 6 CEDO în privința creditorilor în măsura în care au câștigat neanularea demarării procedurii executării silite prin poprire, articol care nu permite, atât conform jurisprudenței vaste a Curții Europene a Drepturilor Omului, cât și raportat la art. 460 C.proc.civ..vechi, rediscutarea aplicabilității dispozițiilor Legii nr.116/2011 raportate la OUG nr.22/2002 și ale art.193 C.proc.fisc, în condițiile în care aceste dispoziții legale puteau fi invocate numai în contestația la executare silită prin poprire, de debitoare(iar de terțul poprit numai în măsura justificării vreunui interes juridic personal de a contesta poprirea la instanța de contestație la executare silită prin poprire), in limine litis(în termenul strict reglementat de Codul de procedură civilă vechi, al contestatiei la executarea silită).

Și susținerea recurentului terț poprit că în procedura de validare terțul poprit ar putea invoca absolut orice excepții și apărări, străine de raportul său juridic strict cu debitorul, este nelegală, reprezentând o critică de recurs nefondată formulată de acesta în baza art.304 pct. 9 C.proc.civ. cu privire la art. 460 C.proc.civ. ce a fost aplicat în litera și spiritul său de instanța de apel ce a avut în vedere, cum de altfel și prima instanță arătase în prima parte a considerentelor sale că prevede art.460 C.proc.civ., că verificarea pe care o poate face instanța sub aspectul apărărilor terțului poprit, în procesul de validare poprire, este dacă terțul poprit datorează sume de bani debitorului, pentru a verifica dacă se poate valida poprirea și în caz afirmativ a și dispune, în ce măsură se dovedește(în speță pentru sumele liberate nelegal de terțul poprit debitoarei până la 26.04.2013), ca terțul poprit să facă plăți creditorilor.Invocă recurentul terț poprit și prevederea din Noul Cod de procedură civilă, art.789 alin.3, desi codul aplicabil speței este cum s-a arătat mai sus cel vechi(art.460 C.proc.civ.vechi) și deși nici dispozițiile din noul cod nu sunt în sensul intrepretării terțului-poprit, ci, tocmai, în sens contrar, în sensul ce îl avea și art. 460 C.proc.civ.vechi, că terțul poprit poate să se apere legal în procesul de validare cu excepții și apărări ce se subsumează exclusiv interesului său juridic personal, nu cu orice apărări și excepții ce excedează interesul său personal juridic supus dispozițiilor legale ce priveau înființarea popririi la data înființării ei, martie 2013 în speță(art.456 C.proc.civ. privind obligațiile terțului poprit și art.6 CEDO privind obligatiile debitoarei CNVM).

Astfel, problema legalității declanșării procedurii de executare silită prin poprire nu poate fi reexaminată in cadrul cererii de validare a popririi, cum nefondat tind a pretinde ambii recurenți, deoarece instanța investita cu o asemenea cerere este ținuta a analiza doar îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 460 C.pr. civ.

Potrivit art. 2 al acestui text de lege, „instanța dă o hotărâre de validare a popririi prin care obliga terțul poprit sa plătească creditorului suma datorată daca din probele administrate rezulta ca terțul poprit datorează sume de bani debitorului. In caz contrar, va hotărî desființarea popririi".

In consecința, instanța do fond de validare examinează legal doar existența calității de debitor a terțului poprit in raport cu debitorul urmărit si existența unei popriri înființate anterior.Nu pot fi acceptate argumentele recurenților ce tind a susține ca sintagma „daca din probele administrate rezulta ca terțul poprit datorează sume de bani debitorului" din textul art. 460 C.pr. civ. echivalează cu impunerea obligației pentru instanța investita cu cererea de validare a popririi de a examina chiar condițiile pentru pornirea executării silite de către creditori, întrucât textul citat trebuie interpretat coroborat cu alin. 1 al aceluiași articol potrivit căruia „daca terțul poprit nu-si mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv in cazul in care, in loc sa consemneze suma urmăribila a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, in termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia sa consemneze sau sa plătească suma urmăribila, poate sesiza instanța de executare, in vederea validării popririi." Este evident că instanța sesizată cu o acțiune este ținuta a verifica îndeplinirea condițiilor pentru admiterea respectivei acțiuni, iar problemele ce pot fi deduse judecății pe calea separată a contestației la executare silită prin poprire în termenul limitat de prescripție de 15 zile de la luarea la cunoștință a măsurilor contestate nu sunt prevăzute printre cele de admisibilitate a validării de poprire.

Aceasta, întrucât Codul de procedura civila vechi prevede in faza procesuala a executării silite o succesiune stricta a etapelor și instituie, pentru fiecare dintre acestea, termene stricte de contestare, pentru a asigura un echilibru intre protecția acordata debitorului și interesul creditorului de a-și vedea executata creanța cu celeritate.

Recurenții au pierdut din vedere că, in aceasta succesiune de etape, aspecte privind executarea silita insași (inclusiv cele relevate in speța D. c. României la CEDO) pot fi invocate la debutul procedurii de executare silita de către debitor, respectiv la debutul procedurii popririi de către terțul poprit în măsura justificării vreunui interes juridic personal, pe calea unei contestații la executare silită prin poprire in temeiul art. 399 C.pr.civ., iar in măsura in care aceste contestații s-ar admite, efectul lor s-ar întinde asupra tuturor actelor de executare, inclusiv adresei de înființare a popririi, in limitele contestării, in cazul contestației formulate de terțul poprit sau debitor. O data depășite aceste momente, criticile privind condițiile de declanșare a executării silite prin poprire nu mai pot fi formulate.

Așadar, într- o corectă aplicare a legii, din speța D. nu rezultă schimbarea procedurii naționale de soluționare a cererii de validare a unei popriri prevăzută la art.460 C.proc.civ.vechi, ci sub incidența Codului de procedură civilă vechi terțul-poprit recurent a avut la dispoziție calea contestației la executare cu termenul ei restrictiv de declarare în măsura în care ar fi justificat vreun interes juridic personal.

Pe de alta parte, în speță fiind începută executarea silită față de CNVM, spre deosebire de executarea silita începută împotriva unui particular (cauza CEDO R. și H. c. României), tocmai datorita obligației pozitive care revine statului de a asigura efectivitatea dreptului fundamental la un proces echitabil consacrat de Articolul 6 din Convenția CEDO, nu se poate recunoaște statului și autorităților sale posibilitatea invocării insolvabilității drept cauza a refuzului sau a întârzierii in executare, cum pretind terțul-poprit recurent și recurenta AAAS ce fac trimitere nefondată la dispoziții legale vizând pe debitorul instituție de stat CNVM, încercând să eludeze termenul legal de declarare a contestației la executare silită prin poprire.

Așadar, dacă s-ar accepta interpretarea propusă de recurenti, în sensul că apărările ce vizează eventualele neregularități ale demarării executării silite pot fi formulate în cadrul unei cereri de validare de poprire, ar însemna să se recunoască, în favoarea terțului poprit și respectiv a debitorului, dreptul de a iniția o contestație la executare cu încălcarea termenului imperativ prevăzut de art. 401 C.pr. civ.vechi, ceea ce nu este legal posibil.

O asemenea interpretare de anulare a termenului legal de introducere a unei contestații la executare silită nu poate fi acceptată, întrucât lipsește de efecte un termen imperativ și creează un dezechilibru nepermis între interesele părților implicate în procedura de executare, intrând în contradicție cu principiile enunțate mai sus care guvernează executarea silită, terțul poprit recurent fiind cel care a încălcat nelegal obligațiile ce-i erau impuse de art.456 C.proc.civ.în condițiile în care debitoarea CNVM nu i-a prezentat vreo hotărâre judecătorească de anulare a actelor de executare silită, de constatare a perimării sau măcar provizorie de suspendare a executării silite.

Sub incidența art.304 pct.4C.proc.civ. recurenta-debitoare AAAS mai pretinde că instanța judecătorească nu ar avea competența legală de a valida poprirea ci numai debitoarea CNVM și Trezoreria Statului ar fi putut aprecia asupra posibilității popririi, critică vădit nefondată ce contrazice nelegal dreptul vreditorilor de a se adresa instanței judecătoresti cu o cerere de validare poprire, garantat de art. 6 CEDO, art. 21 Constituție.

Mai invocă recurenta-debitoare excepția lipsei de interes a cererii de validare a popririi cu motivarea că terțul poprit ar fi confirmat înființarea popririi asupra conturilor CNVM, urmare a solicitării înființării popririi, după cum ar reieși din considerentele sentinței, astfel ca este evident ca aceasta cerere s-a făcut cu rea-credința și fără interes. Or, pe situația de fapt, nici prima instanță de fond nici instanța de apel(a doua instanță de fond) nu au reținut că ar fi dat curs terțul poprit solicitării executorului judecătoresc, pe aspectul elementelor de fapt critica recurentei neîncadrându-se la art.304, deoarece n-ar putea instanța de recurs să schimbe situația de fapt reținută de instanțele de fond, în condițiile în care art.304 ind.1 C.proc.civ. nu este aplicabil speței iar punctele 11 și 10 ale art. 304 sunt demult abrogate din Codul de procedură civilă. Cum s-a reținut de instanțele de fond, terțul poprit nu a dat curs solicitării executorului judecătoresc, astfel încât Curtea reține că cererea de validare a popririi are interes juridic conform art. 456 și 460 C.proc.civ. Mai susține nefondat această recurentă debitoare AAAS și că terțul poprit putea proceda cum aprecia la data când a primit adresele de înființare a popririi, dimpotrivă art. 456 C.proc.civ. obligându-l strict să dea curs acestora în măsura în care datora bani debitoarei CNVM tocmai pentru a se face distribuirea legală a lor de către executorul judecătoresc cum s-a arătat mai sus. Contrar chiar susținerilor terțului –poprit recurent, recurenta debitoare AAAS susține nelegal că în procedura de validare a popririi terțul –poprit n-ar putea fi obligat la plată, pretinzând a se modifica soluția instanței de apel și a se respinge pe asemenea motiv nelegal(vădit contrar prevederilor art. 460 alin.2 C.proc.civ)cererea de validare.

Prin urmare, în limitele criticilor de recurs, constatându-se că instanța de apel a pronunțat decizia atacată cu respectarea prevederilor legale, în temeiul art. 312 alin. 1 C.proc. civ.vechi se impune respingerea, pentru caracterul nefondat, a cererilor de recurs.

P. ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul – terț poprit F. P. SA și de recurenta – debitoare A. P. ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI împotriva deciziei civile nr.474 din 10.02.2015 pronunțată de Tribunalul București - Secția V-a Civilă în dosar nr._ în contradictoriu cu intimații creditori T. D. N., R. P., R. M. C., P. M., R. Z., T. S., C. M., P. M., C. S., S. I., G. I. C., N. R., D. E. și cu intimatul BIROUL EXECUTORULUI JUDECĂTORESC ASOCIAȚI „D. G., L. G. și MATIAN P.”.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi, 27.10.2015.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR

A. P. C. B. T. M.-G.

B. R.

GREFIER

Ș. P.

Red. C.B.T.

Tehnored.R.L./C.B.T.

2 ex. /…

T.B.Secția a V-a Civilă – S.P.

- M.C.B.

Jud.sector 1 București– E.B.-M.

← Uzucapiune. Decizia nr. 1284/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Pretenţii. Decizia nr. 512/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Acţiune în constatare. Decizia nr. 1262/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 1058/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Conflict de competenţă. Sentința nr. 250/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Uzucapiune. Decizia nr. 1284/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 512/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Cereri. Decizia nr. 1119/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI